1.

Istoricul, apariţia şi dezvoltarea sectorului non-guvernamental

1.1 Istoric

În cadrul societăţii, de-a lungul istoriei, din punct de vedere politic, au fost deosebiţi
două categorii de actori: statul pe de o parte şi, societatea civilă pe de altă parte. Datorită
acestui model societatea era împărţită în două sectoare: sectorul public şi sectorul privat. Dar
cu trecerea timpului această diferenţiere s-a dovedit a fi perimată. În societăţile moderne s-a
manifestat din ce în ce mai accentuat o nouă diferenţiere în cadrul societăţii civile: un sector
orientat spre obţinerea profitului şi un altul care nu urmăreşte acest lucru (sector non-profit,
aşa numitul cel de-al treilea sector1).
In fapt, sectorul non-profit nu reprezint o noutate absoluta in sistemul de organizare a
vietii sociale, existenta sa fiind cunoscuta, de cel putin 4 secole, sub forma activitatilor
desfasurate de biserica, institutiile filantropice sau de caritate, asociatiile de ajutor reciproc,
scolile private etc. Noutatea se refera la: afirmarea din ce in ce mai puternica si chiar la
impunerea acestui sector, nu numai ca o entitate distincta a vietii organizationale, dar chiar si
ca o alternativa de schimbare si perfectionare a vietii sociale” 2. Motivul pentru care aceste
servicii nu erau asigurate de către sectorul de stat sau cel orientat spre obţinerea profitului era
unul relativ simplu: veniturile rezultate din urma acestor activităţi nu reprezentau un profit
pentru sectorul de afaceri şi nici nu conduceau la creşterea veniturilor bugetare pentru
instituţiile publice. În perioada capitalismului timpuriu aceste servicii făceau parte mai ales
din domeniul social şi din acest motiv întâlnim ca denumiri ale organizaţiilor
neguvernamentale şi denumirea de organizaţii de caritate.
După cel de-al doilea război mondial guvernele naţionale, mai ales cele din vestul
Europei au recunoscut importanţa sectorului non-profit în asigurarea stabilităţii democratice.
În acea perioadă s-a remarcat importanţa deosebită pe care cel de-al treilea sector îl joacă în
asigurarea şi întărirea democraţiei. Ca urmare a acestei recunoaşteri s-a trecut la elaborarea
unui cadru juridic unitar pentru a reduce influenţa statului asupra acestui sector şi pentru a
aduce un plus de transparenţă în activitatea organizaţiilor nonprofit.
Sectorul neguvernamental în ţările vestice s-a dezvoltat rapid ca urmare a procesului
de restructurare şi bunăstării din acele ţări. Globalizarea acestor procese a apărut după căderea
comunismului, fiind considerat un important aspect al consensului de la Washington3.
Aşadar, implicarea sectorului nonguvernamental in rezolvarea problemelor societăţii
are o istorie îndelungată, care diferă de la o tară la tara, iar relaţiile dintre stat si ONG-uri au
evoluat si evoluează permanent. De fapt, modul si directia in care s-au dezvoltat aceste relatii
oglindesc evolutia sociala de-a lungul vremurilor4.

1
"Introducere in Managementul organizaţiilor neguvernamentale", Conf. univ. dr. Călin Hinţea , Asist. univ. drd.
Balogh Márton, Cluj-Napoca, 2003
2
Strainescu Ioan, “Managementul organizatiilor neguvernamentale”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
2007

3
Pawel Zaleski Global Non-governmental Administrative System: Geosociology of the Third Sector, editura
Gawin, Dariusz & Glinski, Piotr ,"Civil Society in the Making", Warszawa, 2006
4
Strainescu Ioan,“Managementul organizatiilor neguvernamentale”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
2007
2. Definiţia organizaţiilor non-guvernamentale

Încercarea de definire a unui domeniu de ştiinţă, a unui concept sau a unui fenomen
social devine de actualitate în momentul atingerii maturităţii de către acesta. Găsirea unei
definiţii unanim acceptate pentru sectorul nonprofit sau cel de-al treilea sector este însă o
sarcină complexă. Considerăm însă că definiţia cea mai completă a fost formulată în anul
1992 de către Lester Salmon şi Helmut Anheier în lucrarea lor intitulată “ Social Origins of
Civil Society”. Ei au stabili şapte criterii care în opinia lor caracterizează sectorul nonprofit.
Cele şapte criterii sunt5:
 instituţionalizarea,
 separarea de stat,
 non-distribuţia profitului,
 autonomia,
 voluntariatul,
 nemisionarismul religios
 apolitismul.
Indiferent de cum se numesc ONG-urile toate au o singură definiţie. Ele sunt
formaţiuni benevole, de sine stătătoare, constituite prin libera manifestare a voinţei cetăţenilor
asociaţi pe baza comunităţii de interese profesionale şi/sau de altă natură, în vederea realizării
în comun a drepturilor civile, economice, sociale şi culturale, care nu au drept scop obţinerea
profitului.6
Un vechi proverb african spune ca "Nu toate vietuitoarele din ocean sunt la fel,
chiar daca noi le chemam pe toate pesti". Un ONG este un termen remanent, ce cuprinde
multe tipuri diverse de organizatii, avand in comun simplul fapt de a nu apartine nici unei
structuri guvernamentale. Definitia "ONG" implica o negatie (aceea ca: nu este ceva, in cazul
nostru o structura guvernamentala).
In diferitele tari din intreaga lume, ONG-urile pot fi de multe feluri: -consilii in
comertul cu produse agricole , cercetasi, agentii caritabile, cluburi de sah, avocati ai
drepturilor copiilor, coruri, biserici, grupuri de utilizatori ai computerului, cooperative, uniuni
de credit, grupuri de veterani ecologisti, aparatori ai mediului inconjurator, asociatii etnice,
cluburi de suporteri sportivi, banci de alimente, asociatii de viitori fermieri, aparatori ai
drepturilor omului, organizatii internationale de intrajutorare si dezvoltare, asociatii de arta si
literatura, grupuri protestatare, asociatii de modelism, festivaluri municipale, cluburi de
fotografie, consilii politienesti, grupuri religioase, asociatii profesionale, cluburi de dans,
grupuri de studiu, grupuri de voluntari pentru infirmi, si multe altele7.
Organizatiile neguvernamentale trebuie sa indeplineasca urmatoarele criterii8:
 să funcţioneze ca entitate structurată - pot face dovada unei anumite
structuri organizaţionale instituţionalizate.Cel mai adesea, aceste instituţii
funcţionează ca persoane juridice, dar funcţionarea lor este posibila si fără sa aibă
personalitate juridica;

5
"Introducere in Managementul organizaţiilor neguvernamentale", Conf. univ. dr. Călin Hinţea , Asist. univ. drd.
Balogh Márton, Cluj-Napoca, 2003
6
www.e-democracy.md
7
www.scn.org-site pentru mobilizarea societăţii civile
8
conform definitiei structural-functionale, Lester Salomon, "America's Nonprofit Sector", The Johns Hopkins
University, publicatie realizata de catre The Foundation Center, 1992
  să fie de natura privata - sunt instituţional separate de autorităţile
publice (fapt care nu exclude finanţarea din bugetul public), fiind constituite pe baza
liberei iniţiative
 Sa respecte criteriul non-distribuţiei profitului - pot genera venituri,
respectiv obţine "profit" din activităţile lor, dar acestea nu pot fi distribuite membrilor
sau organelor de conducere, ci sunt folosite doar pentru atingerea obiectivelor
declarate;
 sa se auto-guverneze - au capacitatea de a-si asuma decizii privind
funcţionarea interna sau relaţiile cu alte instituţii in mod independent, iar structurile
de conducere nu sunt dominate de reprezentanţii autorităţilor publice;
 Sa fie voluntare - se bazează, in general, pe activităţi voluntare in
acţiunile pe care le desfăşoară (fapt care nu exclude posibilitatea angajării de
personal) sau in procesul de conducere;
 Sa fie de interes public - servesc unor scopuri de interes public sau
contribuie la binele public.

3. Funcţiile sectorului nonprofit.

Pentru a stabili funcţia sectorului nonprofit este bine să pornim de la ideea deja
acceptată a delimitării societăţii. Din acest punct de vedere pot fi delimitate trei sectoare:
sectorul de stat, sectorul “profit” (economic) şi sectorul nonprofit. În concordanţă cu acest
lucru figura 1 prezintă care este relaţia între cele trei sectoare. Principul parteneriatului,
unul foarte des invocat, dintre cele trei sectoare poate fi observat şi aici.

În cadrul sistemului sectorul nonprofit are două funcţii principale. Prima funcţie ar
fi cea de prevenire şi de corecţie, care încearcă să prevină şi să corecteze eventuale
probleme, lipsuri în funcţionarea sectorului de stat şi cel de afaceri. O a doua funcţie este
cea de dezvoltare, care ajută la dezvoltarea societăţii civile, a societăţii în general prin
apărarea valorilor civile, prin întărirea colaborării şi prin crearea cadrului activităţilor
comune. Dacă acceptăm cele două funcţii – atunci în concordanţa cu terminologia
folosită în managementul ONG-lor9 - acestea pot fi considerate chiar menirea sectorului
non-profit, iar rezultatele obţinute de sectorul civil pot fi evaluate în funcţie de aceasta

Societatea

Sectorul Sectorul
de stat de
afaceri
Sectorul
nonprofit
În istoria post-decembristă a sectorului non-profit din România s-au consumat
episoade când aceste organizaţii şi-au îndeplinit funcţiile din cadrul societăţii. Cele mai
elocvente sunt cazul Dracula Parc şi chiar Roşia Montana când datorită unor puternice
acţiuni de protest organizaţiile neguvernamentale au reuşit să atragă atenţia sectorului de

9
Organizaţii neguvernamentale în cele ce urmează – ONG.
stat şi chiar a societăţii asupra pericolelor care derivă din implementarea unor decizii
greşite. Tot pentru îndeplinirea funcţiilor sale se constată o intensă activitate ce sprijină
asociativitatea, crearea de reţele de informare (ex. Birouri de consiliere pentru cetăţeni –
un program finanţat de Uniunea Europeană care prevedea că aceste birouri trebuie
gestionate de către ONG-uri în parteneriate cu instituţii ale administraţiei publice locale)
sau organizarea de conferinţe, seminarii, târguri (Târgul Naţional al Organizaţiilor
Neguvernamentale din România). Totuşi există voci care susţin că societatea civilă trăieşte
una din cele mai negre perioade din existenţa sa. Această perioadă neagră se datorează în
primul rând inactivităţii societăţii civile faţă de excesele puterii.

4. Rolul organizațiilor nonguvernamentale în societate

În ultimii nouă ani organizaţiile neguvernamentale din România şi-au recăpătat

identitatea şi au adus o contribuţie importantă la modernizarea societăţii. Ele şi-au creat,
definit şi promovat o identitate proprie, formând totodată o comunitate care îşi găseşte
locul şi rolul în societatea civilă românească la începutul unui nou ciclu de guvernare.
Astfel, pe parcursul a nouă ani, organizaţiile neguvernamentale au preluat, pe
fondul unei crize a resurselor statului, funcţii şi roluri care înainte de 1989 reprezentau
atribuţii exclusive ale administraţiei, devenind un actor important al promovării valorilor
democratice şi a schimbărilor sociale, a unor raporturi noi între stat şi societate.
Organizaţiile neguvernamentale sunt caracterizate printr-o mare mobilitate în ceea
ce priveşte modul şi direcţiile lor de acţiune. Această mobilitate reprezintă condiţia lor de
supravieţuire, atâta vreme cât funcţionarea lor este dependentă de o corectă identificare a
nevoilor în comunitate şi de atragerea resurselor necesare pentru abordarea acestor nevoi.
Organizaţiile neguvernamentale reprezintă un "termometru" al comunităţii. Dinamicitatea
lor este relevantă în ceea ce priveşte capacitatea comunităţii de a reacţiona rapid la
propriile sale nevoi, catalizând resurse pe care administraţia publică nu le are. În acelaşi
timp, analiza direcţiilor de acţiune ale organizaţiilor ar putea da administraţiei publice,
semnale relevante privitoare la problemele pe care în viitorul apropiat va trebui să le
abordeze administraţia.
ONG-urile pot juca, deci, un rol fundamental în identificarea unor probleme ce ar
putea fi trecute cu vederea de către autorităţile publice, iar prin utilizarea resurselor umane
proprii, a datelor locale şi capacităţii lor organizatorice pot monitoriza activitatea
agenţiilor publice şi le pot sprijini în realizarea obiectivelor lor. Adeseori, ONG-urile pot
acoperi anumite nevoi ale comunităţii, mai bine şi mai ieftin decât o poate face sectorul
public (exemple frecvente sunt oferite din domeniile asistenţei grupurilor vulnerabile sau
al managementului unor instituţii de asistenţă medicală).
Căile prin care sectorul neguvernamental poate influenţa dezvoltarea comunităţii:
1. încurajând oficialii şi agenţiile guvernamentale să adopte soluţii elaborate
şi folosite cu
succes în cadrul sectorului.
2. educând şi sensibilizând publicul în privinţa drepturilor prevăzute de stat.
3. participând la adaptarea programelor oficiale la nevoile publice,
exprimând punctul de vedere al opiniei publice şi punând în valoare experienţele locale.
4. colaborând cu agenţii oficiale.
 5. influenţând politicile de dezvoltare locala a instituţiilor naţionale şi
internaţionale.
6. ajutând administraţia publică şi finanţatorii să elaboreze o strategie de
dezvoltare mai eficientă prin întărirea instituţiilor, creşterea calificării profesionale a
personalului, instruirea acestuia şi întărind capacitatea lor managerială.
Uneori, organizaţiile neguvernamentale sunt considerate "alternative" la soluţiile
administraţiei. Expresia folosită ar putea crea confuzie. Populaţia unei comunităţi nu este
în situaţia de a alege între modelul de dezvoltare propus de administraţie şi cel propus de
ONG-uri, pentru simplul motiv că organizaţiile nu pot lansa o asemenea ofertă. Este puţin
probabil că eforturile organizaţiilor să poată duce la rezolvarea în întregime a unei
probleme în comunitatea locală. Lipsa de resurse este în acest caz principalul obstacol.
ONG-urile pot găsi noi soluţii pentru probleme cu care se confruntă populaţia, dar aceste
soluţii devin relevante doar dacă ele pot influenţa procesul de dezvoltare la nivelul întregii
comunităţi.
Administraţia şi organizaţiile neguvernamentale nu pot oferi alternative în
competiţie, ci soluţii complementare ce deschid calea către o adevărată colaborare între
ele.
Ele şi-au dovedit adesea eficienţa în identificarea şi soluţionarea problemelor
comunităţii, în atragerea şi punerea în valoare a unor resurse umane şi financiare, în
evaluarea gradului de eficacitate a politicilor publice prin:
- creşterea calităţii serviciilor publice;
- gestionarea mai eficientă a patrimoniului public;
- rentabilizarea serviciilor publice;
- conservarea mai bună a patrimoniului public;
- reducerea cheltuielilor administrative.
În acest sens putem afirma că necesitatea achiziţionării de servicii de către
autorităţile publice este determinată de extinderea cererii de servicii adresate sectorului
public, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi din punct de vedere calitativ, în sensul că
cererea de servicii publice a devenit din ce în ce mai mare, iar solicitările sunt din ce în ce
mai diversificate faţă de oferta guvernamentală. În aceste condiţii, autorităţile publice au
la dispoziţie două alternative: fie să-şi îmbunătăţească oferta, fie să contracteze aceste
servicii. Din punct de vedere al eficienţei economice, experienţa altor state (de exemplu
Statele Unite, Marea Britanie, Olanda) a dovedit că este mai avantajoasă a doua variantă;
costurile pentru aceleaşi servicii care înainte erau prestate de o instituţie publică, în
condiţiile contractării lor sunt mai reduse. Deoarece autorităţile publice sunt supuse unor
constrângeri legate de funcţia lor redistributivă şi au responsabilitate politică pentru modul
în care este gestionat bugetul public care este limitat, serviciile de interes public ar putea fi
contractate de organizaţii neguvernamentale.
Avantajul contractării de servicii derivă din caracteristica nondistribuţiei profitului
care face ca atât încrederea clienţilor (beneficiarilor), dar şi a contractorului să fie mai
ridicată la contractantul de tip nonprofit, faţă de contractantul orientat către profit.
Serviciile de interes public ar putea fi contractate fie de către societăţile comerciale, fie de
către organizaţiile neguvernamentale, fie, în colaborare, de către organizaţii din cele trei
sectoare.
În acest sens, relaţia de prestare de servicii dintre autorităţile publice şi
organizaţiile neguvernamentale constă în faptul că sarcina este definită de autorităţi, iar
prestatorul (organizaţia neguvernamentală) execută comanda respectivă, într-un domeniu
considerat de autoritatea respectivă ca fiind de interes public. Deci, contractul de prestare
de servicii între autoritatea publică şi organizaţia neguvernamentală este relaţia în care
autoritatea publică comandă realizarea unui serviciu pe care se obligă să-l plătească, iar
organizaţia neguvernamentală se obligă să execute obiectul contractului.
În România, cadrul legal care reglementează contractarea de servicii publice de la
autorităţile publice este cel al contractului de concesiune. Hotărârea Guvernului
1228/1990 nu face nici un fel de referiri speciale la concesionarea de servicii către
sectorul nonprofit, nici în sensul exceptării sale de la acest tip de activitate, dar nici în
sensul încurajării achiziţionării de servicii de către acest sector de la autorităţile publice.
În concluzie, importanţa organizaţiilor neguvernamentale nu mai poate fi lăsată
doar la nivelul aprecierilor simţului comun, căci acestea au şi alte roluri, cum ar fi:
- contrapondere a puterii statului şi a sectorului privat; un exemplu în
acest sens îl constituie asociaţiile de protecţia consumatorilor, a căror misiune este de a
educa şi apăra cetăţenii (în calitatea lor de consumatori) în relaţia cu firmele şi companiile
comerciale.
- cadrul de participare cetăţenească; există două obstacole majore în calea
creşterii implicării autentice de masă în politica de stat, şi anume:
- dificultatea descentralizării ariilor de decizie la nivel de stat;
- lipsa abilităţilor şi valorilor necesare acestui tip de participare.
Activitatea în organizaţiile neguvernamentale presupune implicarea membrilor în
procese decizionale care dezvoltă participanţilor la acestea abilităţile corespunzătoare şi
capacitatea de a-şi exercita rolul de homo politicus.
- asigurarea de bunuri şi servicii publice; există numeroase obstacole în
calea furnizării serviciilor publice de către societăţile comerciale şi instituţiile statului. Cu
toate acestea, statul, prin funcţionarii săi, nu poate identifica şi satisface în totalitate marea
varietate de nevoi şi interese în societate. Astfel, cererea de bunuri şi servicii publice
rămâne neacoperită. Aceste goluri pot fi acoperite prin activitatea organizaţiilor
neguvernamentale, ele nefiind restricţionate de criteriul profitabilităţii (ca în cazul
societăţilor comerciale) şi dovedind o mai mare receptivitate şi creativitate în acoperirea
nevoilor sociale. Cu toate acestea, chiar şi organizaţiile neguvernamentale se pot lovi de o
serie de dificultăţi în acest tip de activitate, cum ar fi cele care ţin de mecanismele acţiunii
colective.
- furnizarea mai eficientă a bunurilor şi serviciilor comparativ cu sectorul
public; susţinerea unor structuri administrative mai puţin numeroase sau prezenţa
voluntariatului creează premise pentru reducerea costurilor de producţie corespunzătoare
bunurilor sau serviciilor livrate. La aceasta se adaugă şi faptul că cei care lucrează în
organizaţiile neguvernamentale sunt mai interesaţi de satisfacerea cerinţelor clienţilor
decât de respectarea procedurilor formale, birocratice.
- facilitatori ai integrării sociale şi politice; organizaţiile
neguvernamentale sunt instrumente ale integrării grupurilor şi indivizilor în cadrul
societăţii; de exemplu, în societăţile caracterizate printr-un grad înalt de varietate etnică,
organizaţiile neguvernamentale contribuie la promovarea diversităţii şi la reducerea
tensiunilor interetnice prin promovarea dialogului interetnic.
- promovarea diversităţii de opinii în societate; prin apartenenţa la diferite
organizaţii neguvernamentale oamenii devin conştienţi de existenţa unor opinii şi interese
diverse în societate şi devin capabili să adopte o poziţie critică faţă de acestea.
 - mobilizarea intereselor şi revendicărilor în societate; prin intermediul
organizaţiilor neguvernamentale revendicările cetăţenilor pot fi articulate, iar presiunile
exercitate de diferite grupuri se transformă în demersuri coerente de influenţare a
politicilor publice.
Organizaţiile neguvernamentale îmbunătăţesc eficienţa şi eficacitatea activităţilor
socioeconomice, ele oferă servicii mai ieftine şi mai bune pentru că folosesc voluntarii. În
multe domenii, organizaţiile neguvernamentale desfăşoară munci aproape gratuite
(protecţia animalelor, reciclări profesionale, protecţia mediului, educaţie pentru adulţi şi la
distanţă, circulaţia informaţiei), în timp ce Guvernul trebuie să plătească funcţionari
pentru aceste lucruri. Organizaţiile neguvernamentale includ spiritul de echipă umană,
transparenţa şi participarea publică, fără de care o administraţie riscă să nu capete suportul
public pentru acţiunile pe care le întreprinde.
În condiţiile unei susţineri minime, aproape insesizabile la dimensiunea declarată a
sectorului, organizaţiile neguvernamentale şi-au adus o contribuţie măsurabilă la procesul
de reformă:
- au îmbunătăţit substanţial deciziile publice (amintim aici corectarea şi
îmbunătăţirea a numeroase proiecte de legi şi alte acte normative);
- au dat sens reformei din sfera educaţiei;
- au stat la baza succesului în medieri internaţionale, contribuind prin
aceasta şi prin proiectele de colaborare internaţională la o imagine externă pentru care,
uneori, se cheltuiesc o grămadă de bani publici;
- au gestionat eficace transferul de know-how;
- au preluat aproape integral politicile şi activităţile concrete de protecţie a
copilului;
- sunt mesagere ale culturii autohtone şi promotoare ale dezvoltării
diversităţii culturale, creând teren favorabil dialogului interetnic, toleranţei şi cooperării
cu minorităţile naţionale.
În acest sens, modul de acţiune al organizaţiilor poate reprezenta un model de
abordare a problemei, nu neapărat singurul şi nu neapărat cel mai bun, dar cu certitudine
extrem de eficient prin prisma raportului investiţie/efect. Acest lucru nu înseamnă că
vreodată organizaţiile neguvernamentale se vor substitui administraţiei publice sau că vor
realiza ele sarcinile administraţiei. Organizaţiile nu reprezintă o alternativă în sine. Ele
trebuie văzute ca un mod de acţiune complementar activităţii
administraţiei, prin care comunitatea se autoresponsabilizează faţă de rezolvarea
propriilor probleme.
Una din funcţiile principale ale sectorului nonprofit este aceea de a pleda pentru
întărirea sistemelor sociale, de-a oferi cetăţenilor posibilitatea influenţării politicilor
publice, de a critica şi supraveghea politica guvernului. Politicile publice sunt planuri,
principii, legi sau acţiuni care sunt adoptate de factorii decizie pentru a rezolva o problemă
în societate, a se opune unei ameninţări sau a urmări un obiectiv; ele se referă la ceea ce
decide să facă un guvern sau parlament pentru rezolvarea problemelor dezvoltării cu
efecte asupra întregii societăţi sau la ansamblul de măsuri sub forma unui program de
acţiune guvernamentală menite să producă schimbări favorabile pentru întreaga societate
sau pentru o anumită parte a societăţii.
Principiile pe care atât organizaţiile neguvernamentale cât şi autorităţile publice ar
trebui sa le aplice în elaborarea şi implementarea unor politici publice sunt:
- promovarea dezvoltării;
 - furnizarea de beneficii directe cetăţenilor;
- protejarea societăţii de comportamente care ar putea să-i pericliteze
existenţa.
În funcţie de factorul de decizie şi de aria de acoperire, politicile publice pe care
organizaţiile neguvernamentale încearcă să le influenţeze pot fi naţionale, regionale sau
locale şi interne ale unor instituţii.

5. Tipuri de ONG-uri

Organizațiile non-profit sunt, în mare parte ONG-uri. De aceea, putem analiza

tipologia organizațiilor non-profit, din punct de vedere economic (după modul în care
primește și distribuie bunuri), după cum urmează:
 Organizații receptor-distributive: sunt cele care se bazează, în
exclusivitate, pe donațiile pe care apoi le distribuie pentru a-și realiza misiunea
și obiectivele.
 Organizații productiv-distributive: sunt cele care dispun de o
oarecare dotare, cu care speră să se regenereze continuu, după ce distribuie
partea productivă destinată distribuirii și donațiile primite suplimentar.
 Organizații clientelare: sunt cele care se bazează pe clienți
constanți, care au nevoie de serviciile pe care le realizează aceste tipuri de
organizații (spitale și sanatorii, școli și universități, teatre și case de cultură)-
toate în totalitate sau în parte neguvernamentale, atâta vreme cât se supun
parțial sau total principiilor ce caracterizează activitatea organizațiilor non-
profit: auto-conducere, caracter non-guvernamental, oferta de servicii publice
sau personale diversificate, respectarea restricției non-directivității profitului
între proprii membri sau conducători, implicarea parțială a voluntariatului
persoanelor angajate sau asociate.
Dacă se ia în calcul criteriu controlului sistemului de distribuire a resurselor
(control final, adică puterea de a alege consiliul de conducere), atunci se obțin două noi tipuri
de ONG-uri:
ONG-uri comunitare - controlul final aparține „patronilor” comunitari,
adică comunității, celor care reprezintă liderii acesteia;
ONG-uri antreprenoriale - controlul final este intern, caz în care
consiliul de conducere se auto – perpetuează.
Intersecțiile dintre cele două tipologii de mai sus conduc la combinație de șase
„tipuri ideale” de ONG-uri, după cum urmează:
 Comunitar – receptor – distributive;
 Antreprenorial – receptor – distributive;
 Comunitar – clientelare;
 Antreprenorial – clientelare;
 Comunitar – productiv – distributive;
Antreprenorial – productiv – distributive.
Termenul de „tipuri ideale” de ONG-uri nu se referă la cele mai bune forme, ci
la formele pure, care însă evident nu sunt posibile. De aceea, realitățile vor arăta, de exemplu
ca tipul ideal antreprenorial – receptor – distributiv ar putea sa aibă, la un moment dat și o
formă cu specific pentru tipul comunitar – clientelar.
 Cristian Jura, a evidențiat mai multe tipuri de ONG-uri, acesta clasificându-le
într-un mod mai simplist, dar mai ușor de utilizat, prin utilizarea a șapte criterii după cum
urmează:

1. După domeniul de activitate:

 cele care se ocupă de educație;
 cele care se ocupă de sănătate (Médecine sans frontières,
etc.);
 cele care se ocupă de protecția mediului înconjurător
(Green Peace, World Wide Found, etc.);
 cele care se ocupă cu drepturile omului (Amnesty
International, Human Rights Watch, etc.);
 cele care se ocupă cu protecția anumitor profesii
(Asociația Internațională a Juriștilor, American Bar Association,
etc.);
 cele care se ocupă de protecția minorităților (Asociația
Internațională a Popoarelor Indigene, etc.).
2. După sfera de activitate:
 ONG-uri interne (în România: FDSC – Fundația pentru
Dezvoltarea Societății Civile, ARDU- Asociația Română de
Drept Umanitar, LADO - Liga Apărării Drepturilor Omului ,
etc.);
 ONG-uri internaționale (Crucea Roșie internațională,
Green Peace, etc.).
3. După modul de finanțare a programelor:
 surse proprii;
 donații (de la donatori persoane individuale, de la
corporații, fundații, agenții guvernamentale).
4. După relația cu organizațiile internaționale inter –
guvernamentale:
 ONG-uri cu statut consultativ pe lângă organizațiile
internaționale;
 ONG-uri care nu beneficiază de un statut consultativ pe
lângă organizațiile internaționale.
5. În funcție de caracteristica economică:
 ONG-uri receptiv – distributive (forța lor stă în eficiența
distribuției, localizată pe obiective clar conturate);
 ONG-uri productiv – distributive (forța lor stă în dotarea
cu funcții generatoare de resurse, dintre care o parte este folosită
pentru reproducerea dotării, iar cealaltă pentru oferta de bunuri
și servicii);
 ONG-uri clientelare (forța lor stă în serviciile ce pot fi
vândute unei clientele disponibile: în spitale, sanatorii, școli,
universități, teatre, etc.).
6. După posibilitatea de a influența procesul decizional al
organizațiilor inter – guvernamentale:
 ONG-uri cu statut consultativ, care influențează procesul
decizional al organizațiilor inter – guvernamentale;
 ONG-uri care doar contribuie la implementarea
programelor organizațiilor inter – guvernamentale.
7. În funcție de faptul dacă au sau nu calitatea de finanțatori:
 ONG-uri cu rol de finanțatori (cele la nivel
internațional);
 ONG-uri care nu au această calitate, aflate la nivel local
(de exemplu, Fundația pentru o Societate Deschisă).