CONSIMȚĂMÂNTUL INFORMAT

Orice pacient are dreptul legal să decidă ce proceduri medicale pot fi aplicate corpului său, dar
pentru a decide în cunoștință de cauză, el trebuie informat corespunzător și la timp.
Potrivit Art. 6 din Legea nr,46/2003, pacientul are dreptul de a fi informat asupra stării sale de
sănătate, a intervențiilor medicale propuse, a riscurilor potențiale ale fiecărei proceduri,a alternativelor
existente la procedurile propuse, inclusiv asupra neefectuării tratamentului și nerespectării recomandărilor
medicale, precum și cu privire la date despre diagnostic și prognostic.
Principiul de bază este conceptul de autodeterminare, ceea ce presupune că fiecare individ este
responsabil de propriile sale acțiuni și de propriul corp, astfel încât, orice decizie aparține pacientului,
medicul acționând în calitate de consilier al acestuia.
Consimțământul informat reprezintă autorizarea de către pacient a unei intervenții medicale în
cunoștință de cauză, implicând trei componente pentru a fi valid:
- informarea presupune furnizarea de date și informații medicale relevante de către medic, cu
privire la diagnosticul și căile de tratament, cu riscurile acestora, pe înțelesul pacientului.
- capacitate de decizie, adică abilitatea pacientului de înțelegere, alegere sau respingere a unei
intervenții, comunicarea consimțământului și aprecierea consecințelor deciziilor sale.
- decizia independentă se referă la dreptul pacientului de a lua o decizie liberă, fără constrângeri
sau manipulări de orice fel.
Caracteristicile consimțământului informat
Pentru a fi legal, consințământul trebuie să fie informat, ceea ce presupune că pacientul să
cunoască și să înțeleagă informațiile care i se transmit.
Art. 660 din Legea Nr. 95/2006 reglementează modalitatea de transmitere a informațiilor
medicale: în obținerea acordului scris al pacientului, medicul, medicul dentist, asistentul medical, moașa,
sunt datori să prezinte pacientului informații la un nivel științific rezonabil pentru puterea de înțelegere a
acestuia.
Pacientul analfabet sau care nu vede, i se va citi cu voce tare textul acordului, după care va fi
întrebat dacă aceasta reprezintă voința sa, medicul urmând să facă o mențiune în acest sens pe acordul
scris. Informațiile vor fi prezentate într-o formă care să fie pe înțelesul pacientului, într-o manieră neutră,
care să nu îl influențeze, ținând cont de nivelul cultural și proveniența socială a acestuia.
În conținutul consimțământului se va face referire directă la tratamentul propus, fiind de preferat
să se comunice orice informație utilă pentru a se lua o decizie în deplină cunoștință de cauză. Pacientul
poate pune întrebări, la care medicul este dator să răspundă pe înțelesul acestuia. În cazul cetățenilor
străini, aceștia au dreptul de aprimi informații într-o limbă de circulație internațională, sau prin
intermediul unui traducător, dacă nu cunosc o astfel de limbă. Pacientul poate indica dacă dorește ca o
altă persoană să primească informațiile în numele său.
Conținutul consimțământului informat
Potrivit Art. 8 din Normele metodologice ale Legii 95/2006, acordul scris al pacientului trebuie să
conțină în mod obligatoriu următoarele elemente:
- numele, prenumele, domiciliul;
- actul medical la care urmează a fi supus;
- descrierea pe scurt a informațiilor ce i-au fost furnizate de către medic, medicul dentist, asistentul
medical, moașa;
- acordul exprimat fără echivoc pentru efectuarea actului medical;
- semnătura și data exprimării acordului.
Acordul informat trebuie să cuprindă următoarele:
- descrierea tratamentului propus, în ceea ce privește natura acestuia, modul de derulare, scopul
și/sau beneficiul traumatic anticipat, precum și a perspectivelor terapeutice;
- riscurile imediate importante implicate de tratamentul propus, inclusiv efectele adverse, durere,
disconfort, care îi pot afecta pacientului integritatea fizică sau psihică cu caracter definitiv sau temporar
(pierdere de organ, infirmitate, sluțire, etc);
- nu este necesar a se prezenta riscul de infecție;
 - nu este necesar și nici benefic a se prezenta rezultatele statistice privind hazardul în procedura
respectivă;
- se vor indica perspectivele și pericolele unui tratament medical alternativ, sau a lipsei de
tratament;
- faptul că tratamentrul poate consta într-o metodă nou aplicată, dacă este cazul.
Atitudinea față de consimțământ și conduita medicului decurg din tipul intervenției asupra
pacientului:
- intervenția de urgență nu cere avertizarea asupra riscurilor;
- intervenția utilă cere avertizarea asupra riscurilor grave posibile;
- intervenția de lux cere avertizarea asupra tuturoro riscurilor.
Consimțământul informat este necesar ori de câte ori pacientul este supus unui act medical ce
poate fi agresiv, cum ar fi intervențiile anestezice, chirurgicale, diagnostice invazive, dar și în cazul
tratamentelor medicale agresive (vaccinuri) sau noi.
Excepții de la regula consimțământului informat
În anumite situații, obținerea consimțământului informat al pacientului nu este obligatoriu, astfel:
1. Situații de urgență ce necesită intervenții asupra unor pacienți incapabili de a reacționa, și de a-
și exprima voința, în astfel de situații acordarea ajutorului imediat fiind necesar pentru salvarea mvieții
sau menținerea stabilă a stării de sănătate a pacientului.
2. Tulburări psihice grave ce necesită internare nevoluntară, acesta reprezentând perico social
imediat atât pentru sine, cât și pentru societate.
3. Tratamentul pacienților iresponsabili cu boli transmisibile.
4. Privilegiul terapeutic.
Uneori este necesar să se ascundă unele informații traumatizante pentru pacient în procesul
obținerii consimțământului pentru tratament, cum este de exemplu cazul celor suferinzi de boli incurabile.
Dreptul pacientului de a ști sau de afi informat despre seriozitatea bolii sale, trebuie să fie pus în
balanță cu dreptul de a nu ști, atunci când faptul de a fi informat poate cauza o stare traumatizantă de
neajutorare și de cădere psihică, din moment ce pentru supraviețuire este necesar un comportament activ,
centrat pe rezolvarea problemelor.
Dreptul de a nu ști este foarte important când se furnizează informații despre o predispoziție
genetică, sau depistarea precoce a unor boli aflate în stare latentă, ce se va manifesta peste mulți ani, cum
ar fi boala Huntington. Pe de altă parte, acest drept de a nu ști, nu este aplicabil în cazul în care unei
persoane trebuie să îi fie furnizate informații care să îi permită să protejeze alte persoane, prin adaptarea
comportamentului, cum este rezultatul pozitiv al unui test pentru o boală cu transmitere sexuală, și care nu
trebuie ascuns pacientului.
Pacienții fără discernământ
Pacienții incapabili, fără discernământ sunt persoane care nu au capacitatea de a înțelege natura
bolii bolii sale, pentru care este recomandat tratamentul, și nu sunt apte să aprecieze consecințele deciziei
sale de a-și da sau nu consimțământul.
Această situație se întâlnește cel mai frecvent în caz de boală psihică sau deficiență mintală.
Capacitatea persoanei poate să fie deplină sau afectată în grade variate, iar aptitudinea unui individ
de a lua decizii poate varia în decursul timpului și în funcție de circumstanțe diferite.
Pacientul trebuie implicat în cel mai înalt grad posibil în procesul de elaborare a planului de
tratament, chiar și atunci când este suficient consimțământul reprezentantului legal. Nu orice tip de
judecată perturbată sau de gândire dezechilibrată anulează capacitatea mintală a individului.
Spre exemplu, în cazul pacienților cu demență, nu trebuie să se presupună în mod automat că și-au
pierdut capacitatrea de a consimți, deoarece aceasta devine limitată gradual și progresiv, pe măsură ce
boala progresează.
Reprezentantul legal (tutore, curator) este autorizat de a-și da consimțământul pentru tratamentul
medical, dacă acesta este necesar, dar acesta trebuie să acționeze cu respectarea intereselor celui aflat în
grija sa (ar trebui să ia aceleași decizii pe care le-ar fi luat pacientul în cazul în care ar fi fost capabil),
deciziile anterioare alșe pacientului putând fi orientative în acest sens.
Dacă reprezentantul legal refuză luarea deciziei, iar medicul consideră că este în interesul
pacientului, deicia este declinată unei comisii medicale formată din trei medici pentru cei internați în
spital, și din doi medici pentru cei din ambulator.
Pacienții minori
 Cu toate că minorul are capacitatea juridică încă din naștere, datorită vârstei fragede, slăbiciunii
fizice și a lipsei de experiență, legea stabilește că aceștia să își manifeste voința prin intermediul
reprezentanților legali, până la îndeplinirea vârstei de 18 ani.
Pe perioada minorității este necesar consimțământul reprezentantului legal al copilului.
Minorul își poate exprima consimțământul în absența părinților sau a reprezentantului legal, în
următoarele condiții:
- situații de urgență, când părinții sau reprezentantul legal nu pot fi contactați în timp util, iar
minorul are discernământul necesar pentru a înțelege situația medicală în care se află;
- situații medicale legate de diagnosticul și/sau tratamentul problemelor sexuale și reproductive, la
solicitarea expresă a minorului cu vârsta de peste 14 ani.

Expertiza medico-legală a capacității de muncă

În practica medico-legală, în majoritatea cazurilor, expertiza medico-legală pentru evaluarea
capacității de muncă este solicitată în urma unor traumatisme majore suferite în condiții variate (agresiuni,
accidente de circulație, accidente de muncă, etc), care prin consecințelel lor determină scăderea ori
pierderea acesteia, temporar sau definitiv.
Astfel, în cazul unei infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății unei persoanem
indiferent dacă aceasta a fost săvârșită cu intenție sau din culpă, după rezolvarea laturii penale, adeseori
apare necesitatea reparării prejudiciului material creat ca urmare a infracțiunii.
Acest aspect este reglementat de Codul Civil, care prin Art. 998-999 stipulează faptul că orice
faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l
repara, respectiv omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce
a cauzat prin neglijența sau prin imprudență sa.
Aceste reglementări sunt de ordin general, și se referă la despăgubirea materială a daunelor
rezultate dintr-o acțiune comisivă sau omisivă.
Pe lângă compensarea materială pe care o poate solicita pentru valoarea bunurilor deteriorate în
cadrul unei contravenții sau infracțiuni soldate cu leziuni corporale, victima poate solicita despăgubiri
materiale referitoare la diferența de retribuție pe perioada incapacității temporare de muncă, diferența de
retribuție în cazul necesității schimbării locului de muncă, cheltuieli pentru îngrijiri medicale sau
asigurarea unei retribuții periodice în cazul unei invalidități permanente.
Expertiza medico-legală a capacității de muncă poate fi solicitată și în cazul unor afecțiuni
netraumatice, cum ar fi stabilirea posibilității de încadrare în muncă, stabilirea aptitudinilor de a exercita o
anumită profesie, sau acordarea unor pensii de întreținere. De exemplă, în caz de divorț, când unul din
partenerei, de regulă soția, nu are pe motive de sănătate nicio posibilitate de întreținere, se face o evaluare
a gradului de invaliditate și implicit de incapacitate de muncă, consecutiv afecțiunilor medicale
contractate în timpul căsătoriei.
Capacitatea de muncă se consideră ca fiind păstrată, dacă ansamblul stării funcționale a
organismului corespunde solicitărilor profesiei și al muncii efectuate concret, respectiv dacă acestă stare
permite practic, fără daune pentru sănătate și producție, să se execute o anumită muncă profesională.
Pierderea capacității de muncă poate fi temporară sau definitivă.
Se consideră capacitatea de muncă pierdută definitiv atunci când starea funcțională a
organisnmului uman nu corespunde solicitărilor profesiei și muncii executate concret, dacă exercitarea
muncii va atrage după sine înrăutățirea stării sănătății și daune în producție, altfel spus, dacă individul este
lipsit pe timp îndelungat sau permanent de posibilitatea executării unor munci profesionale. Această stare
corespunde gradelor de invaliditate I și II.
 Capacitatea de muncă se consideră mult redusă, când starea funcțională a individului nu permite
continuarea exercitării muncii profesionale, el trebuind să fie transferat pe timp îndelungat în alt tip de
muncă, ale cărei solicitări să corespundă cu starea funcțională a organismului. În această categorie se
incadrează gradul III de invaliditate.
Invaliditatea este ca atare o stare a organismului uman, caracterizată prin pierderea permanentă sau
de lungă durată a capacității de muncă profesională, sau prin limitarea ei considerabilă, impunându-se
implicit neceistatea unui ajutor social din partea statului.

Consimțământul informat
Orice pacient are dreptul legal să decidă ce proceduri medicale pot fi aplicate corpului său, dar
pentru a decide în cunoștință de cauză, el trebuie informat corespunzător și la timp.
Potrivit Art. 6 din Legea nr,46/2003, pacientul are dreptul de a fi informat asupra stării sale de
sănătate, a intervențiilor medicale propuse, a riscurilor potențiale ale fiecărei proceduri,a alternativelor
existente la procedurile propuse, inclusiv asupra neefectuării tratamentului și nerespectării recomandărilor
medicale, precum și cu privire la date despre diagnostic și prognostic.
Principiul de bază este conceptul de autodeterminare