Mecanica cuantică

II. MECANICA CUANTICĂ

Originea teoriilor cuantice se află în rezultatele cercetărilor de la
începutul acestui secol. Studierea interacţiei dintre radiaţie şi substanţă a
pus în evidenţă existenţa discontinuităţilor în evolţia sistemelor fizice la
scară microscopică, acolo unde teoria clasică prevăzuse o evoluţie continuă.
În fizica atomică şi subatomică cuanta de acţiune „h” nu poate fi
neglijată şi ca urmare apar efecte pur cuantice. Tratarea clasică ondulatorie
a radiaţiei electromagnetice s-a dovedit a fi în contradicţie cu faptele
experimentale, care arătau că transferurile de energie şi impuls dintre
radiaţie şi substanţă se fac prin cuante discrete şi indivizibile. Efectul
fotoelectric şi mai ales efectul Compton nu pot fi explicate decât dacă
lumina este considerată ca un fascicul de corpuscului (fotoni), deşi ipoteza
fotonilor este în contradicţie cu existenţa fenomenelor de interferenţă sau
difracţie. Corespondenţa dintre aceste două reprezentări este dată de
relaţiile (I.69) şi (I.70) şi de ipoteza lui de Broglie referitoare la undele
asociate unor particule de substanţă.
Cuantificarea unor mărimi, evidenţiată experimental, a arătat că
aceşti corpusculi care formează substanţa nu se supun mecanicii
newtoniene.
În urma studiilor experimentale s-a ajuns la concluzia că mecanica
clasică reprezintă numai o aproximaţie potrivită pentru studiul mişcării
corpurilor de masă mare, care se mişcă în câmpuri ce variază suficient de
lent (câmpuri macroscopice) .
Pentru descrierea proprietăţilor şi a comportării particulelor
elementare, a nucleelor, atomilor, moleculelor, este necesar să se utilizeze o
altă teorie. Fizica cuantică are ca sens formularea legilor care guvernează
comportarea lumii microscopice.
Teoria matematică a fenomenelor cuantice este cunoscută sub
denumirea de mecanică cuantică.

62
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

Bazele mecanicii cuantice au fost puse între anii 1923-1927 prin

contribuţiile unor fizicieni ca : W. Heisenberg, N. Bohr, M. Born, E.
Schrödinger, P. Dirac.

1. Formalismul mecanicii cuantice

Conform fizicii clasice, sistemelor fizice li se asociază un număr de
variabile dinamice care posedă în fiecare moment o valoare bine definită.
Prin variabile dinamice se înţeleg coordonatele, impulsurile şi orice alte
mărimi fizice dependente de variabilele canonice cum ar fi energia,
momentul cinetic, etc.
Astfel, în mecanica clasică, starea unor particule este determinată
dacă se dau atât impulsurile cât şi coordonatele. Ansamblul mărimilor px,
py, pz, x, y, z formează un sistem complet de mărimi mecanice. Mărimile
care apar într-un sistem complet sunt măsurabile simultan, sunt
independente între ele şi numărul lor este egal cu numărul gradelor de
libertate ale sistemului. Deci definiţia clasică a stării unui sistem mecanic
presupune că variabilele de poziţie şi de impuls au valori bine definite în
fiecare moment de timp şi că este posibil întotdeauna să se măsoare aceste
valori fără o perturbare semnificativă a sistemului. În aceste condiţii
descrierea clasică poate prevedea cu certitudine mişcarea viitoare a unui
sistem mecanic.
În cazul unui sistem cuantic, principiul de incertitudine al lui
Heisenberg nu permite acest mod de abordare a problemei, datorită
imposibilităţii de a măsura cu precizie simultan coordonatele şi impulsurile.
Rezultă că în mecanica cuantică sistemul complet de mărimi este
mai mic. Totalitatea mărimilor (x ,y ,z) formează un sistem complet şi
totalitatea mărimilor (px, py, pz ) formează un alt sistem complet.
Deci descrierea cuantică, mai puţin detaliată, nu poate stabili cu
certitudine comportarea viitoare a unei microparticule, ci poate determina
numai probabilitatea de a o găsi într-o anumită stare.

63
 Mecanica cuantică

Astfel, caracteristica principală a mecanicii cuantice constă în

faptul că este o teorie statistică, în sensul că statistica nu se manifestă numai
pentru ansamblul de microparticule ci şi pentru o singură particulă.

1.1. Funcţia de undă

Conform ipotezei lui de Broglie, fiecărei microparticule în mişcare i se
poate asocia o undă. Pe baza datelor experimentale Max Born a dat o
interpretare statistică undelor de Broglie şi anume : intensitatea undelor de
Broglie într-un punct oarecare este proporţională cu probabilitatea de a găsi
particula în acel punct. În această interpretare undele de Broglie nu au
nimic comun cu undele considerate în fizica clasică, ele trebuind privite ca
unde de probabilitate.
Pentru a specifica starea unui sistem cuantic la un moment dat se
introduce postulatul următor : „Fiecare stare fizică a unui sistem cuantic
este caracterizată de o funcţie determinată  (în general complexă) numită
funcţie de undă” (primul postulat). Starea sistemului este complet descrisă
de această funcţie de undă în sensul că ea conţine toată informaţia
referitoare la sistemul considerat.
După cum s-a arătat, admitem că probabilitatea poziţiei particulei
este definită prin intensitatea undei, adică prin pătratul amplitudinii funcţiei
de undă  . Având însă în vedere faptul că  poate fi o mărime complexă,
iar probabilitatea trebuie să fie întotdeauna o mărime pozitivă, reală, nu
vom lua drept măsură a intensităţii  2 ci (      * , unde cu  * s-a
2

notat mărimea complex conjugată cu  ).

Probabilitatea de a găsi particula în vecinătatea punctului x, y, z,
depinde de dimensiunile regiunii alese. Examinând o regiune infinitesimală
x ÷ x + dx, y ÷ y + dy, z ÷ z + dz, putem considera funcţia  ca fiind
constantă în interiorul acestei regiuni şi de aceea probabilitatea de a găsi
particula poate fi considerată ca fiind proporţională cu volumul acestei
regiuni. Notând cu dP(x,y,z,t) probabilitatea de a găsi particula în elementul

64
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

de volum dV=dxdydz în vecinătatea punctului de coordonate x, y, z, la

momentul de timp t putem scrie:
dP (x,y,z,t) =|  (x,y,z,t)|2dV (II.1)
Mărimea:

dP
   x, y, z, t 
2
P ( x, y, z, t )  (II.2)
dV
se numeşte densitate de probabilitate. Această relaţie arată semnificaţia
fizică a funcţiei de undă : modulul pătrat al funcţiei de undă (   * )
2

reprezintă densitatea probabilităţii de localizare a unei microparticule în

spaţiu.
Probabilitatea de a găsi particula la momentul t într-un volum V va
fi :

P ( x, y, z, t )  V dP  V   x, y, z, t  dV
2
(II.3)
Dacă efectuăm integrala asupra întregului spaţiu, obţinem
probabilitatea ca la momentul t particula să se găsească undeva în spaţiu. În
calculul probabilităţilor se admite că probabilitatea unui eveniment cert este
egală cu unitatea, adică :

   x, y , z , t 
2
dV  1 (II.4)


Această condiţie se numeşte condiţie de normare, iar funcţia  care

satisface această condiţie se numeşte normată.
Valoarea medie a unei funcţii de coordonate se scrie :

 F ( x, y, z )    F ( x, y, z )  dxdydz
2
(II.5)
cu condiţia ca   dxdydz  1.
2

Previziunile care rezultă din cunoaşterea funcţiei de undă, ca şi în

general orice prevederi statistice, nu pot fi verificate decât prin repetarea de
mai multe ori a aceleiaşi experienţe.
De aceea când se spune că particula sau sistemul se găseşte în
starea caracterizată cu funcţia de undă  , trebuie să ne imaginăm că există
65
 Mecanica cuantică

un număr mare de astfel de particule sau de sisteme care se găsesc în

aceeaşi stare în mod independent şi pot servi la reproducerea unui număr
mare de experienţe identice. O astfel de mulţime de particule sau sisteme se
numeşte ansamblu pur. Toate probabilităţile şi valorile medii, calculate cu
ajutorul funcţiei de undă, se referă la măsurări într-un astfel de sistem.
Formalismul matematic cel mai potrivit pentru teoria cuantică este
cel al spaţiului Hilbert în care vectorii sunt funcţii complexe de variabile
reale. Astfel stările fizice cuantice pot fi asociate cu vectori din spaţiul
Hilbert. Vectorii de stare din acest spaţiu se mai numesc funcţii de stare sau
funcţii de undă. Vom aminti câteva dintre proprietăţile acestor vectori.
Când notăm un vector în spaţiul Hilbert prin   x  ne referim la funcţia 
de variabilă x şi nu la valoarea acestei funcţii în punctul x. În acest spaţiu se
poate defini produsul scalar a doi vectori Ψ1(x) şi Ψ2(x) sub forma :

 1,  2    1*  x   2  x  dx (II.6)
Doi vectori de stare se numesc ortogonali dacă produsul lor scalar se
anulează :
 1,  2   0
Un set de vectori formează o mulţime ortonormată dacă fiecare
vector al mulţimii este ortogonal cu toţi ceilalţi vectori în parte şi fiecare
vector are norma egală cu unitatea, adică :
0 dacă i  j
 ,      (II.7)
1 dacă i  j
i j ij

O mulţime de vectori  i  x  este o mulţime completă dacă orice

vector   x  din acest spaţiu se poate scrie ca o combinaţie liniară a
vectorilor  i  x  , adică :

  x    ci  i  x  , cu ci scalari.
i

Rezultă astfel că „Orice combinaţie liniară a unor vectori de stare

reprezintă şi ea un vector de stare”. Această afirmaţie reprezintă enunţul

66
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

principiului suprapunerii stărilor. Cu alte cuvinte, dacă un sistem cuantic se

poate găsi într-un şir de stări descrise de funcţiile de undă 1,  2 ,...,  n se
poate găsi şi în starea descrisă şi de    ci  i . Combinaţia liniară poate
i

avea o infinitate de termeni cu condiţie ca seria respectivă să fie

convergentă.
Mulţimile de vectori ortonormate şi complete poartă numele de
bază ortonormată.

1.2. Observabilele fizice ale unui sistem cuantic

Mecanica cuantică se construieşte prin analogie cu mecanica
clasică. Sistemele cuantice pot fi caracterizate de variabile dinamice
analoage celor clasice (coordonate, impuls, energie, moment cinetic, etc.),
precum şi de variabile dinamice fără analog clasic (exemplu moment cinetic
de spin).
Ca şi în mecanica clasică, cuantic o observabilă A este o variabilă
dinamică care poate fi măsurată. Măsurarea unei observabile A este o
operaţie care conduce la un număr real numit valoarea lui A. Cuantic,
legătura dintre reprezentarea matematică a observabilei A şi valorile sale
posibile este dată de un postulat. Al doilea postulat al mecanicii cuantice
afirmă că „Fiecărei observabile fizice A a unui sistem cuantic îi corespunde
un operator liniar hermitic în spaţiul Hilbert. Singurele valori posibile care
pot fi obţinute la măsurarea unei observabile sunt valorile proprii ale
operatorului corespunzător”.
Rezultă că aparatul matematic al mecanicii cuantice este construit
pe baza operatorilor, deoarece, aşa cum rezultă din postulatul de mai sus,
observabilele asociate sistemelor cuantice pot fi reprezentate prin operatori.
Pentru a delimita clasa operatorilor care se întâlnesc în mecanica cuantică,
să ne ocupăm mai întâi de definiţia generală a unui operator. Independent
de forma lui concretă, prin operatorul  vom înţelege un simbol care arată

67
 Mecanica cuantică

modul în care se asociază fiecărei funcţii de undă   x  o altă funcţie

  x  . Aceasta se scrie simbolic :

 ( x)  Â  ( x) (II.8)
Operatorul  poate însemna diferenţiere în raport cu orice variabilă :

( x1 , x2 ,...)  ( x1, x2 ,...)
 x1
sau înmulţire cu oricare variabilă
 ( x1, x2 ,...)  x1( x1, x2, ...) .
Din întreaga varietate a operatorilor, pentru exprimarea mărimilor
mecanice în domeniul cuantic, se utilizează numai o anumită clasă de
operatori şi anume operatorii liniari autoadjuncţi, numiţi şi operatori
hermitici.
Operatorul  se numeşte liniar dacă satisface următoare relaţie :
 (c11  c 2 2 )  c1  1  c 2   2 (II.9)
Unde 1 şi  2 sunt două funcţii arbitrare, iar c1 şi c2 sunt constante
arbitrare. Faptul că ne limităm la operatori liniari rezultă din principiul
suprapunerii stărilor.
Operatorul liniar  se numeşte autoadjunct (hermitic) dacă are loc
egalitatea :

  , Aˆ     Aˆ  ,  
1 2 1 2 (II.10)
După cum vom vedea mai târziu, semnificaţia condiţiei de
hermiticitate constă în faptul că numai operatorii care se supun acestei
condiţii pot exprima mărimi fizice reale.
Să considerăm doi operatori liniari şi autoadjuncţi  şi B̂ . Vom numi
sumă a acestor doi operatori un operator Ĉ, astfel încât :
ĈΨ=ÂΨ+ B̂ Ψ (II.11)
În mod simbolic vom scrie operatorul sumă : Ĉ=Â + B̂ .
Prin produsul a doi operatori  şi B̂ se înţelege un operator Ĉ, astfel
încât :
68
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

ĈΨ=Â( B̂ Ψ) (II.12)
sau simbolic : Ĉ=Â B̂ .
Este necesar să remarcăm că produsul unor operatori depinde de
ordinea înmulţirii, deci nu este comutativ. De aceea cu cei doi operatori  şi
B̂ , în afară de produsul Ĉ se poate forma încă un produs Ĉ’= B̂ Â .
Produsul  B̂ nu este în mod necesar identic cu produsul B̂ Â. În primul caz
B̂ acţionează primul asupra funcţiei de undă Ψ, după care  acţionează
asupra funcţiei ( B̂ Ψ) pentru a da rezultatul final. În cel de-al doilea caz
rolurile lui  şi B̂ sunt inversate. Diferenţa  B̂ - B̂  dintre cele două
mărimi poartă numele de comutator al lui  şi B̂ . Un comutator este
reprezentat prin simbolul  Aˆ , Bˆ   AB
ˆ ˆ  BA
ˆ ˆ . Dacă această diferenţă este

nulă se spune că cei doi operatori sunt comutativi. În caz contrar operatorii
sunt necomutativi.
O ecuaţie de forma :
Âφn=anφn (II.13)
poartă numele de ecuaţia valorilor proprii pentru operatorul Â. Ecuaţia
(II.13) arată că aplicarea lui  asupra lui φn reproduce funcţia înmulţită cu
un factor numeric. Orice funcţie care satisface această condiţie se numeşte
funcţie proprie a operatorului Â, iar factorul numeric se numeşte valoare
proprie a operatorului Â. Funcţiile proprii φn trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii : să fie definite în tot domeniul de existenţă al
variabilelor independente, să fie univoce, să fie finite şi continue
împreună cu derivatele lor de ordinul întâi.
Sistemul funcţiilor proprii ale unui operator este un sistem de
funcţii ortogonal şi complet. Aceasta înseamnă că orice funcţie de undă Ψ
definită în acelaşi domeniu al variabilelor şi supusă aceloraşi condiţii la
limită ca şi funcţiile proprii φn, poate fi reprezentată sub forma unei serii
cu ajutorul acestor funcţii proprii :
( x)   cn  n  x  (II.14)
n

69
 Mecanica cuantică

Mulţimea valorilor proprii formează spectrul valorilor proprii, care

poate să fie discret atunci când sunt posibile numai anumite valori izolate
sau continuu atunci când sunt posibile toate valorile. Faptul că unele valori
proprii sunt discrete conduce la posibilitatea ca unele observabile fizice să
fie cuantificate.
După cum am văzut, mecanica cuantică lucrează cu următoarele două
noţiuni fizice : noţiunea de stare a unui sistem şi noţiunea de mărime
aferentă acestui sistem, adică de observabilă. Acestor două noţiuni fizice le
corespund, conform celor două postulate, următoarele două entităţi
matematice : noţiunii de stare îi corespunde un vector Ψ al spaţiului Hilbert,
iar fiecărei mărimi fizice îi corespunde un operator autoadjunct care
acţionează asupra vectorilor acestui spaţiu.
După cum afirmă cel de-al doilea postulat, singurele rezultate posibile
ale măsurării unei variabile dinamice a unui sistem cuantic sunt valorile
proprii ale operatorului corespunzător. Deoarece rezultatul unei măsurări
este un număr real, operatorii utilizaţi trebuie să fie hermitici.

1.3. Măsurarea mărimilor fizice în fizica cuantică şi distribuţia

statistică a rezultatelor
În general, procesul de măsurare reprezintă un proces de interacţie
dintre aparatul de măsură (obiect clasic) şi sistemul studiat care poate fi
clasic sau cuantic. În cele ce urmează vom presupune că un astfel de proces
se realizează în mod ideal, fără erori experimentale.
Procesul de măsurare are în cazul sistemelor cuantice o
particularitate esenţială şi anume intervenţia aparatului de măsură modifică
starea dinamică a sistemului. Această modificare poate uneori să fie
incontrolabilă, în sensul că nu putem preciza exact care va fi starea
sistemului după operaţia de măsură, ci numai probabilitatea de a se găsi
într-o stare sau alta.
Apariţia unei perturbări a sistemului în timpul efectuării măsurărilor
este normală. Se ştie că în urma interacţiei sistem – instrument de măsură
70
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

corespunzător, acesta din urmă suferă o anumită modificare care reprezintă

tocmai valoarea mărimii măsurate. În aceste condiţii este inevitabil ca şi
sistemul să fie la rândul său modificat de interacţia cu aparatul de măsură.
La scară macroscopică acţiunea perturbatoare a aparatului de măsură asupra
sistemului este neglijabilă, cuantic nu.
În mecanica clasică dacă se cunoaşte starea sistemului (x(t0) şi p(t0))
la un moment arbitrar t0, atunci măsurarea efectuată asupra unei observabile
A = f (x, p) efectuată la un alt moment de timp va conduce cu certitudine la
numărul f(x(t), p(t)).
Cuantic, uneori, nu este posibil să prevedem cu certitudine rezultatul
măsurării efectuate asupra unui sistem. De exemplu, dacă un sistem este
supus la două măsurări identice ideale dar separate (asigurându-ne în
prealabil că sistemul se află în aceeaşi stare înainte de fiecare măsurare)
rezultatele obţinute nu vor fi neapărat aceleaşi.
Postulatul al treilea afirmă că „dacă sistemul cuantic se află într-o
stare descrisă de funcţia de undă Ψ, măsurarea unei observabile fizice nu
duce cu certitudine la o anumită valoare proprie, ci se poate obţine oricare
din valorile proprii posibile dar cu probabilităţi diferite”. Probabilitatea ca
în urma unei măsurări să se obţină valoarea proprie an este :
wn=|(φn, Ψ)|2 (II.15)
unde φn este funcţia proprie a operatorului corespunzător.
Cum Ψ=Σcnφn, rezultă:
wn= |pn|2, cu Σwn=1
Deci probabilitatea de a găsi ca valoare a observabilei A una din
valorile proprii a1, a2, ..... an, ale operatorului  este egală cu pătratul
amplitudinii stărilor proprii respective φ1, φ2, .... φn.
În aceste condiţii se defineşte valoarea medie a valorilor obţinute în
mai multe măsurări repetate asupra observabilei A:
( , Â  )
 A  (II.16)
(,  )
sau :

71
 Mecanica cuantică

 
 A   ( n ,  ) an  w
2
n an (II.17)
n 1 n 1

În general, valoarea medie va fi diferită de o valoare proprie oarecare.

Un caz particular postulatului al treilea afirmă că „dacă în momentul
măsurării funcţia de stare a sistemului este una dintre funcţiile proprii ale
operatorului corespunzător observabilei măsurate, atunci ca rezultat al
măsurării se va obţine cu certitudine valoarea proprie corespunzătoare”.
Deci dacă starea sistemului Ψ, când se face măsurarea, este identică cu o
funcţie proprie φn a operatorului Â, atunci :
wn=|(φn,φn)|2= 1
şi :
(  n , Â,  n ) (  n , an n )
 A    an (II.18)
( n , n ) ( n , n )
Din cele formulate mai sus rezultă că, în general, înainte de a se face o
măsurare asupra unui sistem cuantic nu este posibil să se prevadă decât
probabilitatea cu care va apare fiecare stare particulară. După efectuarea
măsurării funcţia de undă a sistemului va fi cu siguranţă diferită de funcţia
de undă de dinainte de măsurare. Modificarea funcţiei de undă, determinată
de procesul măsurării, se numeşte „filtrarea pachetului de unde”.
Postulatul al patrulea al mecanicii cuantice afirmă că : „Măsurarea unei
observabile produce, în general, modificarea necontrolată a funcţiei de stare
a sistemului. Indiferent de forma funcţiei de stare înaintea procesului de
măsurare, după efectuarea măsurării ea se transformă într-o funcţie proprie
a operatorului corespunzător”. Să considerăm de exemplu că la măsurarea
2
ideală a observabilei A se găseşte valoarea ai, cu o probabilitate ci . După
măsurare, sistemul va fi descris de funcţia proprie φi, corespunzătoare
valorii proprii ai.

72
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

1.4. Posibilitatea măsurării simultane a unor mărimi fizice

Descrierea în limbaj clasic a proprietăţilor fizice ale obiectelor
microscopice necesită folosirea unor perechi de variabile complementare,
precizia fiecărui membru al unei perechi neputând fi îmbunătăţită decât pe
seama unei pierderi corespunzătoare în precizia celuilalt. Rezultă că
variabilele dinamice ale unui sistem cuantic nu pot fi definite toate simultan
cu o precizie infinită. Acest enunţ subliniază deosebirea esenţială dintre
mecanica cuantică şi mecanica clasică. Vom spune că două variabile
dinamice sunt compatibile dacă ele pot fi definite precis simultan.
Dacă se introduc abaterile pătratice medii, sau incertitudinile definite
prin :
2
(Â)2    ( Â -  Â ) 2    Â 2  - Â (II.19)
şi:
(Bˆ )2   ( Bˆ -  Bˆ  )2    Bˆ 2  -  Bˆ  2 , (II.20)
pentru două observabile ai căror operatori  şi B̂ au comutatorul
Cˆ  AB
ˆ ˆ  BA
ˆ ˆ , rezultă că incertitudinile pentru cele două observabile
satisfac în orice stare relaţia :
Cˆ
(Aˆ )2 (Bˆ )2   (II.21)
2i
numită relaţia de incertitudine generalizată.
[Se poate verifica că dacă Â = x̂ şi B̂ = pˆ x se obţine relaţia :
2
(xˆ ) (pˆ x )  
2
]2

2
Apare astfel evident faptul că incertitudinile asociate cu măsurătorile
simultane a două observatile sunt legate de comutatorul operatorilor
corespunzători.
Teorema sau principiul de compatibilitate afirmă că : „operatorii  şi
B̂ care corespund unor observabile compatibile A şi B, au o bază proprie
comună şi comută între ei”.
Matematic acest enunţ se scrie sub forma :
73
 Mecanica cuantică

Âφn=anφn
şi
B̂ φn=bnφn,
deoarece două observabile dinamice pot fi măsurate simultan dacă au
funcţii proprii comune. Formând comutatorul operatorilor  şi B̂ rezultă :
[ Â, B̂ ] φn =(Â B̂ - B̂ Â) φn = Â( B̂ φn - B̂ (Â φn )=
=Â(bn φn - B̂ (an φn)=bn an φn – an bn φn= 0
Deci două variabile dinamice reprezentate prin operatori comutativi
pot fi măsurate simultan şi două variabile dinamice reprezentate prin
operatori necomutativi nu pot fi măsurate simultan.

1.5. Evoluţia în timp a stării cuantice. Determinismul în

mecanica cuantică
Starea dinamică a unui sistem izolat fiind reprezentată prin funcţia de
undă în acel moment, există o legătură de la cauză la efect între funcţia de
undă la un moment iniţial dat şi funcţia de undă la orice moment ulterior.
Această legătură este exprimată prin următorul postulat, numit şi principiul
cauzalităţii.
Postulatul al cincilea al mecanicii cuantice afirmă că „pentru fiecare
sistem fizic există un operator hermitic liniar Ĥ , numit operatorul
hamiltonian, care determină evoluţia în timp a funcţiei de undă prin ecuaţia
diferenţială :

i  Ĥ (II.22)
t
Operatorul hamiltonian corespunde energiei totale a sistemului, astfel
încât ecuaţia cu valori proprii pentru acesta se scrie sub forma :
Ĥ φn=Enφn (II.23)
unde numerele En sunt valorile posibile ale energiei totale.

74
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

Conform relaţiei (II.22), fiind dată forma explicită a lui Ĥ putem

determina funcţia de undă a sistemului la un moment t, dacă cunoaştem
funcţia de undă la momentul iniţial.
Din cele expuse rezultă că, prin acţiunea principiului cauzalităţii,
mecanica cuantică ca şi mecanica clasică este o teorie deterministă. Totuşi,
în mecaniaca cuantică starea unui sistem se modifică nu numai cu trecerea
timpului, dar şi ca rezultat al faptului că se face o măsurare asupra stării.
Descrierea cauzală încetează de a mai fi valabilă atunci când sistemul intră
în interacţie cu instrumentul de observaţie. În aceste condiţii sistemul nu
mai este izolat, proprietăţile atribuite sistemului sunt în realitate proprietăţi
ale ansamblului (sistem cuantic – instrument de măsură) şi nu se mai poate
realiza descrierea separată a sistemului prin funcţia Ψ. Aceasta explică de
ce nu putem spune cu certitudine în ce stare se va găsi sistemul după un
proces de măsurare, ci putem face numai previziuni de natură statistică. În
sensul celor arătate rezultă o limitare a principiului cauzalităţii în mecanica
cuantică, aceasta nefiind o terorie complet deterministă.

1.6. Principalii operatori utilizaţi în mecanica cuantică

Formele explicite ale operatorilor care corespund diferitelor
observabile fizice sunt determinate de tipul spaţiului Hilbert folosit şi de
modul în care sunt reprezentaţi vectorii de stare. În formalismul
Schrödinger este utilizat un spaţiu Hilbert continuu, infinit dimensional, în
reprezentarea coordonată sau în reprezentarea impuls. În reprezentarea
coordonată, vectorii de stare sunt funcţii de coordonate Ψ=Ψ(x,y,z) şi
variabilele cuantice sunt reprezentate prin următorii operatori :

1). Operatorul coordonată (operatorul poziţie)

Deoarece funcţia de undă a fost considerată ca o funcţie de
coordonatele particulei, operatorii coordonate sunt chiar coordonatele
respective :

75
 Mecanica cuantică

xˆ  x ; yˆ  y; zˆ  z (II.24)
Valorile proprii ale operatorului coordonată formează un spectru
continuu.
Unei mărimi f(x,y,z) care depinde numai de coordonate îi
corespunde un operator f̂ (x,y,z) a cărui acţiune asupra unei funcţii se reduce
la înmulţirea acesteia cu f(x,y,z):
f̂ (x,y,z)Ψ (x,y,z)=f(x,y,z) Ψ (x,y,z)

2). Operatorul impuls

Pentru acelaşi mod de alegere a variabilelor funcţiei de undă,
operatorii proiecţiilor impulsului vor fi :
  
pˆ x  -i ; pˆ y  - i ; pˆ z  - i (II.25)
x y z
sau pˆ  - i  , unde  (nabla) este operatorul gradientului.
Operatorii proiecţiilor impulsului şi operatorii coordonatelor satisfac
anumite reguli de comutare.
Fie Ψ(x,y,z) funcţia de undă, atunci :
 
xˆ ( pˆ x  )  x (- i )- i (II.26)
x x
 
pˆ x ( xˆ)  i ( x)  - i x - i  (II.27)
x x
Prin scăderea relaţiilor (II.26) şi (II.27) se obţine :
( xˆ pˆ x - pˆ x xˆ )  i ,
adică  xˆ, pˆ x   i (II.28)
şi în mod analog :
 yˆ , pˆ y   i ;  zˆ, pˆ z   i , (II.29)
Aceste reguli de comutare se numesc relaţiile de comutare ale lui
Heisenberg.

76
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

De asemenea se poate arăta că :

 xˆ, pˆ y    xˆ ( pˆ y  ) - pˆ y ( xˆ,  ) =
 
= x (- i )i ( x )
x y
 
 - i x  i x 0
y y
(deoarece rezultatul derivării în raport cu una dintre variabilele x, y, z şi al
înmulţirii cu o alta nu depinde de ordinea acestor operaţii) .
Deci:
 xˆ, pˆ y    yˆ , pˆ z    zˆ, pˆ x   0 (II.30)
Relaţiile de comutare de mai sus se pot scrie sub forma :
 xˆ j , pˆ j   i şi  xˆ j , pˆ i   0 (II.31)
şi arată că, coordonata particulei după una dintre axe poate fi determinată
simultan cu componentele impulsului pe celelalte două axe, dar coordonata
şi componente impulsului pe aceeaşi axă nu există simultan.
Pe o cale asemănătoare se pot stabili relaţii de comutare pentru
orice funcţie f (x,y,z) şi operatorii impulsului :

 fˆ , pˆ x   i  f ;
  x
 fˆ , pˆ y   i f
  ; (II.32)
y
 fˆ , pˆ z   if
  z
Din aceste relaţii rezultă că impulsul nu se poate măsura simultan
cu o funcţie de coordonate, dacă aceasta din urmă conţine coordonate
corespunzătoare proiecţiei impulsului care trebuie măsurat.
Ecuaţia pentru funcţiile proprii ale operatorului impuls este de
forma :

77
 Mecanica cuantică


pˆ x   px  sau - i  px  unde px este valoarea
x
proprie.
Prin integrarea ultimei ecuaţii se obţine :
i
px x
 ( x)  N e , (II.33)
unde N este o constantă. Pentru ca această soluţie să fie finită trebuie ca px
să fie un număr real oarecare cuprins între - ∞ şi + ∞ . Rezultă că spectrul
valorilor proprii ale operatorului pˆ x este continuu.

3). Operatorul moment cinetic

Cunoscând operatorii coordonată şi impuls se poate obţine operatorul
oricărei observabile sub formă explicată.
Postulatul al şaselea afirmă că „Mecanica clasică, fiind un caz
particular al mecanicii cuantice, relaţiile dintre variabilele dinamice din
mecanica clasică sunt satisfăcute şi de operatorii corespunzători”. Acest
postulat este cunoscut şi sub denumirea de principiul de corespondenţă.
În mecanica clasică prin moment cinetic se înţelege produsul dintre
vectorul de poziţie şi impuls : l  r  p . Explicitând produsul vectorial
obţinem :
lx=ypz – zpy; ly=zpx - xpz; lz= xpy - ypx
Conform principiului de corespondenţă, relaţiile de mai sus
sunt satisfăcute şi de operatorii cuantici corespunzători, adică :
 
lˆx  yp ˆˆ y  i (z
ˆ ˆ z - zp - y ) (II.34a)
y z
 
lˆy  zp ˆˆ z  i ( x
ˆ ˆ x - xp -z ) (II.34b)
z x
 
lˆz  xp ˆˆx  i (y
ˆˆ y - yp -x ) (II.34c)
x y
Pentru aceşti operatori se demonstrează relaţiile :
 lˆx , lˆy   i lˆz ;  lˆy , lˆz  = i lˆx ;  lˆz , lˆx   i lˆy (II.35)
   

78
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

care arată că cele trei componente ale momentului cinetic nu pot avea
simultan valori determinate, cu excepţia cazului când simultan cele trei
componente sunt nule.
Din operatorii lˆ , lˆ , lˆ se compune operatorul pătratului
x y z

momentului cinetic :
lˆt2  lˆx2  lˆy 2  lˆz 2 (II.36)
Se constată că fiecare din componentele momentului cinetic comută
cu pătratul momentului cinetic :
 lˆt2, lˆx    lˆt 2 , lˆy   lˆt 2 , lˆz   0 (II.37)
     
deci pot avea simultan valori bine determinate.

4). Operatorul energie totală

Energia cinetică T, a unei particule de masă m0 şi impuls p este :
p2 1
T   ( px 2  p y 2  pz 2 )
2m0 2m0
Operatorul energie cinetică se scrie sub forma :
1
Tˆ  ( pˆ x 2  pˆ y 2  pˆ z 2 ) (II.38)
2m0
Înlocuind în (II.38) expresiile operatorilor pˆ x , pˆ y şi pˆ z din (II.25)
rezultă :
2
2 2 2 2
Tˆ  - ( 2  2  2) - V2 (II.39)
2m0 x y z 2m0
2 2 2
unde  este operatorul lui Laplace (  2  2  2 )
2 2

x y z
Funcţia proprie a operatorului energie cinetică este totodată şi
funcţia proprie a operatorilor impulsului, astfel încât energia cinetică este
măsurabilă simultan cu componentele impulsului şi desigur, operatorul
Tˆ comută cu operatorii pˆ , pˆ , pˆ . x y z

79
 Mecanica cuantică

Operatorul Û al energiei potenţiale este chiar U(x,y,z) deoarece

această energie este funcţie numai de coordonatele particulei x,y,z.
Operatorii Tˆ şi Û nu comută între ei şi deci energia cinetică şi
energia potenţială nu pot fi determinate simultan pentru o aceeaşi stare.
În mecanica clasică energia totală este suma energiei potenţiale şi a
celei cinetice. În mecanica cuantică, pentru operatorul care reprezintă
energia totală (operatorul hamiltonian) se poate scrie relaţia :
2
Hˆ  Tˆ  Uˆ ( x, y, z )  -  2  U ( x, y, z ) (II.40)
2m0
Remarcăm că în mecanica cuantică nu putem determina energia
totală măsurând separat energia potenţială şi respectiv energia cinetică.
Energia totală trebuie măsurată ca un întreg. Valorile posibile ale energiei
totale a particulei depind de forma concretă a energiei potenţiale U (x,y,z),
deci de câmpul de forţe în care se mişcă particula.
Din relaţiile lui Heisenberg se observă că energia şi timpul sunt
variabile canonic conjuncte şi deci pot fi reprezentate prin operatorii
tˆ şi Hˆ definite prin :

tˆ  t; Hˆ  i (II.41)
t
Tot în cadrul formalismului Schrödinger se poate utiliza
reprezentarea impulsurilor, vectorii de stare fiind Ψ = Ψ (px, py, pz) .
În acest caz operatorii variabilelor conjugate canonic vor fi :
pˆ x  px ; pˆ y  p y ; pˆ z  pz (II.42)
şi
  
xˆ  i ; yˆ  i ; zˆ  i . (II.43)
px p y pz

80
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

1.7. Ecuaţia Schrödinger

Aşa cum rezultă din principiul cauzalităţii, cunoaşterea funcţiei de
undă la un moment iniţial dat este suficientă pentru determinarea evoluţiei
sale ulterioare. Ecuaţia satisfăcută de funcţia Ψ trebuie să îndeplinească
anumite condiţii .
a) să fie liniară şi omogenă pentru a respecta principiul
suprapunerii stărilor;
b) să fie o ecuaţie diferenţială de ordinul întâi în raport cu timpul,
pentru a satisface principiul cauzalităţii .
Ecuaţia :

Hˆ   i (II.44)
t
numită ecuaţia de undă, este ecuaţia fundamentală de evoluţie în timp a
funcţiei de undă. Ea se poate obţine prin generalizarea operaţiei de
corespondenţă.
Dacă este cunoscută forma operatorului hamiltonian ( Hˆ ) , ecuaţia
(II.44) determină funcţiile de undă ale sistemului fizic considerat.
În anul 1926 fizicianul austriac Ervin Schrödinger a stabilit că
funcţia de undă pentru o particulă nerelativistă de masă m0, aflată într-un
câmp de forţe caracterizat de energia potenţială U (x,y,z,t), se află rezolvând
ecuaţia :
2
 2   2  2 
 (  2  2 )  U ( x, y, z, t )  i (II.45)
2m0 x 2 y z t
Ecuaţia (II.45) este cunoscută sub denumirea de ecuaţia
Schrödinger temporală în coordonate carteziene.
Ecuaţia Schrödinger trebuie privită ca un postulat fundamental al
mecanicii cuantice care îşi găseşte justificarea numai prin confruntarea
rezultatelor teoretice, în diferite cazuri particulare, cu experienţa.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească soluţiile ecuaţiei
Schrödinger au un caracter destul de general şi sunt următoarele :
1) să fie finite în întreg spaţiul;
81
 Mecanica cuantică

2) să fie univoce;
3) să fie continue şi să aibă derivate de ordinul întâi continue.
Condiţia de continuitate se păstrează şi în cazurile când câmpul
U(x,y,z) are suprafeţe de discontinuitate. Pe o asemenea suprafaţă trebuie ca
atât funcţia de undă cât şi derivatele ei să rămână continue. E necesar să
remarcăm şi faptul că continuitatea derivatelor nu are loc dacă pe o
suprafaţă oarecare energia potenţială U devine infinită. În regiunile din
spaţiu în care U = ∞, evident că particula nu poate pătrunde, adică în
această regiune trebuie ca peste tot Ψ = 0. Continuitatea lui Ψ impune că la
limita acestei regiuni Ψ să se anuleze. În acest caz derivatele lui Ψ suferă în
general un salt.
Dacă energia potenţială nu depinde explicit de timp, funcţia
Ψ(x,y,z,t) poate fi scrisă ca produsul a doi factori dependenţi numai de
coordonate şi respectiv numai de timp :
Ψ (x,y,z,t) = φ (x,y,z) f (t) (II.46)
Substituind (II.46) în (II,45) se obţine :
2
df (t )
- f (t ) ( x, y, z )  U ( x, y, z ) f (t )  i  ( x, y, z ) (II.47)
2m0 dt
sau prin împărţirea fiecărui termen cu produsul φ(x,y,z)f(t):

2
  ( x, y, z )  U ( x, y, z ) f (t )
2m0 1 df (t )
i (II.48)
 ( x, y , z ) f (t ) d t
Cei doi termeni din (II.48) fiind funcţii de variabile diferite,
independente, pot fi egali între ei numai dacă fiecare reprezintă o constantă.
Din considerente de analiză dimensională rezultă că această constantă de
separare a variabilelor trebuie să fie o energie. Deoarece într-un câmp de
forţe care derivă din energia potenţială U(x,y,z) rămâne constantă energia
totală E a particulelor, constanta de separare a variabilelor reprezintă chiar
energia totală. În aceste condiţii se obţin ecuaţiile :

82
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

df (t ) i
 - E f (t ) (II.49)
dt
şi :
2
  ( x, y, z )  U ( x, y, z ) ( x, y, z )  E ( x, y, z ) (II.50)
2m0
sau :
2m0
  ( x, y, z )  2  E - U ( x, y, z) ( x, y, z)  0 (II.51)

Întegrând ecuaţia (II.49) se obţine :

i
- Et
f (t )  const  e (II.52)
Ecuaţia (II.50) coincide cu ecuaţia pentru valorile proprii ale
operatorului hamiltonian, Ĥ φn=En φn şi se numeşte ecuaţia Schrödinger
independentă de timp.
O soluţie φn (x,y,z) a ecuaţiei (II.50) sau (II.51) poartă numele de
funcţia proprie care corespunde la valoarea proprie En a operatorului Ĥ .
Notând, deci, cu φn (x,y,z) funcţiile proprii şi cu En valorile proprii, soluţia
globală a ecuaţiei (II.45) se scrie sub forma :
i
- Ent
 n ( x, y, z, t )   n ( x, y, z )e (II.53)
Densitatea de probabilitate în aceste condiţii este dată de :

 n* n   n  x, y, z 
2

şi se constată că nu depinde de timp. Stările cuantice descrise de funcţii de

undă de forma (II.53) se numesc stări cuantice staţionare.
Studiul ecuaţiei Schrödinger conduce la următoarele rezultate :
1). Dacă E < 0, ecuaţia (II.51) nu are soluţii decât pentru anumite
valori ale lui E, formând un spectru discret. Se obţine astfel un rezultat
fundamental şi anume cuantificarea energiei. Funcţiile proprii ce corespund
acestor valori proprii se anulează la infinit. În aceste condiţii se spune că
particula se găseşte într-o stare legată.
2). Dacă E > 0, ecuaţia (II.51) poate fi rezolvată pentru orice
valoare pozitivă a lui E, adică energiile formează un spectru continuu.

83
 Mecanica cuantică

Funcţiile proprii corespunzătoare nu se anulează la infinit şi particula nu

rămâne localizată într-un domeniu finit. În aceste condiţii particula se
găseşte într-o stare nelegată.
Rezultatele de mai sus vor fi verificate pe exemple în paragrafele
următoare.

1.8. Densitatea curentului de probabilitate

Se consideră o particulă de masă m cu energia potenţială U  r  .
Scriem ecuaţia Schrödinger temporală pentru funcţia de undă  şi pentru
funcţia complex conjugată * :
2

   U   i
2m t
2
*
 *  U *  i
2m t
Înmulţim prima ecuaţie cu * , pe cea de-a doua cu  şi le scădem:
2

2m
  *
 *   i
t
  * 

Se utilizează identitatea:
  AB  BA  AB  BA
şi se obţine:
  
t
 *    
 2im
 *  * 

Se notează:

j r ,t  
2im
     
* *

şi ţinând seama că   r , t   P  r , t  rezultă:

2


P  r , t   j  r , t   0
t

84
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

Ecuaţia de mai sus reprezintă ecuaţia de continuitate pentru

densitatea probabilităţii de localizare. În aceste condiţii vectorul j  r , t 
poate fi interpretat ca o densitate a curentului de probabilitate. Se observă
că în cazul funcţiilor de undă reale ( *   ) densitatea curentului de
probabilitate este nulă.
Pentru a vedea semnificaţia ecuaţiei de continuitate, o vom integra pe
aceasta pe un volum V mărginit de suprafaţa  :

V t     dV  V jdV
*

şi aplicând teorema Gauss-Ostrogradski obţinem:

d
dt   jdS
 PdV 


Rezultă astfel că scăderea în timp a probabilităţii ca particula să se

afle în volumul V este egală cu fluxul de probabilitate care trece prin
suprafaţa  , care delimitează acest volum.
În mecanica cuantică, o particulă ale cărei proprietăţi statistice sunt
descrise de funcţia normată  nu are în general o poziţie bine determinată,
ci poziţiile sunt distribuite statistic cu densitatea de probabilitate * .
Dacă particula are sarcina electrică q, nici această sarcină nu este localizată,
ci este distribuită astfel încât densitatea de sarcină electrică este q* .

1.9. Variaţia în timp a valorii medii

Se consideră o observabilă A. Valoarea medie a acestei observabile
este:
A   *  q1,..., qN , t  Aˆ   q1,..., qN , t  d 
Variaţia în timp a acestei valori medii este:
d A  * ˆ Aˆ  
  A  *   * Aˆ d 
dt  t  t t 
Deoarece  satisface ecuaţia Schrödinger
85
 Mecanica cuantică


Ĥ   i
t
şi * satisface ecuaţia
*
Ĥ   i
* *

t
putem scrie:
d A  1 Aˆ 1 ˆ ˆ  d 
    Hˆ ** Aˆ   *   * AH
dt  i t i 
Având în vedere caracterul hermitic al hamiltonianului, relaţia de mai
sus devine:
 1 * ˆˆ ˆ
d A
     HA   * A 1 ˆ ˆ  d  
   * AH
dt  i t i 
ˆ
1
   * AH ˆ ˆ  d    * A d  
ˆ ˆ    * HA 
i  t
1 ˆ ˆ Aˆ
 A, H  
i  t
În particular, dacă operatorul  nu depinde explicit de timp, adică
Aˆ
 0 , ecuaţia se scrie sub forma:
t
d 1 ˆ ˆ
A  A, H 
dt i 
Aˆ
Se constată că dacă  0 şi operatorul  comută cu Ĥ , valoarea
t
medie a observabilei A nu variază în timp şi aceasta este o constantă a
mişcării.
Pentru un sistem al cărui hamiltonian nu depinde explicit de timp
Hˆ
(  0 ) şi considerând Aˆ  Hˆ , se obţine:
t
d 1
H   Hˆ , Hˆ 
dt i  
86
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

Deoarece hamiltonianul comută cu el însuşi, rezultă că energia este o

constantă a mişcării tuturor sistemelor al căror hamiltonian nu depinde
explicit de timp. Acest rezultat este echivalent cu legea conservării energiei
pentru sistemele conservative din mecanica clasică.

2. Sisteme cuantice unidimensionale

Problemele unidimensionale prezintă interes nu numai ca modele
simple care permit punerea în evidenţă a unor proprietăţi care pot fi regăsite
în situaţii mai complexe, ci şi pentru că într-un număr mare de probleme
este posibil să fim conduşi după unele operaţii adecvate la rezolvarea unor
ecuaţii de acelaşi tip ca şi ecuaţia Schrödinger unidimensională.
Dacă particula de masă m0 se deplasează pe axa x într-un anumit
potenţial U(x), ecuaţia Schrödinger independentă de timp este :
2
d2
(  U ( x) )  E (II.54)
2m0 dx 2
În cele ce urmează vom prezenta câteva aplicaţii ale ecuaţiei
Schrödinger în caz unidimensional, care vor evidenţia că pe de o parte
descrierea cuantică se reduce la aceea clasică la limita macroscopică, şi pe
de altă parte apar şi fenomene neclasice cum ar fi cuantificarea
observabilelor. Pentru ca să apară efecte tipic cuantice trebuie ca potenţialul
U(x) să prezinte o variaţie relativ mare pe o distanţă de ordinul unei lungimi
de undă.

2.1. Particula cuantică în groapa de potenţial cu pereţi infiniţi

Se consideră o particulă de masă m0 care se poate deplasa liber
(U(x) = 0) pe o porţiune a axei 0x cuprinsă între x = 0 şi x = l, dar care nu
poate părăsi acest domeniu (Fig. II.1).Se spune că particula se găseşte într-o
groapă de potenţial cu pereţi impenetrabili şi infiniţi, deoarece oricare ar fi
energia ei, particula nu poate depăşi domeniul în care se află. În condiţiile
figurii II.1.
87
 Mecanica cuantică

U(x)

0 x
Fig. II.1

  pentru x  0

U ( x)   0 pentru 0  x  l
  pentru x  l

Din punct de vedere clasic particula aflată în acest potenţial
poate avea orice valori pozitive a energiei. Din punct de vedere cuantic
studiul mişcării particulei necesită rezolvarea ecuaţiei Schrödinger pentru
domeniul cu x cuprins între 0 şi l, adică a ecuaţiei :
d 2 2m
2
 2 0 E  0 (II.55)
dx
Notând :
2m0 E
k2  2
(II.56)

se obţine :
d 2
2
 k 2  0 (II.57)
dx
cu soluţia :
φ=Aeikx+Be-ikx (II.58a)
sau :
φ=Csinkx+Dcoskx (II.58b)
Deoarece la limita unei bariere de potenţial infinit de înalte funcţia
de undă trebuie să se anuleze, condiţiile de continuitate în punctele x = 0 şi
x=l sunt :

88
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

  x  x 0  0 (II.59)
şi
  x  xl  0 (II.60)
Înlocuind soluţia (II.58b) în aceste condiţii va rezulta din (II.59)
n
D=0 şi din (II.60) kl = nπ, adică k  (n ) . Valoarea n = 0 este
l
exclusă deoarece ar conduce la o funcţie φ identic nulă.
Numărul n poartă numele de număr cuantic; el cuantifică atât
mărimea k cât şi energia. Valorile proprii ale energiei E rezultă din (II.56)
ţinând seama de valorile posibile ale lui E :
k 2 n2 2 2
2
En   (II.61)
2m0 2m0l 2
Rezultă că din punct de vedere cuantic particula nu poate avea
decât anumite valori ale energiei, care formează un spectru discret (energia
este cuantificată) . Când n = l obţinem energia stării fundamentale :
2 2
E1  ,
2m0 l 2
celelalte energii fiind de forma En = n2 E1.
Se observă că energia stării fundamentale este de ordinul
2
E1  . Acest rezultat este în concordanţă cu relaţiile de nedeterminare:
m0 l 2
când nedeterminarea în coordonată este ~l, nedeterminarea în impuls şi

odată cu aceasta însuşi ordinul de mărime al impulsului, este de ~ . Deci

l
p2 2
1
energia corespunzătoare ( ) este ~ 2 .
2m0 l m0
Trecerea de la cuantic la clasic se realizează printr-o apropiere a
nivelelor energetice, considerând particula de masă relativ mare sau valori
mari pentru lungimea gropii de potenţial.

89
 Mecanica cuantică

n
Introducând în (II.58b) D = 0 şi k  se obţine expresia
l
funcţiei proprii :
n
 n  C sin x (II.62)
l
cu care se calculează densitatea de probabilitate ca particula să se afle în
punctul de coordonată x :
n
Pn ( x)   n* ( x) n ( x)  c 2 sin 2 x (II.63)
l
Constanta C din (II.62) se determină din condiţia de normare a
funcţiei φn:
n
l

 sin xdx  1
2 2
C (II.64)
0
l
Efectuând calculele se obţine
2 2 n
C şi  n  sin x (II.65)
l l l
Extinzând problema la o particulă care se poate mişca într-o
groapă de potenţial tridimiensională cu pereţi impenetrabili (cutie
dreptunghiulară de potenţial) se obţine pentru energie expresia :
2 2
n12 n2 2 n32
En1 ,n2 ,n3  (   ) (II.66)
2m0 l12 l2 2 l32
şi pentru funcţia de undă :
8 n n n
 n ,n , n  sin 1 x sin 2 y sin 3 z (II.67)
1 2 3
l1 l2 l3 l1 l2 l3
unde l1, l2, şi l3 sunt dimensiunile gropii de potenţial iar n1, n2, n3 sunt
numere întregi pozitive.

2.2. Particula cuantică în groapa simetrică de potenţial cu pereţi

finiţi
Fie o particulă de masă m0 care se află în potenţialul :

90
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

 V0 pentru x-l (domeniul I)


U ( x)   0 pentru - l  x  l (domeniul II)
 V pentru xl
 0 (domeniul III)
reprezentat în fig. II.2. Din punct de vedere clasic dacă energia particulei
este mai mare decât înălţimea gropii de potenţial (E > V0) particula iese din
groapa de potenţial. Dacă energia particulei este mai mică decât înălţimea
gropii de potenţial (E < V0), particula nu poate pătrunde în zonele I şi III.

U(x)

I V0 II III
0 x
Fig. II.2

Din punct de vedere cuantic este necesar să se rezolve ecuaţiile

Schrödinger şi să se determine funcţiile proprii şi valorile proprii ale
energiei pentru cazul de interes E < V0.
Ecuaţiile Schrödinger pentru cele trei domenii sunt :

d 2 I 2m0
- 2 (V0 - E )  I  0 (domeniul I) (II.68)
d x2
d 2 II 2m0
 2 E  II  0 (domeniul II) (II.69)
d x2
d 2 III 2m0
 2 (V0 - E ) III  0 (domeniul III) (II.70)
d x2
Notând :
2m0
k12  k32  2
(V0 - E ) (II.71)

şi :

91
 Mecanica cuantică

2m0 E
k2 2  2
(II.72)

ecuaţiile devin :
d 2 I
2
- k12 I  0
dx
d 2 II
2
 k2 2 II = 0
dx
d 2 III
2
 k12 III  0
dx
cu soluţiile :
φI=Ae k1x+Be –k1x (II.73)
ik x –ik x
φII=Ce 2 +De 2 (II.74)
k x –k x
φIII=Fe 1 +Ge 1 (II.75)
Deoarece funcţiile de undă trebuie să fie finite, constantele B şi F
trebuie să fie nule. Condiţiile de continuitate pentru funcţiile de undă şi
derivatele lor de ordinul întâi sunt :
d I d II
I x  l
  II x  l
;  ; (II.76)
dx x  l dx x  l

d II d III
 II x  l
  III x  l
;  (II.77)
dx x  l dx x  l

Înlocuind în (II.76) expresiile funcţiilor de undă (cu B = 0 şi F = 0)

se obţine un sistem de ecuaţii cu necunoscutele A,C,D şi G.
A e -k1l = Ce – ik2l + De ik2l
k1 Be –k1l =ik2 ( Ce – ik2l - De ik2l )
Ce ik2l + De -ik2l = Ge -k1l
ik2 (Ce ik2l - De -ik2l ) = - k1 G e -k1l
Pentru ca acest sistem să admită soluţii nebanale trebuie ca
determinantul coeficienţilor constantelor să fie nul. Ca urmare a anulării
determinantului se obţine :
k1 = k2 tg k2l (când C = + D ) (II.78)
sau :
- k1 = k2 ctg k2l (când C = - D) (II.79)
92
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

Revenind la notaţiile făcute, ecuaţiile :

2m0 2m0 E 2m0 E
2
( V0 - E )  2
tg 2
l (II.80)

şi:
2m0 2m0 E 2m0 E
 2
(V0 - E )  2
ctg 2
l (II.81)

dau valorile posibile ale energiei.

În urma rezolvării grafice a ecuaţiei :
V0 - E 2m0 E
 tg 2
l (II.82)
E
În fig.II.3 se constată că abscisele punctelor de intersecţie
sunt valorile proprii permise ale energiei E .

tg 2m0E
h2

0
E

Fig. II.3

Rezultă că energia particulei aflată în interiorul gropii este

cuantificată, adică poate lua numai anumite valori.
Spre deosebire de cazul clasic, cuantic probabilitatea de a găsi
particula în domeniile I şi III este nenulă.
Densităţile probabilităţii de localizare
PI = φIx φI = A2 e -2k1|x| şi PIII = φ*III φIII =G2e -2k1x
sunt diferite de zero, dar scad rapid cu creşterea distanţei faţă de marginile
gropii de potenţial.

93
 Mecanica cuantică

2.3. Saltul de potenţial

Să considerăm o particulă într-un câmp de forţe care prezintă o
discontinuitate rectangulară în formă de treaptă, situată la x = 0 (Fig.II.4) .

U(x)

V0
I II
0 x
Fig. II.4

Discontinuitatea creează două regiuni : regiunea I în care particula

este liberă, deci energia potenţială este nulă, şi regiunea II caracterizată
printr-o energie potenţială constantă U = Eo. Particula, având în regiunea I
energia E, se îndreaptă pe direcţia x către treapta de potenţial. Impactul cu
aceasta modifică starea particulei; ea trece într-o stare proprie fie reflectată
de barieră, fie transmisă în regiunea II. Funcţiile de undă care descriu starea
particulei, înainte şi după interacţiunea cu bariera, se află prin integrarea
ecuaţiilor Schrödinger:
d 2 I 2m0
 2 E  I  0 ( în domeniul I ) (II.83)
d x2
d 2 II 2m0
 2 ( E - V0 ) II  0 ( în domeniul II ) (II.84)
d x2
2m E 2 2m
Notând : k12  02 şi k  2 0 ( E - V0 ) , ecuaţiile Schrödinger
2
se scriu sub forma :
d 2 I d 2 II
2
 k12 I  0 şi 2
 k 2 2 II  0 (II.85)
dx dx
cu soluţiile :
φI= A1eik1x + B1 e–ik1x (II.86)
φII = A2 e ik2x + B2 e –ik2x (II.87)
94
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

în care A1 e ik1x reprezintă unda progresivă incidentă pe barieră, B1 e –ik1x

reprezintă unda regresivă reflectată de barieră. A2 e ik2x reprezintă unda
progresivă în domeniul al doilea şi B2 e –ik2x unda regresivă din domeniul al
doilea. Deoarece în domeniul al doilea nu există un perete pe care unda să
se reflecte, trebuie ca B2 să fie nul.
În cele ce urmează interesează probabilitatea ca particula să se
reflecte pe bariera de potenţial şi probabilitatea de a trece dincolo de
aceasta. Se definesc :
B1
coeficientul de reflexie: r 
A1
şi
A2
coeficientul de transmisie: t 
A1
Obţinerea mărimilor astfel definite revine la aflarea amplitudinilor
B1 şi A2 în funcţie de A1. Condiţiile de continuitate pentru funcţiile de undă
şi derivatele lor sunt :
d I d II
I x=0
  II x=0
; 
dx x 0 dx x 0

sau :
A1 + B1 = A2
ik1A1 = ik1B1 = ik2A2 (II.88)
Din rezolvarea sistemului (II.88) rezultă :
k1 - k2 2k1
B1  A1 şi A2  A1 (II.89)
k1  k2 k1  k2
Şi :
k1 - k2 2k1
r  şi t  (II.90)
k1  k2 k1  k2
Se pot considera, pentru problema propusă, două cazuri
10 . E > V0 . În acest caz reflectanţa (R = r*r) şi transmitanţa
(T=1-R) sunt diferite de zero. Există deci o probabilitate nenulă ca particula
să se reflecte pe bariera de potenţial, spre deosebire de cazul clasic unde
particula trece cu siguranţă peste barieră şi deci R = 0. Pentru cazul în care
95
 Mecanica cuantică

E>> V0 , k2 ~ k1 şi atunci R ~ 0.
0
2 . E < V0. Conform fizicii clasice particula nu are posibilitatea să
treacă în domeniul al doilea. Pentru a obţine rezultatul în cadrul teoriei
 2m 
cuantice vom remarca valoarea negativă a lui k2 2  k2 2  2 0 ( E - V0 )  .
 
Deci k2 este imaginar şi poate fi scris sub forma :
 2m 
k2    2 0 (V0 - E )  1/ 2  i  .
 
Ţinând seama de relaţiile (II.90) se obţine :
(k1 - i  ) (k1  i  )
R  r *r   1 şi T 0 .
(k1  i  ) (k1 - i  )
Se constată deci că şi particula cuantică se întoarce în domeniul I
reflectându-se pe bariera de potenţial (fenomenul este cunoscut sub numele
de reflexie totală) . Înlocuind însă pe k2 în (II.87) (cu B2 = 0) rezultă :
 II  A2e-  x ,
adică o undă amortizată şi respectiv o densitate de probabilitate
PII   II * II  A2* A2e- 2  x 0
Se observă că de fapt comportamentul particulelor cuantice se
deosebeşte fundamental de cel al particulelor clasice.
Pentru particulele clasice domeniul cu x > 0 este inaccesibil pentru
E < V0 . Dimpotrivă, particula cuantică cu o anumită probabilitate poate
pătrunde în domeniul cu x > 0 şi în cazul E < V0 . Dacă
V0 = E ~ 1,6.1019J=1eV , adâncimea de pătrundere pentru un electron este
dată de :
1 1
   10 - 10
m
 2m0e
2
(V0 - E )

Se poate aprecia astfel că efectul observat este microscopic. Deci,

aşa cum am constatat, particula pătrunde în domeniul al doilea, întrucât
reflectanţa este egală cu unitatea, rezultă că particula se întoarce din
domeniul II în domeniul I. Un fenomen analog este întâlnit în optică la
96
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

reflexia totală, când undele pătrund în mediul mai puţin refrigent şi apoi se
întorc. De observat că dacă domeniul al doilea ar fi limitat şi foarte îngust
ar exista o probabilitate nenulă ca particula să treacă prin aceasta.

2.4. Bariera de potenţial. Efectul tunel.

2.4.1. Bariera dreptunghiulară de potenţial

Aşa cum s-a arătat la sfârşitul paragrafului precedent, particula

poate traversa o barieră de potenţial îngustă.
Fie o particulă de masă mo care se deplasează din domeniul I către o
barieră de potenţial de înălţime V0, descrisă de potenţialul
 0 pentru x  0

U ( x)   V0 pentru 0  x  0
0 pentru x a


V0
I II III
x
0 a
Fig. II.5

O astfel de repartiţie a potenţialului (Fig. II.5) este denumită barieră

dreptunghiulară de potenţial.
Din punct de vedere clasic dacă energia particulei este mai mare
decât înălţimea barierei (E > V0 ) particula traversează bariera de potenţial,
iar dacă energia sa este inferioară înălţimii barierei (E < V0) particula se
reflectă total şi nu mai ajunge în domeniul III.

97
 Mecanica cuantică

Din punctul de vedere al mecanicii cuantice comportarea particulei

este diferită. În primul rând chiar pentru E > V0 există o probabilitate nenulă
ca particula să fie reflectată. În al doilea rând pentru E < V0 există o
probabilitate diferită de zero ca particula să treacă prin barieră şi să ajungă
în domeniul cu x > a. O astfel de comportare a microparticulelor, imposibil
de explicat din punct de vedere clasic, rezultă direct din ecuaţia lui
Schrödinger.
În cazul în care E < V0 ecuaţia Schrödinger se scrie :
d 2 I 2m0 E
  I  0 (pentru domeniul I) (II.91)
d x2 2

d 2 II 2m0
 2 V0  E  II  0 (pentru domeniul II) (II.92)
d x2
d 2 III 2m0 E
  III  0 (pentru domeniul III) (II.93)
d x2 2

2m E 2m (V - E )
notând k12  k32  02 şi k2 2  0 02

se obţin ecuaţiile :
d 2 I
2
 k12 I  0
dx
d 2 II
2
 k2 2 II  0
dx
d 2 III
2
 k12 III  0
dx
cu soluţiile :
φI = A1 e ik1x + B1 e –ik1x (II.94)
k x –k x
φII = A2 e 2 + B2 e 2 (II.95)
φIII = A3 e ik1x + B3 e –ik1x (II.96)
ikx
Soluţia de tipul e corespunde undei care se propagă în sensul
pozitiv al axei x, iar soluţia e–ikx corespunde unei unde care se propagă în
sens contrar. În domeniul III există numai unda care a trecut prin barieră şi
se propagă de la stânga la dreapta, ca urmare B3 = 0.
Condiţiile de continuitate în punctele x = 0 şi x = a sunt .
98
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

d I d  II
I x 0
  II x 0
; 
dx x 0 dx x 0

d  II d  III
 II x a
  III x a
; 
dx x a dx x a

şi înlocuind soluţiile (II.94 – II.96) în aceste condiţii obţinem :

A1 + B1 = A2 + B2 (II.97)
ik1(A1 – B1) = k 2(A2 – B2) (II.98)
k a –k a ik a
A2 e 2 + B2e 2 = A3 e 1 (II.99)
k a –k a ik a
k2A2e 2 - k2 B2e 2 = ik1 A3 e 1 (II.100)
Pentru descrierea procesului fizic care are loc se introduce o
mărime relativă numită transparenţa barierei (D). Aceasta este definită ca
raportul dintre densitatea de probabilitate de a găsi particula dincolo de
barieră şi densitatea de probabilitate de a găsi particula în zona din faţa
barierei, ceea ce este echivalent cu raportul pătratelor modulelor
amplitudinilor undelor transmisă şi respectiv incidentă.
2
A3 A3* A3
D 2
 * (II.101)
A1 A1 A1
Pentru a stabili expresia transparenţei barierei este necesar să
obţinem o relaţie între amplitudinile A1 şi A3 . Din relaţiile (II.97) şi (II.98)
obţinem A1 în funcţie de A2 şi B2 :
A2 (i k1  k2 )  B2 (i k1 - k2 )
A1  (II.102)
2ik1
Din relaţiile (II.99) şi (II.100) obţinem A2 şi B2 în funcţie de A3:
A3 ei k1a (k2  i k1 ) - k2a
A2  e
2k 2
A3 ei k1a (k2 - ik1 ) k2a
B2  e
2k 2
Din ultimile două relaţii se observă că B2 creşte exponenţial cu a şi
A2 scade exponenţial cu a, aşa încât B2 fiind mult mai mare decât A2, în
relaţia (II.102) se poate neglija termenul care îl conţine pe A2 :

99
 Mecanica cuantică

B2 (i k1 - k2 ) A eik1a (ik1 - k2 )(k2 - ik1 ) k2a

A1 = 3 e
2ik1 4ik1k2
Expresia conjugată a lui A1 este :
A3 *eik1a (ik1  k2 )2 k2a
A1*  e
4ik1k2
iar pentru transparenţa D găsim :
16 k12 k2 2
D e- 2 k2a  D0e- 2 k2a (II.103)
k 
2
1
2
 k2 2

16 k12 k2 2
în care s-a notat D0  .
k 1
2
 k2 
2 2

Dependenţa transparenţei barierei de lăţimea şi înălţimea barierei

este dată de factoru1 exponenţial :
 2 
D  D0 exp   2m0 (V0 - E )a  (II.104)
 
Probabilitatea de a găsi particula în domeniul III e cu atât mai mare
cu cât lărgimea (a) a barierei este mai mică şi cu cât diferenţa dintre
înălţimea barierei şi energia particulei (V0 - E) este mai mică.
Deci cuantic, pentru E < V0, particula trece prin barieră.
Fenomenul de trecere prin bariera de potenţial a căpătat denumirea
de efect tunel. Bariera de potenţial nu influenţează energia particulei
întrucât în domeniul III aceasta are tot energia E.
Efectul tunel este un efect specific cuantic fără analog clasic. Dacă
a~10 -13 cm (dimensiuni de ordin nuclear), m0~10– 27kg (masa unui nucleon),
V0-E~10 MeV se obţine D~e-1 . Dacă pentru aceeaşi particulă şi pentru
aceeaşi valoare a înălţimii barierei de potenţial a = 1 cm rezultă D ~ 10 -13 .
Se constată astfel că în domeniul fenomenelor macroscopice efectul tunel
lipseşte.

100
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

2.4.2. Bariera de potenţial de formă oarecare

Rezultatele de mai sus pot fi generalizate în cazul unei bariere de
potenţail de o formă oarecare (Fig.II.6). Se consideră o particulă cu energia
E < V0 . În aceste condiţii în calculul transparenţei intervine numai
porţiunea de barieră cuprinsă între abscisele xa şi xb care delimitează
domeniul de barieră pentru care E < V0. Se împarte acest interval în n
bariere dreptunghiulare de potenţial având aceeaşi lăţime Δx.

V0
E

xa xb x
Fig. II.6

Calculul transparenţei acestei porţiuni se poate face aproximând-o

cu o cascadă de bariere dreptunghiulare de potenţial. Dacă E < V0 există un
număr n de bariere pe care particula le poate străbate prin efect tunel.
An*1 An1 An*1 An1 An* An A3* A3 A2* A2
D *  * ... 
A1 A1 An An An*1 An1 A2* A2 A1* A1
n
 Dn Dn1...D2 D1   Di
i 1

unde An1 şi A1 sunt amplitudinile undelor de Broglie transmisă prin cele n

bariere, respectiv incidentă şi D1, D2 ,..., Dn sunt transparenţele barierelor
dreptunghiulare de potenţial de lăţime xi , date de expresia:

 2 
Di  D0i exp   2m V0i  E xi 
 
Se obţine pentru transparenţa barierei:

101
 Mecanica cuantică

n
 2 n 
D   D0i exp    2m V0i  E xi   
i 1  i 1
 
(II.105)
 2 n 
 D0 exp    2m V0i  E xi  
 i 1
 
n
unde am notat D0   D0i .
i 1

Când xi  0 suma poate fi aproximată cu integrala de-a lungul

curbei U(x) în intervalul  xa , xb  şi:

 2 xb 
D  D0 exp   2m U  x   E  dx  (II.106)
 xa

Relaţia (II.106), care permite calculul transparenţei barierei de
potenţial de o formă oarecare, se numeşte formula lui Gamow.

2.4.3. Aplicaţii
Pe baza efectului tunel se pot explica fenomene ca : emisia la rece a
electronilor dintr-un metal, funcţionarea diodelor tunel, dezintegrarea  ,
etc.

a) Emisia la rece a electronilor din metale (emisia autoelectronică)

Se ştie că pentru a scoate un electron dintr-un metal trebuie cheltuit
un lucru mecanic. Prin urmare, energia potenţială a electronului din metal
este mai mică decât în afara metalului. Acest fapt poate fi exprimat în
modul cel mai simplu dacă se ia energia potenţială a electronului U(x) egală
cu zero în interiorul metalului, iar în exteriorul metalului egală cu U0>0,
astfel încât energia potenţială are forma reprezentată în fig. II.7.

102
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

U(x)

Metal B Vid
U C
U0 0 - eE
EF xA
0 x
Fig. II.7

Schematizând în felul acesta alura reală a energiei potenţiale,

operăm cu câmpul mediu din interiorul metalului. În realitate, potenţialul
din interiorul metalului variază periodic din punct în punct cu perioada
reţelei cristaline. Aproximaţia noastră corespunde ipotezei unor electroni
liberi, deoarece dacă U(x)=0, în interiorul metalului nu există nici un fel de
forţe care să acţioneze asupra electronului.
Distribuţia energetică a acestor electroni este astfel încât energia lor
E<U0 ( la 0K electronii umplu toate nivelele până la EF<U0 (EF fiind
energia Fermi). Dacă se aplică un câmp electric de intensitate ξ îndreptat
spre suprafaţa metalului atunci la energia potenţială a electronului se
adaugă energia potenţială a electronului în câmpul constant ξ , egală cu –
eξx. Energia potenţială a electronului va fi :
U’(x) =U(x)=eξx =U0-eξx pentru x>0
U’(x)=0 pentru x<0
Curba energiei potenţiale capătă acum altă formă, remarcându-se
faptul că se formează bariera OBA. În interiorul metalului nu se poate
obţine un câmp mare, deoarece modificarea lui U(x) are loc numai în afara
metalului. Dacă intensitatea câmpului electric este suficient de mare
( ξ =108 ÷ 10 10V/m) bariera care se formează este îngustă şi electronii pot
părăsi metalul prin efect tunel. Acest fenomen poartă numele de emisie
autoelectronică sau emisie la rece.
În aceste condiţii se obţine pentru transparenţa barierei expresia:

103
 Mecanica cuantică

 const 
D  D0 exp  
  
În cele prezentate mai înainte s-a considerat că la suprafaţa metalului
are loc o discontinuitate în energia potenţială a electronilor, reprezentată în
figură de peretele gropii de potenţial. În realitate, o astfel de discontinuitate
nu are loc datorită în special forţei imagine.. Un electron care se află la o
distanţă x de suprafaţa metalului va „induce” o sarcină +e la o distanţă egală
în interiorul metalului, iar forţa (numită „forţa imagine”) cu care electronul
va fi atras de suprafaţa metalului va fi:
e2
F
4  2 x 
2

e2
Acestei forţe îi corespunde energia potenţială U1   , care este
16 x
reprezentată în figura de mai jos prin curba OMN. La aplicarea unui câmp
exterior de intensitate  , în afara energiei potenţiale U1 electronul se va
găsi în regiunea de energie potenţială U 2  e x datorată câmpului electric
(curba OBA din figură), astfel încât energia sa potenţială va fi:
e2
U  U1  U 2    e x
16 x
reprezentată în figură prin curba plină RPQ. Observăm că înălţimea barierei
de potenţial pe care trebuie să o depăşească electronul pentru a putea părăsi
metalul a scăzut cu  . Această coborâre a barierei de potenţial se numeşte
efect Schottky.
Valoarea maximă a energiei potenţiale corespunzătoare punctului P
va rezulta din anularea derivatei de ordinul întâi a energiei potenţiale şi se
obţine:
1
 e3  2
 
 4 
U max
 0 

104
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

B
Metal Vid N

EF P
R Q
0 A

b) Ionizarea atomilor în câmpuri electrice (autoionizarea)

În mod similar cu scoaterea electronilor din metal datorită unui
câmp electric intens (emisia la rece), câmpul electric poate smulge electroni
şi din atomii de gaz. Acest fenomen se numeşte autoionizare. Pentru
explicarea fenomenului să examinăm energia potenţială a unui electron din
atom în prezenţa unui câmp electric exterior.
Fie U(x) energia potenţială a electronului în absenţa unui câmp
exterior. Câmpul electric exterior ξ este îndreptat după axa Ox. Atunci
energia potenţială totală a electronului este U’(x) = U(r) +e ξx , r=|x| .
În absenţa câmpului exterior U’(r) = U(r) şi are forma reprezentată
în figură prin linia punctată.

U(x)
a
U’(x)

X0
x
U(r) U(r)

Um
U’(x)
b’ b
105
 Mecanica cuantică

Fig. II.8

Energia potenţială suplimentară datorată câmpului exterior este eξx

şi este reprezentată de dreapta aa’. Curba energiei potenţiale totale U’,
obţinută prin suprapunere, este reprezentată în figură cu linie plină. Dacă
energia E = E’’ > Um electronul nu va fi reţinut în apropierea atomului şi se
va îndepărta înspre x negativ. Dacă energia E = E’’ < Um’ după legile
mecanicii clasice, electronul ar rămâne în interiorul atomului. Conform
mecanicii cuantice există posibilitatea ca electronul să treacă totuşi prin
barieră prin efect tunel şi să se producă ionizarea atomului (autoionizare).
Din cele expuse rezultă că şi mecanica clasică admite posibilitatea ionizării
unui atom de către un câmp electric exterior. Deosebirea faţă de mecanica
cuantică constă în aceea că, după legile mecanicii cuantice, această ionizare
poate avea loc în câmpuri mai mici decât cele prezise de mecanica clasică.
Totuşi, la câmpuri mici, bariera va fi largă şi transparenţa ei va avea o
valoare mică.

c) Efectul Josephson
Dacă două metale supraconductoare S1 şi S2 sunt despărţite printr-un
0
strat izolator subţire (aproximativ 10 A ), apare un curent datorat tunelării
perechilor Cooper.

S1 S2

Pentru a stabili expresia intensităţii curentului prin stratul izolator se

rezolvă ecuaţiile Schrödinger pentru perechile de electroni Cooper din cei
doi supraconductori:

106
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

1
i  H11  K  2
t
 2
i  H 2 2  K 1
t
unde:
1  n1 ei1 ;  2  n2 ei2
cu n1 şi n2 concentraţiile de perechi din supraconductori, 1 , 2 fazele
funcţiilor de undă.
Între perechile de electroni Cooper din cele două părţi ale joncţiunii
apare o corelaţie, un cuplaj, iar K din ecuaţii reprezintă energia de cuplaj.
Pentru n1 n2 n rezultă:
dn 2 K
 n sin 1   2 
dt
şi
d1 d 2 1
   H 2  H1 
dt dt i
Intensitatea curentului prin stratul izolator va fi:
d dn
j  nqv   qv  j0 sin 1  2 
dt dt
Rezultă că va exista un curent prin joncţiune dacă 1   2 .
Dacă pe stratul izolator nu se aplică o tensiune electrică, energiile
perechilor din cei doi supraconductori sunt egale
H1  H 2 şi 1  2  0  const şi j  j0 sin 0 . În aceste condiţii prin circuit
va trece un curent electric continuu (efectul Josephson staţionar).
Dacă pe stratul izolator se aplică o tensiune electrică U, atunci
2eUt
H 2  H1  qU  2eU ,1   2   0 şi j  j0 sin t  0 

2eU
adică se obţine un curent alternativ cu pulsaţia   (efectul Josephson

nestaţionar).

107
 Mecanica cuantică

Joncţiunile Josephson se pot utiliza la realizarea de circuite logice cu

timpi de comutare de ordinul picosecundelor, puterea disipată fiind foarte
mică, de ordinul 106W .

d) Diferenţa de potenţial de contact

Diferenţa de potenţial de contact, descoperită de Volta, poate fi
explicată prin trecerea realizată de electronii primului metal prin bariera de
potenţial care desparte cele două metale. Ca urmare a străpungerii barierei
electronii primului metal se distribuie pe nivelele libere ale celui de al
doilea metal.
Electronii celui de al doilea metal nu pot trece spre primul metal
deoarece nivelele acestuia sunt ocupate cu electroni. Astfel primul metal se
va încărca cu sarcină electrică pozitivă şi cel de-al doilea cu sarcină
electrică negativă, realizându-se o diferenţă de potenţial exterioară,
proporţională cu diferenţa lucrurilor de extracţie.

e) Dioda tunel (dioda Esaki)

Funcţionarea unor dispozitive electronice cum ar fi dioda tunel are
loc pe baza fenomenului de traversare a barierei de potenţial. Elementul
esenţial al unei astfel de diode este o joncţiune p-n între doi semiconductori
0
cu concentraţie mare de purtători. Joncţiunea are o grosime de 10-20 A şi
permite trecerea electronilor dintr-o regiune în alta, sub acţiunea unui câmp
exterior, prin efect tunel.

f) Dezintegrarea  - radioactivă
Multe elemente radioactive se dezintegrează emiţând particule  .
Din analiza spectrelor  emise de nucleele radioactive se constată că
energia particulelor  este în general mai mică de 10MeV. Nucleul poate fi

108
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

privit ca o groapă de potenţial în formă de crater aşa cum se vede în figura

II.9a.

U(r)

E
0 R R0 r
Fig. II.9a

Pentru majoritatea elementelor cu Z>60 înălţimea barierei este

peste 20 MeV, deci mai mare decât energia particulelor  . Din punctul de
vedere al fizicii clasice o astfel de particulă nu ar putea ieşi din nucleu
deoarece energia sa este mai mică decât înălţimea barierei de potenţial.
Conform mecanicii cuantice ieşirea unei particule  are loc prin efect tunel
cu o anumită probabilitate care este tocmai constanta de dezintegrare.
Înălţimea barierei de potenţial poate fi aproximată prin relaţia:
Z  Z N  Z  e2
U1 
R
unde Z e şi ZN e reprezintă sarcinile electrice ale particulei  şi respectiv
nucleului, iar R este raza nucleului.
Presupunem că o particulă alfa care se află în nucleu, deci într-o
groapă de potenţial ca în figura II.9b execută n ciocniri în unitatea de timp
cu pereţii barierei. Înmulţind acest număr cu probabilitatea ca particula să
traverseze bariera la o ciocnire, se obţine constanta de dezintegrare
 :   nD , unde D este transparenţa barierei de potenţial. Dacă particula
alfa din interiorul nucleului are viteza v, numărul de ciocniri este egal cu

109
 Mecanica cuantică

v
, unde R0 este raza nucleului. Viteza poate fi determinată admiţând că
2R0
lungimea de undă de Broglie este egală cu diametrul nucleului:
h
 2 R0
Mv
Înlocuind pe v din această relaţie în expresia lui n se obţine:
h
n
4MR0 2
În cazul barierei dreptunghiulare de potenţial transparenţa barierei
este dată de expresia:
 2 
D  D0 exp   2M U1  E d  ,
 
unde d reprezintă lăţimea barierei.
În aceste condiţii se obţine pentru constanta radioactivă expresia:
h  2 
 exp   2 m U1  E  d 
4MR0 2
Formula obţinută arată dependenţa lui  de energia particulelor alfa
(E), de înălţimea (U1) şi lăţimea (d) a barierei, ceea ce poate explica valorile
foarte diferite ale constantei de dezintegrare pentru nucleele radioactive.

U(r)
d

E
0 r
Fig. II.9b

110
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

2.5. Oscilatorul armonic liniar

Pentru a ilustra corespondenţa dintre mecanica clasică şi mecanica
cuantică vom compara mişcarea oscilatorului clasic cu mişcarea
oscilatorului cuantic.

2.5.1. Teoria clasică

În mecanica clasică un oscilator armonic este format dintr-un punct
material care se deplasează de-a lungul unei axe şi este supus unei forţe
proporţionale cu distanţa :
Fe(x)=-kx=-mω2x, (II.107)
k
m fiind masa punctului material şi   fiind pulsaţie proprie.
m
Ecuaţia de oscilaţie este :
mx  - kx cu soluţia x = A cos (ωt+ φ) (II.108)
Energia potenţială corespunzătoare este :
x
1
U ( x)  -  Fe ( x)dx  m 2 x 2 (II.109)
0
2
Energia totală a oscilatorului este legată de amplitudinea A a
oscilaţiilor prin relaţia :
1 1
E  mv2  U ( x)  m 2 A2 (II.110)
2 2
Desigur oscilatorul armonic este o idealizare, deoarece presupune o
creştere nelimitată a forţei elastice pe măsură ce particula se depărtează de
poziţia de echilibru. În toate cazurile reale, începând de la o anumită
valoarea a amplitudinii, se produc devieri apreciabile de la armonicitate şi
la valori mari ale lui x forţa de interacţiune tinde către zero şi energia
potenţială către o valoare constantă. Totuşi pentru amplitudini mici de
oscilaţie modelul oscilatorului armonic este perfect utilizabil.

111
 Mecanica cuantică

2.5.2. Teoria cuantică

În teoria semicuantică a lui Planck se afirmă că energia unui
oscilator armonic liniar nu poate avea decât valorile nh (cu n = 0, 1, 2, ...),
obţinându-se nivele energetice echidistante cu E  h .
Totuşi, pe baza ipotezei lui Planck, problema oscilatorului nu este
pe deplin rezolvată, deoarece valoarea nulă a energiei nu este de conceput
pentru o particulă cuantică. Într-adevăr valoarea nulă a energiei presupune

repausul particulei, dar ţinând seama de relaţia Heisenberg xpx  ar

2
rezulta că imprecizia în localizarea particulei tinde la infinit.
Din punct de vedere cuantic studiul oscilatorului se face cu ajutorul
ecuaţiei Schrödinger unidimensionale :
d 2 2m
 2  E - U ( x)  0 (II.111)
d x2
sau :
d 2 2m
2
 2 ( E - 2 2 2mx 2 )  0 (II.112)
dx
Notând :
2m E 2 m
a 2
şi b  (II.113)

se ajunge la ecuaţia :
d 2
2
 (a - b 2 x 2 )  0 (II.114)
dx
Făcând schimbarea de variabilă z  bx şi ţinând seama de
relaţiile:
d d d 2 d 2
 b şi b ,
dx dz d x2 d z2
ecuaţia Schrödinger devine :
d 2 a
2
 (  z2 )   0 (II.115)
dz b

112
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

Această ecuaţie admite soluţii mărginite, univoce şi continue în

intervalul (- ∞ ; + ∞) numai când :
a
 2n  1 ; cu n = 0,1,2, ..... (II.116)
b
O ecuaţie de tipul :
d 2
2
 (2n  1  z 2 )  0 (II.117)
dz
are soluţii de forma :
1 2
- z
 n  Cne 2
H n ( z) (II.118)
unde H n  z  reprezintă polinoamele Hermite definite prin relaţia:

d ne z
2

H n  z    1 e
n z2

dz n
Primele câteva polinoame Hermite sunt:
H 0  z   1; H1  z   2 z; H 2  z   4 z 2  2
Constanta Cn din expresiile funcţiilor proprii se determină din
condiţia de normare:

  n  x  dx  1
2



şi rezultă
1
 m  4 1
Cn   
   2n n!
Înlocuind în relaţia (II.116) expresiile pentru a şi b (II.113) se obţine:
2mE
2
 2n  1 sau
2 m

1
En  (n  )h (II.119)
2
Rezultă astfel că din punct de vedere cuantic oscilatorul armonic
poate avea numai valori discrete ale energiei, analog cu oscilatorul lui

113
 Mecanica cuantică

Planck, iar diferenţa dintre energiile a două nivele succesive este aceeaşi
h (Fig. II.10). În desen ordonata reprezintă energia potenţială, iar abcisa
reprezintă deviaţia x. În aceeaşi figură liniile orizontale reprezintă nivelele
de energie En pentru diferite valori ale lui n. Astfel de diagrame care
reprezintă simultan spectrul energetic şi energia potenţială permit să facem
o comparaţie cu imaginea clasică a mişcării oscilatorii.

U(x)
5
n=2 E2 = h
h 2
3
n=1 E1 = h
2
h 1
E0 = h
n=0 1 2
h
2 0 x
Fig. II.10

Teoria indică existenţa unei energii minime

1
E0  ( h ) corespunzătoare stării fundamentale ale oscilatorului (n=0).
2
Această energie este cunoscută sub denumirea de energie de zero şi
existenţa ei este în concordanţă cu relaţia de incertitudine. Într-adevăr, a
avea o particulă în repaus în origine ar însemna ca px=0 şi x=0 în acelaşi

timp, ceea ce ar fi incompatibil cu Δ xΔ px  .

2
Existenţa energiei de zero a fost pusă în evidenţă şi experimental la
difuzia razelor Röntgen pe cristale la temperaturi joase precum şi în
spectrele moleculare. Dacă nu ar exista oscilaţii ale reţelei cristaline la
astfel de temperaturi, adică dacă E0 =0 cum rezultă din teoria semicuantică,
atunci nu ar exista interacţiunea razelor Röntgen cu reţeaua cristalină şi ca
urmare nu ar avea loc difuzia. Dimpotrivă dacă pentru T → 0 energia
minimă este diferită de zero, mărimile care indică existenţa difuziei la
temperaturi joase trebuie să tindă la o anumită limită finită.

114
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

Experienţele au dovedit această ultimă situaţie şi au confirmat

valabilitatea concluziilor care rezultă din teoria lui Schrödinger. Dacă se
compară probabilitatea cu care oscilatorul poate fi observat în diversele
poziţii determinate de coordonata x se constată deosebiri în cazul cuantic
faţă de cel clasic. Din punct de vedere clasic viteza oscilatorului atinge
valoarea cea mai mare atunci când trece prin poziţia de echilibru, iar în
poziţiile de elongaţie maximă viteza oscilatorului este nulă.
Rezultă că probabilitatea de a găsi oscilatorul în apropierea punctelor
de elongaţie maximă este mai mare decât probabilitatea de a-l găsi în
apropierea poziţiei de echilibru. Astfel densitatea probabilităţii de localizare
poate fi caracterizată prin modulul inversului mărimii vitezei oscilatorului.
Deoarece pentru oscilatorul armonic clasic :
x x
 cos  t şi  -sin  t ,
A A
rezultă :
x2 x2
 1
A2  2 A2
de unde : x2   2 A2 -  2 x2
şi :
1 1
 (II.120)
x A -x2 2

Graficul funcţiei (II.120) este prezentat în figura II.11 prin curba

punctată.
Din punct de vedere cuantic, soluţia φn a ecuaţiei Schrödinger
permite aflarea densităţii probabilităţii P(x) ca oscilatorul să se afle într-un
punct de abscisă x. Astfel :
Pn(x) =  n* n .

115
 Mecanica cuantică

-A 0 +A x
Fig. II.11

Deoarece diferitele stări descrise de funcţiile φn (II.118) sunt definite

de numărul cuantic „n”, o reprezentare a densităţii de probabilitate în
funcţie de x nu poate fi făcută decât pentru o anumită valoare a numărului
n. Pentru n = 0, polinomul Hermite este H0 = 1, astfel încât :
2 m
-
P0  C0 e
2 - z2
 C0 e
2 - bx 2
 C0 e
2 x2
(II.121)
În figura II.11 este prezentată prin curba continuă dependenţa
(II.121). Se constată că pentru densitatea de probabilitate se obţine o curbă
gaussiană cu maximul la x=0. Rezultatul acesta este diferit de cel obţinut în
teoria clasică (curba punctată). O altă deosebire importantă este aceea că
oscilatorul clasic nu poate depăşi domeniul x’ [-A,+A], în timp ce
oscilatorul cuantic se poate găsi în tot spaţiul deoarece densitatea de
probabilitate (II.121) se anulează numai la infinit.
Teoria oscilatorului liniar armonic are o mare importanţă în aplicaţii,
deoarece, printr-o alegere potrivită a coordonatelor, mişcarea oricărui
sistem de particule care efectuează oscilaţii mici poate fi redusă la mişcarea
unui sistem de oscilatori independenţi. Ca exemplu atomii în molecule sau
atomii unui corp solid pot fi trataţi ca sisteme de oscilatorii.

116
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

3. Mişcarea unei particule în câmp central

Pentru a prezenta mişcarea unei particule în câmp central este
necesară prezentarea teoriei cuantice a momentului cinetic :

3.1. Momentul cinetic

Pentru a afla valorile proprii şi funcţiile proprii ale momentului
cinetic este comod să se utilizeze coordonatele sferice r, θ şi φ care sunt
legate de coordonatele carteziene x, y, z prin relaţiile (fig. II.12)
x = r sin θ cos φ
y = r sin θ sin φ (II.122)
z = r cos θ
Operatorii componentelor momentului cinetic în funcţie de
coordonatele carteziene sunt daţi de expresiile (II.34a – II.34c).

M
r
0
y

M
x
Fig. II.12

Pentru a trece la expresiile acestor operatori în coordonate sferice se

utilizează relaţiile :
  r    
  
x rx  x  x

117
 Mecanica cuantică

  r    
   (II.122)
y ry  y  y
  r     
  
z r z  z  z
z y
Deoarece : r2 = x2 + y2 + z2; cos  şi tg  , relaţiile
r x
(II.123) devin :

  1  sin  
 sin cos   cos cos  -
x r r  r sin 
  1  cos 
 sin sin   cos sin  - (II.124)
y r r  r sin 
  sin 
 cos -
z r r 
În aceste condiţii pentru operatorii proiecţiilor momentului cinetic
orbital se obţin expresiile :
 
lˆx  i (sin   ctg cos ) (II.125a)
 
 
lˆy  -i (cos   ctg sin  ) (II.125b)
 

lˆz  -i (II.125c)

şi respectiv :
 1   1 2 
lˆt 2  lˆx 2  lˆy 2  lˆz 2  -
 sin   (sin  )  sin 2   2 
2
(II.126)
 
Se constată că fiecare dintre operatorii componentelor momentului
cinetic comută cu operatorul pătratului momentului cinetic, adică :
lˆt 2 , lˆx   0 , lˆt 2 , lˆy   0 , lˆt 2 , lˆz   0
     
Deci este posibil să se cunoască simultan şi exact momentul cinetic
şi una din componentele sale. Pentru operatorii lˆx , lˆy , lˆz se demonstrează
relaţiile :
118
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

lˆx , lˆy   i lˆz , lˆy , lˆz   i lˆx , lˆz , lˆx   i lˆy

     
care arată că cele trei componente ale momentului cinetic nu pot avea
simultan valori bine determinate.
În cele ce urmează vom determina valorile şi funcţiile proprii
2
pentru operatorii lˆz şi lˆt .
Pentru proiecţia momentului cinetic orbital pe axa Oz, ecuaţia cu
valori proprii se scrie :
lˆz Φ(φ) = lz Φ(φ) (II.127)
sau :

i  lz 

dΦ i
 l z d (II.128)

Soluţia acestei ecuaţii este :
i
( )  N exp ( lz ) (II.129)

cu N constanta de integrare.
Funcţia de undă Φ(φ) trebuie să fie univoc determinată şi deoarece
variabila φ variază între 0 şi 2 π, condiţia de univocitate se scrie :
 ( )   (  2  ) ,
sau :
i i 
N exp ( lz )  N exp  lz (  2 )  .
 
1
de unde rezultă : exp ( 2 lz )  1

În aceste condiţii rezultă

2  lz
cos  1

şi respectiv lz  m , unde m = 0, ±1, ±2, ...

119
 Mecanica cuantică

Acest număr poartă numele de număr cuantic magnetic. Deoarece

axa Oz nu este fixată prin nici o condiţie fizică rezultă că şi operatorii lˆ şi x

lˆy vor avea tot valorile proprii m . Deci proiecţiile momentului cinetic pe
o direcţie oarecare sunt cuantificate (fig.II.13).

z z z

z z z
Fig. II.13

Pentru determinarea constantei N din expresia funcţiei proprii

(II.129) se foloseşte condiţia de normare :
2

  ( )( )d 1
*

1 1
de unde N = şi  m ( )  exp(im ) (II.131)
2 2
Deoarece lˆt 2 , lˆz   0 , operatorii lˆt 2 şi lˆz au funcţii proprii
 
comune, notate Ylm (θ, φ) care sunt soluţii ale ecuaţiilor :
lˆz Yl (θ, φ) = lz ylm(θ, φ) (II.132)
şi :
lˆt 2 Ylm(θ, φ) = lˆt 2 Ylm(θ, φ) (II.133)
Deoarece lz nu depinde decât de φ, se poate pune :
Ylm (θ, φ) = P lm (θ) Φ m (φ) = P lm(θ) exp(im φ) (II.134)
Introducând (II.134) şi (II.133) şi ţinând seama de (II.126)
rezultă :

120
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

 1   m2  lt 2
 sin  (sin  )  sin 2   Plm ( )  2 Plm ( )  0 (II.135)
 
Matematic se arată că ecuaţia (II.135) admite soluţii uniforme şi
mărginite numai în cazul în care :
lt 2
2
 l (l  1) ,

unde l este un număr întreg şi pozitiv, inclusiv zero, denumit număr cuantic
orbital. Rezultă că şi operatorul pătratului momentului cinetic prezintă un
spectru discret cu valorile proprii
lt 2  2
l  l  1 (II.136)
Funcţiile proprii ale operatorului lˆt 2 sunt de forma :
(l - m ) 1 (2l  1)
Ylm  ,    1 Pl m (cos  ) eim (II.136)
k

4  (l  m )
unde m = = 0, ±1, ±2, ... ± l, iar k = m pentru m ≥ 0 şi k = 0 pentru
m < 0, Pl m (cos  ) fiind polinoamele Legendre asociate.
Din cele expuse rezultă că numărul cuantic orbital (l) caracterizează
mărimea momentului cinetic orbital, iar numărul cuantic magnetic (m)
caracterizează proiecţia momentului cinetic pe axa Oz. Pentru o valoare
fixată a numărului cuantic orbital (l), proiecţiile momentului cinetic orbital
pe axa Oz pot lua (2l+1) valori de la - l la  l .
Teoria cuantică a momentului cinetic conduce la rezultate diferite de
cele ale teoriei clasice. Astfel, conform mecanicii clasice, pentru o valoare
fixată a lui lt este posibil orice ansamblu de componente lx, ly, lz , adică este

posibilă orice orientare a vectorului l . Conform mecanicii cuantice sunt

posibile numai anumite valori discrete pentru :
lt şi lz (relaţiile (II.136) şi (II.130) ).

121
 Mecanica cuantică

3.2. Atomul de hidrogen în fizica cuantică

3.2.1. Funcţiile proprii şi valorile proprii ale atomului de hidrogen

Cea mai simplă problemă a mecanicii atomului este problema
mişcării electronului în câmpul coulombian al nucleului.
Această problemă o întâlnim la atomul de hidrogen H, la ionul de
heliu He+ şi la ionii asemănători numiţi hidrogenoizi.
Câmpul coulombian de forţe care se manifestă în aceste cazuri este
un câmp central.
Operatorul hamiltonian al particulei de masă me într-un potenţial
coulombian fiind :
2
Hˆ  -   U (r ) ,
2me
şi cum  Hˆ , lˆt 2   0 ;  Hˆ , lˆz   0 şi lˆt 2 , lˆz   0 , rezultă că pentru
     
electronul aflat în câmp coulombian este posibil să se cunoască simultan
energia, momentul cinetic total şi componenta după axa Oz a momentului
cinetic.
Din punct de vedere cuantic studiul mişcării electronului în câmpul
central al nucleului de hidrogen necesită rezolvarea ecuaţiei Schrödinger şi
determinarea funcţiilor proprii şi valorilor proprii ale energiei. Teoria se
bazează pe utilizarea următoarelor ipoteze :
a) nucleul are masa infinit de mare în comparaţie cu masa
electronului şi deci poate fi considerat fix;
b) mişcarea electronului este nerelativistă;
c) interacţia dintre electron şi nucleu este de natură pur coulombiană.
În cazul câmpului coulombian energia potenţială este :
e2
U -
4 0 r
Şi ecuaţia Schrödinger pentru electron se scrie sub forma :

122
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

2me e2
  (E  )  0 (II.137)
2
4 0 r
Deoarece mişcarea prezintă simetrie sferică este mai indicat
rezolvarea acestei ecuaţii în coordonate sferice decât în coordonate
carteziene. Exprimând laplaceanul în coordonate sferice, ecuaţia valorilor
proprii ale energiei particulei va fi :
1  2  1  1   1  2 
)  2  (sin  )  2 
 2 
(r
r r
2
r r  sin    sin 
(II.138)
2m0e e2
 2 (E  )  0
4 0 r
Ψ = Ψ( r, θ, φ )
Dacă se efectuează notaţiile :
1  2 
r  (r ) şi
r 2 r r
1   2
 ,   (sin ) 2 ,
sin    
adică
1
  r   , ,
r2
ecuaţia (II.138) devine :
1 2me e2
( r   , )   ( E  ) 0 (II.139)
r2 2
4 0r
Pentru rezolvarea ecuaţiei (II.139) se efectuează o separare de
variabile, reprezentând funcţia de undă căutată sub forma produsului dintre
o parte radială care depinde numai de r şi o parte unghiulară care depinde
numai de θ şi φ, adică :
Ψ (r, θ, φ) = R (r) Y (θ, φ) (II.140)
Înlocuind (II.140) cu (II.139) obţinem :
1 2me e2
( r  2  , ) RY  2 ( E  ) RY  0
r 4 0 r
sau :
123
 Mecanica cuantică

r 2r R 2m e2  Y
 r 2 2e (E  )    , (II.141)
R 4 0 r Y
Deorece mărimile din membrul stâng al relaţiei (II.141) depind
numai de r, iar cele din membrul drept depind numai de θ şi φ, egalitatea
poate avea loc numai dacă fiecare din cei doi membri sunt egali cu o
aceeaşi constantă  .
Se obţin în acest caz ecuaţiile :
r 2r R 2m e2
 r 2 2e ( E  )  (II.142 a)
R 4 E0r
şi :
 , Y
-  (II.143 a)
Y
sau :
 2m e2 
1R   2 e  ( E  ) - 2R 0 (II.142 b)
 4 0 r r 
şi :
 ,Y  Y  0 (II.143 b)
unde (II.142 b) reprezintă ecuaţia radială şi (II.143 b) reprezintă ecuaţia
unghiulară. Deci rezolvarea ecuaţiei lui Schrödinger pentru atomul de
hidrogen revine la rezolvarea celor două ecuaţii diferenţiale.
Ecuaţia (II.143 b) este ecuaţia funcţiilor sferice şi după cum am
văzut, admite soluţii mărginite, continue şi uniforme numai dacă este
îndeplinită condiţia   l  l  1 cu (l  N) . Soluţiile acestei ecuaţii sunt de
forma :
Ylm(θ, φ) = P lm(cos θ) Φ m(φ)
1
cu  m ( )  exp(im )
2
Ţinând seama de valorile posibile ale parametrului  şi de expresia
părţii radiale a laplaceanului Δr , ecuaţia (II.142 b) devine :

124
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

d  2 dR   2me E r 
2
2m0e2r
 r 
  -  - l (l  1)  R0
dr  dr   2
4  0 2 
unde E = - |E| (II.144)
În ecuaţia (II.144) se face schimbarea de variabilă    r , în
care  este o constantă care va fi aleasă astfel încât ecuaţia să capete o
formă mai simplă. Cu această schimbare de variabilă, ecuaţia (II.144)
devine :

d  2 dR   2me E  2mee2  
2
  -  - l (l  1) R 0
d   d   
(II.145)

2 2
2 0 2 
mee2
Notând :  n, alegând constanta  astfel încât
4 0 2 2
2me E 1
 , rezultă prin eliminarea lui  :
2
 2
4
me e4 me e4
En  - - 2 2 2 (II.146)
32  2 0 n
2 2 2
8h  0 n
cu n = 1,2,3, …..
Relaţia (II.146) este identică cu aceea stabilită de Bohr şi arată că în
atom electronul nu se poate afla decât în anumite stări care se succed în
mod discret după valorile pe care le poate lua numărul cuantic n, adică
energia este cuantificată.
Ze2
Pentru atomii hidrogenoizi energia potenţială fiind U  - , cu
4 0 r
Ze sarcina nucleului, calculul conduce la :
Z 2 mee4
En  - 2 2 2 . (II.147)
8h  0 n
Soluţia ecuaţiei radiale (II.145) este de forma :
1
- 
Rnl (  )  N nl  el 2
G () (II.148)

125
 Mecanica cuantică

unde G(  ) reprezintă polinoamele Laguerre asociate iar Nnl este o

constantă care se obţine din condiţia de normare şi care depinde de
numerele cuantice n şi l.
1

N nl 
1  2 
3
 n  l !  2

  
 2l  1!  na  2n  n  l  1 
cu a raza primei orbite Bohr.
În aceste condiţii funcţiile proprii globale sunt de forma :
Ψ n,l,m(r, θ, φ) = Rn l (r)Ylm (θ, φ) (II.149)
În tabelul următor sunt prezentate expresiile pentru primele funcţii
proprii normate:

n l m Funcţia de undă
1  r
1 0 0 100  exp   
 a3  a
1  r  r 
2 0 0  200   2   exp   
4 2 a3  a  2a 
1 r  r 
2 1 1  211    exp    sin exp  im 
4 4 a3  a   2a 

Orice stare definită, dată de cele trei numere cuantice n, l, m

reprezintă o stare proprie a celor trei mărimi măsurabile simultan : energie,
pătratul momentului cinetic orbital şi proiecţia acestuia pe o direcţie
oarecare. Toate aceste trei mărimi au în starea Ψn,l,m valori bine definite şi
anume :
Z 2 mee4
En  - cu n = 1,2, …
8 h 2 0 2 n2
lt 2  l  l  1 cu l = 0, 1, ...... n-1
2

lz  m cu m = 0, +1, ……. ± l .
În tratarea cuantică a problemei numerele cuantice apar în mod firesc
fără a fi necesare ipotezele mai mult sau mai puţin arbitrare făcute în
126
 ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

vechea teorie cuantică. Din rezultatele obţinute reiese şi semnificaţia

numerelor cuantice : numărul cuantic principal “n” indică nivelul cuantic
En, numărul cuantic orbital “l” indică mărimea momentului cinetic orbital şi
numărul cuantic magnetic “m” indică mărimea proiecţiei momentului
cinetic orbital pe o direcţie oarecare arbitrară. Cele trei numere cuantice
împreună cu numărul cuantic de spin asigură o descriere completă a stărilor
în atom. Remarcăm că numărul cuantic de spin nu apare din rezolvarea
ecuaţiei Schrödinger nerelativiste şi aşa cum o să vedem mai târziu, el a fost
introdus pentru a explica o serie de date experimentale.
Relaţiile (II.147) şi (II.149), obţinute în urma rezolvării ecuaţiei
Schrödinger, arată că valorile proprii ale energiei depind numai de numărul
cuantic principal n în timp ce funcţiile de undă depind de toate cele trei
numere cuantice n, l, m.
Deoarece un nivel energetic este degenerat dacă unei valori a energiei
îi corespund mai multe funcţii proprii liniar independente, rezultă că
nivelele de energie ale electronului în atomul de hidrogen, conform teoriei
lui Schrödinger, sunt degenerate. Gradul de degenerare este egal cu
numărul de funcţii de undă care corespund aceleiaşi valori a energiei.
Pentru fiecare valoare a lui n, l poate lua valorile 0,1,… n-1, şi pentru
fiecare valoare a lui l, m poate lua valorile 0, ± 1, …., ± l. în aceste condiţii,
în funcţie de valorile posibile ale lui l pentru n dat şi ale lui m pentru l dat,
rezultă următoarele multiplicităţi de degenerare pentru primele trei valori
ale lui n. (tabelul 1)

Tabelul 1
Multiplicitatea
n l m Ψn, l, m Starea
degenerării
1
1 0 0 Ψ 100 1s
(nedegenerat)
0 0 Ψ 200 2s
2
1 -1 , 0, +1 Ψ 21 – 1

127
 Mecanica cuantică

Ψ 210 2p 4
Ψ 211
Ψ 300 3s
Ψ 31-1 3p
0
0 Ψ 310 3p
-1, 0, +1
1 Ψ 311 3p
3 Ψ 32-2 3d
Ψ 32-1 3d
-2, -1, 0, +1,
2 Ψ 320 3d 9
+2
Ψ 321 3d
Ψ 322 3d

Se observă că primul nivel este nedegenerat, al doilea este de 4 ori

degenerat, al treilea de 9 ori degenerat, etc. Pentru un n oarecare,
multiplicitatea degenerării este dată de relaţia :
n-1
g =  (2l  1)  n 2 (II.150)
l 0

Astfel, rezultă că există n2 funcţii de undă distincte care corespund la

aceeaşi valoare a energiei. Din punct de vedere fizic, degenerarea nivelelor
energetice ale atomului de hidrogen este determinată de faptul că acesta
constituie un sistem care posedă simetrie centrală şi în acest caz toate
direcţiile care trec prin originea coordonatelor sunt echivalente.
După cum se vede din tabelul 1, se obişnuieşte notarea diferitelor
stări ale electronului prin simboluri. Fiecare simbol conţine un coeficient
numeric egal cu numărul cuantic principal şi notaţia literală a numărului
cuantic orbital l după schema :

l 0 1 2 3 4 5 ........
s p d f g h ........

128
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

De exemplu starea pentru care n = 1 şi l = 0 se notează prin simbolul

1s, pentru n = 2 există stările 2s şi 2p, pentru n = 3 există stările 3s, 3p, 3d,
etc.

3.2.2. Probabilitatea localizării electronilor în sistemele hidrogenoide

Din cele prezentate rezultă că mecanica cuantică regăseşte pe o cale
riguoasă, numai din considerente cuantice, formula lui Bohr pentru energia
electronilor. Însă, rezolvând ecuaţia Schrödinger nu se mai regăsesc orbitele
circulare din modelul lui Bohr, deoarece principial mecanica cuantică nu
utilizează noţiunea de traiectorie. Cunoscând funcţia de undă a electronului
se poate determina numai probabilitatea de a găsi electronul într-o anumită
regiune din jurul nucleului. Probabilitatea de localizare în sistemul de
volum dV este :
dP = Ψ*Ψ dV =|Ψn,l,m (r, θ, φ)|2 r2 dr sin θ d θ d φ (II.151)
Notând prin d Ω = sin θ d θ d φ elementul de unghi solid şi
utilizând (II.149) pentru Ψ n l m, putem scrie :

d P  Rnl 2 (r ) r 2dr Y ( , ) d 
2
lm (II.152)
Dacă integrăm (II.152) în raport cu toate unghiurile dΩ, obţinem
probabilitatea de a găsi electronul în pătura sferică cu razele r şi r + dr cu
centrul în nucleu, independent de unghiurile θ şi φ :
2
d P  Rnl (r ) r dr Y sin  d d 
2 2 *
lm Y lm
0 0 (II.153)
 constRnl 2 (r ) r 2 dr  Pnl (r )dr
dP
unde Pnl  reprezintă densitatea radială de probabilitate.
dr
Variaţia densităţii radiale de probabilitate cu distanţa este
reprezentată în Fig. II.14, pentru câteva valori ale numerelor cuantice n şi l.

129
 Mecanica cuantică

Pnl

1s
2p
3d

1r1 4r1 9r1 r

Fig. II.14

Pentru starea cu n = 1 şi l = 0 funcţia proprie este :

 mee2 
R10 (r )  N exp - r  (II.154)
 4 0 h
2

şi densitatea radială de probabilitate devine :

  mee2 
 2
P10 (r )  N  exp -
2
r r (II.155)
 2 0 h  
2

 

Din (II.155) se constată că densitatea radială de probabilitate este

nulă în origine din cauza factorului r2 şi la infinit din cauza exponenţialei.
dP10 (r )
Punând pentru funcţia (II.155) condiţia de maxim  0
dr
rezultă :
4 h 2 0 0
r1   0.529 A
mee2
adică tocmai expresia obţinută de Bohr pentru raza primei orbite.
Dacă teoria lui Bohr admite existenţa unor orbite fixe pentru electron,
teoria cuantică indică existenţa unei probabilităţi maxime de a găsi
electronul într-o pătură sferică care este plasată, în raport cu nucleul, la o
distanţă aproximativ egală cu raza primei orbite circulare Bohr. În acelaşi
timp există o probabilitate finită de a găsi electronul atât mai aproape cât şi
mai departe de nucleu. În aceste condiţii, deoarece electronul se poate găsi
130
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

la diverse distanţe de nucleu, nu se mai poate vorbi de o traiectorie a sa. Din

Fig. II.14 se remarcă maximele stărilor 1s, 2p, 3d, care coincid cu razele
orbitelor Bohr şi satisfac condiţia rn = n2r1.
Aceasta arată că mecanica cuantică regăseşte toate datele verificate
experimental ale teoriei lui Bohr. Deoarece mişcarea electronului nu mai
poate fi reprezentată printr-o traiectorie, distribuţia densităţii de
probabilitate pentru o stare dată se numeşte orbital electronic.
Din cele spuse rezultă că dacă se consideră un electron în mişcare,
acesta se poate afla în toate acele puncte ale spaţiului unde densitatea de
probabilitate este diferită de zero, dar electronul va trece cel mai des prin
punctele unde densitatea de probabilitate este maximă.
Se pot stabili şi probabilităţile după unghiuri scriind :

d P ,  Ylm Y sin d d R (r )r 2dr  Plm sin d d
* 2
lm nl (II.156)
0

unde Plm reprezintă densitatea unghiulară de probabilitate de a găsi

electronul în jurul unei direcţii determinate de unghiurile θ şi φ, indiferent
de distanţa r faţă de nucleu. Se pot reprezenta simultan prin puncte cele
două tipuri de distribuţii şi se obţine orbitalul sau norul electronic.

4. Momentul magnetic orbital al electronului

Electronul în mişcare pe o orbită circulară este echivalent cu un
curent electric şi conform legilor electrodinamicii se comportă ca un dipol
magnetic. Astfel electronul va fi caracterizat de un moment magnetic
datorat mişcării sale orbitale. Proprietăţile magnetice ale electronului sunt
legate de proprietăţile sale mecanice, caracterizate prin momentul cinetic
orbital, aşa cum va rezulta din raţionamentul următor.
Clasic, momentul magnetic al unei spire de suprafaţă S parcursă de
un curent de intensitate I este   IS Intensitatea curentului produs de o
particulă de masă me şi cu sarcina electrică e, care se mişcă pe o orbită
circulară de rază r este :
131
 Mecanica cuantică

S e
I   ,
T 2
iar suprafaţa delimitată este β = π r2. În aceste condiţii rezultă pentru
momentul magnetic orbital expresia :
e evr
 ( r 2 )  (II.157)
2 2
Momentul cinetic orbital al electronului este lt = mevr .
Înlocuind viteza din această ultimă relaţie în (II.157) se scrie :
elt el t
  şi   (II.158)
2me 2me
Deşi această deducere a fost făcută printr-un raţionament clasic,
relaţia (II.158) apare şi ca un rezultat al mecanicii cuantice. Relaţia stabilită
este valabilă pentru orice suprafaţă şi orice fel de mişcare a particulei.
Conform principiului de corespondenţă o relaţie identică cu (II.158)
trebuie să existe cuantic între operatorii corespunzători adică :
e ˆ
ˆ  lt . (II.159)
2me
Deoarece valorile proprii ale momentului cinetic orbital sunt
cuantificate conform relaţiei : lt  l (l  1) , rezultă că şi valorile
proprii ale momentului magnetic orbital sunt cuantificate, adică :
e ˆ e
ˆ  lt  l (l  1)  l (l  1)  B (II.160)
2me 2me
e
unde  B   9.273  1024 Am2 reprezintă unitatea cuantică de
2me
moment magnetic şi se numeşte magneton Bohr-Procopiu.
În acelaşi mod pentru operatorul proiecţiei momentului magnetic
orbital pe axa oz se obţine relaţia:
e ˆ
ˆ z  lz
2me
Deoarece valorile proprii ale operatorului lˆz sunt cuantificate

132
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

(lz =m  ) rezultă că şi valorile proprii ale proiecţiei momentului magnetic

orbital sunt cuantificate :
e
z  m  m B (II.161)
2me

Cum cuantificarea din relaţia (II.161) se realizează prin numărul

cuantic m, este justificată denumirea de număr cuantic magnetic dată
acestuia.
Raportul :
 z e
   (II.162)
lt lz 2me
se numeşte raport giromagnetic sau magneto-mecanic.

5. Spinul electronului
O serie de date experimentale au arătat că mişcarea orbitală nu
epuizează cinematica electronului, acesta posedând şi un alt tip de mişcare
specific cuantică numită mişcare de spin. Deci alături de momentul cinetic
orbital şi momentul magnetic orbital electronul posedă şi un moment cinetic
de spin şi un moment magnetic de spin.

5.1. Experienţa Stern – Gerlach

Experienţa Stern – Gerlach este o experienţă fundamentală în fizica
atomică, prin ea s-a demonstrat existenţa spinului electronului.
Iniţial experienţa a urmărit punerea în evidenţă a momentului
magnetic orbital al atomilor, dar rezultatele obţinute au dovedit şi existenţa
unor momente magnetice de altă natură.

133
 Mecanica cuantică

Dispozitivul experimental constă din două piese polare cu un profil

special (N şi S ) pentru a crea un câmp magnetic neuniform, o sursă de
atomi respectiv un cuptor (C) în care este încălzit în vid până la vaporizare
un metal, un sistem de fante (F1, F2) care delimitează fasciculul de atomi ce
traversează câmpul magnetic şi un ecran (E) pe care se depun atomii de
metal (Fig. II.15).
Experienţele s-au realizat cu diferiţi atomi ca de exemplu atomi de
hidrogen, argint, sodiu, etc.

z z
E
0

N
C A

S
Fig. II.15

În lipsa câmpului magnetic, sau în prezenţa unui câmp magnetic

omogen atomii ce constituie fasciculul se depun cu toţii într-o zonă din
jurul punctului A. La trecerea prin câmpul magnetic momentele magnetice
sunt orientate paralel şi antiparalel cu câmpul (Fig. II.16) producându-se
cuantificarea spaţială. Datorită gradientului mare al câmpului magnetic,
asupra atomilor se va exercita o forţă care depinde de orientarea

momentelor magnetice faţă de câmp. Un atom cu moment magnetic  ,

aflat în câmpul magnetic de inducţie B , posedă o energie potenţială U=-
 
 B şi ca urmare asupra sa va acţiona o forţă :
U B B
F -   cos (II.163)
z z z
(se presupune că neuniformitatea câmpului este orientată după axa z).

134
 ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

Pentru orientarea antiparalelă a momentelor magnetice U   B

B B
şi respectiv F  - cos , unde este gradientul inducţiei
z z
 
magnetice de-a lungul axei z şi  este unghiul dintre  şi B .
Cele două forţe vor imprima atomilor o acceleraţie fie în sensul
câmpului magnetic, fie în sens opus şi ca urmare deviaţiile z de la
traiectoria iniţială vor fi proporţionale cu forţa
B B
z  CF  C  cos   C  z (II.164)
z z
unde C este o constantă dependentă de construcţia aparatului.

Ecran
Parallel
S

Orientare
intamplatoare N
Cuantificare Antiparalel
spatiala
Fig. II.16

Experimente de tipul celui descris au condus la următoarele

constatări:
- a) atomii de argint lasă pe ecran două urme distincte aşezate
simetric faţă de direcţia fasciculului incident
- b) proiecţia momentului magnetic (pentru diferiţi atomi cu un
singur electron de valenţă) pe axa aleasă z poate lua numai două valori
± B ;
- c) ionii de argint nu sunt deviaţi, ei depunându-se pe ecran în
jurul punctului A.
Interpretarea rezultatelor obţinute în experienţa Stern – Gerlach
nu se poate face considerând că scindarea fasciculului atomic apare datorită
135
 Mecanica cuantică

 
interacţiei dintre momentul magnetic orbital  şi inducţia magnetică B .
Într-adevăr dacă ar avea loc o astfel de interacţie ar trebui ca depunerea pe
ecran să se realizeze sub forma unei benzi continue (Fig. II.17a) , de lăţime
2z0 , în contradicţie cu rezultatele experimentale (Fig. II.17 b).
Constatarea a) corelată cu c) arată că momentele magnetice
evidenţiate experimental sunt datorate numai electronului optic.

Z0 Z0

A A

Z0 Z0

a b
Fig. II.17

Dacă electronul s-ar găsi în starea “s” ( cu l = 0 şi m = 0 ) atunci  =

0 şi ar rezulta z = 0. Dacă electronul ar fi în altă stare ( l ≠ 0 şi m = 0 , ……
± l ) ar trebui să se observe un număr impar de urme pe ecran, deoarece,
pentru un l dat, m poate lua (2l+1) valori diferite.
Dificultăţile legate de interpretarea experienţei Stern – Gerlach au
putut fi înlăturate cu ipoteza introdusă în 1925 de Goudsmith şi Uhlenbech,
cunoscută sub numele de ipoteza spinului electronic. Conform acestei
ipoteze electronul are un moment cinetic propriu şi corespunzător un
moment magnetic propriu.

5.2. Ipoteza spinului electronic

Esenţa ipotezei spinului electronic constă în următoarele :
1) Electronul posedă în afara mişcării orbitale şi o mişcare
proprie caracterizată de un moment cinetic propriu, numit moment cinetic
de spin. În conformitate cu principiile mecanicii cuantice, putem reprezenta

136
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

momentul cinetic de spin al electronului printr-un operator liniar şi hermitic

ŝ , de componente ŝ x , ŝ y , ŝ z . Între aceşti operatori există aceleaşi relaţii
de comutare ca şi la operatorii momentului cinetic orbital, adică :
 ŝ x , ŝ y   i  ŝ z
 ŝ y , ŝz   i  ŝ x (II.165)
 ŝ z , ŝ x   i  ŝ y
şi :
 ŝ , ŝ  =  ŝ , ŝ  =  ŝ , ŝ  
2
x
2
y
2
z 0 . (II.166)
unde sˆ 2 =sˆ x 2 +sˆ y 2 +sˆ z 2 este operatorul pătratului momentului cinetic de spin.
Remarcăm că operatorii de spin ŝ x , ŝ y , ŝ z nu au aceeaşi formă cu

operatorii l̂ x , l̂ y , l̂z , în regulile de comutare de mai sus sunt mult mai

generale aplicându-se la orice moment cinetic.
2) mărimea momentului cinetic de spin este este cuantificată de
numărul cuantic de spin s şi poate lua numai valorile :
s  s (s  1) , (II.167)
Dacă notăm cu Ψ funcţiile proprii ale operatorului ŝ 2 , putem scrie :
ŝ 2   s (s  1)  2 
Numărul cuantic de spin al electronului are valoarea ½.
3) Proiecţia momentului cinetic de spin pe o axă, s z , este cuantificată
de numărul cuantic magnetic de spin ms.
sz  ms (II.168)
cu ms = - s, ……., + s .
Dacă notăm cu Ψ funcţiile proprii ale operatorului ŝ z , putem scrie :
ŝ z Ψ = ms  Ψ
1
Pentru electron ms = ± .
2
4) Momentului cinetic de spin îi corespunde un moment magnetic de

spin  s , având valori cuantificate de numărul cuantic s :

137
 Mecanica cuantică

s =g s s (s  1) B (II.169)
unde  s este magnetonul Bohr – Procopiu, iar gs = 2 reprezintă
factorul Landé.
5) Proiecţia momentului magnetic de spin pe o axă este cuantificată
de numărul cuantic ms :
1
sz  g s ms B =  2  B   B (II.170)
2
6) Raportul magneto – mecanic de spin definit pentru electron sub
forma :
 e e
 sz  sz
 gs  (II.171)
sz 2me me
e
este dublul raportului magnetomecanic orbital. (  l  ).
2me
Spinul este o proprietate a tuturor particulelor cuantice.
Particulele al căror spin este semiîntreg sunt numite fermioni şi
particulele cu spin întreg sunt numite bosoni.
După cum s-a văzut, ipoteza spinului a fost introdusă suplimentar în
teoria cuantică. Mai târziu Dirac a elaborat o teorie cuantică relativistă şi a
dovedit că spinul este o caracteristică a mişcării relativiste a particulelor
elementare.
Existenţa spinului face ca starea dinamică a electronului să fie
caracterizată de variabilele orbitale şi variabilele de spin.
După introducerea spinului electronului au putut fi interpretate corect
atât proprietăţile magnetice ale substanţelor cât şi structura de multiplet
(adică de linii spectrale descompuse în linii mai fine ) a liniilor spectrale de
atomi.

138
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

6. Momentul cinetic total şi momentul magnetic total

 
După cum am văzut lt şi s nu exprimă întregul moment cinetic al

unei particule. Atât momentul cinetic orbital lt , cât şi momentul cinetic de

spin s , sunt mărimi cuantificate.
Pentru caracterizarea mişcării particulelor se introduce o nouă
observabilă j , care se numeşte moment cinetic total. Operatorul
momentului cinetic total se defineşte ca fiind suma operatorului momentul
ˆ 
cinetic orbital lt şi a momentului cinetic de spin ŝ :
ˆ ˆ
j  lt +sˆ
ˆj  ˆl  sˆ
x x x

ˆj  ˆl  sˆ
y y y

ˆj  ˆl  sˆ (II.172)
z z z
ˆ
Deoarece operatorul lt acţionează asupra coordonatelor şi

operatorul ŝ nu acţionează asupra coordonatelor, cei doi operatori comută
între ei. Ţinând seama de relaţiile de comutare valabile pentru orice
moment cinetic, rezultă :
 ˆjx , ˆjy   i ˆjz  ˆj y , ˆjz   i ˆjx ;  ˆjz , ˆjx   i ˆjy ;
 
(II.173)
şi :
 ˆj 2 , ˆj   0 ;  ˆj 2 , ˆj   0 ;  ˆj 2 , ˆj   0 (II.174)
 x
  y
  z

Din (II.174) se constată că observabilele j2 şi jx sunt simultan
măsurabile.
De asemenea se poate arăta că :
 ˆj 2 , ˆl 2   0 ;  ˆj 2 , sˆ 2   0 (II.175)
 t
  
şi deci j 2 , lt 2 şi s 2 sunt observabile măsurabile simultan.

139
 Mecanica cuantică

Momentul cinetic total are valori proprii cuantificate :

j  j (j  1) (II.176)
unde j reprezintă numărul cuantic total şi ia valorile j = l ± s pentru l > 0 şi j
1 1 3 5
= l + s pentru l = 0. Pentru electron : (s = ) j = , , , ...........
2 2 2 2
Proiecţia momentului cinetic total pe axa Oz este cuantificată
conform relaţiei :
jz =mj  (II.177)
unde mj = m ± ms reprezintă numărul cuantic magnetic total.
1 1 3
Pentru electron (mj = m ± ) mj = m ± , ± , …… ± j
2 2 2
Momentului cinetic total i se asociază un moment magnetic total  j :
 
 j  l  ˆ s ,
având valori cuantificate :
 j  g j j (j  1)B
unde gj este factorul giromagnetic sau factorul lui Landé.
Factorul gj depinde de starea electronului considerat, prin intermediul
numerelor cuantice l, s, j. Pentru a calcula momentul magnetic rezultant
 j se determină proiecţia acestuia pe direcţia momentului cinetic total

(Fig. II.18) . Componenţa lui  j într-un plan perpendicular pe direcţia

vectorului j este, în medie, nulă.

Deoarece l   l lt şi s   s s , unde  s =2γl , vectorii  j şi

j nu vor fi coliniari ( l  B ) .

140
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

t
s

j
s
Fig. II.18

Momentul magnetic orbital l  B l (l  1 ) şi momentul

magnetic de spin s =gs B s (s  1) =2B s (s  1) execută o mişcare de
ˆ 
precesie, odată cu lt şi ŝ în jurul vectorului j .
Din figura II.18. rezultă :

 
 j  l cos lt , j  s cos  s , j  (II.179)
unde :
|j |2  | lt |2 - |s|2 j ( j  1 ) + l (l  1) - (s  1 )
 
cos lt , j 
2 | lt | | j |

2 l (l  1) j (j  1)
(II.180)
şi :
|j |2 - | lt |2 +|s|2 j ( j  1 ) - l (l  1) + (s  1 )
cos  s , j   
2 |s| | j | 2 s (s  1) j (j  1)
(II.181)

Înlocuind (II.180) şi (II.181) în (II.179) şi folosind expresiile pentru

l şi  s , obţinem :
141
 Mecanica cuantică

3j ( j  1 )  s (s  1) - l (l  1)
 j  B ,
2 j (j  1)
sau :
 j ( j  1 )  s (s  1) - l (l  1) 
 s   B j (j  1) 1  
 2 j (j  1) 
= gj  B j (j  1)
(II.182)
unde expresia din paranteză a fost notată cu gj.
Factorul Landé are valoarea g = 1 dacă nu există spin ( s = 0, j = l )
şi respectiv g = 2 dacă l = 0 şi j = s.
Proiecţia vectorului  j după axa Oz este cuantificată conform
relaţiei:
(μj)z= gj mj μB (II.183)
unde numărul cuantic magnetic ia (2 j + 1) valori.

7. Principiul identităţii şi principiul indiscernabilităţii

microparticulelor identice
În studiul particulelor cuantice este necesar să se ţină seama de
existenţa unor sisteme de particule identice. (de exemplu atomul este format
din 2 electroni, un metal conţine N electroni liberi, etc.)
Particulele cuantice sunt caracterizate prin două clase de parametri,
una a parametrilor de stare ca de exemplu coordonatele, impulsul, energia
şi cealaltă a parametrilor de definiţie ca de exemplu masa de repaus, sarcina
electrică, numărul cuantic de spin. Specificitatea particulelor este dată de
parametrii de definiţie. Parametrii de stare pot avea valori diferite la
momente de timp diferite, însă valorile parametrilor de definiţie nu se
modifică. Prin particule identice se înţeleg particulele care au aceleaşi
valori ale parametrilor de definiţie.

142
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

Este necesar să remarcăm faptul că identitatea microparticulelor este

admisă şi în mecanica clasică, dar particulele nu-şi pierd individualitatea.
Considerând diferite particule identice am putea deosebi particulele numai
după starea lor, de exemplu după poziţia lor în spaţiu. În mecanica clasică
este principial posibilă urmărirea traiectoriilor particulelor, astfel încât
marcând particulele după poziţia lor în momentul t = 0, vom putea şti unde
se află fiecare particulă la un alt moment de timp.
Deci se poate urmări de la început până la sfârşit mişcarea
individuală a fiecărei particule. Cuantic acest lucru este imposibil de
realizat deoarece la un moment de timp ulterior se pot determina numai
probabilităţile de localizare în spaţiu pentru respectivele particule.

Fig. II. 19 (a-stânga; b-dreapta)

În figura II.19 b sunt reprezentate pachetele de unde ale particulelor

la momentul t = 0 în jurul punctelor x1 şi x2 şi împrăştierea lor ulterioară.
Localizând particulele şi numerotându-le la un anumit moment, la
momentele ulterioare găsind o particulă în regiunea spaţiului în care
pachetele de unde se suprapun, nu mai putem decide care dintre cele două
este.
Astfel, în mecanica cuantică nu există în principiu nici o posibilitate
de a urmări separat fiecare dintre particulele identice şi prin aceasta de a le
deosebi. Rezultă că în mecanica cuantică particulele cuantice îşi pierd

143
 Mecanica cuantică

complet identitatea. Principiul identităţii microparticulelor conduce la

principiul indiscernabilităţii particulelor cuantice identice.
Principiul identităţii microparticulelor afirmă că “orice permutare a
microparticulelor identice ale unui sistem cuantic este nedetectabilă
experimental” sau “ într-un sistem de particule identice sunt realizate numai
acele stări care nu se schimbă la permutarea între ele a unor particule
identice “.
Pentru a determina proprietăţile generale ale funcţiei de undă a unui
sistem de particule identice să considerăm un sistem format din N particule
descrise de funcţia de undă Ψ (q1, , …. qj, qk, ….. qN, t ). Dacă
microparticulele j şi k îşi schimbă între ele stările obţinem o nouă stare
posibilă a sistemului descrisă de funcţia de undă Ψ’ (q1,…, qk, qj, …, qN, t).
Conform principiului identităţii microparticulelor această stare nu diferă
prin nimic de prima, adică Ψ şi Ψ’ descriu de fapt aceeaşi stare a sistemului.
Funcţiile de undă care descriu aceeaşi stare pot să difere între ele
printr-un factor constant, deci :
Ψ’ (q1, , …. qk, qj, ….. qN, t ) = λΨ (q1, , …. qj, qk, ….. qN, t )(II.184)
unde λ este un factor constant.
O astfel de egalitate poate fi scrisă cu ajutorul unui operator P̂ k,j
numit operator de permutare, sub forma unei ecuaţii cu valori proprii :
P̂ k,j Ψ = Ψ’ = λ Ψ (II.185)
Aplicând încă odată operatorul de permutare relaţiei (II.185) se
obţine:
P̂ k2, j Ψ = P̂ k, j Ψ’ = P̂ k, j Ψ λ Ψ = λ P̂ k, j Ψ = λ 2 Ψ (II.186)
adică λ2 = 1. Astfel valorile proprii ale operatorului de permutare sunt λ=±
1 şi deci :
P̂ k2, j Ψ = + Ψ (pentru λ = +1)
şi
P̂ k2, j Ψ = - Ψ (pentru λ = - 1) ,
Adică funcţiile proprii ale operatorului de permutare sunt fie funcţii
care nu-şi schimbă semnul la o permutare a coordonatelor (funcţii
144
ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ

simetrice), fie funcţii care îşi schimbă semnul la aceeaşi operaţie (funcţii
antisimetrice). Rezultă că într-un sistem de particule identice nu se
realizează decât acele stări care sunt caracterizate fie numai prin funcţii de
undă simetrice, fie numai prin funcţii de undă antisimetrice (postulatul
simetrizării).
Proprietatea de a fi descrise fie de funcţii de undă simetrice, fie de
cele antisimetrice, depinde de natura particulelor.
Particulele descrise de funcţii antisimetrice au spin semi-întreg, se
numesc fermioni şi se supun statisticii cuantice Formi-Dirac. Fermioni,
sunt, de exemplu : electronii, protonii, neutronii.
Particulele descrise de funcţii de undă simetrice, au spin întreg, se
numesc bosoni şi se supun statisticii cuantice Bose-Einstein. Bosoni sunt
fotonii ( s = 1 ), mezonii π (s = 0), etc.
Rezultă că toate particulele care alcătuiesc substanţe sunt fermioni; în
timp ce câmpul este format din bosoni.
Pentru sistemul de bosoni compus din două particule A şi B funcţia
de undă simetrică se scrie :

 
1
A (1 ) B ( 2 )  A ( 2 ) B (1 ) (II.187)
2
(funcţia  A (1 ) descrie starea în care particula A se află în punctul 1 , etc.)
1
factorul a fost introdus pentru normare.
2
Pentru un sistem de N bosoni funcţia de undă se obţine prin suma
unor produse de tipul  A 1   B 2 ... N n  , cu toate permutările
posibile (în număr de N ! ), adică:
1

N!
  A 1   B 2 ... N n  (II.188)

Pentru sistemul de doi fermioni funcţia antisimetrică este:

1
   A 1   B 2    A 2   B 1 
2 
(II.189)

Această expresie poate fi pusă sub forma:

145
 Mecanica cuantică

1  A 1   A  2 
 (II.190)
2  B 1   B  2 
Generalizând pentru un sistem de N fermioni identici, se obţine
funcţia de undă antisimetrică scrisă sub forma unui determinant Slater:
 A 1   A  2  ...  A  n 
1  B 1   B  2  ...  B  n 
 (II.191)
N! ... ... ... ...
 N   2   N  2  ...  N  n 
În (II.191) permutarea a două particule corespunde permutării a două
coloane ale determinantului, care are ca rezultat faptul că acesta îşi schimbă
semnul.
Proprietatea funcţiei de undă de a fi simetrică sau antisimetrică
conduce la următoarele:
1. nu pot exista funcţii care să fie simetrice faţă de unele particule şi
antisimetrice faţă de altele;
2. dacă la un moment oarecare dat, sistemul se găseşte într-o stare în
care este descris de o funcţie simetrică (sau antisimetrică), atunci la
orice alt moment de timp sistemul se va găsi într-o stare în care va fi
descris de asemenea de o funcţie simetrică (sau antisimetrică);
3. dacă o funcţie este simetrică (sau antisimetrică) la o permutare a
particulelor dintr-un sistem de particule identice ea este simetrică
(sau antisimetrică) la orice permutare a oricăror particule ale
sistemului.

146