DE LA AFACERE PROASTĂ

LA IUBIRE ÎNTR-O RELAȚIE

Pera: Bună Ursula.

Ursula: Bună Pera.

Pera: Aș vrea să vorbim puțin despre un subiect foarte drăguț, care mie îmi place
mult și anume: am identificat 3 tipare mari și late într-o relație de cuplu.

Această lecție se cheamă: de la o afacere proastă la iubire într-o relație de

cuplu. Cele 3 stadii — cum le văd eu — sunt următoarele: afacere proastă,
afacere bună și iubire.

De ce este la început o afacere proastă?

Cred că majoritatea relațiilor încep ca și o afacere proastă. Pentru că avem

doi oameni care s-au îndrăgostit și emoțional sunt total drogați și nu mai
știu de ei; totul este minunat și frumos, după care dispar aceste emoții și
încet, încet revin la propria lor personalitate, individualitate, se văd așa cum
sunt, dispare idealizarea.

Şi în acel moment, amândoi au probabil visuri diferite, au nevoi diferite,

unele comune, multe diferite, au valori diferite, sunt diferiți în multe feluri
și începe acea luptă pentru putere în care: eu vreau să fiu bine, celălalt să se
schimbe, celălalt să facă, celălalt să m-asculte; cum să muncesc eu să-l ascult
pe el? Păi n-am făcut destule pentru el?  Şi începe această bătălie în care
amândoi pierd.

De aceea este o afacere proastă, pentru că amândoi vor ceva și nimeni nu

primește pe deplin. Amândoi simt că: ofer prea mult și nu primesc înapoi ce
mi se cuvine, adică eu am făcut pentru tine cutare chestie — că așa-i dialogul
în lupta pentru putere — ai vrut să mergem în parc la plimbare săptămâna
 trecută și ai vrut să ne uităm la serialul care-ți place ție și m-am uitat cu tine
că suntem un cuplu și facem împreună chestii; și ai vrut să mergem la părinții
tăi în acel weekend și am făcut-o și pe asta și acum, eu îți cer să vii cu mine cu
băieții sau cu prietenii la cabana cutare la munte și tu spui că nu, că tu vrei că
te duci cu prietenele tale la nu știu ce; și eu câte am făcut pentru tine și tu
pentru mine n-ai făcut.

Este o afacere proastă pentru că sunt doi oameni care se ceartă permanent
și dacă ar accepta că sunt în etapa unei afaceri, adică acum facem un
schimb.

Este efectiv un schimb, un troc, în care eu fac niște chestii, dar am

așteptarea ca și tu să-mi dai mie înapoi o chestie echivalentă. Este exact ca
la piață și așa fac oamenii. Dacă suntem sinceri în relația noastră și ne uităm
în ea, vom vedea acest comportament de genul: fac asta pentru tine, deși
nu-i neapărat dorința mea, dar aș vrea...

Şi ar fi minunat dacă oamenii s-ar putea exprima exact așa, dar n-o fac și
am vorbit la comunicare de ce nu o fac: de frică să se arate așa cum sunt
sau că vor să fie percepuți ca minunați și fără slăbiciuni. Şi atunci: eu fac
pentru partener trei chestii; am carnețelul meu imaginar în care îmi notez:
am făcut și asta și asta și asta...

Ursula: Pentru că toate sunt de fapt compromisuri și sacrificii.

Pera: Exact. După care zic: hopa, o fac în ideea că voi primi înapoi echivalentul; și
celălalt n-are de gând sau nici măcar nu știe că eu aș avea alte nevoi — și
așa mai departe — și începe frustrarea și supărarea și îl pedepsesc pe
celălalt și apoi celălalt se simte prost și nefericit și tot așa.
Deci suntem ca la piață, dar în loc să zic dă-mi un kg de roșii și costă 10 lei,
îți dau banii, tu dă-mi roșiile...

Ar fi simplu atunci: eu am nevoie de asta, fac acest compromis, dar faci și tu

pentru mine acel compromis și gata și ar fi ok. Dar mulţi nu fac asta, ba
dimpotrivă: se comportă ca și când merg la piață și zic: vreau roșiile alea, dar
parcă nu le vreau așa de mult; știi ce? poate nici nu-mi trebuie, dar aș vrea
două roșii, dar nu știu, poate aș vrea un kg... Şi începe așa o nebunie din asta,
un război psihologic inutil. Pentru ce?

Este o afacere proastă pentru că se consumă inutil foarte mult timp și

energie și resurse. Amândoi pierd. După care, după o vreme — dacă nu se
despart în această etapă — oamenii pot trece în mod natural și firesc prin
dezvoltare personală, învățând să comunice, să-și spună nevoile, să se
asculte — exact ce vrem noi să-i învățăm pe oameni —  la o afacere bună,
în care în continuare celălalt...

Nevoile nu sunt negociabile. Dacă eu am nevoie să mă plimb în natură, nu

mă poate contrazice nimeni și nu-mi poate lua nimeni această nevoie. Dar
dacă celălalt vrea să stea pe canapea să se joace pe calculator, nici eu nu-i
pot lua lui această nevoie.

Ne putem despărți sau putem negocia într-un cuplu, să conciliem, să

ajungem la un numitor comun, ca de exemplu: mie nu-mi place foarte mult
în natură ca și ție; este clar că am nevoie să merg în natură și aș putea să fac
acest lucru, cu condiția ca și tu să mă lași pe mine să mă joc când vreau, să nu
intri peste mine — nu știu — o zi pe săptămână.
 Discutăm, cădem de acord și amândoi putem să fim fericiți în aceste
condiții, dacă este un preț pe care suntem dispuși să-l plătim și considerăm
că este ok. În acest moment încă nu este iubire, dar este o afacere care
merge.

Sunt convins că foarte mulți oameni vor zice: păi cum? Ce relație este aia
dacă este o afacere? Cum să asemeni iubirea cu afacerea?

Ursula: Păi hai să nu fim ipocriți și să recunoaștem că exact despre asta este vorba:
tu-mi dai mie, eu îți dau ție, tu-mi satisfaci nevoile, eu ți le satisfac pe ale tale;
și se numește că avem o relație funcțională, atâta timp cât nu ne certăm
prea des și cât ne sprijinim unul pe altul.

Pera: Exact, spui foarte bine. Și poate funcționa, adică amândoi ne-am luat ce
avem nevoie și funcționăm bine, ne facem treaba în continuare, este ok.
Este chiar un nivel de dorit. Iar cei care se simt în stare, pot să treacă la
următorul nivel, la iubire.

Există acest nivel minunat, extraordinar, care este cel mai dorit nivel într-o
relație, dar nu ajungi deloc întâmplător la el. Nu cred că poți ajunge la acest
nivel decât printr-o conștientizare și printr-o muncă de dezvoltare per-
sonală până în punctul în care ești atât de împlinit tu cu persoana ta, încât
poți să dăruiești necondiționat. Şi este un loc pe care l-am trăit și eu și l-am
experimentat. Şi am trecut prin toate aceste etape, că le-am identificat la
mine, și apoi le-am văzut la ceilalți.

Foarte mulți oameni nu vor să treacă de la partea de afacere proastă la

afacere bună pentru că ei zic: nu, trebuie să fie iubire, trebuie să fie necon-
diționat, dar culmea că trebuie să fie de la celălalt. Nu eu să le fac pentru
celălalt, celălalt să facă, așa ar fi, așa ar trebui. Şi atunci, în loc să fie fericiți
făcând o afacere bună, aleg să fie nefericiți pe baza unei utopii și a unei
fantezii care nu se întâmplă niciodată.

Vrei iubire adevărată? Perfect. Când amândoi sunt atât de aliniați cu ei

înșiși, când își satisfac atât de bine nevoile singuri, cu partenerul, cum știu
ei mai bine,  când nu mai au frustrări, când viața lor devine într-adevăr
frumoasă, împlinită...

Dacă tu începi să te simți bine în fiecare zi, zi după zi, ești fericit și zici: wow,
ce fain... și te uiți la partener într-o zi și vezi că el suferă, din motivele lui, că
viața ne face pe toți să fim mai jos, mai sus; să spunem că este supărat că a
avut o zi proastă la lucru, dar tu ai avut o zi minunată pentru a 78-a zi
consecutiv și te uiți la el și te gândești poate pentru prima oară în viața ta:
— și aici vreau să atrag atenția acum, acesta este un comportament din
iubire — îmi dau seama că partenerul este la pământ și aș vrea să merg să
mă joc, sau să mă preocup de nevoile mele că am timp și partenerul nu-mi
cere nimic, dar aleg să fac altceva, aleg să mă dedic și să fiu acolo pentru el
și pun întrebarea în felul următor: ce pot să fac pentru tine ca să fii fericit?
Dar o fac asumat și nu o fac în ideea că: vezi că și tu o să trebuiască să faci
pentru mine...

Deci, iubirea se oferă, dar nu se poate cere. Şi atunci merg la partener și

spun: uite am pus pe pauză tot ce fac... pentru că am puterea de a face acest
lucru. Iubirea vine din putere, vine din abundență, din a fi bine cu noi, nu
 vine din altă parte; nu poate veni din sacrificiu sau din lipsă sau din puțin și
din nevoi. Când nevoia intră pe ușă, iubirea iese pe geam, parcă așa era.

Ursula: Da corect, super tare. Exact așa este.

Pera: Şi merg la partener și spun acum asumat: eu sunt aici la dispoziția ta; vrei să
faci o baie? vrei să-ți fac un masaj? vrei să mergi la plimbarea care ție îți place
atât de mult? vrei să plecăm în weekend undeva? Pentru că poți.

De aceea se spune că iertarea sau oricum calitățile acestea spirituale sunt

atribute ale regilor, pentru că regii trăiau într-o abundență atât de mare
încât își permiteau orice și nu era vreun sacrificiu sau ceva. De aceea, este
important să devenim noi regi din punct de vedere spiritual, adică oameni
care trăiesc în abundență emoțional, material, spiritual.

Privind la celălalt care este într-o perioadă mai slabă a lui sau în ziua
respectivă este jos, vin și dăruiesc din timpul meu, energia mea, resursele
mele. Aceea este iubire.

Dar repet, cine poate face acest gest? Păi revenim din nou la afacere. Un
om care este foarte prosper material poate să înființeze un ONG care dă
de mâncare la oamenii străzii — să spunem — și nu este o problemă pentru
el. În schimb, un om care moare de foame, cum poate el hrăni alți oameni?
Că nu se poate hrăni pe el.

Atunci putem să tragem următoarea concluzie: iubirea există, poate să se

manifeste într-o relație de cuplu, dar cu condiția ca omul să aibă de unde,
nu ca și sacrificiu, ci ca și dăruire, cu plăcere necondiționată.
Ursula: Da, și din preaplinul tău, pentru că poți.

Pera: Şi am mai spus asta: iubirea este firească; nici măcar nu trebuie să-ți propui
să iubești, ci vei iubi automat când se revarsă acel ulcior al tău sufletesc,
spiritual, când tu zici: chiar sunt bine pe toate planurile și te uiți la oameni și
zici: ce frumos este să faci ceva pentru cei din jur.

Deci să iubim este un pas firesc în evoluția noastră, însă mulți nu ajung
acolo, vedem că nu ajung acolo. Cred că toată lumea se bucură de anumite
frânturi de iubire, indiferent de cât de jos sau de sus suntem sau am fost în
viața noastră, sunt momente în care avem sclipiri din acestea, de genul: fac
pentru celălalt ceva cu plăcere și mă bucur de asta, dar dacă nu vin din acel
loc de abundență sunt doar mici scântei, sunt mici amintiri — dacă vrei —
sau mici momente în care trăiesc iubirea, este frumos, dar apoi revin
repede la condiția mea de zi cu zi normală, care nu este iubire pentru că
acum să ne imaginăm: poți să oferi permanent iubire? Nu, că te vei goli la
un moment dat.

Deci este o dinamică — dacă vrei —, un dans pe care-l facem permanent,

adică eu sunt plin și am ce să ofer, dar la un moment dat observ că tot
oferind parcă nu mai am eu și trebuie să mă ocup și eu de mine, că dacă uit
de mine nu mai am de unde să dau și mă trezesc că sunt la pământ și atunci
poate partenerul sau poate eu singur sau cineva va veni să-mi umple
bateriile.

Dar de obicei, când devin bun în a observa acest lucru, eu știu că sunt cu
bateriile golite, știu cum să-mi umplu bateriile și sunt responsabil de asta și
poate vine partenerul și-mi oferă și el cum i-am oferit și eu, fără ca eu să-i
cer. Este minunat când poți să-ți umplii bateriile cu iubire de la partener,
dar când el vine voluntar să ți-o ofere, fără să i-o ceri tu.

Dacă partenerul nu poate că nu are de unde — să spunem — și nici tu nu ai

de unde, îți asumi responsabilitatea și-ți umplii tu bateriile și să vezi ce fain
este când partenerul nu mai este responsabil pentru stările tale, ci tu ești.  

Dacă faci ceea ce te învățăm noi în aceste materiale, comunici cu el per-

manent, ajungi la un nivel exact acolo unde ai zis tu. Am vrut să fac o
paranteză, dar nu am făcut-o atunci, o fac acum. Spuneai că dacă parte-
nerul mă iubește, ar trebui să simtă ce nevoi am și să își dea seama telepatic
că eu vreau nu știu ce.

Ei bine, poți ajunge și la acel nivel, să-ți cunoști atât de bine partenerul, să
ai atât de multă empatie, admirație, recunoştinţă, toate acestea, să fii atât
de bun în a-l asculta pe celălalt și a-i citi semnalele non-verbale, dar asta
vine prin dezvoltare personală, şi-ți vei putea da seama că ceva nu este în
regulă când celălalt intră în casă.

Deci se poate ajunge la acest nivel, dar din nou nu putem să-i cerem
celuilalt: hai fii tu așa, că mi-ar plăcea ca cineva să-mi citească mie nevoile.
Nu. Muncește tu, dezvoltă-te personal, nu-ți fă griji, că vei atrage în viața
ta oameni ca și tine; Deci când ești pregătit, când poți să vezi semnele la
celălalt…

Prin dezvoltare personală, nu doar că devii mai conștient de tine și mai

pregătit și mai bun în a-ți citi ție și celorlalți semnalele — ca să zicem așa —
 dar se întâmplă la fel și cu partenerul tău pentru că participând alături de
tine în această muncă, deveniți sensibili unul la celălalt.  

Deci vezi, iubirea și aș vrea ca celălalt să fie nu știu cum se pot atinge. Dar
acestea sunt rezultatul a multor ani de muncă. Acum, pot fi 6 luni sau pot fi
2, 25 de ani. Depinde de oameni cât de tare își doresc, dar se poate ajunge
și la aceste lucruri.

Dar este un proces de evoluție, nu se poate sări la el; nu-l putem cere dacă
nu îl merităm. Şi ce înseamnă să-l merităm? Înseamnă să fii muncit pentru
el. Oamenii se simt îndreptățiți să fie iubiți, dar dacă ei nu știu să iubească,
nu se va întâmpla acest lucru.

Aceasta este teoria mea în 3 pași despre afacere proastă, afacere bună și
iubire și se poate atinge iubirea trecând și cuantizând fiecare etapă a vieții.

Ursula: Da, sau putem să ajungem în acest stadiu al iubirii, în momentul în care din
start partenerii care intră în acea relație sunt ok cu ei înșiși, autonomi și de
sine stătători și își doresc acea relație tocmai pentru ca să dăruiască, nu
pentru ca să primească.

Adică nu intri într-o relație pentru ca să cerșești atenție, iubire, afecțiune,

sex, bani și mai știu eu ce, ci intri într-o relație pentru ca să faci un schimb
de daruri, dar fără ca să ai așteptarea asta, sau nevoia asta, ci pur și simplu
pentru că împărtășim ceva frumos.

Şi iarăși în iubire, întotdeauna îl accepți pe celălalt și îl înțelegi și îl susții

cumva necondiționat, că de abia când vorbim de lucruri necondiționate
putem vorbi cu adevărat de iubire.
 În rest, este vorba despre dependență, atașament, nevoie și multe alte
lucruri pe care le avem noi ca și ființe umane și tocmai de aceea noi nu știm
să iubim. Iubirea începe întotdeauna cu iubirea și respectul de sine și este
ceva ce iradiază din noi, din preaplinul nostru.

Pera: Perfect. Mulțumesc foarte mult. Aș vrea să încheiem în următorul mp3 cu

un exercițiu, tocmai pentru a stimula — să zicem — iubirea în relațiile de
cuplu.  

Ursula: Excelent. Mulțumesc și eu.

SCHIMBAREA CELUILALT
Pera: Salut Ursula.

Ursula: Bună Pera.

Pera: O foarte mare dilemă a vieții de cuplu este: celălalt face lucruri care nu-mi
plac și vreau să se schimbe treaba asta.

Ce părere ai despre schimbarea celuilalt în cuplu?

Ursula: Nu. Răspunsul pe scurt este nu. Nu avem niciun drept să schimbăm pe
celălalt pentru ca să corespundă nevoilor și dorințelor noastre egoiste.

Se presupune că ai intrat într-o relație cu un om pe care-l admiri, îl

respecți, de care-ți place, și-l iei exact așa cum este cu bune și rele. El nu
trebuie să schimbe nimic pentru ca tu să te simți bine, ci dacă dorește să
facă acele lucruri pentru că lui nu-i mai sunt de folos sau consideră că
dorește să evolueze într-un fel sau altul, ok. Dacă nu, ai două variante: ori îl
accepți așa cum este, ori pleci.

Am spus foarte dur această chestie, tocmai pentru ca mesajul să ajungă

foarte clar la oameni. Sunt atât de multe suferințe și atât de multe
neînțelegeri în cuplu tocmai din această cauză, că ne dorim ca celălalt să
devină ceea ce noi ne-am imaginat în proiecția noastră despre partenerul
ideal, să ne rezolve nouă problemele, să nu fie ca tata sau să fie ca tata și tot
felul de lucruri de acest gen, care pun presiune asupra celuilalt și până la
urmă nu duc decât la disoluția cuplului, la certuri.  

Este clar că în momentul în care dorești să schimbi pe cineva, nu-l accepți

și n-ai cum să stai într-o relație în care nu te simți acceptat, validat, prețuit,
admirat, susținut și așa mai departe. Ceea ce spun acum nu sunt cuvinte
 goale, ci chiar așa și este. Eu le-am enumerat într-o manieră mai rapidă,
dar fiecare dintre ele sunt foarte importante în orice relație de cuplu.

Deci nu schimbăm pe nimeni niciodată, sub nicio formă, nu avem niciun

drept. La fel, nici celălalt nu are niciun drept să ne ceară nouă să fim altceva
decât suntem sau ne dorim să fim.  

Pera: Așa este. Acum stau să mă gândesc: de unde vine nevoia noastră de a-l
schimba pe celălalt? Este clar că noi ne-am dori să primim ceva de la
celălalt și nu primim probabil și ne dorim să se schimbe — exact cum ai spus
tu — pentru a ne face pe noi mai fericiți.

Deci vine tot dintr-un egoism și o nevoie rudimentară de-a noastră: aș vrea
ca lucrurile să fie perfecte. Dar tocmai asta este provocarea. Că partenerul
n-a venit acolo să ne facă pe noi fericiți, — cum zici tu — n-a venit să ne
satisfacă nouă toate nevoile; poate unele poate să le facă și îi vine natural,
poate unele nu, și suntem responsabili...

Ursula: ...și aici vorbim de cupluri funcționale și armonioase și de cupluri

disfuncționale și toxice.

Pera: Exact. Și atunci, celălalt a venit tocmai să ne provoace și să ne arate că de

fapt sursa fericirii și a nefericirii noastre este în noi. În momentul în care
ceri ceva de la celălalt: să se schimbe sau să-mi ofere el ceva, în primul rând
ar trebui să mă gândesc: eu îmi ofer mie acel lucru?

Să dăm un exemplu că vreau mai multă atenție de la partener, vreau să fie

mai atent cu mine că nu-i așa atent; primul lucru la care ar trebui să ne
 gândim este: dar eu îmi acord mie atenție? Ce fac eu pentru mine? Am grijă de
corpul meu, de mintea mea, de sufletul meu? Citesc, merg la spa, fac masaj,
am grijă de mine pur și simplu? Mănânc sănătos, citesc destul, mă dezvolt
personal, evoluez destul?

Când te uiți la aceste lucruri și observi că tu nu ți le oferi ție și atunci —

cum am zis și la prima lecție — caut prin proiecție cumva responsabil și
vinovat: celălalt să-mi ofere ceva ce eu sunt în primul rând responsabil să-mi
ofer, mă duce cu gândul la ideea că într-adevăr poți schimba pe cineva, dar
cum anume? Prin puterea exemplului tău.  

De multe ori am observat că oamenii se schimbă nu când li se spune, când li

se cere, când sunt șantajați sau manipulați, ci când observă că celălalt face
un lucru bun. De fapt, noi ființele umane așa și învățăm, privind la alții, prin
imitație.

Țin minte o poveste care mi-a rămas veșnic întipărită în minte: un băiat a
terminat liceul, dar nu mai vroia să facă facultatea și taică-su îi zicea: du-te
la facultate, du-te la facultate și fiu-su îi zicea: du-te tu.

În acel moment mi-am dat seama cât de mult adevăr conține acest lucru
foarte simplu: vrei să facă celălalt ceva? De ce nu-l faci tu? Dacă este atât
de important pentru tine ca să se întâmple acea treabă, de ce vrei tu pentru
celălalt ceva ce pentru el nu-i bine, ce el nu-și dorește? Cum îți poți dori tu
ceva pentru celălalt mai mult decât își dorește el? Nu prea poți.

Ursula: Da, dar aceste lucruri se întâmplă pentru că oamenii intră în relații din
motive greșite, ca să-l folosească pe celălalt ca scut împotriva singurătății:
nu suport să fiu singur, sau societatea îmi spune că nu-i ok să fiu singur și
trebuie neapărat să intru într-o relație și atunci accept un partener lângă mine
sau îmi doresc un partener lângă mine pe care odată ce l-am obținut încep să-l
transform, să-l bag în acel scenariu pe care eu l-am scris mai demult despre ce
înseamnă pentru mine relația ideală.

Este efectiv ca și cum celălalt ar fi de plastelină și a venit în viața mea să-mi

împlinească mie filmul pe care eu l-am scris, eu am distribuit actorii, eu am
făcut regia și așa mai departe. Dar acest lucru nu se întâmplă, adică nu asta
e normalitatea și asta oricum duce la foarte multe frustrări, la lipsă de
apreciere, invalidare, conflicte și eventual la disoluția cuplului sau la acea
singurătate în doi pe care o întâlnim atât de frecvent în jurul nostru.

Nu putem să schimbăm pe nimeni altcineva și nu avem niciun drept să

facem asta — repet acest lucru de nenumărate ori — poate că undeva, la un
moment dat, vom înțelege acest lucru.

Ceea ce se poate face în schimb este ca tu să fii ok, autonom, independent,

să fii un om care știe să dea un sens vieții sale și chiar solitudinii sale, să ai o
direcție în viață, să știi exact ce îți dorești și întâlnești un partener cu care
din start ești compatibil.

Asta este varianta câștigatoare într-o relație de cuplu și apoi pe parcurs ne

mai modelăm unul după celălalt prin comunicare și lucruri de acest gen.
Altfel, nu se poate face nimic.

Am întâlnit cazuri în care — eu știu — intră un bărbat într-o relație cu o

femeie — o relație de cuplu normală — după care femeia începea cu pre-
siunea: dar stai, acum trebuie să mă iei de nevastă! A, nu mă iei de nevastă?
Nu-i nimic. Rămân gravidă și atunci o să mă iei de nevastă. Dar acum trebuie
să te schimbi, trebuie să renunți la mașina ta și la prietenii tăi, nu-ți mai permiți
că acum ești familist, acum trebuie să ai grijă de copil.

Normal că acel om se apucă de băut, își îneacă amarul, că el nu-și dorea în

acel moment acest film, sau poate nu cu acea persoană. Apoi începe
cicăleala din partea ei pe alte paliere și îi cere lui să facă lucruri pe care el
nu-și dorea să le facă. Și unde ajunge un astfel de cuplu?

Îmi zicea la un moment dat o femeie: păi cum, nu-i normal? E normal ca să-l
fac să-și dorească casă. Acum ne luăm rate la bancă; acum facem copil, că e
vârsta, adică e ceasul, nu se mai poate. Și ea era foarte convinsă că acel
bărbat din viața ei trebuie să facă acele lucruri, cum nu înțeleg eu că el
trebuie? Și evident au divorțat pentru că am avut și eu un cuvânt de spus
aici, săracul om.

Și de obicei este vorba foarte mult despre femei pentru că ele sunt
crescute în ideea aceasta de a fi dependente de un bărbat și atunci își
doresc să-l schimbe pe acel bărbat. Intră într-o relație și încep: stai să te
îmbrac cum vreau eu, de parcă el ar fi păpușa din copilărie, comportă-te cum
vreau eu: nu mai fă aia; îl cizelează cică; de fapt îl transformă în așa fel încât
ele să se mândrească în fața prietenelor lor cu ce face bărbatul lor; îl
cicălesc, îl împing de la spate, îi spun cum să trăiască, ce să facă și toate
astea ca să le satisfacă lor nevoile și dorințele.

Nu mi se pare deloc ok această variantă și dacă ești bărbat și asculți acest

material, îți doresc să nu intri într-o relație cu o femeie care nu vrea să-și
 dea ea un sens vieții ei, ci caută un instrument din exterior de care să se
agațe și pe care să-l modeleze după bunul ei plac.  

Pera: Corect. Mă gândeam că dacă ții într-adevăr atât de mult să-l schimbi pe
celălalt, cum ai putea s-o faci prin puterea exemplului?

Să spunem că amândoi ați pus câteva kilograme în plus după luna de miere
și este timpul să vă schimbați acum obiceiurile alimentare și să faceți sport
și așa mai departe.

Poate primul pas ar fi să-l cerți pe partener sau să-i spui: bă uite, ar trebui să
faci ceva, că te-ai îngrășat. Așa ar face mulți, prin proiecție.

Cum ar fi cealaltă cale? Îmi fac abonament la sală, îmi schimb regimul
alimentar chiar dacă poate nu scot tot din frigider — hai să spunem că
partenerul nu vrea să se schimbe, ar vrea să mănânce la fel — fac partea
mea de frigider sau colțul meu în care îmi iau eu alimentele mele, care știu
că m-ajută, mă duc la sport și după vreo 3 săptămâni, poate partenerul mai
și face mișto de mine: ha ha ha, te duci la sală, ce faci tu acolo la sportul tău?
sau uite cum mănânci, mănânci numai ierburile astea ale tale sau mai știu eu
ce faci tu.

Ideea este că tu-ți vezi de treaba ta, hotărâtă sau hotărât să-ți schimbi tu
viața pentru tine, că tu simți că acum este important acest lucru pentru
tine și începi să faci schimbări și începi să arăți chiar foarte bine, moment în
care partenerul începe și se uită la el că a rămas la fel, iar tu te-ai schimbat
în bine.
 El se uită și poate admiră sau invidiază sau eu știu ce sentimente are, dar
zice: băi, stai un pic; uite aici cum arată partenera mea sau partenerul meu,
arată mult mai bine. Începi să primești atenție de la alți oameni din jur: bă
felicitări, uite ce bine arăți, wow ce schimbare.

În acel moment tu nu mai poți rămâne la fel sau poți rămâne la fel dar cu
un risc foarte, foarte mare de a rămâne grav în urmă, de a nu evolua.

Practic, în momentul în care tu te schimbi, este clar că relația ta cu el se

schimbă. Schimbarea așa se provoacă, schimbându-te tu. Când o rotiță
într-un mecanism se schimbă, tot sistemul...  

Ursula: ...se reorganizează în funcție de schimbare.

Pera: Exact. Deci schimbarea adevărată din nou... și asta îmi place practic în
psihologie sau în ce facem, în ce propovăduim noi, tot timpul ajungem la
noi, și tot timpul rezultatele sunt uriașe în momentul în care cu adevărat
100% decidem și ne asumăm responsabilitatea să facem acea schimbare
noi pentru noi, în noi, prin puterea voinței noastre și ne decidem că vrem să
trăim viața pe deplin, devenim conștienți de noi.

În acel moment, parcă toate lucrurile se rezolvă. Cât timp ne-am asumat
doar 90% din responsabilitate, cât timp mai este cineva totuși vinovat
pentru că lucrurile scârțâie, lucrurile nu merg, noi nu suntem fericiți, nimeni
nu-i fericit.

Practic, vrei să-l schimbi pe celălalt? Fă tu lucrul pe care i-l ceri celuilalt.
Ursula: Schimbă-te tu prima dată.

Pera: Exact și exact în acel domeniu. Am observat — din nou, nu-i ușor de făcut
— oameni care-și ceartă partenerii că nu economisesc destui bani, dar ei n-
au niciun ban pus deoparte, deci pur și simplu proiecții din acestea simple.
Schimbă-te tu: pune tu bani deoparte, fii tu fitness model dacă vrei asta cu
adevărat, trăiește-ți viața exact cum vrei tu pentru că ai toată puterea la
tine și ai să vezi că celălalt se reorganizează, se adaptează.

Și foarte interesant, în momentul în care tu obții ceea ce ți-ai dorit, făcând

tu, dispare ca prin magie nevoia de a-i mai cere celuilalt să facă schimbări.
Foarte interesant.

Ursula: Iar dacă prin puterea exemplului tău, partenerul nu se mobilizează să te

urmeze în evoluție, ar fi bine să începi să te oprești, să te gândești la acest
aspect: ce se-ntâmplă oare? Pentru că dacă există un decalaj între nivelele
de dezvoltare ale celor doi parteneri, acea relație nu are cum să fie
funcțională.  

Și încă un lucru pe care vreau să-l  spun: există o capcană — pe care și tu ai

amintit-o — când te apuci să faci o schimbare, celălalt, partenerul, din
dorința de a nu se schimba nimic și de a rămâne în zona lui de confort, va
avea tendința să te tragă în jos sau să pună presiune asupra ta ca să nu faci
acea schimbare, să nu fie și el nevoit să depună efortul să facă acea
schimbare.

Și sunt foarte multe cupluri pe care le vedem... De exemplu — că ai vorbit

de greutate — el sau ea începe să se-ngrașe sau ea sau el se delasă și ajung
 să fie supraponderali, să aibe amândoi probleme de sănătate și se acceptă
reciproc în acest fel. Și evident că se opresc foarte mult din evoluție și în
acest fel și sănătatea le este pusă în pericol.

Deci mobilizează-te tu pentru binele tău, continuă să evoluezi și partenerul

tău te va urma dacă și cât simte el nevoia să facă acest lucru. Altă
modalitate de a-l schimba pe partenerul tău nu ai, decât prin puterea
acestui exemplu despre care ți-am vorbit.
 

Pera: Ai subliniat foarte bine și foarte interesant latura cealaltă: tu de ce vrei să te

schimbi? Tu vrei să faci acest lucru...
Asta verifică validitatea a ceea ce spuneam: când tu decizi să te schimbi,
partenerul, de multe ori, se va simți amenințat, tocmai din acest motiv. El
știe că odată cu evoluția ta, lucrurile se schimbă. Foarte mulți parteneri își
țin partenerii — partenerul, partenera — prin șantaj emoțional, prin lipsă de
valorizare, îl fac să se simtă mic, cu stimă de sine scăzută, îi fac să creadă că
nu pot să trăiască în alt univers sau altfel, decât așa, în acel status quo.

Ei bine, când celălalt își lansează strigătul la independență, strigătul de luptă

și spune: eu am să fac schimbări, eu am să-mi asum responsabilitatea, mă eu
duc să mă educ, să mă schimb, să-mi îmbunătățesc sănătatea, lucrurile se
schimbă și celălalt începe să piardă teren și își dă seama: hopa, celălalt se va
trezi și-și va da seama că lucrurile nu sunt cum l-am păcălit eu că sunt și că nu
are atâta nevoie de mine; și că lumea asta are o groază de frumuseți și de
lucruri minunate care îl așteaptă să fie explorate și va trebui să mă schimb și eu
sau voi rămâne singur, va trebui să fac și eu dezvoltare personală.
 Chiar știu multe povești de genul: soția se duce la cursuri și soțul o
amenință cu divorțul, ca să-ți dai seama cât de departe merge.

Cum să nu-ți dorești ca partenerul tău să fie tot ce poate să fie?

Ursula:   Ce sunt prostiile astea, ce-ți trebuie, stai tu mai bine aici...

Pera: Exact. Citeam zilele trecute că nu există teamă mai mare a omului decât
cea de schimbare.

Este îngrozitoare și terifiantă perspectiva oricărei schimbări, oricând în

viață, la orice nivel, în orice aspect al vieții. Schimbarea nu este dorită de
oameni, deși este singura constantă în univers. Nu vrem să se schimbe
nimic, dacă se poate.

Ursula: Da, pentru că poate unii dintre noi avem personalități destul de fragile și
avem nevoie de foarte multe ancore în exteriorul nostru și atunci când
acele ancore se schimbă sau nu mai sunt acolo, ne simțim pierduți.

Dar dacă — cum ai spus tu foarte bine — revenim la noi înșine și ne găsim
în puterea noastră interioară, ne bazăm pe ea, nu pe partenerul de cuplu
sau pe orice altceva din exterior, provocăm schimbarea, ne adaptăm
cursului firesc al vieții și al naturii, în acest fel, n-avem decât evoluția în față
și o stare de bine succesivă.

Pera: Perfect. Am încheiat și această lecție. Revenim cu următoarea. Merci.

Ursula: Merci și eu.

PROIECȚIA PSIHOLOGICĂ
Pera: Bună Ursula.

Ursula: Bună Pera.

Pera: Suntem la volumul 3 al materialelor noastre despre iubire și astăzi vorbim

despre dezvoltare personală în relația de cuplu, în ideea că ne întâlnim cu

oamenii din viața noastră pentru niște motive, în principiu pentru a învăța

lecții reciproc, ne despărțim pentru că probabil s-au terminat lecțiile sau că

avem ceva de învățat, deci există un substrat, există niște cauze și nimic nu

este întâmplător.

Ne-am propus să vorbim astăzi despre dezvoltare personală în cuplu,

tocmai pentru că multe cupluri se despart sau sunt nefericite din cauza

lipsei de dezvoltare personală. Iubirea sau relația este luată ca un rod al

întâmplării: pur și simplu dacă ai noroc găsești pe cineva potrivit, ține tot

așa de noroc sau de soartă să vă înțelegeți bine și lumea scoate din ecuație

faptul că poți să lucrezi la relația ta de cuplu. Este o muncă ce aduce foarte

multe beneficii dacă o faci conștient, voluntar și spui tu partenerului tău:

hai să muncim împreună pentru a fi oameni mai buni și un cuplu mai bun.

Aș vrea să începem în prima lecție a dezvoltării personale cu un mecanism

simplu de tot pentru noi psihologii — îl învățăm în anul 2, cred că, la

Facultate — proiecția psihologică, din cauza căruia majoritatea oamenilor

ajung să sufere foarte mult.

 Aș vrea să-mi spui pentru început — într-o relație de cuplu în mod specific

— cum anume ajunge omul să-și provoace singur suferință prin aceste

proiecții pe care le face asupra partenerului și despre care nu știe că sunt

propria lui proiecție; când îi spui unui partener că: tu nu faci, tu nu dregi, tu

trebuie să te schimbi.

Ursula: Acest mecanism al proiecției este foarte prezent încă de la etapa îndră-

gostirii în relaționarea dintre oameni. În general, noi avem în interiorul

nostru anumite percepții — să zicem — anumite filtre pe care ni le-am

însușit în timp; unele vin din perioada copilăriei noastre — avem diferite

modele, imagini ale unor persoane, anumite calități, lucruri de acest gen —

și ele prefigurează cumva ideea de partener ideal sau de partener cu care

noi am dori să avem o relație și această idee nu este neapărat întotdeauna

în acord cu noi; sau ne formăm o anumită imagine mentală despre un

partener, dar acel partener poate foarte bine să nu vină în întâmpinarea

nevoilor noastre reale, dar asta-i deja o discuție mult prea profundă.

Ideea este că în prima etapă a îndrăgostirii ne atrage atenția la partener fie

aspectul fizic — pentru că inițial suntem atrași de aspectul fizic — fie o

calitate sau două sau ceva ce ne place la el și apoi noi cu mintea noastră, cu

aceste filtre, aceste programe predefinite proiectăm asupra partenerului,

adică ne imaginăm că ele sunt acolo, deși nu avem nicio dovadă că le-am

văzut.
Doar pentru că el are un anumit set de trăsături, iar ele vin cumva ca într-

un puzzle să completeze imaginea noastră mentală — de fapt proiecția

noastră completează imaginea mentală despre acel partener — cum că el ar

fi ideal și așa se produce fenomenul îndrăgostirii.

De multe ori în prima etapă, noi suntem atrași de acei parteneri care au

anumite calități, dorințe, atitudini și comportamente pe care noi le

reprimăm la noi înșine și nu suntem conștienți că le-am reprimat sau nu ne

dăm voie să le manifestăm într-un fel sau altul.

Ca să vă dau un exemplu concret, știm cu toții că fetele sunt atrase de acei

băieți răi.    Aceasta este o chestie care ține de programarea mentală — să

zicem — a fetelor, cum au fost ele crescute să fie cuminți, să stea în banca

lor, să fie rușinoase, timide.

Astfel de trăsături sunt valorizate social și atunci ele își reprimă impulsurile

sau pulsiunile lor care nu sunt acceptate social — eu știu — de genul

agresivității sau tupeului, sau lucruri de acest gen. Și întâlnesc un băiat care

întruchipează toate aceste lucruri pe care ele nu au voie să le manifeste și

se simt atrase foarte mult de acel bărbat, pentru că el reprezintă putere,

încredere, o personalitate alfa sau puternică sau cum o fi ea. Iar fata este

atrasă de acest băiat, doar pentru că în mod inconștient ea se simte cumva

completată de el și trăsăturile pe care el le are sunt în rezonanță cu ceea ce

ea a reprimat la ea însăși.
 Proiecția în acest caz este faptul că proiectăm pe partener acele însușiri pe

care noi le avem într-o formă latentă sau reprimată în interiorul nostru și le

găsim la el; și atunci, evident că ne dorim să formăm un cuplu cu acea

persoană, pentru că el are ceea ce și noi ne-am dori sau ceea ce este în

interiorul nostru și poate nu suntem conștienți.

Pera:   Perfect. Aș vrea să dau și eu un exemplu foarte scurt.

Într-o fostă relație de-a mea, într-o zi când stăteam și mă jucam pe

calculator, m-am ridicat nervos de acolo și am văzut că partenera "freacă

menta" — nu mai știu ce făcea, dar oricum se odihnea, se relaxa —  și am

simțit nevoia unui impuls să o cert: că n-are ambiție, că nu face destule

pentru visul ei, că a spus că vrea să facă, dar uite că stă și că nu face nimic și

eu eram nemulțumit de viața ei statică — să spun așa — și de faptul că nu

face destule pentru visul ei.

Ca să-mi dau seama mai târziu, că eu sunt de fapt cel care nu face destul

pentru visul meu, că și eu frecam menta; indiferent ce făcea ea — poate se

relaxa sau poate freca menta — până la urmă nu era neapărat problema

mea existențială; și aveam o furie îndreptată împotriva mea... doar că

proiecția ne ajută să vedem în celălalt și să ne cunoaștem pe noi mult mai

bine și mai repede, cu ajutorul celuilalt.

Și vedeam la ea această conduită imaginată sau reală, comportamentul ei

delăsător, care de fapt era numai al meu și eu fiind furios pe mine...

 Este mult mai ușor să vedem la celălalt un lucru greșit decât să vedem, să

ne auto-observam pe noi; asta ține de oameni foarte evoluați spiritual,

înțelepți, care pot să se uite la ei și să vadă binele și răul. Iar eu am văzut —

ca orice alt om — în parteneră delăsarea mea și o certam pe ea; de fapt eu

ce făceam? trebuia să mă uit în oglindă, să mă cert pe mine.

Acesta era scopul și exact la asta folosește proiecția în relațiile interumane

și în cuplu, pentru a vedea în celălalt ce conținem noi de fapt, și bun și rău;

iar admirația este ceea ce vedem bun în celălalt dar avem și noi...

Ursula:   ...da, numai că nu suntem conștienți de asta.

Pera:   ...da și admirația este acea calitate — am văzut o definiție foarte frumoasă

— pe care credem că celălalt o are și noi nu o avem, dar de fapt o avem.

Ursula:   ...da, pentru că altfel nu am admira-o. Noi nu observăm la ceilalți decât

ceea ce există cumva sub formă de predispoziție în mintea noastră.

Pera:   Exact. Deci există admirația ca și pozitiv și există ce ți-am spus mai înainte,

acea dorință de a certa partenerul sau invidia sau supărarea. În general,

când ceva la partener ne trezește o reacție emoțională — că-i bună, gen

admirație sau că-i rea, gen nervozitate, supărare — este o proiecție.

Lumea întreabă când este proiecție când nu este. Păi când este o obser-

vație lipsită de emoție: observ că cutare lucru sau că partenerul face asta și

sunt ok emoțional, nu simt vreo tulburare în mine, atunci probabil că este o

 observație nu este neapărat o proiecție, dar când am o reacție emoțională,

de obicei este o proiecție, am văzut ceva...

Ca să mai continui un pic cu povestea: la o altă parteneră de-a mea am

admirat foarte mult disciplina, de exemplu, pe care eu credeam că nu o am,

dar o aveam. Și admirând asta la ea, am început să caut în mine și am fost

provocat să văd ce beneficii are disciplina și ce mult m-ar ajuta pe mine în

viața mea și mi-am dezvoltat eu calități ale disciplinei pe care le aveam și

eu.

Proiecția este o extraordinară unealtă de cunoaștere, autocunoaștere, dar

să fim foarte atenți să nu ne distrugă pe noi și relația, pentru că putem

ajunge să credem că partenerul este foarte vinovat pentru multe din lucru-

rile neplăcute din viața noastră: putem spune că: tu mă plictisești de

exemplu, dar de fapt, dacă aș fi obligat să stau o săptămână singur în vârf de

munte, eu aș muri de plictiseală, pentru că eu sunt plictisitor și nu pot să

stau eu cu mine însumi; partenerul, săracul, n-are nicio vină că eu sunt

plictisit...

Ursula:   ...plus că nimeni n-a venit pe lumea asta să te facă pe tine fericit sau să te

distreze.

Pera: ...sau partenerul nu m-a scos destul în oraș. Păi ieși în oraș, cine te oprește?
Sau nu mă duci în excursii. Păi pleacă în excursii.
 Deci aceste proiecții, cum că din cauza partenerului suntem noi nefericiți,
tot timpul ar trebui să ne întoarcă înspre noi, să zicem: tot ceea ce-mi oferă
sau ceea ce îi cer partenerului, trebuie să-mi ofer eu mie prima oară.

Practic, acesta este plusul și minusul proiecției și aș mai vrea să duc un pic
mai departe discuția cu proiecția, că sunt lucruri evidente și de bun simț.

Ursula: Mai vreau să adaug aici un lucru.

Se întâmplă de multe ori în cuplu, ca un partener să fie gelos, sau să fie

suspicios, sau — nu știu — are nevoie tot timpul de dovezi că celălalt nu-l
înșeală, deși nu are absolut niciun motiv pentru care să se simtă gelos sau în
pericol; oricum asta este o altă discuție, dintr-o altă lecție.

Ideea este că acestor persoane le este teamă de propriile lor pulsiuni și de

propria lor tendință către infidelitate, pe care și-o reprimă și o proiectează
asupra partenerului; adică eu aș vrea să te înșel, dar nu e voie, nu-i permis, nu
se face — eu știu, chestii de acest gen — dar pentru că există undeva în
interiorul meu această pulsiune, pe care nici măcar nu ne dăm voie s-o
conștientizăm pentru că ne-ar afecta stima de sine și imaginea noastră de
oameni morali — să zicem — și atunci o proiectăm asupra partenerului și
devine  efectiv obsesie: unde ai fost, ce ai făcut, cu cine ai făcut toate aceste
lucruri și celălalt nici nu știe de unde provine o astfel de nesiguranță pentru
că nu-i dă absolut niciun motiv pentru care să se îndoiască.

Aici vorbim și despre această gelozie cumva patologică — gelozia mai poate
să aibă și alte rădăcini și anume dependența și frica de a nu rămâne fără
suport — proiecția propriei tendințe către infidelitate, care generează
 această obsesie de a-l controla pe celălalt; și sunt foarte multe persoane —
și bărbați și femei — care chiar înșeală, sau au relații extraconjugale și deși
au conștiința acestui fapt foarte clar — că ești conștient de ceea ce faci —
ei sunt cei mai feroce, geloși și posesivi din relație, tocmai pentru că ei știu
ce fac, știu de ce sunt capabili și atunci proiectează și asupra partenerului
propriile lor comportamente și atitudini.

Pera: ...și ar fi nasol să primești, să guști din propriul tău medicament. Citeam o
definiție amuzantă: să fii gelos înseamnă să-ți fie frică că și celălalt este
infidel.

Ursula: Exact. Să fie ca și tine sau să aibă aceleași tendințe și pulsiuni ca și tine.

Practic noi ne imaginăm că oamenii sunt într-un fel sau altul — așa într-o
manieră generală, nu neapărat în cuplu — dar toate aceste percepții ale
noastre sunt determinate de structura noastră interioară.

Dacă eu sunt un om rău și fur, mint — sau eu știu — îi voi suspecta și pe alții
că sunt la fel ca mine; că percepem lumea după filtrele noastre și credem
că toți sunt după chipul și asemănarea noastră, până în momentul în care
devenim conștienți de noi înșine și atunci povestea se schimbă.

Pera: Asta cu gelozia merge puțin și mai departe…  cred că la Facultate am auzit
o poveste care ilustra puterea acestei proiecții pe negativ, de genul: un tip
bogat care avea statut social înalt s-a căsătorit cu o fată tânără și foarte
frumoasă, dar care era foarte cuminte, stătea numai în casă. Tipul mergea și
la prostituate, înșela, făcea sex cu alte femei, și bineînțeles că proiecta
gelozia lui pe ea, până în punctul în care a omorât-o din gelozie — dacă îți
 poți imagina; ea nu era vinovată cu absolut nimic, dar atât de măcinat era el
de propriile sentimente de vinovăție, de această infidelitate, încât a proiec-
tat că ea face, că ea e vinovată și a omorât-o.

Psihologic vorbind, ce înseamnă această proiecție? Omul ce vroia? Vroia de

fapt să ucidă acea latură din el care face toate aceste lucruri.

Ursula: ...și pe care nu o acceptă.

Pera: Da, nu o acceptă. Și ce poți să faci? Repet: tot timpul, calea ușoară este să
dăm vina pe celălalt, dar niciodată nu este soluția.

Ursula: Da, absolut. Dacă-l vezi pe partenerul tău că face un lucru sau nu-l face...
cum ziceai în exemplul tău că tu te jucai pe calculator și prietena ta stătea
și freca menta și tu o certai pe ea că nu face nimic pentru visul ei, te
simțeai îndreptățit.

Și de fiecare dată când observi un lucru la partenerul tău, fie că e

dezordonat, fie că nu muncește destul, sau că pierde vremea, că nu strânge
bani, sau face lucruri de acest gen, întreabă-te în ce măsură te regăsești și
tu în caracterizare — dar fii sincer cu tine — fie ca tendință, fie efectiv ca și
comportament deja vizibil în acea acuză pe care tu i-o aduci partenerului.

Pera: Este o graniță foarte sensibilă aici, între aceste comportamente evidente și
de bun simț, gen: eu înșel și apoi sunt gelos și proiectez și vine lumea și
întreabă — pentru că dezbat acest subiect cu proiecția des — dacă nu-mi
plac proștii sunt prost? sau dacă nu-mi plac violatorii sunt și eu violator?

Proiecția nu se ia neapărat ad-literam, adică dacă nu poți să iei varianta

simplă și ușor de identificat gen: am înșelat, sunt gelos — asta este ad-
literam — se poate întâmpla în felul următor: nu-ți plac criminalii sau
violatorii sau răufăcătorii — să zicem — este clar că tu nu ești exact ca ei,
dar primul lucru pe care eu l-aș face ar fi să mă întreb...

Este clar că nimănui nu-i plac violatorii, dar să spunem că tu ești foarte
pornit împotriva lor, mai mult decât ar fi normal. În acel moment m-aș
gândi: violul înseamnă un abuz; în ce domeniu al vieții abuzez eu, sau sunt un
abuzator, pentru că de fapt văd abuzatorul din mine, nu?

Așa spune definiția proiecției: tot ce ce văd la ceilalți este în mine și sunt

convins că poți găsi aspectele vieții tale în care tu ești abuzator a ceva,

abuzezi de cineva, poate de o altă persoană, poate abuzezi tu de tine în

vreun fel anume, abuzezi de visurile tale și nu ți le îndeplinești sau le îngropi,

deci întotdeauna este important să căutăm.

Am să închei cu un exemplu despre mine şi tata. Tata a fost alcoolic toată

viața lui și nu-l suportam. Mergeam la el la birt duminica, o dată pe

săptămână mă puneam cu el la masă, el era deja amețit la 11, 12 când

mergeam la el dimineața și ziceam: te rog să nu bei, nu suport când bei, nu

vreau să te văd...Nu îl suportam.

Și ani de zile am zis: eu sunt exact opusul lui, eu nu sunt ca el, ca de fapt viața

să-mi arate că tata era un dependent și eu eram la fel de dependent, doar

că de mâncare, devenisem gurmand, supraponderal, obez. Și eu abuzam de

o substanță și el abuza de o substanță; și de fapt ce vedeam?  

Proiectam pe el acel dependent și acel om slab din mine și crede-mă, 10 ani

de zile am zis: îl urăsc pe tata și eu n-am nicio legătură cu el, el este exact cum
 nu mi-aș dori eu să fiu vreodată și de fapt eram tot ca el, că de aia se spune

că așchia nu sare departe de trunchi.

Eram ca tata și după procesul de vindecare când am conștientizat acest

lucru, am acceptat că și eu sunt slab și tata este slab și că este nevoie să ne

vindecăm împreună.

Deci în momentul în care considerăm că: nu-mi place ceva la partener, dar

nu proiectez, chiar el este de vină, să ne oprim totuși și să ne gândim: poate,

poate ne spune ceva despre noi, această emoție, trăire, sentiment pe care-l

avem față de partener.

Ursula: Și așa ajungem să ne cunoaștem și să folosim proiecția — cum ai spus tu —

ca un instrument de autocunoaștere și apoi și de dezvoltare personală.

Pera: Excelent. Putem să trecem la lecția următoare. Merci.

Ursula: Mulțumesc și eu.

COMUNICAREA
Pera: Bună Ursula.

Ursula: Bună Pera.

Pera: Hai să vorbim despre comunicare. Este un clișeu deja, toată lumea știe că
este foarte importantă comunicarea într-un cuplu, că este esențială, că nu
se poate fără ea și totuși foarte puțini oameni știu să comunice.

Aș atrage direct atenția asupra unui lucru: într-un cuplu, ascultarea este
mult mai importantă decât vorbitul, că de aceea avem două urechi și o
gură, să ascultăm de două ori mai mult decât vorbim.

Și exprimarea noastră este importantă și cred că ceea ce este cel mai

important într-un cuplu — mai ales la început pentru a asigura o bună
funcționare a lui sau pentru a valorifica întregul potențial al unui cuplu —
este să știm să cerem ceea ce vrem.

Am observat că și bărbații și femeile încearcă să-și păstreze acea imagine

de oameni adaptați social care sunt puternici, independenți, care nu-și
arată slăbiciunile și vulnerabilitățile. Pe de o parte este normal. Ne-am
arătat că suntem puternici, faini, luminoși, dar de fapt știm că avem în noi și
partea întunecată sau slăbiciunile noastre și încercăm să le ascundem cât
mai mult timp.

Și relația de cuplu avansează. Și la un moment dat avem dorințe, avem

nevoi puternice, însă ne ferim să le spunem direct partenerului pentru că
ne este frică să nu ne desconspirăm — ca să zic așa; partenerul va vedea:
opa, stai un pic; uite ăsta are nevoi, ăsta nu-i așa independent cum vroia el să
pară, că de fapt el are nevoie și de o îmbrățișare și de timp petrecut împreună și
de mai multe lucruri.  

Și atunci ce facem? Pentru că frustrarea este atât de mare că nu primim

exact ce vrem și cum vrem, ajungem să avem tot felul de comportamente
de genul pedepsirea partenerului; ajungem să ne pedepsim inconștient
partenerul, cumva să arătăm că el a greșit față de noi, dar nu am rupe pisica
în două și nu i-am spune direct: uite, eu aș avea nevoie de acest lucru; am
nevoie de 15 minute de îmbrățișări pe zi; am nevoie să stai jumate de oră cu
mine să ne plimbăm; am nevoie de cutare, cutare, cutare.

Deci deși își doresc foarte mult anumite lucruri, oamenii nu spun și în
același timp îl pedepsesc pe partener, îl tratează cu răceală cumva ca celă-
lalt să zică: dar ce-i cu tine, ce este în neregulă? și cumva să-și dea el seama
— dacă se poate — ce este în neregulă.

Deci primul lucru foarte important este să cerem ceea ce vrem și de acolo
să pornească un dialog de genul: ok, pot să-ți dau, nu pot să-ți dau...; să
setăm așteptările.

Tu spuneai foarte bine într-un material trecut. Să zicem că unul din parte-
neri are valori diferite: vrea să călătorească mult și celălalt are ca și valori
siguranța, familia, vrea să stea acasă. Pentru ca relația să poate funcționa,
ar fi bine ca cel care vrea să călătorească să spună acest lucru de la început
— și cum ai zis tu foarte fain — să spună concret și specific: cam de atâtea
ori pe an, cam atâta timp aș pleca eu;

Dacă fiecare ar spune de la început: uite, cam așa arată lucrurile ar da

relației o șansă mare în plus. Pe de altă parte, dacă ar fi să comunice bine,
ar spune: asta vreau, astea sunt nevoile mele, astea sunt trăirile mele.
 În comunicare, dilema adevărată vine la partea de ascultare.

Ursula: Da. Mai vreau să adaug la partea aceasta de a cere faptul că există o idee
preconcepută cum că atunci când te iubește, partenerul ar trebui să-ți
citească gândurile și ar trebui să te simtă și să știe exact ce ai tu nevoie și să
vină în întâmpinarea nevoilor și dorințelor tale, că doar asta este iubirea,
nu?

Asta este o idee preconcepută și este complet  falsă și sunt foarte multe
femei care își doresc — să zicem — un scenariu romantic: o cină cu
lumânări și își crează efectiv această proiecție în minte și această imagine
mentală și partenerul evident că nu face acest lucru pentru că lui nu i-a
trecut prin cap. Apoi, ele se bosumflă și se simt neiubite, neînțelese — sau
mai știu eu cum — și ideea este că acel om nici măcar nu a știut că tu îți
dorești ceva.

Bineînțeles, în momentul în care ceri este important să ceri și să te aștepți

la faptul că celălalt poate să-ți satisfacă sau nu cererea și tu să fii ok cu
ambele variante, pentru că — tot reiterez aceeași idee — nimeni nu a venit
pe lume ca să te facă pe tine fericit. Dacă îi transmiți un lucru și o face
pentru că e ok și pentru el să facă acel lucru și îl împlinește și pe el și îi
aduce și lui ceva, este în regulă.

Dacă unul spune că — de exemplu — am nevoie de 15 minute de îmbrățișare

sau plimbare în fiecare zi, poate partenerul nu-și dorește acel lucru; tu i-ai
comunicat, el dacă dorește face, dacă nu, nu. Și dacă nu face, nici nu se
poate face nimic și nu are niciun sens să te bosumfli sau să începi să-l
manipulezi sau să-l șantajezi emoțional: adică să plângi, să faci o criză,
pentru că și dacă va face acel lucru, îl va face ca tu să taci din gură sau de
dragul tău și se transformă în frustrare și resentimente. Deci nu așa.

Comunicare înseamnă pur și simplu: eu vorbesc despre mine, mă deschid,

îmi spun dorințele și nevoile și mă aștept ca și tu să fii sincer cu mine și să-
mi spui dacă și ce se poate face sau nu și asta este. Adică mergem mai
departe, rămânând fiecare cu nevoile sale și dorințele sale.

Până la urmă, nu intrăm în cupluri să ne satisfacem niște nevoi. Știu, toată

lumea face acest lucru, dar nu asta ar fi ideea sau cel puțin în momentul în
care noi nu am avea nevoi, am putea să ne descurcăm și singuri sau să găsim
și căi alternative prin care să ne satisfacem nevoile și dorințele, nu am pune
toată această povară pe umerii partenerului, lucrurile ar fi mult mai simple
și mai curate.  

Deci da, să cerem; nu doar să avem impresia că celălalt ne va citi gândurile,

că așa ceva este imposibil; și nici nu-i dăm eventual indicii. Spune-i dom-
nule direct, ce-ți dorești tu și chiar ar fi ok în primele faze ale unei relații să
te autodezvălui și să-i spui partenerului care sunt dorințele tale, așteptările
tale, nevoile tale și așa mai departe, sau pe parcurs când apar. Comunică-le
și așteaptă-te la absolut orice.

Și acum trecem la ceea ce ai spus tu și anume: ascultarea, pentru că una

este când îți cere cineva: uite, vreau o jumate de oră de plimbare în fiecare zi
și partenerul tău îți spune: hai, termină cu prostiile astea! de aici încolo s-a
cam așternut terenul pentru un conflict.

Deci despre ascultare...

Pera: Ascultarea are un rol foarte, foarte important și anume să ne ajute să-l
înțelegem pe celălalt. Acum, foarte mulți oameni au o problemă cu ascul-
tarea pentru că nu prea îi interesează ce are celălalt de spus, pentru că
nevoile lor sunt atât de mari și de importante și de egoiste, încât nu mai
este loc și de ce vrea celălalt, deci practic ascultarea nu este deloc ușoară.

Mi-am dat seama după vreo 10 ani de psihologie — am învățat să ascult cu

adevărat când am mers la un coaching și am făcut un weekend întreg doar
ascultare și a trebuit să vorbim despre ce simțim și care sunt componentele
ascultării — că orice om are nevoie să învețe să asculte pentru că ascultarea
este o muncă.

Din punctul meu de vedere, ascultarea este o formă de iubire pentru că

implică muncă; este un efort conștient și trebuie să te pregătești și să te pui
într-o poziție voluntar și conștient de a asculta, pentru că dacă nu faci
acest lucru conștient și nu faci efortul, nu-i ascultare.  

Acum aș vrea să identificăm câteva componente și poate chiar să și le

noteze oamenii și să încerce să exerseze ascultarea, pentru că fără exercițiu
nu va exista ascultare.

Mi-am dat seama că oamenii nu vor să învețe să asculte, ei vor în primul

rând să fie ascultați. Dar pentru că scopul nostru este evoluția și să fim
oameni mai buni, eu aș propune să învățăm tot noi: și să cerem și să
ascultăm, pentru că ne va folosi în viață cu siguranță.

Am să spun câteva lucruri care cred eu că sunt foarte importante și am să

te rog să mă completezi oricând.
Când celălalt vine cu o părere, cu o dorință, cu o valoare a lui și și-o
exprimă, foarte mulți devalorizează imediat sau consideră că nu este
important sau că este greșit, sau încearcă să-l corecteze pe celălalt, sau să-i
zică că: n-ai dreptate, că-i rău, e bine. Deci prima parte esențială a ascultării
este non-judecata.

Tot ceea ce spune celălalt este foarte valid pentru el. Dacă el vrea să plece
în Himalaya; dacă el vrea să trăiască într-un anume fel spunând: am nevoie
de plimbarea aia jumate de oră pe zi, noi nu avem voie să ne exprimăm opinia
despre ce vrea celălalt.

Ceea ce vrea celălalt este 100% minunat. Asta vrea el pentru el. Începem
discuția de acolo: știu că-ți dorești asta, eu pot sau nu pot să-ți ofer, cum
putem face ca și tu să fii bine, deci dialogăm. În ascultare este foarte im-
portant să nu emitem judecăți despre ceea ce vrea celălalt, ce simte
celălalt.

De ce nu se exprimă oamenii? Că în cuplu, oamenii ajung să fie blocați în

comunicare. Tocmai din acest motiv: am încercat o dată, de două ori, de trei
ori să spun ce simt, ce gândesc, celălalt mi-a retezat-o sau a spus nu, asta este
o prostie și în acel moment știu că acolo nu am canal de comunicare, știu că mă
voi lovi de un zid și nu pot să comunic efectiv.  

Este un moment de refuz: vorbesc cu prietenii, vorbesc cu psihologul, vorbesc

cu mama, vorbesc cu amantul, cu amanta care m-ascultă, dar nu mai vorbesc
cu partenerul pentru că el mă va judeca tot timpul, va avea o părere despre
adevărurile mele care sunt ale mele, îmi aparțin.

Este important să înțelegem că fiecare om este pe un drum separat al

evoluției individuale, chiar dacă sunt într-un cuplu și poate nivelul parte-
 nerului meu de înțelegere, de trăire, experiențele lui de viață l-au dus la o
concluzie care acum este adevărată pentru el. Poate că eu am depășit-o și
sunt puțin mai evoluat — să spunem — dar asta nu-mi dă dreptul și nici nu
voi reuși să impun celuilalt propriul meu nivel sau ritm de evoluție sau
valorile mele.

Deci primul lucru este non judecata și îți spun că am stat în cuplu pentru
prima oară și am vorbit și am fost cu adevărat ascultat, adică nejudecat, nu
a emis partenera o părere despre… m-a ascultat, era atentă.

Deci o altă componentă a ascultării este să fiu atent fizic la celălalt, să nu-
mi scot telefonul și să încep să butonez la el sau să zic: hai că fac
multitasking, tu vorbește că eu te aud...

Ursula: … asta este o lipsă de respect.

Pera: De aceea spun: ascultarea este o muncă, nu-i ușoară de făcut și are
următoarele componente: non-judecata, atenția — să fiu atent la parte-
nerul meu, dacă pot să creez acel raport, adică să stau față în față să-l
privesc pe om, dacă este agitat cumva să încerc să… acum nu voi intra în
NLP sau în alte lucruri de fizionomie, dar dacă putem să facem cumva și
comunicarea asta non-verbală să rezoneze cu a lui, să simtă omul că
suntem acolo pentru el și îl înțelegem, ar fi foarte bine.

Aș spune totuși că această non judecată nu-i ușor de făcut pentru că noi
suntem ființe care judecă automat. Când celălalt spune ceva, în mintea
mea apare o părere despre ce a zis el, care este judecata mea despre ce a zis
el. Și am învățat într-un exercițiu să iei judecata asta, și fiziologic în mintea
ta s-o arunci ca și când arunci cu mâna pe spate și zici: gata, o las deoparte.
Judecățile noastre vin efectiv, nu putem să le oprim, adică n-am reușit și nu
știu cine poate să fie total non judecativ. Însă când vine judecarea, îmi dau
seama că-mi aparține și nu-i a lui, și-o iau și-o dau deoparte și continui să-l
ascult pe celălalt, când celălalt spune ce simte și ce vrea.

În momentul în care unul dintre parteneri își face curaj să se exprime cu

adevărat, este un mare cadou și un mare progres în relație. Să spun ce simt
cu adevărat, ce gândesc cu adevărat, de ce mi-e frică mie, nu este ușor. Nu
spun ușor aceste lucruri, mai ales partenerului, care apoi poate să se
folosească de ele împotriva mea, să mă șantajeze și așa mai departe.

Deci când aleg să mă deschid și celălalt îmi dă în cap spunând că sunt fraier
sau că am greșit sau că vai, ce prostie este asta, eu cred că se încheie
comunicarea și nu știu dacă mai poate fi vreodată deschisă, în mod
autentic, între cei doi.

Și drama este că în foarte multe cupluri se întâmplă exact această

problemă: celălalt vrea să spună, se adună lucrurile la un moment dat și
vrea să exprime ce are de zis și se lovește de un zid sau de judecata celuilalt,
care-l desconsideră și-l devalorizează și s-a închis canalul de comunicare  și
de acolo pornesc toate problemele de fapt.

În momentul în care inversăm procesul și suntem acolo să-l ascultăm și să

zicem: tot ce ai tu de spus și ceea ce simți tu este 100% valid și accept acest
lucru, atunci cred că se naște cu adevărat puterea unei relații de cuplu,
pentru că acei doi oameni devin parteneri pentru a se sprijini reciproc în
ceea ce vrea fiecare; poate unele lucruri sunt comune, poate unele sunt
individuale...
 Deci în principiu, non-judecata, atenția, fiziologic să creăm acel raport cu
cel pe care-l ascultăm sunt elementele pe care eu le consider importante
într-o ascultare.  

Dacă poți să completezi...

Ursula: Nu am neapărat de completat, am de întărit ceea ce ai spus tu, că într-

adevăr una dintre cele mai mari probleme în cuplu este incapacitatea de a
asculta.

Dacă partenerul vine și-ți spune: pe mine mă face să mă simt sau eu nu mă

simt bine atunci când tu — nu știu — bei bere pentru că tata a fost alcoolic și
nu suport mirosul de bere, celălalt se simte atacat: adică ce? nu mă lași să fiu
cum vreau eu?

Ideea este că de multe ori partenerul se simte atacat de cuvintele, dorințele

și nevoile celuilalt, în ideea în care simte că nu este suficient de bun, că nu
corespunde și atunci intră în ofensivă sau în defensivă.

Adică atunci când partenerul vorbește și-ți spune despre o frământare sau
o nevoie de a lui și tu îi spui că: nu mă interesează, că nici pe tine nu te-a
interesat nu știu când un lucru, asta este deja o modalitate agresivă sau în
ofensivă sau în defensivă.

În momentul în care partenerul îți spune un anumit lucru, o anumită

frământare — cum spuneam — pe care o are și tu începi să te justifici: da,
dar fac asta pentru că…; până la urmă înțelege-mă tu pe mine acum și
ajungem într-un dialog în care fiecare încearcă de fapt să tragă pe spusa lui
rezolvarea acelei situații, nu ajungem la niciun consens.

Nu facem decât să ne învinovățim reciproc sau să ajungem într-un conflict

când lucrurile au pornit pur și simplu de la o cerere sau de la exprimarea
unei trăiri interioare a partenerului.

Deci ideea pe care vreau eu să o rețineți aici este că atunci când un om

vorbește este vorba despre el, despre nevoile lui, despre dorințele lui,
trăirile lui, interiorul lui, fricile lui și așa mai departe. Nu are legătură cu voi,
așa că nu mai luați lucrurile la modul personal, în sensul în care apoi să
începeți să intrați în defensivă sau în ofensivă.

Întâlnesc asta de foarte multe ori în terapiile de cuplu. Fiind terapie de

cuplu, unul dintre parteneri începe să spună că e nemulțumit de ceva și
celălalt spune: da, dar și tu sau dar nici tu... și atunci ajungem să ne certăm.

Evident că putem să aducem argumente, mai ales dacă avem o relație de

lungă durată, putem să dezgropăm morții și să ne aducem aminte ce s-a
întâmplat acum 10 ani și cum m-ai făcut tu să mă simt atunci și să aruncăm
constant în spate anumite acuze partenerului și reciproca e valabilă.

Dar care este scopul mai exact? Să arătăm cine este mai îndreptățit? Ca să
ce? Îndreptățit la ce?  Să-l domine pe celălalt? Și ajungem iarăși dintr-o
comunicare care teoretic ar trebui să asaneze asperitățile și să rezolve
problemele în cuplu, nu face decât să aducă conflicte inutile, o luptă pentru
putere care este foarte prezentă în orice cuplu mai tot timpul și nu rezolvă
problemele.
 Deci a știi să asculți este să te uiți la celălalt în realitatea lui, să nu iei
lucrurile la modul personal, să nu intrii în ofensivă sau în defensivă.

Eu de exemplu, când ascult clienții cu care lucrez, uit pe mine complet,

adică eu nu țin cont de mine, de ce părere am eu vis-à-vis de ceea ce spune
el și îi văd lumea, realitatea exact ca pe un film și apoi evident, intru și eu și
particip în acel film, doar atunci când și atât cât este nevoie.

Oare n-ar fi interesant să putem să-l percepem pe partenerul nostru ca pe

o entitate separată de noi care are o viață psihică și efectivă proprie?

Pera: Exact. Acum mi-am adus aminte de un lucru foarte important, legat de
această detașare emoțională. Într-adevăr este un concurs. În momentul în
care sunt doi parteneri și vin amândoi la terapie și încep să vorbească de o
problemă sau de o nemulțumire și unul zice: sunt nemulțumit de cutare
lucru, îmi lipsește așa ceva, celălalt se simte permanent vizat personal.

Și am observat că sunt foarte mulți bărbați care își asumă responsabilitatea

pentru tot. Deci primul pas este această neasumare a responsabilității
pentru trăirile interioare ale celuilalt. Ca partener, și eu joc un rol în viața
lui, dar nu sunt eu acolo totul — alfa și omega — în viața acelui om.

Deci unu la mână: fiecare este responsabil pentru ceea ce simte. Celălalt
poate să aibă nemulțumiri, care fie că sunt personale, sau că sunt de cuplu
sau că el crede că sunt din cauza partenerului dar de fapt nu sunt, nu are
nicio importanță. Important este că el este în procesul lui, e perfect, e
minunat.

Deci odată să lăsăm deoparte acest sentiment de: totul este despre mine.
Într-un fel tot egoism este și acest lucru, să crezi că tu ești responsabil de
tot. Nu ești.
 Dacă am vrea să ajutăm partenerul în vreun fel, cel mai mult îl putem ajuta
fiind detașați obiectiv, înțelegând că celălalt este pe drumul lui. Dacă orice
lucru care nu-i bun în viața lui este responsabilitatea mea și am tendința să-
l rezolv, cu siguranță nu va ieși bine.

Ursula: Nu, pentru că te deghizezi în salvator și celălalt va fi o victimă, care atunci

când o salvezi se va simți ok pe moment, dar când nu mai faci asta pentru
ea, te va percepe ca pe un agresor: tu ești de vină, tu ești problema, tu ești
cauza problemei, de la tine trebuie să vină soluția și persoana respectivă nu
reușește niciodată să-și asume propriile trăiri și propria personalitate.

Pera: O mare revelație pentru mine a fost când mi-am dat seama că de multe ori
cealaltă persoană vine să-ți spună despre trăirile ei și tu ascultând-o, simți
nevoia să-i dai soluții. Iar marea mea revelație a fost — și aia m-a șocat —
să-mi dau seama că în momentul în care dau soluții, judec. Adică fac exact
primul lucru care am spus că este cel mai important, să nu judec.

De ce judec? Pentru că el nu știe, n-are soluții, eu știu, am. Din start mă

poziționez că sunt mai bun decât el, el săracul nu știe nimic și eu sunt
înțeleptul sau cel care știe tot.

Și studiile arată — acum nu știu dacă este universal valabil sau este doar la
bărbați și la femei — că femeia de obicei vine să vorbească, simte nevoia de
a se exprima emoțional, de a se descărca, fără să aibă alt obiectiv: vreau să
vorbesc despre ceea ce simt că sunt încărcată și mă descarc și apoi totul este
perfect, iar bărbatul o ia foarte personal.

Femeia spune ce-a pățit azi sau ce suferințe are și bărbatul simte
permanent nevoia să spună: hai să o rezolvăm. Femeile fiind și multitasking
și mergând mai ușor cu comunicarea, vin cu 2, 3, 4 probleme într-o frază și
bărbatul zice: pfoa, nu pot să le rezolv pe toate 4 așa instantaneu, ia câte una
pe rând.  

Cred că aceste diferențe de sex sunt o barieră în plus în comunicare, dacă

nu le înțelegem și nu știm despre ce este vorba în ele de fapt.

Obiectivul sau scopul comunicării pentru un bărbat este schimbul de

informație și găsirea de soluții la probleme — cam asta fac bărbații sau
energia masculină dacă vrei — iar femeile pot folosi comunicarea pur și
simplu conversațional și de descărcare a tensiunii emoționale.

Când bărbatul se întâlnește cu femeia, cum poate el să asculte când caută

soluții în mintea lui, în loc să fie atent la ce exprimă persoana din față?
Mintea lui merge individual și zice: hai să rezolvăm asta cum putem și deja
mintea este în altă parte și nu mai este ascultare reală.

De aceea spun că ascultarea nu este ușoară. Ar trebui să ne notăm 4, 5

lucruri cu liniuță și să încercăm permanent să fim atenți, să devenim
conștienți de ce se întâmplă când ascultăm.  

Adrian Nuță avea o carte despre comunicare "Abilități de comunicare" îi

spune și ajunge și el la cuplu la un moment dat și zice: — acolo este o listă
lungă cu motive greșite pentru care ne facem că ascultăm — ne prefacem
că ascultăm, dar de fapt noi ce facem? căutăm greșeli în raționamentul
celuilalt ca să dovedim că noi avem dreptate, sau ascultăm pentru că vrem să
fim percepuți ca niște oameni de treabă sau politicoși sau sociali — nu știu
cum — sau niște prieteni buni. Ascultăm și în același timp ne așteptăm
 rândul la a ne spune noi părerea și deja argumentăm: celălalt vorbește și
deja zic: hai că acuma îi zic eu înapoi, sau acuma îmi vine rândul meu.

Ursula: Și pierzi foarte multe în momentul în care tu ai un dialog mental în paralel

când celălalt vorbește.

Pera: Da, deci vreau să subliniez încă o dată: nu-i ușor. Noi, în meseria noastră,
ne antrenăm să facem asta, să ascultăm.

Ascultarea reală este o dovadă de iubire pentru că este un efort să ne

punem și să zicem: acum vorbește tu, iar eu sunt aici pentru tine, să ascult
fără să judec ceea ce ai de spus. Sunt abilități care cred că dacă oamenii și le-
ar lucra și le-ar dezvolta, relațiile din întreaga lume, nu numai între cupluri,
ar fi extraordinare și mult mai bune decât sunt acum.

Practic, problemele majore vin din faptul că suntem egoiști, vrem să

spunem, să cerem — ceea ce este ok — însă nu suntem dispuși să ascultăm
și să respectăm ceea ce are celălalt de spus. Luăm lucrurile foarte personal,
ne asumăm orice spune celălalt: este vina mea sau cumva mă simt acuzat,
dar nu este cazul.

În principiu, cam asta ar fi despre comunicare.

Ursula: Mai vreau să adaug un lucru pe care aș vrea să-l rețineți până la urmă:
comunicarea este cea care ne ajută să stăm în realitate pentru că dacă nu
comunicăm, nu ascultăm, facem foarte multe proiecții, avem impresia că
noi știm ce gândește celălalt, ce vrea, ce nevoi și dorințe are și la fel
reciproca este valabilă. Și trăim foarte mult în iluzie.
 Până la urmă, comunicarea aduce la suprafață realitatea interioară a
fiecăruia și ne ajută să ne creăm o realitate care este adevărată, nu iluzii,
proiecții, lucruri pe care noi credem că și celălalt le gândește într-un fel sau
este într-un fel sau altul.

Deci, comunicarea ne ajută să stăm în realitate și doar realitatea poate să

fie una funcțională în orice relație, nu iluziile, autoamăgirea, minciuna,
războiul, conflictele. Alea nu duc la o relație funcțională.

Și apropo iarăși de ascultare, ideea aceasta de comunicare asertivă —

despre care cu siguranță ați auzit până acum — într-un cuplu, în momentul
în care vorbești sau ceri ceva, vorbește despre tine, nu-l acuza pe celălalt. 
Adică poți să spui: asta pe mine mă face să mă simt într-un anume fel, dacă tu
dorești să schimbi sau nu sau — poate nici nu erai conștient de acest lucru — e
ok; dacă nu, eu doar vreau să-ți comunic ce simt eu și cum mă face pe mine să
mă simt.

Aici intervine asumarea și responsabilitatea propriilor mele trăiri și apoi

comunicarea lor către celălalt. Nu-l acuzăm pe celălalt: din cauza ta, tu m-ai
făcut să...  Nu te face nimeni să faci absolut nimic, celălalt are un
comportament. Până la urmă, percepe-l că pe un stimul neutru pe care tu
alegi să-l îmbraci într-un fel sau altul în mintea ta cu percepțiile tale, ideile
tale și credințele tale.

Pera: Perfect. Și asta mă duce deja cu gândul la următorul material — al treilea —

pe care îl facem. Mulțumesc.

Ursula: Mulțumesc și eu Pera.

ARHETIPURI
Pera: Bună Ursula.

Ursula: Bună Pera.

Pera: Vreau să vorbim acum despre un lucru foarte profund psihologic și anume
despre arhetipuri. Acum, cei care ne ascultă să nu se sperie de acest
cuvânt, că nu este mare filozofie. Arhetipurile sunt de fapt niște tipare —
dacă vrei — energetice, niște tipare de comportament, care sunt universal
valabile.

De exemplu, dacă zic: acest om este un luptător, deja mi-am făcut o întreagă
percepție despre acel om. Ce înseamnă luptător? Că se luptă, că dacă vin
greutățile el nu este doborât de ele și tot timpul caută să învingă în viață.
Deci, cam știu ce înseamnă să fii luptător. Acesta ar fi un arhetip: luptă-
torul.

Sau dacă zic că: un om este leneș sau delăsător și acesta este un arhetip; știu
ce face acel om: nu se trezește de dimineață; din start, mi-am făcut o
imagine ca o etichetă.

Acestea sunt arhetipuri și au o forță foarte, foarte mare.

În cuplu sunt 4 arhetipuri cu care ne vom confrunta permanent și ele

trebuie să fie gestionate și cumva depășite sau ar trebui folosită latura lor
luminoasă pentru că fiecare arhetip este neutru și el devine negativ sau
pozitiv în funcție de cum îl manifestăm noi în viața noastră.

Aceste 4 arhetipuri se numesc arhetipuri de supraviețuire, adică atunci

când suntem în viața noastră într-o perioadă nesigură, în care avem
 provocări mari ale vieții, aceste arhetipuri se manifestă tocmai pentru a ne
ajuta să facem față situației, pentru a supraviețui efectiv.

Hai să le luăm pe rând cu o descriere scurtă.  

Copilul ca și latură întunecată, este lipsa de asumare a responsabilității.

Sunt copil, prin urmare altcineva trebuie să-mi poarte de grijă. Acesta este
primul arhetip al supraviețuirii.

Al doilea arhetip este victima foarte cunoscută și binecunoscută. Într-un

cuplu în care — că aici ne referim în cuplu în special — unul este victimă,
celălalt este ori agresorul ori salvatorul. Ca victimă, știm că celălalt este de
vină: nu-i vina mea, găsim pe altcineva care-i vinovat...

Ursula: ...și cât de mult și cât de neîndreptățit sunt.

Pera: Exact.

Apoi avem sabotorul care ne va spune: nu vei reuși. Deci îți propui un lucru
sau îți dorești să ai succes într-un domeniu și sabotorul vine și-ți spune: n-
ai să reușești. Sabotorul iubește trecutul, se uită în trecut și spune: uite de
câte ori ai mai încercat și nu a ieșit bine; mai bine stai în banca ta.

Și avem energia prostituatei, care ce înseamnă de fapt? Și bărbații și

femeile cad pradă acestui arhetip foarte des. Vorbim de energia
prostituatei când mă vând pe mine și am un preț pentru care mă vând. Ce-
mi vând? O dată îmi vând corpul — dar asta este partea cea mai lejeră a
acestui arhetip — pot să-mi vând visurile, pot să-mi vând spiritul și sufletul
pentru siguranța materială sau confortabilă.
 Mulți bărbați sau femei rămân într-un cuplu pentru că există niște
beneficii. Chiar tu spuneai data trecută că mulți sau unii rămân fizic în
cuplu, dar nu emoțional și spiritual. Asta este o formă de prostituție ca
energie arhetipală. Adică mă vând pe mine, eu am un preț și-mi voi vinde
visurile sau spiritul sau sufletul pentru un anumit preț care de obicei este
material ori sentiment de siguranță, confort ori ceva material.

Într-un cuplu, este important să recunoaștem când se manifestă aceste

comportamente — și în noi și în partener — și să înțelegem că partenerul
nu este acest arhetip, el nu este copil permanent, sau nu este o victimă
permanentă, ci se confruntă într-o perioadă a vieții lui cu această situație,
cu acest comportament și are nevoie să-l integreze, să-l depășească cumva.

Eu ca și partener, pot să-l asist în treaba asta dacă de exemplu îl ascult și

încerc să-l înțeleg sau îl ghidez sau îl asist sau îl sprijin în acest drum al lui,
care îi aparține.

Și atunci, în cuplu vom vedea de foarte multe ori că un partener nu-și

asumă responsabilitatea, că se victimizează, că se autosabotează prin di-
verse comportamente, sau că se vinde.

Faptul că stai într-un job care nu-ți place, dar îți plătește facturile și tu
totuși urăști acel job și te duci din nou și din nou, este și asta o formă a
manifestării arhetipului prostituatei.

Ai întâlnit în munca ta aceste arhetipuri: victima, sabotorul, copilul?

Ursula: Sigur că da. Le-am întâlnit pe toate. Este foarte interesantă această
categorizare și perfect reală și cred că este una dintre cele mai mari
probleme pe care le are un om — în viață, în primul rând — cu el însuși.
 În momentul în care ești un copil ești neajutorat și trăiești pe o bază
emoțională, într-o manieră în care nu poți să iei decizii pentru tine; ai
nevoie de alții să-ți spună ce să faci, cum să trăiești și așa mai departe.

Surprinzător, sunt destul de mulți bărbați care sunt atrași de femei care
manifestă acest arhetip, tocmai pentru că trezește cumva în ei un instinct
masculin — sau eu știu — și le place să aibă grijă de acele femei până în
punctul în care evident dispare îndrăgostirea și ajungem într-o altă etapă a
relației.

În acel moment, acest lucru devine o povară pentru că oricât de drăguță ar

fi o fată de 16, 20 de ani care este ingenuă și nu prea știe nimic și nu își
asumă responsabilități și tot timpul trebuie să-i spui ce să facă și ea se
supune sau eventual face o criză de isterie ca un copil, la un moment dat
devii sătul să porți în spate această povară, să crești practic un copil care de
fapt  este adult și să-l duci după tine prin viață. Și este perfect valabil și la
bărbați, nu doar la femei.

Pera: Exact. Ca o paranteză că ai început cu acest arhetip, în momentul în care

celălalt este copil, nu-și asumă responsabilitatea și manifestă aceste com-
portamente, tu ești părintele — cum ar veni — sau autoritatea supremă și
se ajunge la dilema următoare.

Dacă tu ești tatăl și partenera în loc să fie parteneră este fiică, sau tu ești
copilul, fiul și ea este mami care are grijă de tine, imaginează-ți sexual și
energetic ce sexualitate poate să existe între tată și fiică — decât inces-
tuoasă — și clar că la un moment dat te confrunți cu această situație și zici:
 stai un pic, că nu asta îmi doresc. Unul dintre parteneri se va trezi din
această simbioză — să zic — greșită și pleacă și clar, lucrurile nu rămân la
fel.

Deci asta este una din problemele cu a fi copilul din tine. Este ok, este
minunat copilul din tine, dar într-un cuplu, dacă nu ești partener egal și nu-
ți asumi responsabilitatea...

Deci practic asta face copilul — partea lui întunecată — nu-și asumă, nu
este responsabil că nu știe și cineva trebuie să aibă grijă de el. Deci, acest
comportament înseamnă exact manifestarea acestui arhetip.

Cu ce preferi sa continui: victima, sabotorul?

Ursula: Mai vreau să spun la partea aceasta luminoasă — să zicem — a copilului că

într-adevăr este plin de viață, junanic, se joacă și poate că i-ar însenina
zilele unei personalități mai rigide sau mai serioase și i-ar aduce un plus de
— nu știu — spirit ludic și așa mai departe, însă pe termen lung va simți că
nu poate să se bazeze pe puterea interioară a acelei persoane și va fi tentat
să-și caute un partener de viață, din toate punctele de vedere.

Și acum să trecem la victimă. Foarte multe femei sunt în această categorie.

Aici vorbim foarte mult despre femei și asta nu pentru că ele ar fi neapărat
diferite, ci pentru că au fost educate diferit, pentru că au alte modele care
li s-au prezentat.

Și ele în acest moment — în general, femeile — trebuie să depună acest

efort de a-și dobândi puterea interioară și a deveni autonome pentru că
multe dintre viețile ratate sau nefericite sunt ale acestor femei care intră
într-o relație în care familia este totul, copilul este totul, soțul este totul.
În afară de asta nu fac nimic altceva și practic nu-și trăiesc viața pe deplin și
ele cred că aceasta este singura variantă viabilă. Nu mai este. Suntem în
2015 and counting și ca idee, orice femeie este egală și poate să fie egală
bărbatului și nu sunt neapărat o promotoare a feminismului, ci a egalității
între oameni.

Întorcându-ne la ideea de victimă, pot să vorbesc foarte clar despre un caz

anume în care femeia își lasă toată viața — sau bărbatul, că am întâlnit și
cazuri de acest gen — în mâinile partenerului: nu muncește, este între-
ținută sau întreținut, nu are vise, visuri, obiective, scopuri, nu-și dorește
nimic altceva de la viață decât ca celălalt să îi asigure cele necesare traiului
și să o facă sau să îl facă fericit.

Și evident este victimă în momentul în care nevoile și dorințele sale nu sunt

îndeplinite și-l acuză pe celălalt: din cauza ta mi-am ratat eu viața sau tu ești
de vină pentru ceea ce trăiesc eu, pentru neîmplinirile mele, pentru durerile
mele; tu mă faci nefericit, nefericită și așa mai departe.

Este clar că nu este nimeni responsabil — adică cel puțin pentru noi — de
fericirea sau de nefericirea ta. Ai făcut niște alegeri care s-au dovedit a fi
greșite, ți-ai pus viața — în asamblu — în mâinile altcuiva și zilnic te-ai lăsat
cumva la mila celuilalt sau la bunăvoința celuilalt și acum celălalt îți dă ce și
cât consideră că poate să-ți ofere.

Iar dacă pentru tine nu este suficient, nu are niciun sens să-l învinovățești
pe celălalt că nu-ți este bine, ci fă tu ceva, asumă-ți responsabilitatea și ieși
din acea situație.
În situația asta de victimă sunt toate aceste femei care devin dependente
de un bărbat, mai fac și 2, 3 copii, n-au lucrat niciodată în viața lor sau nu
s-au întors în câmpul muncii 8, 10 ani și soțul le abuzează sau le înșeală sau
eu știu ce fac și ele sunt victime nefericite și viața este grea, n-au ce să
facă. Este evident că  toate acestea se datorează alegerilor pe care ele le-au
făcut.

Să trecem mai departe la sabotor. Cumva toți avem un critic în interiorul

nostru care este implantat acolo de diferitele voci pe care le-am auzit în
educația noastră: părinți și profesori și mentori și așa mai departe și acest
rol de critic — în variantă pozitivă — sau sabotor — în variantă negativă —
este să ne atenționeze de diferite pericole.

Dar evident că este perfect odată ce ne-a atenționat, putem să devenim

conștienți de pericole și să găsim soluții să le depășim.  

Într-un cuplu, sabotorul este cel care cumva s-a negat pe sine, și-a negat
visurile, obiectivele și dorințele din diferite motive — nu le discutăm acum
— și va proiecta aceleași lucruri asupra partenerului: dacă eu n-am reușit, tu
n-ai cum să reușești; termină cu prostiile astea, hai să ne mulțumim cu puțin,
ține cu dinții de ceea ce ai, nu este bine să-ți dorești prea multe ca să nu fii
dezamăgit, sau se bazează pe ce au văzut la televizor sau la știri sau în filme:
tu nu vezi că aia nu merge, asta nu este pentru oameni ca noi.

Și de foarte multe ori acești sabotori pun chiar bețe în roate într-o manieră
voită sau inconștientă, spuneai tu.  De exemplu: soțul sau soția trebuie să
plece la 8 dimineața la o întâlnire care va însemna semnarea unui contract
 și partenerul îi oprește ceasul sau face ceva tocmai ca să-l împiedice să-și
atingă obiectivele. Face aceste lucruri din frică și uneori dintr-o frustrare
interioară care s-a transformat în agresivitate proiectată în exterior.

Adică, nu poate să fie sabotor decât un om care este nemulțumit de el

însuși, nu are încredere în propriile forțe și în tăria sa interioară și atunci va
avea tendința să-l tragă și pe celălalt în jos.

Pera: Perfect.  Ar mai rămâne energia prostituatei, de a te vinde pe tine.

Acum, tot vorbind de putere interioară, spune-mi dacă există o corelație —

sunt sigur că există —  între a te vinde pe tine, a te trăda — că asta este de
fapt până la urmă trădarea de sine: uiți de tine dintr-un motiv sau altul sau
vinzi tot potențialul tău și ce poți face pentru niște lucruri — și trezirea din
acest tipar care este practic momentul în care tu te uiți la tine și spui: pot
mai mult.

Ursula: Da, și vreau să pot mai mult.

Aici este vorba iarăși — în majoritate — de femei care au fost învățate să

pună mâna pe un bărbat bogat sau de oameni care fac diferite compro-
misuri pentru un job sau pentru avantaje materiale sau alte tipuri de avan-
taje.

Iar unele din aceste femei să știi că sunt foarte puternice, însă își folosesc
puterea într-o altă manieră: în manipulare, în șantaj emoțional, în a încerca
să obțină niște foloase — să zicem — necuvenite de la un bărbat sau altul. Și
aceste persoane, nu fac altceva din lene — cumva — și din comoditate,
 pentru că: este mai ușor să pun mâna pe banii bărbatului și să mă duc la coafor
și să nu fac absolut nimic cu viața mea, decât să muncesc și să-mi fac un rost în
viață și să-mi găsesc calea.

Și cel mai important — din ceea ce ai spus tu — este exact acest lucru: că
își vând visurile și își vând viața pentru acea siguranță materială, pentru că
evident, dacă stai cu o persoană, bărbat sau femeie, care te deține — că
odată ce-ți finanțează viața și te întreține este proprietarul tău — nu prea
mai ai multe lucruri de făcut, decât în momentul în care are comporta-
mente sau lucruri pe care nu ți le dorești.

Sau poți să dezvolți metode mai bune de manipulare și șantaj emoțional

prin care să-ți atingi obiectivele, dar până la urmă mă întreb: care este prețul
ultim pe care îl plătești trăind într-o minciună pe care ți-o spui ție și i-o spui și
celuilalt, doar pentru această siguranță?

Oare nu ar fi mai interesant dacă tu ți-ai păstra verticalitatea și demnitatea

și integritatea umană și ți-ai face din viața ta un teren în care să te simți
bine, în care să știi că tu prin rezultatele muncii tale, prin ambiția și deter-
minarea ta ți-ai asigurat un trai, decât să-ți vinzi visele, viața, corpul,
viitorul pentru niște lucruri care la o adică, pot fi destul de efemere.

Pera: Corect. Merci foarte mult.

Cred că sunt foarte utile aceste lucruri pentru oameni, ca să-și dea seama
dacă manifestă —  și în ce măsură — ei sau partenerul aceste arhetipuri și să
înțeleagă că într-adevăr au o parte luminoasă, o parte întunecată și prin
rezolvarea lor se petrece practic evoluția noastră personală, integrând sănă-
 tos aceste lucruri și devenind niște adulți responsabili. Până la urmă putem
să ne bucurăm de relații împlinite.

Vreau să vorbim în următorul material despre cum treci de la o afacere

proastă la iubire, într-o relație de cuplu. Merci.

Ursula: Excelent. Merci și eu.

SĂ INSPIRĂM ȘI SĂ
OFERIM LIBERTATE
Pera: Bună Ursula.

Ursula: Bună Pera.

Pera: Aș vrea să vorbim puțin despre — am vorbit destul de multe despre partea
negativă, lucrurile rele ce se pot întâmpla — un comportament sau o
atitudine pozitivă pe care ar fi foarte bine să o putem avea într-un cuplu și
anume: rolul nostru pentru binele relației și al cuplului ar fi să inspirăm cu
curaj și să oferim libertate partenerului. Practic sunt cele mai mari cadouri
pe care le putem da.

Dacă rolul unui cuplu este evoluția ambilor parteneri, atunci cam acesta ar
fi rolul nostru în viața partenerului, să-i amplificăm puterea pe care el deja
o are, să-l ajutăm să fie cea mai bună variantă a lui și cam atât.

Aici sunt vreo două probleme mari.

Una dintre ele este că din cauza fricii, din cauza dependenței pe care noi o
resimțim față de partener, din cauză că avem nevoie de el ca să ne satisfacă
nevoi, să ne facă fericiți, primul lucru pe care-l simțim când ne gândim la
un partener puternic și independent este frica de a fi părăsiți: dacă nu mai
are nevoie de mine, de ce ar mai sta cu mine?  

Sau dacă nu este cumva dependent și el, dacă nu are nevoi, atunci nu prea
ne vine ușor să-l încurajăm pe partener și — repet — asta se întâmplă la un
nivel inconștient. Pare urât să nu-i dorești tot ce-i mai bine partenerului,
dar se întâmplă la un nivel inconștient, în ideea că dacă celălalt se
îmbunătățește permanent și eu nu fac la fel, că nu pot, celălalt cunoaște
oameni noi, poate mai inteligenți, poate mai frumoși, poate mai capabili, cu
o energie mai faină și pleacă, că până la urmă cine se aseamănă se adună.

Deci primul obstacol în a-l încuraja pe partener să fie maxim ce poate să fie
este frica noastră personală și este foarte important să fie depășită.

Cred că Goethe spunea: privește un om așa cum este și el va rămâne așa,

privește-l cum ar putea să fie și el se va îmbunătăți, va înflori, se va dezvolta și
va deveni tot ce poate să fie.

Aici este vorba de efectul pigmalion. Știi că a fost un experiment cu clase

de copii de același nivel intelectual și profesorii le-au făcut niște teste și i-
au păcălit pe copii și le-au zis la o clasă, indiferent de rezultatul testului:
incredibil, sunteți geniali, la clasa voastră sunt niște teste cum n-am văzut
niciodată, sunteți extraordinari. La ceilalți le-au zis: sunteți ok, totul în regulă,
copii normali.

La sfârșit de semestru, cei cărora li s-a spus că sunt extraordinari și au fost

încurajați aveau rezultate mult mai bune, media lor era mult mai bună
decât a celorlalte clase, deși n-aveau nimic special. Acesta este efectul
încurajării, efectul pigmalion.

Există și efectul placebo, al pastilelor care de fapt conțin zahăr sau nu

conțin nimic și li se dă pacientului spunându-i că este ultima descoperire,
că este experimental dar s-a testat și că este extraordinar de bun și se simt
îmbunătățiri la 70% din oameni. Adică un procent foarte mare de oameni
își îmbunătățesc starea de sănătate doar psihic, pentru că ei cred că acel
lucru este chiar foarte bun.
Deci încurajarea și în același timp să dăm curaj și libertate partenerului sunt
cele mai mari două cadouri pe care le putem oferi.

Primul obstacol este propria noastră teamă. Acum stau să mă gândesc: nu

ne dorim un partener pe care să-l putem admira și să ne placă de el și să
spunem: wow, ce realizări extraordinare are?

A doua problemă este că pentru a putea face acest lucru, pentru a putea fi
un om capabil să-i dau și curaj și să-l încurajez să fie maxim din ce poate să
fie și să-i dau și libertatea să facă, să decidă el pentru el, să stea cu mine, să
nu stea, să facă ce vrea el, asta implică ca eu să fiu autosuficient sau într-
un grad suficient de mare încât să-mi permit acest lucru.

Cele două sunt foarte legate între ele. Adică frica mea că nu voi mai
beneficia de avantajele pe care mi le oferă acest partener, cu a fi singur și
puternic, sunt legate între ele.

În momentul în care eu sunt suficient — și noi asta propovăduim perma-

nent: putere interioară, dezvoltă-ți personalitatea, evoluează permanent —
când ajung să fiu suficient mie însumi, atunci putem vorbi despre iubire.
Am stabilit că iubirea este de fapt dăruire.

Dăruirea nu pot s-o fac din sacrificiu: eu am puțin sau n-am deloc, dar cu
ultimele mele puteri îți dau ție tot ce am, pentru ca apoi și tu să faci același
lucru. Asta este oricum falimentar. Ce fac dacă dau și ultimele mele
resurse? Păi, nu mai exist. Sunt de folos cuiva rănit, la pământ sau mort sau
mai știu eu cum? Nu sunt.
 Deci este clar că varianta corectă este cea în care dau din surplusul meu și
atunci ca să pot să am această atitudine față de partener: îți dau și curaj și
libertate și fii maxim ce poți tu să fii, trebuie să devin un om superior, să
spunem. Din ce punct de vedere? Din punctul de vedere al evoluției și al
gestionării propriei lumi interioare.  

Poți spune tu din experiențele tale, când vin oamenii la tine, fac acest lucru
sau nu în cuplul lor? Încurajează și oferă libertate sau mai degrabă nu?

Ursula: Păi să zicem așa: cuplurile funcționale sunt cele care-și amplifică puterea
reciproc și își aleg un partener tocmai pentru potențialul pe care-l are și
pentru ceea ce este el și pentru direcția în care dorește să-și dezvolte viața;
și sunt celelalte cupluri care din aceste frici, nevoi și — nu știu — din
perceperea asta a ideii că eu sunt o jumătate și atunci am nevoie de celălalt să
fie doar o jumătate, ca să funcționăm ca un întreg și n-am niciun interes să mă
dezvolt mai mult pentru că celălalt trebuie să aducă în viața mea lucrurile de
care eu am nevoie, îi vor pune efectiv bețe în roate partenerului, tocmai pe
ideea asta — pe care ai spus-o tu — că evoluția celuilalt l-ar face pe el să se
simtă în pericolul de a-l pierde.

Într-adevăr, dacă mergem pe această paradigmă: de ce am avea nevoie de un

om care este autonom, de sine stătător și independent emoțional, psihic, mate-
rial, social și așa mai departe?  Păi tocmai avem nevoie pentru că suntem
ființe care proiectate să trăim în cuplu, dar puterea acelui cuplu ține cumva
de puterea fiecărei personalități a partenerilor care se află în acel cuplu.

Deci un om, oricât de puternic ar fi, își dorește să aibă pe cineva lângă el,
dar sub formă de parteneriat. Pentru că în acest moment, nu mai există
acea mentalitate de acum 100 de ani în care doar bărbatul putea să câștige,
femeia era acasă și atunci era evident că femeia își dorea să-și manipuleze
partenerul într-un fel sau altul, ca să nu o părăsească.

Acum, atât bărbații cât și femeile sunt perfect capabili să aibă o viață
personală satisfăcătoare și să fie ok și fără, și cu partener. Atunci, un om
care deja se respectă suficient de mult pe sine însuși, știe să dea un sens
vieții sale, are o direcție în viață, se iubește pe sine, normal că își va dori un
partener care să îi amplifice acea putere, sau să-i aducă un plus pozitiv în
viață sub forma aceasta de plus pozitiv, dar nu pentru că are anumite nevoi
care trebuie satisfăcute, ci dorințe.  

Este normal să-ți dorești să simți afecțiune, să primești atenție, să fii

împlinit din punct de vedere sexual, să creezi o intimitate cu un partener și
să evoluezi, să crești împreună alături de un alt om.

Și o persoană care are nevoi, adică are anumite lucruri nesatisfăcute și va

căuta în celălalt satisfacerea lor, acest cuplu se îndreaptă către o relație
toxică de tip dependent, co-dependent. Aici apar foarte multe frustrări,
neîmpliniri, conflicte și practic este un cuplu care din start este cumva
falimentar.

Ideea este ca tu să fii ok cu tine, indiferent că ești femeie sau bărbat, să ai o

direcție în viață, să știi exact cum ești, ce-ți dorești, ce-ți place, ce nu-ți
place și să găsești un partener cu care să rezonezi pe aceeași frecvență și
care să-ți aducă cumva acea strălucire sau acel plus pozitiv pe care tu n-ai
putea să-l ai de unul singur și este normal să fie așa.
EXERCIȚIUL RECUNOȘTINȚEI
ȘI APRECIERII
Pera: Ursula, aș vrea să încheiem acest material vorbind despre un exercițiu —
dacă vrei — o atitudine care cred că stimulează exact iubirea și fericirea
într-o relație de cuplu, dar și în viața noastră personală. Am observat că aici
sunt două lucruri mari și late: unu recunoștința și doi aprecierea, care sunt
surori dacă vrei.

Este o carte întreagă — Puterea Aprecierii — pe care o și recomand și în

care se arată că sunt făcute studii medicale și fiziologice — în care sunt
studiate bătăile inimii și frecvența creierului în momentul în care ai diverse
emoții — și se dovedește acolo că în momentul în care simți recunoștință și
apreciere, te vindeci, te eliberezi de stres, starea ta de fericire și de bine
crește foarte, foarte mult.

În viața mea personală, am trecut și trec și acum prin probleme specifice

oricărei relații de cuplu: ai momente de stres, ești supărat că ai probleme
personale și vii acasă și poate și îi transmiți și partenerului, sunt tot felul de
nebunii.  

A fost o zi în care am zis: stai un pic, toate astea sunt de fapt imaginare; eu
aleg dacă dau voie acestor probleme să se manifeste sau nu în viața mea; și am
zis: de ce să-mi afectez relația sau partenerul cu propriile mele stări, că eu sunt
responsabil pentru ceea ce simt, nu? Ştim asta deja.

Cum ar fi ca în fiecare zi să-mi aduc aminte să fiu recunoscător și să

apreciez drumul pe care l-am parcurs până acum? să apreciez cât de multe
am realizat, că am o relație faină, că noi suntem faini, că avem toată viața
înainte.
Cum ar fi să fiu recunoscător și să apreciez ceea ce am, în loc să mă focusez
pe ceea ce nu am încă, pe ce a mers prost poate? Oricum voi repara dacă a
mers ceva prost.

Deci în momentul în care am zis: hai să fiu recunoscător și să simt aprecierea

în fiecare moment al zilei — dacă se poate — pentru ceea ce am, și când îmi
aduc aminte de momentele mai proaste ale mele, să zic: stai un pic, nu-ți du
energia și atenția în locurile alea negative — că ele sunt în viața noastră
constant — ci schimbă paradigma instant, hai să mă gândesc pentru ceea ce
pot să fiu recunoscător și am să apreciez în acest moment aparent neplăcut
pentru mine.

Şi să știi că se schimbă starea emoțională, felul în care gândești și vezi

lucrurile, te liniștești instantaneu.

Am citit o poveste despre un soț și soție care erau destul de nefericiți și

într-un exercițiu, soțului — vorbind cu un terapeut — i-a venit ideea să facă
un jurnal pe care să nu-l arate soției, în care să scrie în fiecare zi pentru ce
este recunoscător și apreciază, ce i-a plăcut astăzi la ea. Şi în fiecare zi a
găsit un lucru nou și a spus: azi am apreciat asta sau sunt recunoscător pentru
că ea e așa și că face astea.

Şi după ce a trecut un an de zile i-a arătat acest caiet soției, i l-a dat cadou
de aniversarea lor sau ceva de genul ăsta. Şi femeia a izbucnit în plâns și era
extrem de emoționată și cred că oricine ar fi.

Dar omul a spus așa: cel mai mare beneficiu nu a   fost că i-am făcut acest
cadou extraordinar, cel mai mare beneficiu a fost că pe măsură ce trecea
fiecare zi și eu scriam, începeam să conștientizez ce parteneră extraordinară am
 și am început să mă comport cu ea altfel, s-o apreciez, să se simtă apreciată și
valorizată în fiecare zi, că eu scriam acolo și mă uitam la ea cu alți ochi. Ştiam
că este acolo, nu o ignoram, iar ea simțindu-se valorizată, a înflorit și a început
să-mi ofere înapoi lucruri minunate și extraordinare.

Deci, ca o profeție care se autoîndeplineşte, tratându-și soția ca fiind wow:

ce recunoscător sunt și ce minunată este, ea a început să se comporte ca și
când este cea mai minunată, faină, extraordinară persoană din lume pentru
mine și lucrurile astea au dus la faptul că ne-am schimbat relația radical și
acum suntem extraordinar de fericiți.

Deci cred că este esențial acest exercițiu de recunoştinţă și apreciere.

Uităm pur și simplu să apreciem, să fim recunoscători și știi ce? Spiritual
vorbind sau — dacă vrei — acea atracție electromagnetică, legea atracției:
unde ne focusăm atenția și energia, acolo vibrăm și aia atragem.

Deci, dacă mă voi gândi permanent la ce nu mă mulțumește, voi aduce în

viața mea mai mult acel lucru care mă nemulțumește. Dacă sunt recunos-
cător pentru ceea ce-i bun, viața îmi va da mai mult din ceea ce-i bun. Până
la urmă este o alegere simplă, dar — din nou — oamenilor le scapă acest
amănunt.

Tu îi simți pe oameni că vin nefericiți la tine? Simți că le lipsește aprecierea

și recunoştinţa pentru ceea ce au?

Ursula: Asta cu siguranță, pentru că oamenii sunt cumva obișnuiți să se focalizeze

mult pe negativ. Și atunci când aud tirade întregi de acuze la adresa
partenerului, întotdeauna îi opresc și îi întreb: da, dar spune-mi și ceva ok;
zi-mi pentru ce ai intrat în relație cu el, de ce ești în relație cu el, zi-mi și lucruri
pozitive despre voi.

Şi atunci există așa o pauză până în momentul în care încep să se gândească

să intre pe frecvența respectivă, pentru că ei chiar nu sunt obișnuiți să dea
feedback-uri pozitive, să vadă și să observe lucrurile frumoase din relație.

Nu știu de ce ajungem în acest punct, dar din păcate ne focalizăm mai mult
pe negativ și ne focalizăm pe greșelile altora, pe ce nu este ok, pe judecată,
critică și pe feedback-uri negative în general.

Oare nu ar fi bine — așa cum spui și tu — să ne schimbăm și noi vibrația și

starea noastră interioară, să ne gândim să fim recunoscători pentru lucru-
rile care există și care sunt pozitive și să-i mulțumim partenerului pentru
orice lucru minor: mulțumesc că ai pus cana la loc, mulțumesc pentru că ai
spălat vasele deși poate era treaba mea, lucruri de acest gen, lucruri care să
țină de a arăta apreciere și cu lucruri mici și cu lucruri mari.  

Nimeni nu pleacă dintr-o relație unde se simte iubit, acceptat, înțeles,

apreciat, admirat și unde primește feedback-uri pozitive.

Până la urmă, trebuie să ne întrebăm fiecare dintre noi: ce ne dorim în viețile

noastre? Un război în care oricum — din start, prin definiție — există pier-
deri și există răniți sau dorim să construim împreună ceva frumos și să ne
focalizăm mai mult pe pozitiv?

Pentru că da, într-adevăr, acolo unde merge atenția, acolo merge și energia
și acele lucruri au tendința să crească.
 Ideal ar fi ca în loc să-ți tot critici și să-ți devalorizezi partenerul sau
partenera, mai bine i-ai spune în fiecare zi cel puțin două, trei lucruri care
îți plac la el, la ea, sau la comportamentele pe care le are: admirație,
respect, prietenie. Toate acestea duc la o relație de iubire funcțională.

Pera: Perfect. Mulțumesc foarte mult.

Ursula: Mulțumesc și eu, Pera.

Pera: Ne auzim în volumul al patrulea.

Copyright © 2015 DR. URSULA YVONNE SANDNER & PERA NOVACOVIC