Gestiune bancară – Ionut Dumitru

RISCUL DE CREDIT (I)

1. Aspecte generale
Riscul de credit - riscul actual sau viitor de afectare negativa a profiturilor si
capitalului băncilor ca urmare a neîndeplinirii de către debitor a obligaţiilor contractuale
sau a eşecului acestuia in îndeplinirea celor stabilite.
Instituţiile de credit trebuie să dispună de un cadru de administrare a riscului de
credit care să ia în considerare profilul de risc al instituţiei de credit, cu politici şi procese
pentru identificarea, măsurarea, monitorizarea şi controlul riscului de credit - inclusiv
riscul de credit al contrapartidei.
Profilul de risc - totalitatea riscurilor la care este expusă o instituţie de credit în
funcţie de apetitul la risc asumat de structura de conducere în procesul decizional şi al
strategiei de afaceri;
Apetit la risc - nivelul de risc pe care instituţia de credit este dispusă să îl accepte;
Toleranţa la risc - capacitatea unei instituţii de credit de a accepta sau de a
absorbi riscurile.
Strategia instituţiilor de credit privind riscul de credit trebuie să includă cel puţin
următoarele:
a) categoriile de credit pe care doreşte să le promoveze, tipul expunerii, sectorul
economic, forma de proprietate, categoria contrapartidei, rezidenţa, segmentul geografic,
moneda, durata iniţială şi profitabilitatea estimată;
b) identificarea pieţelor pe care doresc să acţioneze şi determinarea
caracteristicilor portofoliului de credite - inclusiv gradul de diversificare şi gradul de
concentrare.
Instituţiile de credit trebuie să dispună de politici şi procese care să stabilească un
mediu corespunzător şi controlat în mod adecvat pentru riscul de credit şi care să includă:
a) o strategie bine documentată, precum şi politici şi procese sănătoase pentru
asumarea riscului de credit;
b) politici şi procese eficiente de administrare a creditelor, care să includă analiza
continuă a capacităţii şi disponibilităţii clienţilor de a rambursa datoriile la scadenţă,
monitorizarea documentaţiei, clauzelor contractuale şi garanţiilor, precum şi un sistem de
clasificare care este conform cu natura, dimensiunea şi complexitatea activităţilor

1
Gestiune bancară – Ionut Dumitru

instituţiei de credit sau cel puţin cu sistemul de clasificare a activelor reglementat de

Banca Naţională a României;
c) politici şi procese pentru raportarea expunerilor pe bază continuă;
d) politici şi procese pentru identificarea activelor-problemă - active financiare
sau grup de active financiare a căror situaţie nu poate fi considerată normală în sensul că
sunt depreciate (la nivel individual sau la nivel de portofoliu pentru activele cu
caracteristici similare);
e) controale şi limite prudente în ceea ce priveşte creditarea, inclusiv politici şi
procese pentru monitorizarea expunerilor în raport cu respectivele limite, aprobările şi
excepţiile de la limite.
Politicile şi procedurile instituţiilor de credit privind riscul de credit trebuie să se
refere la toate activităţile acestora şi trebuie să aibă în vedere atât creditele la nivel
individual, cât şi întregul portofoliu.
Politicile instituţiilor de credit vor stabili cadrul de desfăşurare a activităţii de
creditare şi se vor referi inclusiv la următoarele:
a) contrapartidele eligibile şi condiţiile ce trebuie îndeplinite de către acestea
pentru a putea intra în relaţie de afaceri cu instituţia de credit;
b) garanţiile acceptabile de către instituţia de credit.
Instituţiile de credit trebuie să dispună de criterii, politici şi procese, bine
definite, privind aprobarea noilor expuneri, operaţiunile de înlocuire a expunerilor
existente şi identificarea competenţei de aprobare corespunzătoare dimensiunii şi
complexităţii expunerilor.
Politica de creditare a unei instituţii de credit trebuie să prevadă că expunerile la
riscul de credit care depăşesc un anumit prag stabilit în sumă absolută sau ca procent din
fondurile proprii, precum şi cele care presupun un risc de credit ridicat sau nu sunt
caracteristice activităţii desfăşurate de instituţia de credit trebuie să fie aprobate de către
organele cu funcţie de conducere ale instituţiei de credit.
La evaluarea riscului de credit instituţiile de credit trebuie să ia în considerare cel
puţin:
a) performanţa financiară curentă şi previzionată a contrapartidelor;
b) concentrarea expunerilor faţă de contrapartide, pieţele în care acestea operează,
sectoarele economice şi ţările unde sunt stabilite;

2
Gestiune bancară – Ionut Dumitru

c) capacitatea de punere în aplicare, din punct de vedere legal, a angajamentelor

contractuale;
d) capacitatea şi posibilitatea de a executa garanţiile, în condiţiile pieţei;
e) angajamentele contractuale cu persoanele cu care se află în relaţii speciale.
În ceea ce priveşte cadrul contractual, instituţiile de credit trebuie să aibă în
vedere cel puţin următoarele:
a) natura specifică a creditului;
b) clauzele contractuale aferente creditului;
c) profilul expunerii până la scadenţă prin prisma evoluţiilor potenţiale ale pieţei;
d) existenţa garanţiilor reale sau personale, dacă este cazul;
e) probabilitatea nerespectării obligaţiilor contractuale, stabilită pe baza unui
sistem intern de rating.
În cazul instituţiilor de credit cu activitate mai complexă, evaluarea riscului de
credit va acoperi cel puţin următoarele domenii: sistemele interne de rating,
analiza/agregarea portofoliului de credite, operaţiunile de securitizare/operaţiunile cu
instrumente financiare derivate de credit, expunerile mari şi alte concentrări de risc.
În activitatea de creditare, instituţiile de credit trebuie să aibă în vedere cel puţin
următoarele:
a) destinaţia creditului şi sursa de rambursare a acestuia;
b) profilul de risc curent al contrapartidei şi garanţiile prezentate, precum şi
senzitivitatea garanţiilor la evoluţiile economice şi cele ale pieţei;
c) istoricul serviciului datoriei aferent contrapartidei şi capacitatea curentă şi
viitoare de rambursare a acesteia, bazată pe evoluţiile financiare istorice şi proiecţiile
viitoarelor fluxuri de numerar;
d) experienţa în activitate a contrapartidei şi sectorul economic în care aceasta
îşi desfăşoară activitatea, precum şi poziţia sa în cadrul acestui sector, în cazul creditelor
comerciale;
e) termenii şi condiţiile propuse în contractul de creditare, inclusiv clauzele
destinate să limiteze modificările în profilul de risc viitor al contrapartidei;
f) capacitatea instituţiilor de credit de executare şi valorificare a garanţiilor,
dacă este cazul, într-un termen cât mai scurt.
Instituţiile de credit trebuie să stabilească limite privind expunerile la riscul de
credit şi să monitorizeze respectarea acestora. Limitele de expunere trebuie stabilite în

3
Gestiune bancară – Ionut Dumitru

legătură cu orice activitate a instituţiei de credit care implică risc de credit. Limitele
trebuie stabilite la nivel de ansamblu al instituţiei de credit, iar limitele stabilite la nivelul
structurilor instituţiei de credit trebuie să fie corelate cu acestea. Instituţiile de credit
trebuie să stabilească limite şi pentru diverse sectoare economice, regiuni geografice şi
produse bancare specifice.
Instituţiile de credit trebuie să dispună de politici şi procese pentru a monitoriza
îndatorarea totală a entităţilor cărora le acordă credite.

Împrumutătorii desfăşoară activitatea de creditare a persoanelor fizice şi a

entităţilor nefinanciare pe baza reglementărilor proprii, aprobate de organele statutare
competente.
Împrumutătorii trebuie să informeze persoanele neacoperite în mod natural la
riscul valutar care solicită acordarea unui credit în valută sau indexat la cursul unei valute
despre impactul unei eventuale deprecieri severe a monedei naţionale asupra nivelului
obligaţiilor lor de plată periodice. Persoana neacoperită în mod natural la riscul valutar
este persoana fizică ce nu obţine veniturile eligibile pentru rambursarea creditului,
respectiv entitatea nefinanciară ce nu dispune de surse pentru rambursarea creditului,
denominate sau indexate la moneda în care creditul este solicitat/acordat. În plus, în
cazul creditelor care nu au dobândă fixă, împrumutătorii trebuie să prezinte în mod
distinct şi nivelul la care respectivele obligaţii de plată periodice ar putea ajunge ca
urmare a unei eventuale deprecieri severe a monedei naţionale asociate cu majorarea
dobânzilor.
Pentru limitarea pierderilor care decurg din neîncasarea la scadenţă a creditelor şi
dobânzilor aferente, se impune o gestionare atentă a riscului de credit, care se realizează
a priori şi a posteriori.
Gestionarea a priori este o primă etapă şi presupune :

- divizarea şi limitarea riscurilor,

- aprecierea calităţii (capacităţii de rambursare) solicitanţilor de credite,
- constituirea garanţiilor.
A doua etapă, gestionarea a posteriori , vizează:

- analiza portofoliului de credite şi constituirea de provizioane,

- gestiunea creditelor neperformate.

4
Gestiune bancară – Ionut Dumitru

2. Divizarea şi limitarea riscurilor

Divizarea riscurilor are ca obiectiv evitarea concentrării riscurilor prin

diversificarea (economică şi geografică) plasamentelor. Limitarea riscurilor se realizează

prin norme stabilite de fiecare bancă, dar şi prin măsuri stabilite de autoritatea de
reglementare, opozabile tuturor băncilor.
Politica de creditare a unei institutii de credit trebuie sa prevada ca expunerile la riscul de
credit care depasesc un anumit prag stabilit în suma absoluta sau ca procent din capitalul
eligibil, precum si cele care presupun un risc de credit ridicat sau nu sunt caracteristice
activitatii desfasurate de institutia de credit trebuie sa fie aprobate de catre conducerea
superioara a institutiei de credit.
Instituţiile de credit trebuie sa dispună de procese interne care sa identifice, sa
măsoare si sa monitorizeze riscul de concentrare rezultat din:
a) expunerile mari individuale fata de clienţi sau fata de grupuri de clienţi aflaţi in
legătura. Definiţiile utilizate de instituţiile de credit in aceste situaţii trebuie sa fie
suficient de cuprinzătoare pentru a lua in considerare expunerile legate prin drepturi de
proprietate comune, administrare comuna, emitere de garanţii, tehnici de sindicalizare;
b) expunerile fata de contrapartide din acelaşi sector economic sau regiune
geografica; sau
c) expunerile de credit indirecte, rezultate in urma aplicării tehnicilor de diminuare a
riscului de credit - de exemplu: expuneri fata de un singur tip de garanţie reala sau fata
de un singur furnizor de protecţie.
Instituţiile de credit trebuie sa monitorizeze, sa administreze si sa diminueze
riscul de concentrare, pe baza politicilor si utilizând limite, praguri sau alte concepte
similare.
Expunerea unei instituţii de credit faţă de un client sau faţă de un grup de clienţi
aflaţi în legătură este considerată ca fiind expunere mare dacă valoarea sa este egală ori
depăşeşte 10% din fondurile proprii ale instituţiei de credit.
Instituţiile de credit nu trebuie să înregistreze, după luarea în considerare a
efectului diminuării riscului de credit, o expunere faţă de un client sau un grup de clienţi
aflaţi în legătură a cărei valoare depăşeşte 25% din fondurile proprii.
Expresia grup de clienţi aflaţi în legătură reprezintă:

5
Gestiune bancară – Ionut Dumitru

a) două ori mai multe persoane fizice şi/sau juridice care constituie, dacă nu se
dovedeşte altfel, un singur risc deoarece una dintre ele deţine, direct ori indirect,
controlul asupra celeilalte ori celorlalte; sau
b) două ori mai multe persoane fizice şi/sau juridice între care nu există o
relaţie de control, aşa cum este descrisă la lit. a), dar care trebuie să fie considerate ca
reprezentând un singur risc deoarece sunt interconectate în asemenea măsură încât, în
cazul în care una dintre acestea s-ar confrunta cu probleme financiare, în special
dificultăţi de finanţare ori de rambursare, cealaltă sau toate celelalte ar întâmpina
probabil dificultăţi de finanţare ori de rambursare;
În cazul în care clientul este o instituţie sau în cazul în care un grup de clienţi
aflaţi în legătură include una sau mai multe instituţii, valoarea expunerii nu poate depăşi
fie 25% din fondurile proprii ale instituţiei de credit, fie echivalentul a 150 milioane
euro, în funcţie de care dintre aceste valori este mai mare, cu condiţia ca suma valorilor
expunerilor faţă de toţi clienţii aflaţi în legătură care nu sunt instituţii 1 să nu depăşească,
după luarea în considerare a efectului diminuării riscului de credit, 25% din fondurile
proprii ale instituţiei de credit.
În cazul în care echivalentul a 150 milioane euro este mai mare decât 25% din
fondurile proprii ale instituţiei de credit, valoarea expunerii nu trebuie să depăşească,
după luarea în considerare a efectului diminuării riscului de credit, o limită rezonabilă
raportată la fondurile proprii ale instituţiei de credit. Această limită este stabilită de către
instituţiile de credit şi nu trebuie să depăşească 100% din fondurile proprii ale acestora.
Observatie:
Pentru o serie de expuneri se excepteaza de la aplicarea restrictiilor referitoare la
expunerile mari partea calculată ca diferenţă între valoarea expunerii respective şi
rezultatul înmulţirii acesteia cu o pondere de 0%, 20%, 35% sau 50%.
Sintagma persoane aflate in relaţii speciale cu instituţia de credit cuprinde cel
puţin:
a) orice entitate asupra căreia instituţia de credit exercită controlul;
b) orice entitate în care instituţia de credit deţine participaţii;
c) entităţile care exercită control asupra instituţiei de credit;
d) orice entitate în care entităţile menţionate la lit. c) fie exercită controlul, fie
deţin participaţii;

1
instituţii de credit şi firme de investiţii.

6
Gestiune bancară – Ionut Dumitru

e) acţionarii care deţin participaţii calificate la capitalul instituţiei de credit;

f) orice entitate în care acţionarii menţionaţi la lit. e) fie exercită controlul, fie
deţin participaţii;
g) membrii structurii de conducere ai instituţiei de credit, precum şi persoanele
care deţin funcţii-cheie de execuţie în respectiva instituţie, împreună cu:
(i) entităţile în care aceştia au/prezintă interese directe sau indirecte; şi
(ii) membrii apropiaţi ai familiei acestora, care se anticipează să influenţeze sau
să fie influenţaţi de aceştia în raport cu instituţia de credit; aceştia pot include: partenerul
de viaţă şi copiii persoanei; copiii partenerului de viaţă al persoanei; dependenţi ai
persoanei sau ai partenerului de viaţă al acestuia.
Instituţiile de credit trebuie să dispună de politici şi procese adecvate pentru
identificarea expunerilor individuale faţă de persoanele cu care se află în relaţii speciale,
pentru determinarea sumei totale a acestor expuneri, precum şi pentru monitorizarea şi
raportarea respectivelor expuneri prin intermediul unui proces independent de verificare
a activităţii de creditare.
O instituţie de credit nu trebuie să înregistreze, după luarea în considerare a
efectului diminuării riscului de credit o expunere faţă de grupul de persoane cu care se
află în relaţii speciale a cărei valoare depăşeşte 25% din fondurile proprii.
În cazul în care grupul de persoane aflate în relaţii speciale cu instituţia de credit
include una sau mai multe instituţii, valoarea expunerii faţă de acest grup nu poate depăşi
fie 25% din fondurile proprii ale instituţiei de credit, fie echivalentul a 150 milioane
euro, în funcţie de care dintre aceste valori este mai mare, cu condiţia ca, în cazul
aplicării limitei absolute, suma valorilor expunerilor faţă de toate persoanele aflate în
relaţii speciale care nu sunt instituţii să nu depăşească, după luarea în considerare a
efectului diminuării riscului de credit, 25% din fondurile proprii ale instituţiei de credit.
În cazul în care echivalentul a 150 milioane euro este mai mare decât 25% din
fondurile proprii ale instituţiei de credit, valoarea expunerii nu trebuie să depăşească,
după luarea în considerare a efectului diminuării riscului de credit, o limită rezonabilă
raportată la fondurile proprii ale instituţiei de credit. Această limită trebuie stabilită de
către instituţiile de credit în concordanţă cu politicile şi procedurile proprii, nu trebuie să
depăşească 100% din fondurile proprii ale acestora.

3. Aprecierea capacităţii de rambursare a solicitanţilor de credite

7
Gestiune bancară – Ionut Dumitru

Băncile sunt obligate să limiteze riscul de credit şi să depună toate eforturile

pentru a-şi încasa debitorii. În acest scop, vor fi onorate doar solicitările de credit pentru
care există premisele rambursării principalului şi plăţii dobânzilor.
Acordarea, garantarea şi derularea creditelor destinate persoanelor fizice se
realizează pe bază contractuală, în conformitate cu reglementările interne ale
împrumutătorilor, validate de Banca Naţională a României - Direcţia supraveghere.
Creditele acordate persoanelor fizice se clasifica in:
a) credit pentru investiţii imobiliare - orice credit acordat unei persoane fizice
care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: (i) este garantat cu ipotecă imobiliară;
şi (ii) este acordat în scopul dobândirii ori menţinerii drepturilor de proprietate asupra
unui teren şi/sau unei construcţii, realizate ori care urmează să se realizeze, ori în scopul
reabilitării, modernizării, consolidării ori extinderii unei construcţii sau pentru
viabilizarea unui teren sau exclusiv în scopul rambursării unui credit pentru investiţii
imobiliare.
b) credit de consum - credit, altul decât cel prevăzut la lit. a).
Imprumutătorii stabilesc în cadrul reglementărilor proprii, în concordanţă cu
profilul şi strategia lor de risc, cel puţin următoarele:
a) modalitatea de organizare a activităţii de acordare a creditelor destinate
persoanelor fizice şi, atunci când este cazul, condiţiile de garantare pe fiecare tip de
credit, inclusiv limita maximă admisă pentru valoarea finanţării în raport cu valoarea
garanţiei;
b) categoriile de clienţi eligibili pentru finanţare;
c) procedura de clasificare a clientelei-ţintă pe categorii de risc de nerambursare,
fundamentat pe profilul general de risc al împrumutătorului;
d) categoriile de venituri considerate eligibile de către împrumutător, diferenţiat
pe categorii de clientelă, precum şi coeficienţii de ajustare aferenţi în funcţie de gradul de
certitudine şi de caracterul de permanenţă ale acestora;
e) categoriile de cheltuieli care se deduc din veniturile eligibile în scopul
determinării gradului total de îndatorare, incluzând cel puţin cheltuielile de subzistenţă şi
obligaţiile de plată, altele decât cele de natura creditului;
f) nivelurile maxime admise pentru gradul total de îndatorare, inclusiv
fundamentarea acestora, diferenţiate pe categoriile de clientelă, pe destinaţia creditului

8
Gestiune bancară – Ionut Dumitru

(de exemplu, credit de consum, credit pentru investiţii imobiliare), pe tipul creditului
(defalcat în funcţie de moneda de exprimare sau, după caz, de indexare, de tipul
dobânzii, respectiv fixă ori variabilă, de termenul de acordare a creditului şi de
comportamentul clientului în legătură cu onorarea serviciului datoriei determinat de
calitatea garanţiei), în cazul creditelor de consum, nivelurile maxime admise pentru
gradul total de îndatorare sunt stabilite inclusiv prin luarea în considerare a riscului
valutar, a riscului de rată a dobânzii şi a riscului de diminuare a veniturilor eligibile
disponibile pe perioada de derulare a creditului;
g) metodologia de reconsiderare periodică a coeficienţilor de ajustare a
veniturilor eligibile şi nivelurilor maxime admise pentru gradul de îndatorare, în vederea
asigurării acurateţei acestora pe o bază continuă.
La fundamentarea nivelurilor maxime admise pentru gradul total de îndatorare în
cazul creditelor de consum se vor utiliza următoarele valori:
a) pentru şocul pe curs de schimb - 35,5% EUR, 52,6% CHF, 40,9% USD. În
cazul celorlalte valute se utilizează valoarea aferentă CHF. În cazul în care venitul
solicitantului şi creditul solicitat sunt exprimate în două monede străine diferite, pentru
şocul pe curs de schimb se utilizează maximul dintre şocurile celor două valute faţă de
moneda naţională;
b) pentru şocul pe rata dobânzii - 0,6 puncte procentuale pentru toate monedele;
c) pentru şocul pe venit: în cazul veniturilor de natură salarială - 6%; pentru
celelalte categorii de venituri împrumutătorii utilizează coeficienţi de ajustare.
Prevederile privind riscul valutar se aplică numai pentru partea de finanţare
pentru care clientul nu dovedeşte că dispune de venituri în valuta creditului sau indexate
la valuta creditului. Prevederile privind riscul de rată a dobânzii nu se aplică în cazul
creditelor cu dobândă fixă.
Gradul total de îndatorare se determină ca pondere a obligaţiilor totale de plată
decurgând din credite sau alte finanţări rambursabile în veniturile eligibile din care s-au
dedus cheltuielile care se deduc din veniturile eligibile în scopul determinării gradului
total de îndatorare, incluzând cel puţin cheltuielile de subzistenţă şi obligaţiile de plată,
altele decât cele de natura creditului.
La acordarea creditului, împrumutătorii trebuie să se asigure că din documentele
şi informaţiile prezentate rezultă că pe întreaga perioadă de acordare a creditului gradul

9
Gestiune bancară – Ionut Dumitru

total de îndatorare a solicitantului se încadrează în nivelul maxim admis aplicabil

acestuia.
Împrumutătorii analizează capacitatea de rambursare a clienţilor pe baza unui
nivel al veniturilor considerate eligibile de către împrumutători, care nu poate depăşi cu
mai mult de 20% pe cel aferent anului anterior. Împrumutătorii stabilesc venitul aferent
anului anterior pe baza documentelor care să certifice veniturile declarate autorităţilor
fiscale. În situaţiile în care nu există obligaţii legale de declarare a veniturilor la
autorităţile fiscale, împrumutătorii stabilesc venitul aferent anului anterior pe baza altor
documente justificative. Prin excepţie, împrumutătorii pot lua în calcul şi venituri ce
depăşesc nivelul stabilit, numai după obţinerea de la client a documentelor justificative
care să demonstreze caracterul de continuitate în viitor a acestora. Documentele
justificative trebuie să dovedească modificările intervenite în situaţia veniturilor
clientului, cum ar fi schimbarea încadrării în funcţie, schimbarea locului de muncă sau
modificări cu impact semnificativ asupra creşterii volumului afacerilor persoanelor care
obţin venituri din activităţi independente.
La acordarea creditelor de consum denominate în valută sau indexate la cursul
unei valute, solicitantul trebuie să dispună de garanţii reale şi/sau personale la un nivel de
minimum 133% din valoarea creditului.
Poliţele de asigurare având ca obiect acoperirea riscului de neplată vor fi
asimilate garanţiilor personale. Pot face excepţie de la obligaţia de garantare facilităţile
de creditare prin trageri în descoperit de cont, precum şi creditele acordate prin
intermediul cardurilor de credit, a căror valoare nu depăşeşte de trei ori nivelul
veniturilor nete lunare, fără a depăşi însă o limită stabilită prin reglementările interne ale
împrumutătorului.
Durata creditelor de consum nu poate depăşi 5 ani. Aceasta prevedere nu se
aplică creditelor de consum cu destinaţie imobiliară, acordate în lei şi pentru care
debitorul a făcut dovada deţinerii unui avans de minimum 40%. Prin derogare, este
permisă prelungirea facilităţilor de creditare de tip revolving acordate prin intermediul
cardurilor peste durata de 5 ani, numai cu condiţia ca împrumutătorii să reevalueze
capacitatea de rambursare a debitorului cel puţin la sfârşitul fiecărui interval de 5 ani de
la data acordării. Reevaluarea capacităţii de rambursare a debitorului se realizează în
baza metodologiei proprii a împrumutătorului, specifică acestor produse de creditare.

10
Gestiune bancară – Ionut Dumitru

Valoarea unui credit pentru investiţii imobiliare nu poate depăşi 85% din valoarea
garanţiei ipotecare în cazul creditelor acordate în lei. În cazul creditelor denominate într-
o monedă străină sau indexate la cursul unei monede străine, în situaţia în care debitorul
obţine veniturile eligibile denominate sau indexate la moneda creditului, valoarea unui
credit pentru investiţii imobiliare este limitată la 80% din valoarea garanţiei ipotecare. În
cazul creditului pentru investiţii imobiliare acordat unei persoane fizice neacoperite în
mod natural la riscul valutar, valoarea finanţării nu poate depăşi 75% din valoarea
garanţiei ipotecare în cazul creditelor denominate în EURO sau indexate la cursul EURO
şi 60% în cazul creditelor denominate în alte monede străine sau indexate la cursul unor
alte monede străine. Aceste prevederi nu se aplică în cazul creditelor pentru investiţii
imobiliare garantate integral sau parţial de stat.

Pentru evaluarea unei solicitări de credit, în cazul persoanelor juridice, sunt

urmărite următoarele elemente:
 analiza economico - financiară a activităţii clienţilor,
 aspecte nefinanciare privind clienţii: tipul de proprietate, conducerea, personalul
societăţii, afacerea, piaţa, etc.
 analiza perspectivelor financiare pe bază de cash - flow .
Împrumutătorii stabilesc în cadrul reglementărilor proprii, în concordanţă cu
profilul şi strategia lor de risc, modalitatea de organizare a activităţii de acordare şi
garantare a creditelor în valută destinate entităţilor nefinanciare, impunând condiţii mai
stricte de acordare şi garantare a creditelor în valută decât cele aplicabile creditelor
similare în monedă naţională.
Împrumutătorii pot acorda credite în valută sau indexate la cursul unei valute
entităţilor nefinanciare numai în măsura în care, potrivit criteriilor stabilite de
împrumutător în reglementările proprii, respectivele entităţi demonstrează că dispun de
capacitate de rambursare a finanţării în valută chiar şi în condiţii de depreciere severă a
monedei în care sunt denominate ori indexate sursele de rambursare şi, după caz, de
majorare a dobânzii. În aplicarea acestor prevederi, împrumutătorii utilizează la
determinarea capacităţii de rambursare aceleasi valori indicate la persoanele fizice pentru
şocul pe cursul de schimb şi şocul pe rata dobânzii.
Prevederile se aplică numai pentru partea de finanţare pentru care debitorul nu
dovedeşte că dispune de acoperire naturală sau financiară la riscul valutar. Prin acoperire

11
Gestiune bancară – Ionut Dumitru

financiară la riscul valutar se înţelege protecţia obţinută de debitor în baza unui contract
încheiat cu o instituţie financiară prin care se transferă riscul valutar de la cumpărătorul
protecţiei. Prevederile privind riscul de rată a dobânzii nu se aplică în cazul creditelor cu
dobândă fixă.

Criteriile ce stau la baza evaluării performanţelor financiare ale clientului

persoana juridica şi capacitaţii acestuia de a–şi onora datoria la scadenţă se stabilesc de
fiecare bancă în parte şi se aprobă de către BNR-direcţia Supraveghere.
Evaluarea performanţei financiare a unei entităţi economice din afara sectorului
instituţiilor de credit se realizează pe bază de punctaj atribuit unor factori cantitativi şi
calitativi. Factorii cantitativi se vor referi în principal la următorii indicatori, acolo unde
aceştia pot fi determinaţi: lichiditate, solvabilitate, profitabilitate şi risc, inclusiv riscul
valutar. Factorii calitativi se vor referi cel puţin la aspecte legate de modul de
administrare a entităţii economice analizate, de calitatea acţionariatului, de garanţiile
primite (altele decât cele care sunt acceptate la diminuarea expunerii faţă de debitor), de
condiţiile de piaţă în care aceasta îşi desfăşoară activitatea. În urma acestor evaluări,
creditele vor fi incluse în următoarele categorii:
- categoria A: performanţe foarte bune, care permit achitarea la scadenţă a datoriei, cu
menţinerea acestor performanţe,
- categoria B: performanţe foarte bune, dar fără certitudine pe o perspectivă medie,
- categoria C: performanţe financiare satisfăcătoare, cu tendinţe de înrăutăţire;
- categoria D: performanţe financiare scăzute şi ciclice;
- categoria E: pierderi şi incapacitatea rambursării.

Analistul de credite trebuie să fundamenteze decizia de creditare nu numai pe

situaţia financiară istorică a clientului, ci şi pe capacitatea acestuia de a genera în viitor
fluxuri băneşti şi deci de a rambursa creditul şi a plăti dobânda. Instrumentul folosit în
acest scop este fluxul de numerar, adică o situaţie a intrărilor şi ieşirilor de numerar
(încasări şi plăţi) într-o perioadă dată. Rezultatul poate fi pozitiv (disponibil de numerar)
sau negativ (necesar de numerar).

12
Gestiune bancară – Ionut Dumitru

În realizarea unui flux de numerar, trebuie avut în vedere că prognozele clientului

pot avea la bază o proiecţie exagerat pozitivă a evoluţiei viitoare, deci se impune o
corectare a acestora.
În linii mari, structura unui flux de numerar este următoarea:
intrări de capital
- ieşiri de capital
+ intrări din vânzări
- ieşiri pentru aprovizionări
- salarii
- alte cheltuieli
- impozit pe profit

= flux net al perioadei

+ disponibil din perioada anterioară

= disponibil / necesar de lichidităţi curent

4. Constituirea garanţiilor

Garanţiile primite care pot fi luate în considerare de împrumutători pentru

diminuarea expunerii faţă de debitor, se împart în următoarele categorii:
1. garanţii personale- se referă la garanţii furnizate de terţi - de exemplu:
cauţiunea, avalul etc. - ce pot fi încadrate, în funcţie de caracteristicile pe care le
prezintă, după cum urmează:
1.1. garanţie expresă - protecţia furnizată de garanţie este legată în mod clar de
expuneri ce pot fi identificate cu exactitate sau de un portofoliu de expuneri clar
delimitat, astfel încât gradul de acoperire al protecţiei este clar definit şi nu poate fi pus
la îndoială;
1.2. garanţie irevocabilă - în afara nerespectării de către cumpărătorul protecţiei a
obligaţiei de a plăti la scadenţă costul protecţiei, contractul prin care este furnizată
protecţia nu conţine nicio clauză care ar putea să permită furnizorului protecţiei să
anuleze unilateral garanţia sau ar putea să conducă la creşterea costului efectiv al
garanţiei;
1.3. garanţie necondiţionată - contractul prin care este furnizată protecţia nu
conţine nicio clauză asupra căreia cumpărătorul protecţiei (împrumutătorul) nu deţine
controlul, clauză care să poată scuti garantul de obligaţia de a plăti în timp util, dar nu

13
Gestiune bancară – Ionut Dumitru

mai târziu de 90 de zile calendaristice de la data solicitării, în cazul în care obligatul

principal nu achită la termen plata scadentă/plăţile scadente;
2. garanţii reale - se referă la bunuri corporale sau necorporale, executabile în
orice moment, primite în garanţie pentru operaţiunile realizate - de exemplu: ipoteca,
gajul cu deposedare, inclusiv depozitul colateral, gajul fără deposedare etc.
3. garanţii reale intrinseci - se referă la garanţii incluse în caracteristicile
operaţiunii înseşi - de exemplu: valorile primite în cadrul operaţiunilor reverse repo,
titlurile luate cu împrumut garantate cu numerar, bunurile ce fac obiectul contractelor de
leasing financiar etc.;

Instituţiile de credit trebuie să dispună de proceduri pentru evaluarea garanţiilor

reale şi pentru verificarea faptului că respectivele garanţii sunt şi continuă să fie
executabile şi valorificabile.
În ceea ce priveşte garanţiile personale, instituţiile de credit trebuie să evalueze
nivelul de protecţie furnizat în relaţie cu calitatea de credit a garantului şi capacitatea
acestuia de a-şi asuma obligaţii.

14