CLIMA ROMÂNIEI

Poziția geografică – România – climă temperată de tranziție.

De la caracteristicile climatice continental oceanice (Vest), la cele continental excesive (Est), de la cele
mediteraneene (S-SV), la cele reci (Nord), Carpații reprezintă o barieră orografică – limitează aria de propagare
a acestor caracteristici climatice extreme. Climat carpato-danubiano-pontic.

Factorii genetici ai climei

1) Factorii radiativi – radiația solară

Radiația solară reprezintă energia venită în atmosferă, de la Soare, pe calea radiației electromagnetice cu
diferite lungimi de undă. Sosește la limita superioară a atmosferei cu 1,98 cal/cm2/min (constantă solară) și ajunge
la sol sub formă de radiație directă și difuză. Această radiație este în parte absorbită de suprafața activă (radiație
absorbită), care o transformă în energie calorică. La rândul său, cea din urmă poate fi radiată (radiație reflectată)
în parte sau total din nou în atmosferă, o parte a ei fiind preluată de sol.
Radiația solară directă are valori diferite de la o regiune la alta în funcție de unghiul de incidență sub
care acesta ajunge pe suprafața terestră de unghiul de înălțime a Soarelui deasupra orizontului, care are valori
diferite de la un anotimp la altul și pe latitudine, dar și de opacitatea atmosferei.
Unghiul de incidență este diferit de la o regiune la alta prin particularitățile reliefului – pante diversificate,
expoziție (orientare), altitudine și configurația arcului carpatic (care influențează circulația maselor de aer și
opacitatea atmosferei).
Aceste caracteristici impun diferențieri locale ale valorilor radiației solare directe. Pe pante mari unghiul
de incidență este mic și deci valoarea radiației solară directă este mică și invers pe pante mici.
Expoziția versanților impune unghiul de incidență pe suprafețele expuse Soarelui și invers pe versanții cu
expuneri nordice. La exteriorul Carpaților valorile sunt de 1,11 – 1,14 cal/cm2min și scad în interiorul acestora la
0,70 cal/cm2min.
Unghiul de înălțime a Soarelui deasupra orizontului este determinat de latitudine și de mișcarea rotației a
Pământului.
Datorită poziției României de-o parte și de alta a paralelei de 45 grade latiudine nordică, unghiul de
incidență este redus cam cu 50%.
Vara unghiul crește – radiația solară directă va avea valori mai mari
Iarna unghiul scade – suprafața țării va primi o cantitate mai mică de energie solară
Pe parcursul unei zile:
 ziua la prânz (când unghiul de incidență are valoarea cea mai mare) – radiația solară directă va
avea valori mai mari
 noaptea – valoarea 0
Cantitatea de radiație solară directă depinde de opacitatea atmosferei (controlată de nebulozitate, de
impuritatea atmosferei cu diverse pulberi, particule, fum etc)
Radiația solară directă – va fi mare atunci când atmosfera este clară, când este cer senin. Astfel, pe
teritoriul României, radiația solară directă are valori mari în timpul verii, deoarece se înregistrează cel mai mare
număr de zile cu cer senin, iar în timpul iernii are valori mici, datorită numărului mare de zile cu nebulozitate
mare.
Radiația solară difuză are valori diferite în funcție de nebulozitatea și opacitatea atmosferei și de unghiul
de înălțime al Soarelui deasupra orizontului.
În regiunile geografice cu altitudini mici, radiația difuză este mare și descrește ușor odată cu altitudinea
până la nivelul de condensare (care se găsește la altitudini de cca 1700 m, nivel stabilit de Emm de Martone)
pentru ca apoi să scadă foarte mult datorită transparenței mari a atmosferei.
 Pe anotimpuri, radiația difuză are valori de 0,02 – 0,03 cal/cm2min iarna și de 0,40 – 0,44 cal/cm2min
vara, deoarece în timpul iernii unghiul de incidență este foarte mic, iar radiația solară parcurge un traseu mai lung
prin formațiunile noroase comparativ cu situația din timpul verii.
Iarna se difuzează cca 10-15% din radiația posibilă, vara se difuzează cca 40-45% din aceasta, iar pe litoral
radiația difuză reprezintă cca 55% din cantitatea totală de radiație solară în condiții de cer senin.
Radiația globală, reprezintă cantitatea de energie solară primită de suprafața terestră, adică radiația
directă + radiația difuză.
Aceasta înregistrează diferențieri sensibile latitudinale mai ales în lunile de vară (mai – septembrie), la
orele amiezei respectiv: 115 cal/cm2min Constanța și 105 cal/cm2min la Iași.
Radiația globală înregistrează cele mai mari valori medii în jumătatea estică și sudică a țării – 135
kcal/cm2an la gurile de vărsare ale Dunării (Sfântu Gheorghe), iar cele mai mici valori sunt prezente în regiunea
montană – 110 kcal/cm2an. Aceste diferențieri se datorează nebulozității mai mari în regiunile montane, dar și
datorită scăderii unghiului de incidență, datorită creșterii pantelor.
Diferențieri regionale ale radiației globale în România:
Nr. Radiația solară
Unitatea de relief
crt. globală (kcal/cm2)
1 Delta Dunării 135
2 Câmpia Română 125
3 Câmpia Banato-Crișană 120-122,5
4 Subcarpații de Curbură 120-122,5
5 Subcarpații Getici 120-122,5
6 Depresiunea Transilvaniei 115-117,5
7 Podișul Moldovei 115-117,5
8 Carpații <110

Sunt determinate de:

 diferența de latitudine între N și S țării de peste 4o30`
 diferențe de longitudine între V și E = diferențe de nebulozitate impuse de masele de aer oceanice
 diferențe date de durata de strălucire a soarelui între unitățile de câmpie și cele alpine
În timpul unui an:
 valoarea maximă a radiației lunare este în IULIE (15-16 kcal/cmp în N și 18-19 kcal/cmp în S)
 valoarea minimă a radiației lunare este în IANUARIE (cca 2 kcal/cmp în N și 3 kcal/cmp în S)
Radiația solară reflectată reprezintă cantitatea de energie solară reflectată înapoi în atmosferă de
suprafața subiacentă activă.
Depinde de albedo. Suprafețele de culoare deschisă au albedou mare și deci radiația reflectată va avea
valori mari pe astfel de suprafețe. De exemplu, zăpada are albedoul de 70-85%, deci reflectă o cantitate mare de
radiație solară globală, nisip 30%, areale verzi 30%, sol negru 5-15%.
Valori: 0,10 cal/cmp/min – iarna și 0,20 cal/cmp/min – vara.
Bilanțul radiativ (radiația reflectată) = radiația globală – (radiația absorbită + radiația reflectată)
Bilanțul radiativ pozitiv – vara și în timpul zilei (0,60 cal/cmp/min) în partea de SE și Sud a țării cu scădere
spre Nord și în altitudine)
Bilanțul radiativ negativ – iarna și în timpul nopții (-0,07 cal/cmp/min)

2) Factori dinamici – circulația generală a atmosferei

Circulația atmosferei este o consecință a factorilor radiativi, care în funcție de anotimp, de latitudine,
mediu continental sau marin, tipul suprafeței active, încălzesc diferit stratul inferior al atmosferei. Rezultă centrii
barici cu acțiune mai slabă sau mai intensă sau cu arie de răspândire mai mare sau mai mică.
Ariile de presiune ridicată se numesc Anticicloni – aerul este mai dens și mai rece.
 Ariile de presiune joasă (depresiune barică) Cicloni – aerul este mai cald.
Masele de aer cu caracteristici diferite se pun în mișcare – centrii barici de mare presiune spre cel de joasă
presiune
Masele de aer aflate în mișcare formează fronturi atmosferice calde și reci.
Circulația atmosferică este determinată de poziția și intensitatea principalelor sisteme barice care afectează
continentul euro-asiatic.
Aceste sisteme barice sunt: Anticiclonul Azoric, Ciclonul Islandez, Anticiclonul Ruso-Siberian, Ciclonii
mediteraneeni.
Sisteme barice secundare cu mai mică influență asupra teritoriului României sunt:Anticiclonul Scandinav,
Anticiclonnul Groenlandez, Anticiclonul nord-african, Ciclonul Arab.
Anticiclonul Azoric (M) persistă tot timpul anului deasupra Oceanului Atlantic între 20 și 40 gr latit
nordica (ins Azore). Este alimentat de aerul cald subtropical, vara are poziție mai nordică prezentând adesea
pulsații până în Scandinavia, spre Nord și până deasupra Mediteranei, spre E, iar iarna se strânge foarte mult.
Anticiclonul Azoric:
 impune circulația maselor de aer oceanice (impusă de deplasarea unei mase anticiclonale SV spre
o arie depresionară din N Europei, dar și către E peste Mediterana de V)
 este activ tot timpul anului și impune circulația V în România (45% din întreaga circulație
generală)
 ierni blânde, cu ploi
 verile – instabilitate în nordul țării
 vânturile de vest
Ciclonul islandez (D) este prezent tot timpul anului deasupra părții de nord a Oceanului Atlantic (Islanda).
Este alimentat și activat de curenții reci polari, iar acțiunea sa este strâns corelată cu cea a Anticiclonului Azoric;
vara se restrânge spre N, iar iarna se extinde mult spre S, ocupând integral N Oc Atalntic devenind foarte activ.
Ciclonul islandez:
 impune circulația polară (de N și NV) alături de Anticiclonul Groenlandez și Anticiclonul
Scandinav
 are o frecvență mare de 30%
 produc scăderi de temperatură; răciri de primăvară-vară și toamna; iarna scăderi mari de
temperatură (în depresiuni intracarpatice); zăpadă și viscol
Anticiclonul Siberian (M) se formează iarna deasupra continentului euro-asiatic datorită răcirii puternice
a suprafețelor de zăpadă. Dorsala europeană a acestui anticiclon apare în luna septembrie și durează până în
martie.
Anticiclonul Siberian:
 determină circulația E (și de blocări) – frecvență de 10%; blocarea se produce când peste Europa
se instalează un câmp de presiune ridicată
 iarna aduce aer rece și uscat din NE și E
 vara zile cu temperaturi ridicate și uscăciune accentuată
 la întâlnirea cu ciclonii mediteraneeni (peste Marea Neagră) produce ninsori abundente și viscole
puternice în SE
Ciclonii mediteraneeni (D) se formează în bazinul central V al Mării Mediterane la contactul dintre
frontul polar, ce pătrunde peste V și centrul Europei, și aerul cald tropical. Au frecvență mare iarna, mai rar la
sfârșitul verii și începutul toamnei.
Ciclonii mediteraneeni:
 provoacă schimbări de vreme și precipitații în S României
 impune circulația tropicală sau de D, SE și SV (15%) – alături de Anticiclonul N African și
Ciclonul Arab
 Anticiclonul N African aduce aer cald și praf care determină în S și SV țării vreme caldă iarna; precipitații
în SV; și foarte caldă vara (oraje)
Ciclonul Arab – are influență redusă determinând o circulație estică.
Concluzie – din dinamica și predominarea acestor importante mase de aer au rezultat 4 forme principale
ale circulației aerului prin straturile inferioare ale atmosferei de deasupra României: circulația vestică, circulația
polară, circulația tropicală și circulația de blocare.

3) Suprafața subiacentă activă

Suprafața subiacentă activă este suprafața topografică cu tot ceea ce i se suprapune și care intră în contact
cu radiația solară și cu atmosfera.
Tipuri de suprafețe subiacente active: relieful, vegetație, rocile, solul, așezările, acumulările de apă, etc.
Relieful se impune prin caracteristicile lui morfografice și morfometrice.
Altitudinea reliefului determină
 etajarea climei (de munte, de deal și de podiș, de câmpie, litoral)
 temperatura scade cu altitudinea (0,5 – 0,7 gr C la 100 m)
 precipitațiile anuale cresc cu 70-100 mm/100m, în funcție de expunere
 umezeala relativă crește cu 1-1,5%/100 m
 nebulozitatea medie 0,1 zecimi/1000m (0,01 la 100 m)
Orientarea lanțului carpatic – barieră orografică în calea maselor de aer anticiclonale din E și a maselor
oceanice ciclonale din V și SV.
Orientarea versanților față de circulația generală a atmosferei și radiația solară.
Versanții V și NV – umiditate mai mare cu 2-4%, precipitații cu cca 100 mm mai mult la aceeași altitudine,
nebulozitate cu 0,004 mai mare.
Versanții S – temperaturi mai mari cu 1-2 gr C.
Versanții N – păstrează umiditatea mai mult timp, zăpada persistă mai multe zile (o lună)
Versanții V primesc o cantitate mai mare de căldură față de cei E (însoriți în prima parte a zilei când este
mai rece).
Panta versanților – cei abrupți primesc mai puțină energie față de pantele reduse care formează un unghi
mai mare cu radiația solară directă.
Configurația reliefului – gradul de fragmentare:
 depresiuni (inversiuni de temperatură și calm atmosferic)
 culoare de vale (canalizează circulația aerului pe direcția lor) uniformizează aerul și clima
 orientarea culmilor (producerea foehn-ului)
Condiții de formare:
 foehnul se produce numai atunci când o masă de aer umed se deplasează perpendicular față de
lanțul muntos
 masa de aer umed și rece în ascendența sa forțată se va răci treptat, cu 1 grad la 100 m până la
nivelul de condensare (400-500), iar de la acest nivel cu 0,6 grade la 100 m
 după escaladarea crestei, pe panta de sub vânt aerul se va încălzi cu 1 grad la 100 m
Vegetația – partea superioară constituie o suprafață subiacentă activă secundară. Poate reține până la 80%
din radiația solară și cca 15-20% din precipitații.
Pădurea generează în interiorul ei:
 temperaturi moderate
 evapotranspirație ridicată
 umezeală ridicată în aer și la nivelul solului
 strat de zăpadă uniform
 calm atmosferic (lipsă curenți de aer)
  obstacol în deplasarea aerului
Suprafețe de apă – au rol moderator termic (atenuează diferențele termice dintre zi și noapte sau dintre
vară și iarnă):
 are loc o evaporare mare
 grad variat de presiune și umiditate
 curenți de aer descendenți ce generează cer senin și reducerea precipitațiilor, se produc brize diurne
 rol important are Marea Neagră – influențează clima Dobrogei pe o fâșie de la 15-20 km in S pana
la 70-80 km in arealul deltei
 temperaturi mai mici, umiditate mai mare, împrăștierea norilor, nr mai mare de zile cu cer senin
 rol secundar pot avea și Dunărea și marile lacuri de acumulare (ușoare diferențieri termice,
umiditate mare, curenți de aer pe uscatul învecinat)
Suprafețe construite:
 un oraș mare poate genera un topoclimat aparte în raport cu regiunile învecinate
 se poate înregistra o încălzire în interiorul orașului datorită densității construcțiilor, înălțimea
acestora, infrastructura stradală, poluare diversificată (industrială, circulația rutieră)
 temperaturile sunt cu 1-2 grade mai mari – București în centru mediile lunare sunt mai mari cu 0,5
– 1 grade, iar diurne cu 1-3 grade în raport cu periferia orașului.
Solurile și rocile – influențează regimul termic în funcție de albedou.