1

1. Introducere
Noţiunea de distribuţie a apărut relativ recent, ea fiind prima dată ı̂ntălnită
ı̂n 1951 ı̂ntr-un studiu al matematicianului francez L. Schwarz. Printr-o ex-
primare mai puţin pretenţioasă distribuţia este o generalizare a noţiunii de
funcţie, motiv pentru care şi ı̂n prezent unii matematicieni o denumesc ”funcţie
generalizată”. Aceast generalizare a fost impusă de raţiuni practice. Încercăm
să sugerăm aceasta printr-o problemă concretă. De exemplu o problemă la
limită din teoria ecuaţiilor (şi chiar numai o problemă Cauchy) s-a constatat
deja că are soluţie dacă ”membrii drepţi” ai problemei sunt cel puţin de clasă
C 1 . Ori ı̂n fenomenele concrete modelate de aceste probleme condiţiile am-
intite nu sunt ı̂ndeplinite. În foarte multe astfel de fenomene funcţiile care
apar nu sunt nici măcar continue, de multe ori având discontinuităţi de speţa
a II-a.
Vom vedea că aceeaşi problemă, formulată ı̂n contextul teoriei distribuţiilor
nu va mai solicita pretenţii asupra ”membrilor drepţi”, acestea fiind automat
satisfăcute. Pentru convingere anticipăm că orice distribuţie este derivabilă
(ı̂ntr-un sens care se va vedea şi care nu diferă esenţial de derivarea funcţiilor)
de orice ordin. În contextul teoriei distribuţiilor condiţiile de regularitate sunt
mult diminuate. De exemplu funcţiile nu trebuie să fie nici măcar continue.
Teoria distribuţiilor, aşa cum este structurată ı̂n prezent, prezintă deza-
vantajul că utilizează un aparat matematic foarte sofisticat, fapt pentru care
este o teorie mai puţin accesibilă cercetătorilor nematematicieni. Multe din
conceptele utilizate ı̂n teoria distribuţiilor se află la frontiera dintre diferite
alte discipline matematice.
Fundamentarea teoriei distribuţiilor se bazează pe elemente la vârf de
analiză funcţională, topologie, fizică matematică, geometrie diferenţială etc.
Se poate considera că originea acestei teorii coincide cu ı̂ncercarea lui Sobolev
de a defini soluţii generalizate pentru ecuaţii diferenţiale cu derivate parţiale
de tip hiperbolic prin anul 1940. Ideea lui Sobolev este preluată de L.Schwarz
prin anul 1960, când foloseşte prima oară termenul de distribuţie. În 1971
Schwarz scoate un tratat ı̂n care fundamentează teoria unitară a distribuţiilor
folosind metoda funcţionalelor liniare. Ulterior Sikorski introduce o teorie a
distribuţiilor, folosind şiruri fundamentale de funcţii continue (este o metodă
asemănătoare cu cea folosită de Dedekind prin care introduce numerele reale
ca tăieturi ı̂n mulţimea numerelor naturale).
Metoda lui Schwarz de introducere a distribuţiilor pare mai naturală, mo-
2

tiv pentru care va fi folosită ı̂n cele ce urmează. Contribuţiile lui Schwarz
se ı̂ntrepătrund cu cele ale lui Sobolev, motiv pentru care multe noţiuni şi
rezultate din teoria distribuţiilor ı̂mprumută numele celor doi matematicieni,
deşi teoria de astăzi este aproape complet alta faţă de cea iniţiată de cei doi.
Principalul salt calitativ care se aşteaptă ı̂n această teorie este simpli-
ficarea aparatului matematic, pentru a o face mai accesibilă. Începând cu
ı̂ntemeietorii acestei teorii, noţiunile au fost tot mai complexe.

2. Spaţii fundamentale ı̂n teoria distribuţiilor

Fie Ω o mulţime deschisă, nu neapărat mărginită din Rn .
n o
C ∞ (Ω) = ϕ = ϕ (x) | Dk ϕ (x) ∈ C 0 (Ω) , ∀ k, k = (k1 , k2 , ..., kn ) (1)

unde
n
k ∂ |k| ϕ (x) X
D ϕ (x) = ; |k| = ki (2)
∂xk11 ∂xk22 · · · ∂xknn i=1

Mulţimea punctelor ı̂n care o funcţie nu se anulează ı̂mpreună cu punctele

sale frontieră se numeşte suportul funcţiei respective şi se notează cu supp ϕ.
Deci:
supp ϕ(·) = {x | x ∈ Ω, ϕ(x) 6= 0} (3)
O submulţime a mulţimii C ∞ (Ω) este mulţimea C0∞ (Ω) definită prin

C0∞ (Ω) = {ϕ(·) ∈ C ∞ (Ω) | supp ϕ(·) = compact ı̂n Ω} (4)

Dacă Ω este o mulţime mărginită, atunci supp ϕ este o mulţime mărginită

(căci supp ϕ este submulţime a lui Ω). Dar supp ϕ este mulţime ı̂nchisă
şi atunci deducem că supp ϕ este mulţime compactă (o mulţime mărginită şi
ı̂nchisă este compactă). În acest caz dispare diferenţa dintre mulţimile C ∞ (Ω)
şi C0∞ (Ω).
În mod analog se introduc următoarele spaţii
n o
C m (Ω) = ϕ(x) | Dk ϕ(x) ∈ C 0 (Ω) , |k| ≤ m (5)

C0m (Ω) = {ϕ(x) | ϕ ∈ C m (Ω) , supp ϕ = compact ı̂n Ω} (6)

0
În particular m poate fi şi 0 şi atunci avem mulţimile C (Ω), C00 (Ω).
 3

Notaţiile de mai sus sunt uzuale ı̂n analiză clasică sau analiză funcţională.
În teoria distribuţiilor se folosesc notaţiile

D (Ω) = D∞ (Ω) = C0∞ (Ω)

Dm (Ω) = C0m (Ω) ; D0 (Ω) = C00 (Ω)

În mod evident spaţiile introduse sunt spaţii vectoriale ı̂n raport cu adunarea
obişnuită de funcţii şi respectiv produsul funcţiilor cu scalari. De asemenea se
utilizează liniaritatea operaţiei de derivare. Ne propunem să arătăm că spaţiile
vectoriale de mai sus sunt chiar spaţii topologice. Modalitatea de introducere
a topologiei pe aceste spaţii este cea utilizată la spaţiile local convexe.
Definim un şir de compacte din Ω, şir ordonat şi crescător, astfel ı̂ncât

 Q1 ⊆ Q2 ⊆ · · · ⊆ Qn ⊆ · · · ⊆ Ω ;
n
S (7)
 Ω= Qi
i=1

Pe fiecare compact Qi definim seminorma:

 
 k
|ϕ|Qi,j = sup D ϕ(x)

; i şi j fixaţi ; i, j = 1, 2, ..., ∀ϕ ∈ Dm (Ω) (8)
x∈Qi |k|≤j

Fără nici o dificultate se verifică faptul că seminorma din (8) este chiar normă,
dar cu metodologia de la spaţii local convexe nouă ne ajunge că este o semi-
normă.
Cu ajutorul seminormei putem introduce (pentru i fixat) metrica:
m
X 1 |ϕ − ψ|Qi,j
di (ϕ, ψ) = j
(9)
j=1 2 1 + |ϕ − ψ|Qi,j

Evident j este ordinul de derivare.

În felul acesta, pentru un compact fixat, cu ajutorul lui (9) definim topologia
de spaţiu metric [vecinătăţile sunt definite cu ajutorul sferelor deschise, iar
sferele se definesc cu ajutorul metricii (9)].
Comparaţia seminormelor definite pe compacte diferite se poate face cu uşurinţă
pornind de la:
|ϕ|Qi+1,j ≥ |ϕ|Qi,j ; Qi+1 ⊇ Qi (10)
4

Evident ţinem cont de faptul că orice două compacte sunt ı̂n relaţia de in-
cluziune. Această comparaţie permite să privim restricţia topologiei defi-
nite pe Qi+1 la Qi ca fiind coincidenţă cu topologia pe Qi . Pe de altă parte
Dm (Ω) poate fi reprezentat ca reuniune de funcţii de clasă C m pe compactele
(7). Aceasta ne dă dreptul să vorbim de topologia de limită inductivă strictă
definită cu seminormele (8) pe Ω.
Prin definiţie, numim vecinătate ı̂n Dm (Ω) orice submulţime a lui Dm (Ω)
care se bucură de proprietatea că intersectată cu fiecare subspaţiu local con-
vex corespunzătoare lui Qi , cu i fixat, dă o vecinătate din acest subspaţiu.

Observaţie.
Topologia definită mai sus este de limită inductivă strictă pentru că:
a) Dm (Ω) poate fi reprezentat ca reuniune a subspaţiilor corespunzătoare
fiecărui Qi , cu i fixat.
b) Restricţia topologiei definită de seminormele corespunzătoare lui Qi+1
la spaţiul corespunzător lui Qi , coincide cu topologia lui Qi .
În cazul particular m = 0 avem D0 (Ω) ı̂n care seminormele corespund
numai compactelor Qi şi deci nu mai avem ordonare după indicele de derivare.
Alt caz particular este m = ∞. Avem D∞ (Ω) = D (Ω) şi care ca mulţime
amorfă conţine totalitatea funcţiilor indefinit derivabile pe Ω şi cu suport
compact. Familia de seminorme ı̂n acest caz este analoagă cu cea din (8), iar
metrica diferă foarte puţin (suma devine serie).
∞
X 1 |ϕ − ψ|Qi,j
di (ϕ, ψ) = j
(11)
j=1 2 1 + |ϕ − ψ|Qi,j

Aşadar şi topologia de pe D (Ω) este de limită inductivă strictă.

Să vedem cum se defineşte convergenţa ı̂n astfel de spaţii.

Definiţie. Şirul {ϕν (x)}ν∈N ∈ D (Ω) converge la ϕ(x) ∈ D (Ω) ⇐⇒

(prin definiţie)
1) ∃ un compact bun pentru toţi indicii ν astfel ı̂ncât

supp ϕν (x) ⊂ Q ⊂ Ω

2)
uniform k
Dk ϕν (x) −→ D ϕ(x) , ∀ k = (k1 , k2 , . . . , kn )
 5

Analog se defineşte convergenţa pe spaţiul Dm (Ω), ı̂n care m este un număr

natural fixat.

Definiţie.
ϕν (x) −→ ϕ(x) ⇐⇒ (prin definiţie)
1) 0 ] ∃ un compact Q ⊂ Ω, bun pentru toţi indicii ν, astfel ı̂ncât supp ϕν ⊂
Q
uniform
2) 0 ] Dk ϕν (x) −→ Dk ϕ(x) , ∀k = (k1 , k2 , . . . , kn ) , |k| ≤ m.

Definiţie.

D (Ω) topologizat ca mai sus se numeşte spaţiul fundamental al distribuţiilor;

Dm (Ω) topologizat ca mai sus este spaţiul distribuţiilor de ordin m;
D0 (Ω) topologizat ca mai sus este spaţiul fundamental al distribuţiilor de
ordin 0 sau măsuri.
De asemenea, cele trei spaţii mai poartă numele de spaţiul funcţiilor test,
de ordin ∞, de ordin m şi respectiv de ordin 0.

Definiţie.

Se numeşte distribuţie de ordin ∞ orice funcţională liniară şi continuă,

definită pe D (Ω).
Mulţimea tuturor distribuţiilor definite pe D (Ω) este aşadar dualul spaţiului
D (Ω) şi se notează cu D0 (Ω).
n o
D (Ω) = f : D (Ω) → R1 , f = funcţională liniară şi continuă

Continuitatea funcţionalei este ı̂nţeleasă ı̂n sensul continuităţii unei funcţii

peste un spaţiu dotat cu topologie de spaţiu liniar topologic.
Facem convenţia că ı̂n cazul ı̂n care se foloseşte numai termenul distribuţie
atunci este subı̂nţeles distribuţie de ordin ∞.
Numim distribuţie de ordin m orice funcţională liniară şi continuă definită
pe Dm (⊗). Mulţimea tuturor distribuţiilor de ordin m este dualul lui Dm (⊗),
deci
n o
D0m (Ω) = f : Dm (Ω) → R1 , f = funcţională liniară şi continuă
6

Distribuţiile de ordin 0 sau măsuri sunt funcţionale liniare şi continue,

definite pe D0 (Ω).
n o
D00 (Ω) = f : D0 (Ω) → R1 , f = funcţională liniară şi continuă

D00 (Ω)=spaţiul măsurilor (distribuţiilor de ordin 0).

3. Egalitatea a două distribuţii

Folosim notaţia (f, ϕ), prin care ı̂nţelegem valoarea lui f aplicat ı̂n ϕ care este
un număr real dat de valoarea lui f ı̂n ϕ [ϕ fixat arbitrar ı̂n D (Ω)]. Se mai
foloseşte şi scrierea f (ϕ) = (f, ϕ).
D0
f = g [egalitatea a două distribuţii din D0 (Ω)] dacă (f, ϕ) = (g, ϕ) , ∀ ϕ ∈
D (Ω).
D0m def
Pentru f, g ∈ D0m (Ω) =⇒ f = g ⇐⇒ (f, ϕ) = (g, ϕ) , ∀ ϕ ∈ Dm (Ω).
D00 def
Pentru f, g ∈ D00 (Ω) =⇒ f = g ⇐⇒ (f, ϕ) = (g, ϕ) , ∀ ϕ ∈ D0 (Ω).

Un exemplu de test
v
u n
e−ε /(ε −r ) , dacă r < ε ,
2 2 2
(
uX
ϕ(x, ε) = r = |Ox| = t x2 i
0 , dacă r ≥ ε i=1

Se poate constata că Dxk ϕ (x, ε) ∈ C 0 (Rn ) , ∀ k = (k1 , k2 , . . . , kn ) şi deci

ϕ (x, ε) ∈ C ∞ (Rn ). În plus supp ϕ (x, ε) = B (0, ε), adică supp ϕ (x, ε) este
un compact şi atunci ϕ (x, ε) ∈ D (Rn ) = D∞ (Rn ).
Considerăm şirul ϕν (x) = ν1 ϕ(x, ε) , ν = 1, 2, . . . . Folosind
 
criteriul
\
majorării se obţine că ϕν (x) → 0 ı̂n sensul topologiei lui D R (compactul
bun pentru toţi ν există căci ν nu intervine ı̂n ϕ(x, ε); de asemenea derivatele
ı̂n raport cu x nu sunt ı̂n legătură cu ν). 
Dacă ı̂nsă alegem şirul ψν (x) = ν1 ϕ xν , ε , se poate constata că derivatele
converg uniform, dar pe compacte diferite şi deci nu există un compact bun
pentru orice ν. Aşadar şirul ψν (x) nu este convergent ı̂n sensul topologiei lui
D (Ω).