FIZIOLOGIA SISTEMULUI NERVOS

VEGETATIV

Sistemul nervos vegetativ (SNV) reprezintă acea parte a sistemului nervos

care reglează funcţiile organelor interne, despre a căror activitate nu suntem
conştienţi în mod obişnuit. Centrii vegetativi pot fi localizaţi atât în sistemul
nervos central, cât şi în periferie. Centrii vegetativi situaţi în nevrax exercită un
control global al funcţiilor organelor, iar cei situaţi la periferie un control local.
Centrii nervoşi vegetativi se clasifică in centri simpatici (denumiţi iniţial
ortosimpatici) şi parasimpatici.
Mecanismul fundamental de activitate a SNV este reflexul, care are însă
unele particularităţi. Reflexul vegetativ este iniţiat, în principal, prin exercitarea
interoceptorilor, este polisinaptic, iar calea eferentă este formată din doi neuroni:
un neuron numit preganglionar, situat în SNC, şi un neuron numit
postganglionar, situat în periferie, într-un ganglion vegetativ.
Cele două componente ale SNV se deosebesc prin sediul acestui ganglion
vegetativ: în cazul SNV simpatic, ganglionul este situat la distanţă de organul
inervat (de cele mai multe ori în imediata apropiere a măduvei spinării), în timp
ce ganglionul vegetativ parasimpatic se găseşte chiar în organul inervat. Fiecare
organ are dublă inervaţie vegetativă, simpatică si parasimpatică, cu efecte în
general antagonice asupra funcţiei sale.
Dacă simpaticul stimulează o anumită funcţie a unui organ, parasimpaticul
o inhibă, şi invers. Acţiunile specifice ale nervilor vegetativi sunt mediate de
substanţe eliberate la nivelul terminaţiilor din organe.
Astfel, din terminaţiile nervoase ale SNV simpatic se eliberează
noradrenalina şi în mai mică măsură adrenalina, iar din cele ale SNV
parasimpatic se eliberează acetilcolina. Este important de reţinut faptul că
mediatorii chimici (ajunţi la nivelul organelor pe cale sangvină) produc aceleaşi
efecte cu ale stimulării SNV corespunzător.

Efectele stimulării simpaticului se manifestă după cum urmează:

Asupra globului ocular:

 dilată pupila (midriază) prin contracţia muşchilor netezi radiari ai irisulu;
 relaxează muşchii circulari ai irisului;
 produce uşoară relaxare a muşchilor ciliari ai irisului, pentru vederea la
distanşă, fără acomodare.

Constantin Mihai-Marius
KMS IFR anul I 108A
 Asupra glandelor exocrine (lacrimale, nazale, parotide, submandibulare,
gastrice, pancreas):
 produce vasoconstricţie, urmată de scăderea secreţiei acestora;
 determină secreţie salivară vâscoasă.

Asupra glandelor sudoripare:

 secreţie abundentă, cu precizarea că, în acest caz, mediatorul chimic al
simpaticului este acetilcolina.

Asupra inimii:
 creşte frecvenţa cardiacă şi forţa de contracţie a miocardului, având ca efect
creşterea debitului cardiac.

Asupra vaselor sangvine (în principal arteriolele):

 produce vasoconstricţie la nivelul arteriolelor din tegument, din viscerele

abdominale şi parţial din muşchii striaţi; efectele sunt mobilizarea sângelui
de rezervă şi hipertensiune arterială;
 produce vasodilataţie la nivel cerebral, la nivelul coronarelor şi în cea mai
mare parte a muşchilor striaţi.

Asupra plămânilor:
 produce bronhodilataţie;
 produce uşoară constricţie a vaselor sangvine.

Asupra tubului digestiv:

 reduce peristaltismul intestinal şi tonusul musculaturii netede intestinale;
 creşte tonusul sfincterelor;
 produce glicogenoliză hepatică;
 relaxează musculatura vezicii biliare şi a căilor biliare.

Asupra tractului urinar:

 reduce debitul urinar şi secreţia de renină;
 produce uşoară relaxare a detrusorului;
 realizează contracţia muşchiului din trigonul vezical (sfincterul vezical
intern).

Alte efecte ale stimulării SNV simpatic sunt: produce ejacularea,

stimulează coagularea sângelui, stimulează procesele catabolice (glicogenoliză
hepatică şi musculară cu creşterea glicemiei, lipoliză cu creşterea lipemiei),
creşte rata metabolismului bazal cu până la 100%, având astfel un rol important
în termogeneză (la care participă şi centrii simpatici superiori din diencefal, care
Constantin Mihai-Marius
KMS IFR anul I 108A
reglează şi secreţia glandei medulosuprarenale), determină contracţia muşchilor
erectori ai firului de păr, creşte activitatea mentală.

Efectele stimulării parasimpaticului se manifestă astfel:

Asupra globului ocular:

 mioză (micşorarea pupilei), prin contracţia muşchilor circulari ai irisului;
 contractă muşchii ciliari, favorizând acomodarea cristalinului pentru vederea
de aproape.

Asupra glandelor exocrine (lacrimale, nazale, parotide, submandibulare,

gastrice, pancreas):
 produce vasodilataţie, urmată de secreţie glandulară abundentă, bogată în
enzime (acolo unde e cazul).

Asupra glandelor sudoripare:

 produce secreţie la nivelul palmelor.

Asupra inimii:
 scade frecvenţa cardiacă şi forţa de contracţie a miocardului;
 produce vasodilataţie coronară.

Asupra plămânilor:
 produce bronhoconstricţie;
 se pare că produce dilataţia vaselor sangvine.

Asupra tubului digesiv:

 creşte peristaltismul intestinal şi tonusul musculaturii netede intestinale;
 relaxează sfincterele (de cele mai multe ori);
 produce uşoară glicogeneză;
 contractă musculatura netedă a vezicii biliare şi a căilor biliare.

Asupra tractului urinar:

 contractă detrusorul;
 relaxează sfincterul vezical intern (neted).

Alte efecte ale stimulării SNV parasimpatic duc la intensificarea

proceselor anabolice, cu reducerea consumului energetic. De menţionat că
stimularea parasimpaticului nu are nici un efect asupra debitului urinar, asupra
arteriolelor din viscerele abdominale, musculare şi din tegument şi nici asupra
coagulării sângelui, asupra metabolismului bazal sau a muşchilor piloerectori.
Hipotalamusul coordonează cele două inervaţii vegetative ale organismului.
Constantin Mihai-Marius
KMS IFR anul I 108A
Excitarea hipotalamusului anterior duce la creşterea tonusului parasimpatic, iar a
celui posterior la creşterea tonusului simpatic. Între reacţiile vegetative şi
activitatea psihosomatică a individului există o coordonare strânsă, realizată la
nivelul scoarţei cerebrale. Impresiile interoceptive de la nivelul viscerelor pot
modifica tonusul funcţional cortical, iar actele psihice emoţionale sau activitatea
motorie voluntară sunt însoţite de modificări corespunzătoare în activitatea
aparatului cardiovascular, digestiv etc., reprezentând expresia vegetativă a
emoţiilor.

NEUROTRANSMIŢĂTORII

Cercetările privind transferul chimic de informaţie la nivelul sinapselor s-

au extins treptat şi în sistemul nervos central, punându-se bazele neurochimiei
creierului, care a reuşit să determine structura moleculară a substanţelor
neurotransmiţătoare şi neuromodulatoare şi a stabilit etapele biochimice ale
transmiterii sinaptice. Aceste etape sunt:
1. Sinteza în pericarion a neurotransmiţătorului.
2. Transportul şi depozitarea acestuia în veziculele sinaptice din terminaţiile
axonale.
3. Eliberarea neurotransmiţătorului în fanta sinaptică prin exocitoză sub
influenţa impulsului nervos.
4. Cuplarea neurotransmiţătorului cu receptorii de pe membrana postsinaptică.
5. Inactivarea neurotransmiţătorului prin procese enzimatice sau de recaptare.
Substanţele neurotransmiţătoare si neuromodulatoare au fost evidenţiate
printr-o serie de metode ca: microscopia de fluorescenţă, autohistiografia prin
marcare cu radioizotopi, microscopia electronică, tehnici de imunocitochimie
bazate pe specificitatea anticorpilor faţă de enzime ce mediază transmiterea
sinaptică.
Datorită acestor metode s-au descoperit până astăzi peste 60 de substanţe
neurotransmiţătoare şi neuromodulatoare care au fost clasificate în patru grupuri
mari: neuropeptide, monoamine biogene, aminoacizi, mediatori non-
peptidergici.

NEUROPEPTIDE

Neuropeptidele sunt abundente atât în sistemul nervos central cât şi

periferic. Multe sunt de asemenea prezente în ţesuturi nonneurale, în mod
particular în axul gastro-entero-pancreatic şi în alte sisteme endocrine.
Neuropeptidele alcătuiesc mai multe familii, fiecare familie prezentând
gene precursoare comune şi similarităţi structurale şi funcţionale. Spre deosebire
de alte substanţe neurochimice, neuropeptidele nu sunt sintetizate în terminaţiile
nervoase, ci în corpii celulari neuronali din ARN-mesager.

Constantin Mihai-Marius
KMS IFR anul I 108A
 Atât sistemele de proiecţie difuză, cât şi cele localizate folosesc ca
mediatori neuropeptide. Neuropeptidele frecvent coexistă cu alţi
neurotransmiţători, inclusiv cu alte neuropeptide (în neuronii hipotalamici), cu
monoamine (acetilcolina, în sistemul difuz al trunchiului cerebral), sau cu
aminoacizi (GABA, în neuronii striaţi sau corticali).

MONOAMINE BIOGENE

Aceste substanţe, numite frecvent amine biogene datorită importanţei lor

în fiziologia sistemului nervos central, sunt reprezentate de: catecolamine
(noradrenalina, adrenalina şi dopamina), indolamine, serotonina (5-
hydroxytryptamine) şi histamina.

AMINOACIZI

Aminoacizii sunt cei mai abundenţi neurotransmiţători din sistemul

nervos central şi sunt reprezentanţi de: glutamat, aspartat, glicină, GABA (acid
g-aminobutiric), taurina.
Din punct de vedere funcţional, aminoacizii pot fi împărţiţi în două
categorii: excitatori şi inhibitori.

Aminoacizii excitatori

L-glutamatul şi L-aspartatul sunt neurotransmiţătorii utilizaţi de cei mai

mulţi neuroni excitatori din sistemul nervos central.

Aminoacizii inhibitori

GABA, răspândit peste tot în sistemul nervos central, şi glicina, întâlnită

în special în măduva spinării şi trunchiul cerebral, sunt mediatorii sinapselor
inhibitorii în sistemul nervos central.

MEDIATORI NON-PEPTIDERGICI
Mediatorii non-peptidergici sunt reprezentaţi de acetilcolină.

Acetilcolina

Acetilcolina este un neurotransmiţător important atât în sistemul nervos

central, cât şi în cel periferic. Cel mai obişnuit efect al acetilcolinei în creier este
excitaţia, realizată în mare măsură prin intermediul receptorilor muscarinici.
Acetilcolina este, de asemenea, neurotransmiţătorul căilor parsimpatice
postganglionare care inervează cordul, ţesutul glandular şi muşchii netezi
viscerali, medierea efectelor realizându-se prin receptori muscarinici.
Constantin Mihai-Marius
KMS IFR anul I 108A