Salt la: Navigare, căutare

Mihai Viteazul
Domnitor al Țării Românești
Domnitor al Moldovei
Principe al Transilvaniei

Mihai Viteazul, portretul de la Praga, din anul 1601

1593 - 1601 (Țara Românească)
Domnie 1599 - 1600 (Transilvania)
1600 (Moldova)
1558
Născut
Orașul de Floci sau Drăgoești, Vâlcea[necesită citare]
9 august 1601
Decedat
Turda
Alexandru cel Rău (Ț. Rom.)
Predecesor Andrei Báthory (Transilvania)
Ieremia Movilă (Mold.)
Radu Mihnea (Ț. Rom.)
Succesor Ștefan Bocskay (Trans.)
Ieremia Movilă (Mold.)
Căsătorit cu Doamna Stanca
Nicolae Pătrașcu
Urmași
Domnița Florica
Tată Pătrașcu cel Bun
Mamă Teodora Cantacuzino
Mihai Viteazul sau Mihai Bravu (n. 1558, - d. 9 august 1601, Turda) a fost bănișor de
Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei, apoi domnitor al Țării Românești și, pentru
o perioadă în 1600, conducător de facto al tuturor celor trei țări medievale care formează
România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova.

Ascensiunea politică

Sigiliul lui Mihai Viteazul

(Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia)

La sfârșitul anului 1588 devine stolnic al curții lui Mihnea Turcitul, iar în 1593 ban al
Craiovei în timpul domniei lui Alexandru cel Rău. În septembrie 1593, cu ajutorul
patriarhului Constantinopolului, dar și al otomanilor după ce a plătit o sumă record[6] de
1,5 milioane de galbeni[6],[sursa nu confirmă] a devenit voievod al Țării Românești, efectiv de pe
11 octombrie.

Aderă la "Liga Sfântă" creștină, constituită din inițiativa Papei Clement al VIII-lea, din
care inițial făceau parte Statul Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova și Toscana
(Anglia și Polonia au manifestat rezerve față de politica de cruciadă a papalității).
Ulterior aderă și Transilvania, considerată factor decisiv în atragerea în alianță a
celorlalte două state românești, Moldova și Țara Românească. Aron Vodă, domnul
Moldovei semnează un tratat cu împăratul habsburgic la 16 septembrie 1594, oferind
astfel un motiv în plus lui Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în
alianța antiotomană.

Campania antiotomană
Victoriile împotriva Imperiului Otoman

Giurgiu 1595

Târgovişte 1595

Aderarea Țării Românești la "Liga Sfântă" a condus la izbucnirea (13 noiembrie 1594)
unei revolte antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini și a întregii
garnizoane otomane staționată în București. Pe acest fundal, Mihai pornește o ofensivă
generală împotriva Înaltei Porți, atacând cetățile turcești de pe ambele părți ale Dunării
(Giurgiu, Hârșova, Silistra ș.a.). Urmează o serie de victorii împotriva tătarilor și turcilor
(la Putineiu și pe locul numit "Padina[7] Șerpătești" de lângă satul Stănești) culminată cu
incendierea Rusciucului. După modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă pornește o
campanie similară. Datorită recunoașterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către
Aron Vodă și succesorul său, Răzvan Ștefan, Mihai trimite o delegație de boieri la Alba
Iulia pentru a reglementa diplomatic relațiile munteano-transilvănene. Nerespectând
porunca domnitorului, delegația de boieri condusă de mitropolitul Eftimie negociază și
semnează la Alba Iulia la 20 mai 1595 un tratat cu Bathory prin care Mihai devenea de
fapt locțiitorul acestuia pe propriul său tron (din Țara Românească). Puterea revenea
astfel Sfatului Domnesc alcătuit din 12 boieri de rang înalt. Comandând o armată de cca.
16.000 de ostași, la care se adăugau cei 7.000 de transilvăneni conduși de Albert Kiraly,
Mihai Viteazul obține contra turcilor victoria la Călugăreni - 13/23 august 1595 (evocată
în mod strălucit în poemul "Pașa Hassan" al poetului George Coșbuc). Contraofensiva
otomană îl forțează să se retragă temporar în munți, așteptând sprijinul lui Sigismund
Bathory. Între timp, Ștefan Răzvan este înlocuit de pe tronul Moldovei cu Ieremia
Movilă, domn fidel polonezilor. Mihai Viteazul începe, cu sprijin transilvănean și
moldovean eliberarea orașelor Târgoviște (5-8 octombrie 1595), București (12 octombrie
1595) și Giurgiu (15-20 octombrie 1595).
În 1594 și în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul Dunării,
cucerind cetățile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Razgrad, Babadag, Târgul de Floci, Silistra
și chiar Rusciuc, Șiștova, Nicopole și Vidin. Potrivit istoricului Nicolae Iorga[8], călăreții
lui Mihai Viteazul ajunseseră până la Adrianopole în est și Plevna în vest. Această
acțiune a fost coroborată cu cea a voievodului moldovean Aron Tiranul care a readus sub
stăpânirea sa Bugeacul, în aceeași perioadă. În 1601 Mihai Viteazul a preluat aceste
teritorii o dată cu instalarea sa pe tronul Moldovei, astfel încât Dobrogea și gurile Dunării
s-au aflat sub stăpânirea sa până la moarte.

Drapelul Ţării Româneşti în vremea lui Mihai

Întreaga creștinătate balcanică l-a privit ca pe un eliberator, iar după moartea sa, în
hârtiile găsite sub pernă, s-a aflat o scrisoare în care acești creștini îl numeau „Steaua lor
răsăriteană”.

Negocierile de pace cu Înalta Poartă

Pierderile suferite în urma campaniilor antiotomane, precum și dezastrele provocate de

ostașii sultanului, au adus Țara Românească la o stare critică din punct de vedere
financiar. Cu visteria golită, Mihai se vede silit să aplice o soluție pe cât de nepopulară,
pe atât de vitală supraviețuirii statale: "așezământul" sau "legarea țăranilor de glie" prin
care rumânii (țăranii fără pământ din Valahia) erau siliți să rămână pe moșia pe care se
aflau în acel moment.

După câteva confruntări pe linia Dunării, dar mai ales după înfrângerea suferită de
Sigismund Báthory în Bătălia de la Keresztes, Mihai a făcut în decembrie 1597 pace cu
Imperiul Otoman.[9] În schimbul acceptării suzeranității otomane și a plății tributului,
Înalta Poartă a recunoscut domnia voievodului pe întreaga durată a vieții sale și i-a trimis
steag de domnie.

În paralel, la 9 iunie 1598, Mihai a încheiat la Mănăstirea Dealu un tratat cu împăratul

Rudolf al II-lea, care s-a obligat să-i asigure subsidii pentru întreținerea armatei și i-a
recunoscut caracterul ereditar al domniei în schimbul recunoașterii suzeranității
împăratului.
Prin dubla suzeranitate (otomană și habsburgică) Mihai a căutat să compenseze
prevederile tratatului de la Alba Iulia, din 20 mai 1595, prin care recunoscuse
suzeranitatea principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory.

Unirea de la 1600[10]
Transilvania

Ţările aflate la 1600 sub domnia lui Mihai Viteazul

Domnia lui Ieremia Movilă, devotat polonezilor, însemnase practic îndepărtarea

Moldovei de Sfânta Alianță. În Transilvania, Sigismund renunța la tron în favoarea
vărului său, Andrei Bathory (de asemenea înclinat către politica polonă).

În iulie 1599 a trimis o solie la Praga pentru a cere încuviințarea împăratului Rudolf al II-
lea pentru punerea în practică a inițiativei sale. Primind un răspuns favorabil, la sfârșitul
aceluiași an, intră în Transilvania prin pasul Buzău cu o armată formată din români, și
mercenari de diferite etnii: unguri și secui din Ardeal, polonezi, sârbi etc.[11] După victoria
asupra lui Andrei Bathory (Bătălia de la Șelimbăr, 18/28 octombrie 1599) își face intrarea
triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599 primind cheile fortăreței de la episcopul
Demetrius Napragy. Chiar dacă a fost recunoscut de Dietă doar ca guvernator imperial,
Mihai a fost conducătorul de facto al Transilvaniei.

Moldova

În mai 1600, Mihai Viteazul îl alungă de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă,

învingându-l la Bacău, și realizează astfel, prima unire a țărilor române. Titulatura
folosită de voievod (într-un document din 6 iulie 1600) era: "Domn al Țării Românești și
Ardealului și a toată țara Moldovei". La recomandarea marii boierimi, Mihai a numit un
domn în Moldova, subordonat sieși[12].
Stema lui Mihai Viteazul din 1600

Sfârșitul domniei
Destrămarea Unirii

Oastea lui Mihai Viteazul – pictură de Gheorghe Tattarescu

Contextul internațional a fost nefavorabil lui Mihai. Puterile vecine vedeau în ambițiile
sale politice o contradicție cu interesele proprii de dominanță. Habsburgii își vedeau
amenințate planurile de menținere a Transilvaniei în sfera lor de influență, Polonia nu
dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta ideea
renunțării la Țara Românească. Mai mult chiar, uniunea personală a lui Mihai reprezenta
o formulă puternică, capabilă să schimbe raportul de forțe din regiune. Existau însă și
conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari din Transilvania care nu
acceptau măsurile impuse de noul domn. De asemenea, sașii au rămas ostili lui Mihai, în
urma jafurilor întreprinse de armatele sale în orașele și satele lor (Ghimbav, Codlea,
Merghindeal, Cincu, Șura Mică, Cristian, Câlnic etc.). Mihai nu reușeste să înfrângă
revolta nobililor maghiari transilvăneni, sprijiniti de generalul Basta la (Mirăslău 18/28
septembrie 1600) și astfel pierde Ardealul. În scurt timp Moldova va reintra în posesia
Movileștilor aserviți intereselor polone. Mihai încearcă să reziste atacului polon asupra
Țării Românești, însă și pe acest tron se va urca un membru al familiei Movileștilor,
Simion.

Moartea lui Mihai Viteazul

Gurăslău (1601)

Uciderea lui Mihai Viteazul pe Câmpia Turzii din Turda (gravură editată la Leiden -
Olanda în anul 1703)

Forțat să ia calea pribegiei, Mihai cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea, care, în
contextul reînscăunarii lui Sigismund Bathory pe tronul Transilvaniei, acceptă să-l
susțină pe român. Împreună cu generalul Basta, Mihai pornește campania de recucerire a
teritoriilor românești. Prin victoria de la Guruslău (3 august 1601), voievodul valah îl
îndepărtează pe Bathory din Transilvania. Continuă prin a recupera Țara Românească
gonindu-l pe Simion Movilă de pe tron. În aceste condiții, se întrezăreau perspectivele
unei noi uniri românești, perspectivă ce nu convenea împăratului habsburgic, Rudolf al
II-lea. Din ordinul său se pune la cale înlăturarea fizică a domnitorului român, și la 9/10
august 1601, la 3 km sud de Turda[13], Mihai Viteazul este ucis de generalul Gheorghe
Basta (vezi Mormântul lui Mihai Viteazul). Capul său este luat de unul dintre căpitanii
domnitorului și înmormântat de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lângă Târgoviște. Pe
lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu stă scris: "Aici zace cinstitul și răposatul
capul creștinului Mihail, Marele Voievod, ce au fost domn al Țării Românești și
Ardealului și Moldovei."

Portrete
Mihai Viteazul - frescă mănăstirea Căluiul

Au rămas mai multe portrete înfățișându-l pe Mihai Viteazul, unele contemporane, altele
postume. Într-o ipostază mai tânără este prezentat la mănăstirea Căluiul, apoi și la
Biserica Domnească din Târgoviște. Ambele prezintă costumul domnesc în întregime. În
1598 Ioan Orlandi a executat o gravură a lui Mihai Viteazul aflat la Nicopole. El este
pleșuv, slab și ferm, îmbrăcat într-o platoșă și acoperit de o blană mițoasă. În mâna
dreapță ține un baston de comandant, iar mâna stângă și-o ține sprijinită pe sabia
terminată cu un cap de lup. În fundalul gravurii se vede bătălia și stema cetății Nicopole,
iar dedesubt apare inscripția „Michel Vaivoda della Vallachia, il qvale prese la cità di
Nicopoli nella Bvlgaria l'anno 1598”[14].

Franz Franken: Mihai Viteazul şi domniţa Florica, detaliu din tabloul Croesus arătându-
și comurile lui Solon

În ziua de 23 februarie 1601 Mihai Viteazul ajunge în Praga, la curtea împăratului Rudolf
al II-lea. Primit cu entuziasm - după cum relatează H. Ortelius - i se realizează un portret
în aramă de către gravorul curții, Egidius Sadeler. Acesta este cel mai cunoscut portret al
domnitorului român, fiind răspândit în numeroase copii. Inscripția circulară spune
„Michael Waivoda Walachiae Transalpinae, utraque fortuna insignis et in utraque eadem
virtute, aet. XLIII”, iar versurile-dedicație: „Tanti facit nomen Christi, Maiestatem
Caesaris, / Rempublicam christianam et Ecclesiae sub Pontifice Maximo concordiam
sue”, adică „Atât de mult iubește pe Cristos și Împărăția creștină și unirea Bisericii sub
Papă” [15]. Aproape două secole și jumătate mai târziu, în 1847, Nicolae Bălcescu și
Alexandru G. Golescu redescoperă acest portret, împreună cu alte cinci ale aceluiași, la
cabinetul de stampe al bibliotecii regale din Paris[16]. „Cându vezurămu pe cellu de allu
siésselé strigarămu de o dată: Acesta este [...] Fizionomia principelui respunde întocmai
închipuirii celloru ce au studiatu caracterulu acestui bărbatu extraordinariu. [...]
Otărârămu în dată a ne desierta ușiórele nóstre pungi...” pentru a comanda o copie după
acest portret, spre a da „în admirare românilor” adevărata înfățișare a voievodului[17].
După moartea lui Mihai Viteazul au fost executate mai multe portrete ale acestuia, printre
care unul în 1601 ce îl prezintă cu o căciulă și o mantie de blană, sub care scrie „Michael
Weyvodt aus der Walachey, occubuit XVIII Aug. a. MDCI”, precum și altele inspirate
după cel al lui Sadeler. O dată, Mihai Viteazul este prezentat ca fiind Gheorghe Ștefan,
domnul Moldovei.

Marcă poştală cu Mihai Viteazul

De la Mihai Viteazul au rămas și două criptoportrete, ambele realizate de către Franz

Francken II. Într-unul dintre ele, aflat la muzeul Prado din Madrid, apare ca Irod, având
căciula transformată în turban și lanțul și medalia dăruite de împăratul german. În
celălalt, mai cunoscut, aflat la Muzeul de Istorie a Artei din Viena, apare alături de fiica
sa Florica într-o reprezentare a alaiului lui Cresus (împăratul Rudolf al II-lea). Aici pot fi
văzute întregile costume ale lui Mihai și ale fiicei sale la curtea pragheză.

Mihai Viteazul mai apare și în gravuri din secolele XVI-XVII ce prezintă momentul
uciderii sale, însă de cele mai multe ori are o înfățișare închipuită.

O serie de tablouri cu Mihai Viteazul au fost pictate în secolele XIX-XX de artiști precum
Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Mișu Popp sau Constantin Lecca.