Comportament deviant

Ca obiect al psihologiei – comportamentul reprezintă reacţia globală (glandulară,

motorie, verbală, afectivă) – a unei persoane într-o împrejurare dată.
Prin această reacţie totală organismul uman răspunde la o situaţie trăită în funcţie de
stimulările mediului şi de tensiunile sale interne .
Sistemul specific de referinţă pentru comportamentul uman îl reprezintă situaţia sau
contextul social la care orice persoană răspunde prin acte, mişcări şi gesturi vizibile,
observabile, în strânsă corelaţie atât cu particularităţile situaţiei, cât şi cu particularităţile şi
trăsăturile personalităţii sale.
O trăsătură este definită de Brody (1988) ca fiind „o entitate ipotetică ce explică
tendinţa unui individ de a se comporta într-o manieră similară în diverse situaţii.
Odată cu dezvoltarea procedeelor şi tehnicilor de înregistrare a reacţiilor organismelor
au fost descoperite şi urmărite nu numai reacţiile exteriorizate ale organismului dar şi
modificările interne ce ţin de procesele gândirii, emoţiei şi limbajului. Astfel, s-au distins două
modalităţi de răspuns comportamental (Ciofu, 1974).
a) comportamentul aparent, care include reacţiile exteriorizate ale persoanei, observabile
direct, cum ar fi limbajul vorbit sau gestual, mimica, activitatea de mişcare a membrelor sau
corpului ;
b) comportamentul inaparent, care include modificările interne, indirect decelabile, ce însoţesc
procesele gândirii, emoţiei, limbajului şi anume, modificările ritmului respirator, ale ritmului
cardiac, a secreţiei salivare, intensificarea activităţii glandelor sudoripare, a compoziţiei chimice
şi hormonale a sângelui, creşterea conductanţei electrice a pielii.
Psihologia judiciară este interesată în primul rând de ceea ce reprezintă devianţa în
materie de comportament. Devianţa reprezintă o abatere de la normele unui grup.
Comportamentul deviant ca atare – semnifică deviaţiile în sens negativ, antivaloric, de tipul a
tot ceea ce este denumit în termeni generici , comportament antisocial, criminalitate sau
infracţionalitate.
Comportamentul deviant poate fi înţeles în două moduri:
1 - fie ca produs al incapacităţii funcţionale a individului, datorată unor deviaţii fiziologice sau
anormalităţii psihice;
2 - fie ca rezultat al unui comportament perfect normal, dar incompatibil, cu standardele de
normalitate de grupuri.
Observaţiile ştiinţifice propun o interpretare diferenţiată a abaterilor de la normele
sociale:
- comportament deviant – se referă la abaterile de la normele sociale;
- comportament aberant - se referă la aspectele medico-legale psihiatrice sau psihopatologice.
De cele mai multe ori când trebuie să „traducem” semnificaţiile producerii unei infracţiuni ,
motivaţia capătă coerenţă logică prin apelurile repetate la polaritatea normal – patologic.
Invariabil, dilema se concentrează în jurul întrebării: cât este normal şi cât este patologic într-o
infracţiune.
În aceste situaţii autorul unei infracţiuni este supus unei expertize medico-legale, activitate care
apreciază starea psihică a personalităţii deviante prin precizarea diagnosticului şi excluderea
simulării, stabileşte trăsăturile esenţiale ale personalităţii expertizate şi poziţionează stadiul
evolutiv în care se află tulburările comportamentale ale individului. În eventualitatea că
reliefarea trăsăturilor celui în cauză prezintă forme de periculozitate socială sau de potenţă
infracţională este obligatorie instituirea unor măsuri de ordin medical, pedagogic sau social-
juridic, toate acestea vizând protecţia sa socială şi corectarea propriu-zisă.
- comportamentul antisocial sau infracţional când se referă la aspectele judiciare, la abaterile
şi încălcările normelor juridice penale fiind definit ca totalitatea manifestărilor individuale şi
sociale care se abat de la prevederile normelor pe care societatea le instituie şi a căror
respectare o impune tuturor membrilor săi.
Gradul de periculozitate al unui comportament antisocial depind în mare măsură, de
caracterul coercitiv sau dimpotrivă permisiv al normelor sociale.
Sistemul nostru penal utilizează expres noţiunea de infracţiune, nu de delict sau crimă.
Prin art.17 din Codul Penal al României, infracţiunea este definită ca o faptă care prezintă
pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.
Din punct de vedere psihologic, infracţiunea reprezintă o manifestare comportamentală
deviantă – ce constă în încălcarea unor norme codificate de către societate, manifestare cu
conţinut antisocial, faţă de care se iau anumite atitudini, prin aplicarea de sancţiuni penale .