Universitatea Babeş – Bolyai

Faculatea de Drept

Actualitatea teoriei dreptului natural

1
 Introducere
În viaţa juridică a zilelor noastre, avem sentimentul că se pune prea mult accent
pe dreptul pozitiv şi tindem să uităm începutul, baza, esenţa, dualismul şi nu în ultimul
rând importanţa dreptului natural.
La început dorim să oferim o definiţie a dreptului natural (1), după care ar urma
un reper istorico – filozofic (2), diferenţa dintre drept natural şi dreptul divin (3), urmând
să trasăm o comparaţie a dreptului natural cu drept pozitiv (4), şi în fine să argumentăm
de ce considerăm actual dreptul natural, adică relevanţa lui şi indicarea normelor prin
care se transmite (5).
1. Definiţia dreptului natural
(1) „Dreptul natural este ceea ce firea a povăţuit pe toate animalele, căci acest
drept nu este specific neamului omenesc, ci este comun tuturor animalelor ce se nasc pe
pământ, în apă şi chiar păsărilor. De aici decurge legătura bărbatului cu femeia pe care
noi o numim căsătoria, de aici procrearea copiilor, de aici educarea (lor).” 1 (Ulpianus,
Dig. 1.1.1.3)
Definiţia dată de mai sus era probabil prima dintre încercări de a defini dreptul
natural. Conceptul a fost împrumutat de romani din filozofia greacă, „ius nature, ius
naturale”. Originea dreptului natural e reductibilă la principiile filosofice formulate în
antichitatea greacă. Filozofii greci „influenţaţi” de tradiţiile lor vechi înrădăcinate în
mentalitatea greacă, şi de caracterul sacru al legii au creat conceptul. De la ei a fost
împrumutat conceptul de romani, lex naturalis.
Trebuie să distingem conceptele ius naturale şi lex naturalis. Ius înseamnă drept,
drept în forma lui obiectivă, pe când lex se referă la o normă definită, scrisă, adică legea.
Legea face parte din sfera dreptului: in iust ist lex.

1
Cea ce poate fi discutat în definiţia dată de Ulpianus este ideea unui drept comun, tuturor vieţuitoarelor,
inclusiv animalelor. Animalele lipsiţi de raţiune, fiind instinctuale, activitatea lor este redusă la trei
necesităţi vitale ale organismului: apărarea, alimentarea şi reproducerea. Din cauza lipsei raţiunii ei nu pot
răspunde de faptele lor. Reproducerea este un act instinctual, fără conştientizarea necesităţii sau sensului,
alimentarea fiind actul principal de supravieţuire, iarăşi prin prezenţa nevoii instinctuale. Singurul lucru ce
ar corespunde atât animalelor cât şi oamenilor este apărarea. Dreptul de apărare fiind socotit un drept
natural, opozabil tuturor, dar noi oamenii ne apărăm prin instinct - raţiune, pe când animalele numai prin
instinct.

2
Thomas Hobbes în Leviathan explică în felul următor diferenţa dintre ius naturale şi lex
naturalis: prima este o libertatea2 absolută a tuturor indivizilor ca prin voinţa
individuală să folosească puterea lui în aşa fel încât să poată face orice pentru apărarea
vieţii şi prin urmare asta ar însemna o „facere” cât mai avantajoasă după propriile păreri
şi judecată. Al doilea ar fi o normă distinsă de raţiune, care interzice să facem ceva ce ar
putea dăuna viaţa noastră, sau ne-ar priva de mijloace protectoare. După distincţia
aceasta, ius înseamnă libertatea de a face sau a nu face ceva, iar lex determină obligaţiile
pozitive sau negative, cu privire la ce trebuie să facem sau ce nu trebuie să facem.
Deci după Hobbes dreptul natural este o libertate absolută tuturor la care prin lumina
raţiunii şi judecaţii individului se adaugă obligaţiile faţă de semenii săi, încât prin
interesele generale să nu fie vătămate interesele individuale şi invers. În opinia noastră
dreptul natural rezidă însăşi în natura umană înseşi, este un drept inerent care are la bază
morala, conţinând legi nescrise bazate pe natura umană şi nu pe convenţii. El este
inalienabil, universal, intangibil, egal distribuit în indivizii speciei umane.
2. Repere istorico – filozofice
(2) Grecii au crezut în existenţa unei legi superioare legilor umane, în legea
naturală. Aristotel defineşte precis în Etica Nicomahica: există două tipuri de justiţie, una
naturală şi una juridică. Prima este valabilă peste tot şi nu depinde de acceptare, iar a
doua poate să aibă mai multe forme prescriptive în funcţie de convenţie.
Chiar şi Sofocle în Antigona face referire la supremaţia dreptului natural: contrar poruncii
regelui Creon, Antigona îl înmormântează pe fratele său şi când regele o întreabă cum
îndrăznea să i se opună, Antigona invocă supremaţia dreptul natural: ordinul nu emană de
la Zeus, şi regele nu are o putere atât de mare încât să distrugă legile sfinte şi nescrise ale
zeilor, ele există de la începutul lumii, nu pot fi încălcate (şi Hegel comentează Antigona
în acelaşi sens, ca şi conflict între legea umană şi lege naturală care este de origine divină,
adică nu depinde de context, putere sau convenţie).
La romani se pune în evidenţă Cicero, teza lui principală fiind „Natura iuris ab
hominis repetenda est natura”3. În cartea lui On the Republic prinde elementele teoriei

2
Prin libertate Hobbes înţelege absenţa/inexistenţa obstacolelor exterioare. După părerea lui aceste
obstacole privează parţial puterea omului de la cea ce ar vrea, dar nu pot să împiedica ca omul să dispună
de puterea rămasă aşa cum dictează raţiunea şi aprecierea.
3
Dreptul nu e un produs al voinţei, ci e dat de natură.

3
dreptului natural4: (a) dreptul natural reflectă ordinea cosmică, şi nu este făcut de om, (b)
nu este nevoie de oameni înţelepţi pentru a vorbi despre dreptul natural, el se dezvăluie
fiecăruia în raţiunea lui, (c) legea naturală este o lege morală, prin urmare nu poate
abrogată sau modificată de către legislaţie, (d) normele care protejează subiecţii legii
naturale sunt obligatorii din punct de vedere moral, şi nu pot fi încălcate prin lege emisă
de stat, (e) legea statului poate scuza actele imorale, dar cei care le comit plătesc un preţ
greu prin forma degradării propriei lor naturii umană.
Jurisconsultul roman, Celsus, spunea că „Jus est ars boni et aequi”. O altă maximă care
reflectă drepturi provenite din natură: „honeste vivere, neminem laedere, suum cuique
tribuere” – de fapt definiţiile dreptului în justiţia romană se bazau pe nişte definiţii ale
dreptului natural, tinzând spre morala şi natura umană.
Toma de Aquino implică în definirea dreptului şi divinitatea. De fapt în doctrina
tomistică delimitează patru tipuri de legi: lex aeterna (1), lex naturalis (2) , lex, humana
(3), lex divina (4).
(1) Legea eternă desemnează înţelepciunea divină, care direcţionează toate
acţiunile, faptele. De aici se derivă toate legile care au un scop bun.
(2) Legea naturală este produsul raţiunii umane,
(3) Legea umană depinde de raţiunea umană, dar raţiunea are ea însăşi o origine
divină şi în fine:
(4) Legea divină este raţiunea divină care călăuzeşte fiinţa umană.
John Locke continuă tradiţia medievală în sensul că dreptul natural relevă un plan
divin, dar insistă într-un mod specific modern pe raţiune. Prin urmare drepturile naturale
sunt drepturi raţionale, care privesc toţi indivizii speciei umane. Dreptul la viaţă şi
libertate sunt inalienabile, ele nu pot fi acordate şi retrase de către o instanţă umană,
decât printr-un consimţământ privitor la coexistenţa indivizilor. Cu Locke începe tradiţia
modernă a constrângerilor juridice, care trebuie puse împotriva guvernului. Altfel spus
conştientizarea caracterului natural al drepturilor impune organizarea statului în limitele
predeterminate de drepturile naturale.

4
Vezi mai larg Suri Ratnapala, Jurisprudence, Cambridge University Press,2009, 134 - 135

4
 3. Drept pozitiv şi drept natural
Cum toate conceptele au o antinomie, dreptul natural a fost întotdeauna obţinut
teoretic prin contrastul permanent cu dreptul pozitiv, adică cu dreptul concret existent în
organizarea unei societăţi umane date. Abia târziu, în secolul XX s-a încercat întemeierea
dreptului fără apelul la dreptul natural, şi anume prin doctrina pozitivismului legal
formulată de Hans Kelsen.
Pozitivismul consacră ideea potrivit căreia nimic nu trebuie să fie afirmat în afara
unui suport pozitiv procurat de experienţă.
(3) Dreptul pozitiv este totalitatea normelor juridice în vigoare, la un moment dat,
prin care se reglementează o instituţie juridică sau care alcătuiesc o ramură de drept ori,
împreună, totalitatea sistemului dreptului. Problema dreptului pozitiv a fost impulsionată
de programul lui Hans Kelsen, prin formularea doctrinei pure a dreptului 5, adică prin
alcătuirea teoriei normativiste.
Esenţa teoriei ar fi că dreptul trebuie separat, aşa cum este el în realitatea lui însuşi,
interpretarea se concentrează numai şi numai asupra normelor pozitive. Foarte exhaustiv
s-ar zice: nimeni nu a „văzut” dreptul natural.
Teoria lui Kelsen, este o teorie neokantiană. Punctul de pornire a lui Kelsen este distincţia
făcută de Kant între om, ca parte a naturii şi supusă legilor naturii, şi om ca fiinţă
raţională, care are conduite potrivite imperativelor sociale. La Kant apare „sollen”, adică
cea ce ar trebui să fie, în sens moral, şi „sein” - cea ce este. La Kelsen „sollen”- ul devine
amoral, şi e aplicat numai cu privire la partea procedurală juridică.
„Care este fundamentul unei validităţii unei norme? (...) Acestei întrebări, de ce o
normă este valabilă, adică de ce indivizii trebuie să se comporte într-o manieră sau alta,
nu putem răspunde constatând un fapt pozitiv, un fapt de ordinul lui Sein, şi că astfel,
fundamentul valabilităţii unei norme nu se poate găsi într-un astfel de fapt. Din faptul că
ceva este, nu poate urma că ceva trebuie să fie; nu mai mult decât că din faptul că ceva
trebuie să fie, nu poate urma că ceva este Validitatea unei norme nu poate avea alt
fundament decât validitatea altei norme”.6

5
Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Humanitas, Bucureşti, 2000
6
Idem.

5
 Una dintre caracteristicile principale ale pozitivismului este reducerea dreptului la
lege. Dreptul este tocmai legea care obiectivizează în text voinţa legiuitorului; dreptul nu
are o bază raţională originală.
Mai sus este menţionată deja o diferenţă originară între drept (ius) şi lege (lex). Şi am
stabilit că sfera dreptului e mult mai largă, decât sfera legilor. Legea este produsul
dreptului, este materia, fructul. Legile naturale nu sunt legi scrise, raţiunea umană
concretizează, instituţia constituantă este tocmai raţiunea umană, care obiectivează
morala, şi sancţionarea pentru nerespectarea sau încălcarea lor va fi pusă în aplicaţie prin
puterea judecăţii de către raţiunea individului.
Vom încerca să sintetizăm structura dreptului natural în mod analog cu
structura tripartiţiei puterilor în stat.
Legiferator Executiv Judecător
NATURA RAŢIUNEA NATURA + RAŢIUNEA
UNIVERSALĂ INDIVIDUALĂ
Dreptul natural este un Raţiunea umană reflectă judecata individuală dar
drept obiectiv, scris în /aduce la conştiinţă dreptul raţională
raţiunea umană. natural

În schimb o lege pozitivă7, trebuie să fie scrisă (adică publicată) pentru ca să fie
cunoscută şi recunoscută de către toată lumea, astfel ca statul prin forţa lui coercitivă să
poată să sancţioneze nerespectarea ei.

Legiferator Executiv Judecător

PARLAMENTUL GUVERNUL PUTEREA
JUDECĂTOREASCĂ

Dreptul natural, legile dreptului natural fac parte dintr-o justiţie superioară – justiţia
raţiunii, dar asta nu înseamnă că dreptul pozitiv este inferior total. Este inferior dreptului
natural în principiu, însă numai prin dreptul pozitiv pot fi legile naturale consacrate şi
formal, fizic în Constituţii, în Pacte, în Declaraţii. Dar aceste norme universale,
prevăzute în norme pozitive nu sunt pur şi simplu inventate, create de indivizi. Nu sunt
7
Vorbim în sensul legilor scrise. Sigur, sunt şi legi nescrise, sub formă de cutumă, dar noi acum ne referim
la legi scrise, care sunt formate după o structură definită, este adus de Parlament, pus în execuţie de Guvern
şi dacă nu sunt respectate atunci sancţiunea legii este pusă în aplicare de Puterea Judecătorească.

6
doar efectul unor convenţii, ci s-a convenit asupra lor prin raţiune, pentru că ele au
rezidat şi rezidă din natură.
Lângă asta există multe norme care izvorăsc din convenţii, apariţia şi necesitatea lor
apare datorită dezvoltării sociale, datorită exigenţelor şi contextelor apărute pe parcursul
istoriei. Sigur că nu putem să avem numai aceeaşi legi ce aveau numai anticii, sau
medievalii.
Dezvoltarea drepturilor, dezvoltarea economică, intelectuală, a relaţiilor sociale etc. pot fi
izvoare de necesitate pentru apariţia de noi şi noi drepturi care trebuie apărate.

Drept natural Drept pozitiv8

Raţiune universală Istorie particulară
Raţionament dat + abstract Raţionament creat + concret
Sistem moral Sistem legal
„Dat” absolut, abstract, transcendent Dat relativ, concret, imanent

Ce trebuie discutat aici, este faptul existenţei normelor identice în conţinut atât în
sistemul moral, cât şi în sistemul legal. În structura sancţiunii ele se diferă sigur, dar
întrebarea ar fii dacă într-adevăr dreptul nu se întemeiază pe morală, atunci s-a formulat
atât etic cât şi legal? Interdicţia omorului, de exemplu apare în orice sistem legal şi moral
atunci acest fapt este o contigenţă?
Răspunsul ar fi că acceptarea este predeterminată de raţionament în maniera lui Kant, că
nimeni nu va accepta un drept care are la bază principiul: „Tu îl vei omorî pe aproapele
tău.”
4. Actualitatea dreptului natural
Teoria dreptului natural dincolo de interpretarea filozofică se referă şi la probleme
privind organizarea şi funcţionarea statului contemporan. Doctrina lui ius naturalis a fost
un mijloc de formulare a idealurilor absolute. Ideea de bază că există o ordine universală

8
Aici este vorba de aceeaşi legi pozitive, care rezid din convenţii. Deci drepturile şi libertăţile nu întră în
sfera drepturilor pozitive componenţa tabelului

7
şi drepturi inalienabile indivizilor a fundamentat Constituţiile9 şi Declaraţiile10 moderne.
Principiile dreptului natural au fost absorbite în dispoziţii generale ale Constituţiilor, şi în
felul asta legile naturale au devenit parte a dreptului pozitiv.
Actualitate înseamnă ceea ce este actual în prezent, în timpul de faţă. Dreptul
natural, sau mai bine zis o parte din dreptul natural, partea care s-a transpus, se reflectă în
dreptul pozitiv şi a primit actualitate prin Constituţii moderne, prin convenţii. S-a dovedit
că dreptul nescris ar fi superior şi trebuie să facă parte din principiile fundamentale ale
unui drept scris care să fie conform raţiunii şi demnităţii umane. În acest sens, în
reflectarea lui în dreptul pozitiv menţine dreptul natural în actualitate.
Dar după părerea noastră lângă actualitate trebuie menţionată şi continuitatea lui,
pentru că exact prin continuitate pe parcursul istoriei dreptul natural era prezent chiar şi
atunci când el nu era recunoscut în dreptul pozitiv. El este actual azi în formă scrisă în
toate constituţiile statelor de drept, dar datorită faptului că nu este determinat de condiţii
istorice date el este şi continuu, atemporal, chiar şi atunci când o constituţie abrogă sau
suprimă drepturi naturale evidente (cum s-a întâmplat în dreptul nazist sau comunist, şi se
întâmplă chiar azi în unele constituţii islamice). Aceasta este o problemă pentru dreptul
pozitivist al lui Hans Kelsen care a fost numit ştiinţă fără conştiinţă:
„Quid leges sine moribus, quid mores sine legibus” : (ce ar fi) legile fără
moravuri şi moravurile fără legi.
Această formulare a dreptului natural a fost încorporată de către Thomas Jefferson
în celebra Declaration of Independence, care definea aceste drepturi ca fiind unalienable
rights: „We hold these thruths as self evident, that all men are created equal, that they are
endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life,
Liberty and the pursuit of Happiness.”

9
Constituţia Italiei: „La libertà personale è inviolabile” (art. 13), “La Repubblica riconosce i diritti della
famiglia come società naturale fondata sul matrimonio.”, “Il matrimonio è ordinato sull'eguaglianza morale
e giuridica dei coniugi, con i limiti stabiliti dalla legge a garanzia dell'unità familiare.” (art. 29) , Constituţia
Germaniei: “Die Würde des Menschen ist unantastbar.” (art.1), „Jeder hat das Recht auf die freie Entfaltung
seiner Persönlichkeit, sower er nicht die Rechte anderer verletzt und nicht gegen die verfassungsmäßige
Ordnung oder das Sittengesetz verstößt.“ „Jeder hat das Recht auf Leben und körperliche Unversehrtheit.
Die Freiheit der Person ist unverletzlich. In diese Rechte darf nur auf Grund eines Gesetzes eingegriffen
werden.“ (art.2), Constituţia Ungariei: „Mindenkinek joga van a szabadsághoz és a személyi
biztonsághoz“.(art.1),
10
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului : “Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi.” (art.
1), Carta O.N.U., Pactele Drepturilor Omului etc.

8
 Codul civil francez spune şi el „il est un droit universel et immuable, source de
toutes les lois positives” (art. 1, Partie preliminaire).
În concluzie, actualitatea dreptului natural este aceasta : deşi epoca modernă a
obţinut o corectare a dreptului pozitiv prin dreptul natural, acesta din urmă, ca drept
raţional şi ideal rămâne ca un fel de principiu care să vegheze permanent asupra dreptului
pozitiv care, prin starea de excepţie, starea de urgenţă, starea de asediu sau diverse
ordonanţe de urgenţă sau chiar legi şi regulamente abuzive tinde mereu, datorită
intereselor politice şi a conflictelor de putere, să întoarcă legile pozitive împotriva legilor
naturale. Cel mai recent exemplu este Patriot Act, o limitare a drepturilor constituţionale
ale indivizilor, care a fost posibilă tocmai în cea mai mare democraţie a lumii. În acest
sens, dreptul natural nu este actual doar azi, ci este actual întotdeauna.

Bibliografia:

Boboş, Gh., Buzdugan Corina, Rebreanu Veronica, Teoria generală a statului şi a

dreptului, Ed. Argonaut, 2008.
Djuvara, Mircea, Eseuri de filosofie a dreptului, Ed. Trei, 1997.
Freeden, Michael, Drepturile, Ed. Du Stzle, 1998.
Hanga, Vladimir, Bob, D.M., Curs de drept privat roman, Univers juridic, 2011.

Hegel, G.W.F., Principiile filosofiei dreptului, Ed. IRI, 1996.

Hobbes, Thomas, Leviathán, Ed. Polis, 2001.
Kant, Immanuel, Metafizica moravurilor, Ed. Antaios, 1999.
Ratnapala, Suri, Jurisprudence, Cambridge University Press, 2009.
Szophoklész, Antigoné, Szépirodaalmi Könyvkiadó, 1983