Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
SINTEZĂ LA DISCIPLINA
ECONOMIE MONETARĂ
Reprezintă moneda confecţionată din metal monetar (aur, argint) a cărei valoare nominală
coincide cu valoarea reală a metalului din care este confecţionată. De exemplu, dacă leul era
definit prin 0,3226 g aur, cu titlu 900%c, o monedă de 10 lei cântărea 3,226 g aur cu titlu 900%c,
adică 2,9 g aur pur.
Caracteristica principală a acestei monede, şi anume baterea liberă, a declanşat
mecanismul tezaurelor pe plan intern, potrivit căruia cantitatea de bani în circulaţie se regla
spontan în funcţie de volumul tranzacţiilor: dacă acesta înregistra o creştere se manifesta cererea
de monedă suplimentară, preţul aur-lingou scădea, stimulând deţinătorii de lingouri să le
transforme în monedă prin operaţiunea de batere. În acest fel creştea şi cantitatea de bani în
circulaţie. Pe măsură ce populaţia recurgea la operaţia de batere (confecţionare) a monedei,
creştea cantitatea de monedă în circulaţie, până când oferta ajungea să depăşească cererea de
monedă; în această situaţie, se înregistra creşterea preţului aurului-lingou. În momentul în care
preţul aurului- lingou depăşea cantitatea de monedă ce se obţinea din baterea sa, populaţia înceta
să recurgă la operaţia de batere, afluxul de monedă în circulaţie era stopat. Astfel, se restabilea
echilibrul între necesităţile de monede de aur şi cantitatea de metal monetar existentă în
circulaţie. Un mecanism asemănător, numit „punctele aurului", funcţiona pe plan internaţional,
prin circulaţia liberă a aurului; potrivit acestui mecanism cantitatea de bani în circulaţie se regla
în funcţie de soldul balanţei comerciale a ţării respective. Dacă balanţa comercială era
excedentară, exportatorii preferau încasarea în aur, iar dacă balanţa comercială era deficitară,
importatorii preferau să plătească în aur; în ambele situaţii se asigura stabilitatea cursurilor de
schimb. Atât exportatorii, cât şi importatorii avea posibilitatea de a alege stingerea creanţei
(respective datoriei) fie în valută, fie în aur. Soluţia optimă între cele două variante era, pentru
exportator, cea care îi asigura cea mai mare cantitate de monedă naţională (având de încasat,
urmărea să încaseze cât mai mult), ţinând cont de cheltuielile de transport, ambalare, pază şi
asigurare ale aurului pe care trebuia să le suporte, în cazul în care alegea varianta de încasare în
aur (practic încasa mai puţin cu aceste costuri aferente transportului aurului). Cursul, punctul sub
care exportatorul preferă să încaseze în Aur se numeşte punctul inferior al aurului, şi se
calculează ca diferenţă în paritate şi cheltuieli aferente transportului aurului.
P. I. A. =P - Cht
unde:
P.I.A. - punct inferior al cursului;
Cht - cheltuieli aferente transportului aurului;
P - paritate (raportul între conţinutul în metal ale celor două monede - ale partenerilor
economici).
Pentru importator, soluţia optimă dintre cele două variante era cea care îi asigura cea mai
mică cantitate de monedă naţională (având de plătit, urmărea să plătească cât mai puţin), ţinând
cont de cheltuielile de transport, pază şi asigurare ale aurului pe care trebuia să le suporte, în
cazul în care alegea varianta de a plăti în aur (practic plătea mai mult cu aceste costuri aferente
transportului aurului). Cursul, punctul peste care importatorul prefera să plătească în aur se
numeşte punctul superior al aurului şi se calculează adunând la paritate cheltuielile aferente
transportului cursului:
P. S. A . =P+Cht
unde:
P.S.A. = punctul superior al cursului;
În situaţia unei balanţe comerciale excedentare a unei ţări, adică un export care depăşea
importul, oferta era mai mare decât cererea de valută pe piaţa valutară a ţării respective, ceea ce
determina aprecierea monedei naţionale (era necesară o cantitate mai mică de monedă naţională
pentru a procura o unitatea monetară străină); când cursul de schimb pe piaţă cobora sub punctul
inferior al aurului, exportatorii doreau să încaseze în aur, în timp ce importatorii manifestau în
continuare cerere pentru valută (plăteau n valută importurile), ceea ce determina echilibrarea
cererii cu oferta de valută şi deci a cursului de schimb, fără intervenţia autorităţii monetare.
Invers, în cazul unei balanţe comerciale deficitare care depăşea exportul, cererea era mai mare
decât oferta de valută pe piaţa valutară a ţării respective, ceea ce determina deprecierea monedei
naţionale (valuta devenea mai scumpă, adică era necesară o cantitate mai mare de monedă
naţională pentru a procura o unitate monetară străină); când cursul de schimb pe piaţă depăşea
punctul superior al aurului, importatorii doreau să plătească în aur, în timp ce exportatorii
alegeau varianta valută, ceea ce asigura echilibrarea cererii cu oferta de valută şi deci a cursului
de schimb, de asemenea fără intervenţia autorităţii monetare.
În concluzie, în condiţiile circulaţiei libere a aurului, se asigura echilibrul pieţei valutare
în mod spontan, fără intervenţia autorităţii monetare cu care suntem obişnuiţi în prezent, şi
anume:
• cumpărarea de valută de pe piaţă în cazul aprecierii monedei naţionale;
• vânzarea de valută de pe piaţă în cazul deprecierii monedei naţionale.
Echilibrul pieţei valutare reflectă stabilitatea monedei naţionale, şi deci a schimburilor
economice între ţări.
2.3.2. Moneda fără valoarea integrală
Confecţionată din diferite metale ieftine (aramă, nichel, zinc, aluminiu), moneda fără
valoare integrală are o valoare intrinsecă foarte redusă în raport cu valoarea nominală cu care
este investită. Dreptul de batere a acestei monede nu a fost niciodată liber ca şi în cazul
monedelor cu valoare integrală, ci a aparţinut statului. Din confecţionarea acestei monede statul
realizează un venit monetar ca diferenţă între valoarea nominală mai mare şi valoarea reală mai
mică. La început a fost confecţionată ca monedă divizionară, dar în prezent ea există şi ca
multiplu al unităţii monetare şi reprezintă un atribut al Monetăriei Statului. Pentru această
categorie de monedă statul limitează atât volumul, pentru a evita legea lui T. Gresham „moneda
rea o alungă pe cea bună", cât şi puterea sa de plată. Surplusul de monedă divizionară este
preschimbat în bancnote la casieriile băncilor.
Emisă de banca centrală, bancnota are o valoare intrinsecă inferioară valorii sale
nominale. Din această cauză, emisiunea de bancnote pune problema acoperirii acestora.
Acoperirea bancnotei reprezintă obligaţia stabilită prin lege pentru banca emitentă de a
deţine un anumit stoc de metal (aur, argint) sau alte valori care să stea la baza emisiunii sale.
Rolul acestor valori deţinute de bancă este menţinerea echilibrului masei monetare şi evitarea
creşterii inflaţiei prin surplus monetar.
Distingem mai multe tipuri de acoperire a bancnotei:
1. Acoperirea în metal monetar (aur sau argint) este o formă de acoperire în legătură
cu care a existat şi celebra dispută din secolul XIX între „şcoala monetară" care susţinea o
acoperire de 100% a bancnotei în aur şi „şcoala bancară" care susţinea o acoperire mult mai
redusă (40%). A câştigat „şcoala bancară", iar acoperirea bancnotei a suferit modificări atât în ce
priveşte proporţia de acoperire, cât şi în ce priveşte baza de raportare a acestei acoperiri.
Proporţia de acoperire a bancnotei s-a redus de la 40% (procent stabilit pe baze empirice), la
35%, 25%, 20% până când s-a renunţat complet la enunţarea acoperirii bancnotei în aur, după cel
de-al doilea război mondial, pentru că ţările nu mai puteau să asigure această acoperire enunţată.
Baza de raportare a suferit şi ea modificări în sensul reducerii: la început se utiliza ca bază de
raportare totalul bancnotelor emise, apoi 40% din totalul bancnotelor emise, iar în cele din urmă
baza de raportare a devenit volumul angajamentelor la vedere ale băncii centrale (depozitele
deţinute de băncile comerciale la banca centrală).
Renunţarea la enunţarea procentului de acoperire în aur a bancnotei nu trebuie înţeleasă
ca o renunţare la acoperirea în aur, adică la deţinerea de către banca centrală a stocului de metal.
Poziţia aurului a rămas controversată după destrămarea sistemelor monetare bazate pe etalonul
metal, în sensul că toate ţările fac eforturi pentru a-şi consolida rezerva de aur. După cum ştim,
Banca Centrală a României anunţă zilnic preţul unui gram de aur, iar în anumite perioade
cumpără aur (la acest preţ anunţat) tocmai pentru a-şi consolida rezerva de aur. Remarcăm
această cumpărare de către banca centrală doar în anumite perioade, datorită faptului că în
schimbul aurului, sunt puse în circulaţie bancnote, adică creşte masa monetară naţională în
circulaţie.
2. Acoperirea în efecte de comerţ avalizate (garantate) reprezintă o acoperire reală
pentru că la baza emiterii efectelor de comerţ stă circulaţia mărfurilor şi deci creşterea producţiei,
iar odată ce cambiile sunt încasate de către banca centrală într-o perioadă imediat următoare,
bancnotele puse în circulaţie revin la emitent (banca centrală).
3. Acoperirea în devize reprezintă tot o acoperire reală, pentru că banca centrală
obţine aceste devize prin intervenţia pe piaţa valutară de la exportatori, deci tot pe baza
circulaţiei mărfurilor, însă pe plan internaţional; de fapt fiecare bancă centrală îşi formează o
rezervă valutară care, pe lângă rolul de acoperire a bancnotei, are şi rolul de susţinere a cursului
de schimb.
4. Acoperirea în titluri de stat, o formă mai rară de acoperire, pentru că nu reprezintă
o acoperire reală, ci doar formală, pentru că titlurile de stat sunt emise pentru acoperirea unor
cheltuieli ale statului. De fapt, când banca centrală cumpără titluri de stat face o emisiune
monetară fără acoperire, transformând un împrumut de stat, ca modalitate neinflaţionistă de
acoperire a deficitului bugetar, în inflaţie.
5. Acoperirea în mărfuri este o problemă delicată ce trebuie abordată diferit de la o
ţară la alta. Cu cât acoperirea în mărfuri este mai mare, cu atât inflaţia este mai mică.
Emisiunea de bancnote presupune şi măsuri de prevenire a falsificării acestora (măsuri
ale băncii centrale), adică: confecţionarea din hârtie specială, filigranarea unor desene
tridimensionale, culoarea folosită, semnătura guvernatorului şi casierului băncii centrale, inserţia
unui fir metalic de siguranţă, înserierea după anumite criterii cunoscute doar de banca centrală.
Banii de cont sau moneda scripturală reprezintă soldul creditor al conturilor agenţilor
economici non-financiari deschise la bănci; reprezintă componenta cea mai importantă ca
pondere a masei monetare şi prezintă o caracteristică aparte: banii de cont se pot multiplica,
adică dau posibilitatea apariţiei unei cantităţi suplimentare de monedă fără emisiune monetară
propriu-zisă. Multiplicarea monedei scripturale, fenomen cunoscut sub denumirea de
multiplicarea creditelor, semnifică un comportament bancar: băncile comerciale stabilesc o
legătură între lichidităţile şi depozitele lor: orice variaţie a monedei băncii centrale va antrena o
variaţie de valoare mai mare a plasamentelor (creditelor) şi deci a depozitelor bancare. Creditele
acordate de bănci alimentează conturile bancare, depozitele beneficiarilor de credite cresc, iar
beneficiare ale sumelor obţinute din aceste credite sunt în final tot băncile: banii de cont ajung în
conturi deschise la bănci ale furnizorilor beneficiarilor de credite.
Un agent economic A cumpără mărfuri de la agentul economic B în sumă de 500 lei,
mărfuri pe care nu le plăteşte la data primirii, iar cei doi agenţi economici au cont deschis la
aceeaşi bancă.
Agentul economic A împrumută de la banca sa 500 lei şi plăteşte prin virament bancar
mărfurile cumpărate de la agentul economic B.
Se constată multiplicarea creditului (creditul se transformă în depozit şi invers) şi se
poate continua această demonstraţie, extinzând exemplul asupra altor agenţi economici şi altor
bănci. Multiplicarea banilor de cont se urmăreşte la nivelul pasivului tuturor băncilor comerciale
ale unui sistem bancar (dintr-o ţară), fiind deci un fenomen urmărit la nivel macroeconomic.
Moneda este creată succesiv odată cu acordarea creditelor. Amplificarea acestora este
limitată însă de nivelul rezervei minime obligatorii pe care băncile comerciale trebuie să o
constituie la banca centrală. Prin stabilirea rezervei minime obligatorii, banca centrală
controlează masa monetară în conturi. Practic, multiplicarea creditelor este invers proporţională
cu rezerva minima obligatorie.
Multiplicatorul creditelor indică maximul masei monetare ce poate fi creat de către bănci
ca răspuns la cererile de credit. Acordarea creditelor nu depinde doar de disponibilul de monedă
a băncii centrale suplimentare pentru crearea de bani; băncile nu realizează singure creaţia
monetară. Desigur, pentru că ele acordă credite pe care le-ar putea refuza, există o creaţie
monetară. Nu este suficient însă, pentru că s-ar putea spune, la fel de bine, că procesul creaţiei
monetare este consecinţa cererii de credit pe care o manifestă agenţii economici; băncile
comerciale acordă credite numai dacă există agenţi economici care doresc să se împrumute
pentru a investi sau pentru a se extinde. Capacitatea de creaţie monetară nu aparţine doar
băncilor, acestea nu determină singure volumul creditelor. Este, de fapt, o putere împărţită,
creaţia monetară la un moment dat este consecinţa comportamentului tuturor actorilor vieţii
economice, bănci şi agenţi nebancari.
Din alt punct de vedere dobânda utilizată de către băncile comerciale la acordarea
creditelor este total neglijată în această teorie de multiplicare, ori se cunoaşte că cererea de
credite a agenţilor nebancari scade pe măsură ce rata dobânzii active a băncilor comerciale
creşte.
3. INSTRUMENTE DE CREDIT
3.1. INSTRUMENTE DE CREDIT. CARACTERISTICI
Multitudinea formelor creditului antrenează utilizarea a numeroase instrumente de
materializare a relaţiei între debitori şi creditori.
Instrumentele de credit (titlurile de credit) reprezintă documente fără valoare proprie; un
instrument de credit este un înscris juridic ce apare sub o formă specială, care conferă
beneficiarului său un drept de creanţă sau de asociere, fiind purtător de dividende, dobânzi sau
alte forme de venituri.
Titlurile de credit negociabile pe piaţa financiară sunt titluri de valoare (valori mobiliare):
acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur, bonuri de casă.
Instrumentele de credit pot fi utilizate şi ca instrumente de plată, însă nu toate
instrumentele de plată sunt şi instrumente de credit (de exemplu, ordinul de plată este un
instrument de plată, nu şi un instrument de credit).
După caracteristicile formelor de credit materializate distingem:
• instrumente de credit propriu-zise, prin care debitorul se obligă să restituie la
scadenţă o anumită sumă de bani; încorporează un drept de creanţă şi dau dreptul la încasarea
unei dobânzi;
• instrumente de credit reprezentative, care conferă posesorilor un drept real asupra
unor mărfuri depozitate sau aflate în curs de transport;
• instrumente de credit de participaţie, care atestă calitatea de asociat la o societate
comercială; reprezintă un drept personal de natură corporativă.
Instrumentele de credit propriu-zise se împart în: efecte de comerţ şi titluri de credit ale
datoriei publice şi obligatare.
A. Cecul, biletul la ordin şi cambia sunt efecte de comerţ şi au o dublă calitate: sunt atât
instrumente de credit cât şi instrumente de plată utilizate pe plan naţional şi internaţional.
Reprezintă materializarea unei relaţii de credit comercial. Efectele de comerţ sunt reglementate
în România de Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, modificată prin Legea nr.
83/1994 şi Legea nr. 59/1934 asupra cecului modificată prin Legea nr. 84/1994. În Codul
Comercial Român din1929, cambia şi biletul la ordin sunt definite ca instrumente ce atestă o
promisiune de plată. Cambia apărea şi sub denumirea de poliţă sau trată. Legea asupra cambiei şi
biletului la ordin nr. 58/ 1934 prezintă doar elementele componente ale cambiei şi biletului la
ordin, astfel că noţiunea de „trată" circulă în paralel cu cea de „cambie" atât în limba română cât
şi în alte limbi de circulaţie internaţională: franceză („lettre de change" şi „traite" ), italiană
(„cambiale" şi „trata"), germană („Wechsel" şi „Trate").
Cambia reprezintă un titlu de credit sub semnătură privată ce atestă o obligaţie pe termen
scurt restituibilă la scadenţă şi pune în relaţie trei persoane; o persoană numită trăgător dă ordin
unei alte persoane numite tras să plătească necondiţionat la scadenţă o anumită sumă de bani
unei a treia persoane numită beneficiar (sau la ordinul acesteia).
Emiterea cambiei are loc pe baza livrărilor de mărfuri fără plata pe loc:
beneficiarul vinde mărfuri trăgătorului;
trăgătorul, la rândul său vinde mărfuri trasului.
Plata ar trebui să se realizeze între tras şi trăgător şi între trăgător şi beneficiar. Prin
emiterea cambiei trasul îl va plăti direct pe beneficiar.
Deşi, de obicei, implică existenţa a trei persoane: trăgător, tras şi beneficiar, cambia poate
fi trasă şi asupra trăgătorului însuşi, caz în care apar doar doi implicaţi în cambie: trăgătorul şi
trasul.
Validitatea cambiei (producerea efectelor dorite) este dată de:
• calitatea de comerciant a persoanei fizice sau juridice care efectuează operaţiunile
cambiale;
• forma scrisă, sub semnătură privată;
• existenţa menţiunilor obligatorii şi a unor clauze facultative.
Menţiunile obligatorii prevăzute de Legea nr. 58/ 1934 sunt:
• denumirea de cambie trecută în textul titlului în limba întrebuinţată pentru
redactarea înscrisului;
• ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani determinată, atât în cifre cît şi în
litere; spaţiul necompletat se barează în vederea evitării fraudelor. Dacă suma în cifre nu
coincide cu suma în litere, cea corectă este suma în litere; în cazul în care suma este înscrisă, de
mai multe ori, fie în cifre, fie în litere, se va plăti suma cea mai mică;
• numele celui care trebuie s-o plătească: trasul, fie persoană fizică cu nume şi
prenume, fie persoană juridică cu denumire, aşa cum este înscrisă la Oficiul Registrului
Comerţului;
• scadenţa, data la care cambia este exigibilă şi trebuie plătită; aceasta trebuie să fie
posibilă (de exemplu nu 30 februarie) şi unică, cambia cu mai multe scadenţe fiind nulă. Dacă nu
este indicată scadenţa, cambia este plătită la vedere. Din punct de vedere al scadenţei, cambia
poate fi:
• la vedere: cambia este plătibilă la prezentare într-un an de la emitere, fiind vorba
de un titlu pe termen scurt;
• la un anumit termen dat de data acceptării „x zile de la vedere", fiind menţionat pe
cambie; în caz de neacceptare scadenţa va fi determinată de data protestului;
• la un anumit timp de la data emiterii, menţiunea pe cambie fiind „x zile de la data
emiterii";
• la o dată fixă, caz în care se menţionează data exactă, modalitatea cea mai
frecventă şi care convine cel mai mult trasului, întrucât poate să-şi organizeze fluxurile de
lichidităţi astfel încât să deţină disponibil la data respectivă.
• locul unde se va face plata - se indică denumirea localităţii, lângă numele trasului
(de obicei domiciliul trasului); plata se poate face şi la domiciliul unui terţ, respectiv o bancă la
care trasul are cont deschis.
• numele beneficiarului: pot fi menţionaţi mai mulţi beneficiari, cumulativ sau
alternativ; în ultimul caz, orice beneficiar înscris în cambie poate exercita singur drepturile
conferite de cambie.
• data şi locul emiterii, tot prin menţionarea localităţii, de obicei localitatea de
domiciliu a trăgătorului.
• semnătura emitentului (trăgătorului), care pentru persoanele juridice trebuie
însoţită de amprenta ştampilei, fără ca absenţa ei să ducă la anularea titlului.
Cambia se emite la o valoare nominală ce cuprinde suma creditului (valoarea mărfurilor
transferate pe datorie) plus dobânda practicată între întreprinzători. Într-o cambie plătibilă la
vedere sau la un anumit termen de la vedere, trăgătorul poate stipula cifra dobânzii pe cambie,
care curge de la data emisiunii.
Circuitul cambiei, modul său de decontare şi compensare este reglementat de
Regulamentul B.N.R. nr. 10/1994:
• trăgătorul remite cambia beneficiarului (emiterea se realizează asupra trasului);
• la scadenţă, beneficiarul depune cambia la banca sa în vederea încasării;
• banca beneficiarului verifică cambia şi o prezintă spre acceptare băncii trasului;
• banca trasului debitează contul curent al clientului său în ziua compensării; banca
beneficiarului introduce efectiv cambia în compensare şi creditează contul beneficiarului.
După natura operaţiunilor care stau la baza emiterii cambiilor, acestea sunt:
• cambii comerciale, care au la bază tranzacţii (vânzări-cumpărări de mărfuri);
- cambii financiare, emise în scop speculativ, adică cu scopul de a obţine credite bancare.
Acestea sunt cambii reciproce, emise prin înţelegere de către trei agenţi economici prin care se
obligă unul faţă de celălalt. Deoarece nu au la bază operaţiuni economice, aceste emisiuni de
cambii financiare conduc la creşterea nejustificată a creditelor.
Biletul la ordin reprezintă un titlu de credit prin care o persoană numită emitent (debitor)
îşi asumă obligaţia, angajamentul de a plăti într-un anumit loc şi la un anumit termen
beneficiarului (creditorului) sau la ordinul acestuia o sumă de bani.
Biletul la ordin este deci o promisiune de a plăti, emitentul este una şi aceeaşi persoană
cu plătitorul, numărul persoanelor implicate se reduce la două, faţă de cambie, care presupune 3
persoane implicate.
Valabilitatea biletului la ordin este dată de următoarele menţiuni obligatorii:
• denumirea de bilet la ordin în textul titlului;
• promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă determinată „voi plăti în schimbul
acestui bilet la ordin";
• scadenţa;
• locul plăţii;
• numele celui căruia sau la ordinul căruia trebuie făcută plata (beneficiarul);
• data şi locul emiterii;
• semnătura emitentului.
Fiind reglementat de aceeaşi lege ca şi cambia, conţinutul şi funcţionarea sa sunt
asemănătoare cu ale acesteia. Ca instrument de plată, din punct de vedere juridic, biletul la ordin
este decontat în conformitate cu Regulamentul BNR nr. 10/1994.
Există o serie de operaţiuni cambiale (cu cambii şi bilete la ordin), care în funcţie de
calitatea participanţilor sunt de două tipuri: operaţiuni nebancare (fără participarea vreunei
bănci); operaţiuni bancare (cu participarea uneia sau mai multor bănci).
Operaţiunile nebancare sunt:
1. Acceptarea: operaţiunea prin care trasul (debitorul) îşi însuşeşte obligaţia de plată
şi stabileşte momentul plăţii. Acceptarea se realizează printr-o menţiune înscrisă pe cambie
„acceptat" sau o expresie echivalentă însoţită de semnătura trasului care-i măreşte credibilitatea
şi garantează valabilitatea cambiei. Prezentarea la acceptare este facultativă, dar prin acceptare
trasul devine debitorul principal. Refuzul acceptării se constată prin întocmirea unui protest de
neacceptare în formă autentică.
2. Girul cambiei: operaţiunea de transfer a unui titlu de credit prin înscrierea pe
verso-ul acestuia (din care cauză se mai numeşte şi operaţie de andosare) a dorinţei actualului
beneficiar (girant) de a transmite şi remite altei persoane (giratar) titlul de credit. Se poate
transmite cambia şi trasului sau chiar trăgătorului. Girul „la purtător" este echivalentul unui gir în
alb. Operaţiunea de gir produce două efecte: efectul translativ de drepturi, în sensul că se
transmite dreptul de a cere plata de la debitor, precum şi dreptul de a transmite mai departe titlul,
şi efectul de garanţie, în sensul că din momentul transmiterii prin gir a cambiei, girantul, adică
cel care transferă, devine un debitor de regres, solidar cu toţi ceilalţi înscrişi în cambie. Girul nu
se poate face pentru o valoare parţială a cambiei, ci numai pentru valoarea sa integrală, dar se
poate extinde, ca operaţiune, la mai multe tranzacţii. Girarea titlului către o bancă reprezintă
operaţiune de scontare, iar transmiterea acestuia de către băncile comerciale la banca centrală se
numeşte rescontare.
3. Avalizarea: operaţiunea prin care printr-o menţiune înscrisă pe cambie o persoană
numită avalist garantează plata la scadenţă: cel care a avalizat cambia, în cazul insolvabilităţii
debitorului, va fi nevoit să plătească. Operaţiunea de avalizare este făcută de obicei de către
banca plătitorului (debitorului) şi, spre deosebire de girare, se poate face şi pentru o sumă
parţială din valoarea cambiei care trebuie înscrisă pe cambie. Cambiile avalizate prezintă garanţii
superioare, bineînţeles, în cazul în care persoanele care semnează pentru aval au reputaţie
financiară bună.
4. Plata cambiei: operaţiunea de stingere a obligaţiei băneşti; termenul prezentării la
plată este de obicei ziua scadenţei sau cel mult 2 zile de la scadenţă. Prezentarea la plată se face
de obicei fie la domiciliul trasului, fie al băncii trasului, fie al avalistului. Este posibilă şi plata
anticipată cu acordul părţilor şi sunt, de asemenea, admise plăţile parţiale, caz în care trasul
plătitor solicită o menţiune pe cambie. Din punct de vedere al plăţii, o cambie poate fi prelungită
la cererea trasului, caz în care i se stabileşte o valoare nominală nouă.
5) Regresul cambial: acţiunea judecătorească prin care beneficiarul emite pretenţii de
plată asupra celorlalţi obligaţi (trăgător, girant, avalist) înscrişi în cambie, dacă printr-o acţiune
directă de execuţie asupra acceptantului şi avaliştilor săi, beneficiarul nu obţine suma înscrisă în
cambie. Regresul cambial este condiţionat de protestul cambial, act autentic al rezultatului
negativ al prezentării cambiei la plată (sau acceptare). Protestul este constatat de executorul
judecătoresc şi înscris într-un registru special al Judecătoriei. Executarea silită a cambiei este o
alternativă a recuperării valorii cambiei. Cambia, prin lege, are titlu executoriu atât pentru suma
prevăzută în cambie cât şi pentru dobânzile şi cheltuielile de protest aferente. Dacă persoanele
beneficiare ale cambiei nu au solicitat plata timp de trei ani de la emitere, cambia se prescrie.
Operaţiunile bancare sunt:
1. Scontarea: operaţiune prin care deţinătorul cambiei, adică beneficiarul, se
prezintă la bancă pentru a obţine un credit bancar; valoarea creditului (valoarea actuală) este mai
mică decât valoarea nominală a cambiei, diferenţa fiind scontul, adică dobânda percepută de
bancă pentru operaţiunea de scontare, dobândă care se calculează pe baza taxei scontului.
VCsc = VN – scont = VN - VN× tsc× nz
unde:
VCsc - valoarea creditului acordat de banca comercială prezentatorului cambiei; VN -
valoarea nominală a cambiei; tsc - taxa scontului; nz - număr de zile cuprins între data scontării şi
data scadenţei.
Înainte de a accepta scontarea cambiei, banca de obicei efectuează o analiză a acesteia
din care să rezulte gradul de siguranţă al cambiei.
2. Rescontarea: operaţiune prin care o bancă comercială care a scontat deja o
cambie se prezintă la banca centrală pentru a obţine un credit. Valoarea creditului acordat de
banca centrală reprezintă valoarea actuală la rescontare, calculată ca diferenţă între valoarea
nominală şi rescont (dobânda percepută de banca centrală). Rescontul se calculează pe baza taxei
de rescont (taxa oficială a scontului).
VCresc = VN – rescont = VN - VN× rd × nz
unde:
VCresc - valoarea creditului acordat de banca centrală băncii comerciale; VN - valoarea
nominală a cambiei; rd - rata dobânzii; nz - număr de zile cuprins între data rescontării şi data
scadenţei.
Banca centrală (ca şi băncile comerciale) efectuează o analiză a cambiilor înainte de
rescontarea acestora, analiză din care să rezulte siguranţa lor.
3) Operaţiunile cambiale asiguratorii: reprezintă operaţiuni efectuate de bănci în situaţia
în care în urma analizei cambiilor rezultă nesiguranţa acestora.
• Pensiunea cambiilor: băncile primesc în pensiune cambiile şi le achită
prezentatorului la valoarea actuală. Valoarea actuală este mai mică decât valoarea nominală a
cambiilor, diferenţa fiind dobânda percepută de bancă. Pensiunea presupune răscumpărarea
cambiei de către prezentatorul acesteia înainte de scadenţă. Această operaţiune nu presupune
trecerea cambiilor în posesia băncii.
• Gajul cambiei: cambia este prezentată drept garanţie pentru un credit bancar de
către deţinătorul acesteia. Valoarea creditului este mai mică decât valoarea nominală a cambiei,
iar termenul de rambursare a împrumutului precede scadenţa cambiei. În cazul gajului cambiei,
aceasta trebuie păstrată la bancă pe perioada acordării împrumutului.
Pensiunea şi gajul sunt operaţiuni efectuate atât de băncile comerciale cât şi de către
banca centrală.
Cecul este un titlu de credit utilizat mai mult ca instrument de plată, prin care o persoană
numită trăgător dă ordin altei persoane numită tras (de obicei banca tragătorului) să plătească la
vedere o anumită sumă de bani beneficiarului, sau de a trece această sumă în contul său.
Elementele cecului sunt: denumirea expresă de cec, ordinul necondiţionat de a plăti o sumă
necondiţionată de bani, numele trasului (plătitorului), numele beneficiarului, data şi locul
emiterii, locul plăţii, semnătura emitentului (trăgătorului).
În România, cecul poate fi emis doar asupra unei bănci; prin legea din 1934 este interzisă
emiterea cecurilor asupra comercianţilor. Cecul emis şi plătibil în România trebuie prezentat la
plată în termen de 8 zile de la data emiterii dacă este plătibil în localitatea în care a fost emis sau
în termen de 15 zile în celelalte cazuri. După expirarea acestui interval, plata va avea loc în
situaţia în care trăgătoriul nu a revocat instrumentul emis anterior. Prin funcţionarea sa, în
România cecul devine doar un instrument de plată. Valabilitatea cecului este dată de următoarele
menţiuni obligatorii ale cecului:
• denumirea/ sigla societăţii bancare trase şi adresa acesteia;
• seria şi numărul cecului;
• înscrisul „plătiţi în schimbul acestui cec";
• data şi locul (localitatea) emiterii cecului;
• suma ce urmează a se plăti în cifre şi în litere (spaţiile rămase libere se barează
pentru evitarea fraudelor;
• numele, adresa, codul fiscal, numărul contului trăgătorului (client al unităţii
bancare trase) şi semnătura (însoţită de amprenta ştampilei);
• numele beneficiarului, numărul contului şi unitatea bancară la care acesta are cont
deschis; dacă beneficiarul este acelaşi cu trăgătorul, este un cec de retragere de numerar.
Cecul este transmisibil prin gir, apar operaţiunile de avalizare, plată, regres şi protest,
însă nu apare operaţiunea de acceptare, ci eventual certificarea făcută de către bancă prin care
aceasta confirmă că există disponibilităţi în contul trăgătorului (emitentului). Emiterea cecului
fără să existe disponibil în cont constituie infracţiune şi atrage sancţiuni civile şi penale. Acest
fapt nu duce însă la nulitatea cecului, el putând fi totuşi operat de tras la prezentare, dacă în
intervalul de timp între emitere şi prezentare, trăgătorul procură fondurile necesare pentru
acoperirea acestui cec (are deci disponibil bancar).
Certificarea unui cec se realizează prin aplicarea de către bancă a ştampilei cu înscrisul
„certificat" însoţită de numele, prenumele şi semnătura contabilului şef al băncii, precum şi
ştampila unităţii bancare trase. Aceasta va bloca suma trăgătorului într-un cont deschis pe
numele său numit „cecuri certificate". Certificarea poate fi solicitată fie de însuşi trăgătorul
cecului, fie de beneficiarul cecului (iniţial sau ulterior după transmiterea prin gir). În economiile
de piaţă, există mai multe categorii de cecuri:
• cecul nominal, ce are indicat numele beneficiarului;
• cecul la purtător, ce nu conţine numele beneficiarului, fiind plătibil în momentul
prezentării; acest tip de cec nu există în ţara noastră;
• cecul de virament (de decontare), care este doar un instrument de plată prin care
se efectuează plăţile între doi agenţi economici (de la emitent la beneficiar);
• cecul pentru retragerea de numerar din contul de disponibil bancar, în cazul căruia
trăgătorul este una şi aceeaşi persoană cu beneficiarul (des utilizat de către societăţile bancare în
România);
• cecul barat prin trasarea a două linii paralele pe faţa cecului, ce implică o încasare
a acestuia în bancă, doar prin cont, nefiind posibilă încasarea directă în numerar.; bararea poate fi
generală, caz în care între cele două linii nu se înscrie nimic şi acest cec nu poate fi plătit decât
unei alte bănci sau unui client al trasului, sau specială, caz în care între cele două linii trasate pe
cec se înscrie numele unei bănci şi poate fi plătit numai către acea bancă. În România, în cadrul
procesului de compensare multilaterală se foloseşte numai cecul barat;
• cecul de călătorie, emis în moneda unei ţări străine, urmând a fi încasat la o bancă
din ţara respectivă în a cărei monedă este exprimat;
• cecul poştal pentru transmiterea sumelor prin poştă spre persoane fizice sau
juridice. Pentru prevenirea incidentelor de plată ce pot apărea în condiţiile neîndeplinirii
conforme şi la timp a obligaţiilor participanţilor la procesul de decontare a efectelor de comerţ, în
baza Regulamentului nr. 3/1996 al Băncii Naţionale a României s-a organizat funcţionarea
Centralei Incidentelor de Plăţi (funcţionează efectiv din 1997). Centrala Incidentelor de Plăţi este
organizată la B.N.R., pe trei fişiere: fişierul naţional de cecuri, fişierul naţional de cambii, fişierul
naţional de bilete la ordin. Societăţile bancare sesizează şi transmit Centralei Incidentelor de Plăţi
toate incidentele de plată, cum ar fi: refuzul la acceptare sau la plată a cambiilor, refuzul la plată
a biletelor la ordin, emiterea unui cec fără autorizarea băncii trase, emiterea unui cec fără
existenţa de disponibil în vederea onorării integrale sau parţiale a cecului în momentul
prezentării sale spre încasare, emiterea unui cec cu menţiuni obligatorii lipsă, emiterea unui cec
de către o persoană aflată sub interdicţie bancară.
Orice agent economic, client al unei societăţi bancare, poate consulta informaţiile
cuprinse la Centrala Incidentelor de Plăţi, prin simpla completare a unei cereri ce trebuie depusă
la banca sa; este necesară cunoaşterea codului fiscal al persoanei juridice în legătură cu care se
solicită informaţia, respectiv codul numeric personal dacă este vorba de o persoană fizică.
B. Titlurile de credit ale datoriei publice şi obligatare, pe termen scurt sau pe termen lung,
emise de unităţi private sau de stat:
Bonurile de casă sunt titluri de credit create de bănci care s-au extins cu timpul şi la
întreprinderi. Bonurile de casă emise de bănci poartă denumirea de certificate de depozit. Sunt
emise pentru acoperirea unor goluri temporare de trezorerie. Sunt deci împrumuturi pe termen
scurt purtătoare de dobânzi, materializate în titluri la purtător sau nominative negociabile pe piaţa
financiară. De cele mai multe ori, dobânda pentru bonurile de casă se plăteşte de mai multe ori
pe an, iar în acest caz rata anuală actualizată a dobânzii este mai mare decât rata anuală a
dobânzii. Rata actualizată indică randamentul titlurilor prin capitalizarea dobânzii (certificate de
depozit cu capitalizare).
Bonurile de tezaur sunt titluri de credit emise de stat (de obicei prin trezoreria publică)
pentru acoperirea unor cheltuieli bugetare curente, iar totalitatea bonurilor de tezaur emise de stat
formează datoria flotantă a statului (spre deosebire de datoria consolidată a statului concretizată
în emisiuni de obligaţiuni). Reprezintă titluri de credit transmisibile, scontabile şi purtătoare de
dobândă. Bonurile de tezaur (certificatele de trezorerie) pot să fie sub formă de imprimate,
materializate într-un înscris (care se adresează populaţiei), sau pot să fie dematerializate (în
conturi curente) - nu se materializează într-un înscris, ci reprezintă înregistrări în conturile
curente la trezorerie sau la banca centrală pe numele subscriitorilor (care se adresează instituţiilor
financiare).
În România, primele bonuri de tezaur au fost puse în circulaţie în octombrie 1996. Ele au
fost emise de stat şi puse în circulaţie prin Banca Naţională a României, care a obligat băncile
comerciale să le cumpere şi, ca atare, să deţină ca active o anumită valoare din aceste bonuri de
tezaur. În ianuarie 1997 statul a lansat alte bonuri de tezaur, punându-le în circulaţie prin Casa de
Economii şi Consemnaţiuni şi destinate populaţiei. Statul nu le-a tipărit, simpla chitanţă de
C.E.C. constituind dovada cumpărării acestora de către populaţie. Ulterior, aceste bonuri de
tezaur au fost tipărite, fiind nominale, sub forma certificatelor de trezorerie, puse în circulaţie
prin Trezoreria Finanţelor Publice. Fiind purtătoare a unei dobânzi superioare celei practicate de
bănci la depozitele atrase, certificatele de trezorerie au devenit atractive şi pentru băncile
comerciale (prezentând un risc zero şi un randament ridicat); băncile comerciale au creditat în
acest fel statul, reducând ponderea creditelor acordate agenţilor economici (adică tocmai funcţia
de bază a băncilor, cea de finanţare a economiei).
Obligaţiunile reprezintă titluri de credit (şi de valoare), ce atestă acordarea unui împrumut
pe termen lung şi dau dreptul posesorilor la un venit anual fix sub formă de dobândă. Dobânda se
plăteşte pe baza unui cupon (parte a obligaţiunii), astfel că o obligaţiune are un număr de
cupoane egal cu numărul plăţilor de dobândă.
În funcţie de emitent, obligaţiunile sunt: obligaţiuni ale statului (emise de guvern),
obligaţiuni ale municipalităţilor (emise de organele administraţiei publice locale), obligaţiuni
emise de întreprinderi şi bănci, obligaţiuni ipotecare sau înscrisuri funciare;
Obligaţiunile emise de stat sunt destinate acoperirii deficitului bugetar. Obligaţiunile
municipalităţilor au ca scop finanţarea unor investiţii de interes local. În România, prima
administraţie publică locală care a emis obligaţiuni a fost Primăria oraşului Sinaia, iar la sfârşitul
anului 2002 şi Primăria municipiului Oradea a emis obligaţiuni în sumă de 100 mld. lei, pentru
constituirea de resurse necesare investiţiei de realizare a şoselei de centură a oraşului.
Obligaţiunile întreprinderilor şi băncilor sunt emise pentru mobilizarea de capital suplimentar pe
termen mijlociu şi lung.
Banca Comercială Română a emis în 1997 obligaţiuni în sumă de 75 milioane dolari, pe
termen de 3 ani, cu un preţ de emisiune de 99,85% din valoarea nominală şi o dobândă fixă
anuală de 9,125%. A fost vorba de fapt de eurobligaţiuni (emise în Europa, având ca monedă de
referinţă dolarul) listate la Bursa de Valori Luxembourg.
După modul de identificare a proprietarului, obligaţiunile pot fi: nominative care au
numele proprietarului înscris pe certificat (sau în cont) şi la purtător care nu au înscris numele
proprietarului şi obligaţiunea aparţine posesorului.
După forma de emisiune, pot fi: materializate pe suport hârtie sau dematerializate, emise
prin înscriere în cont.
După tipul de venit pe care-l generează, obligaţiunile emise de stat (organele
administraţiei publice centrale sau locale) pot fi:
- obligaţiuni cu dobândă: sunt emise la o valoare nominală, valoare care se returnează la
scadenţă, plus o dobândă care se plăteşte conform programului de rambursare (numărul de plăţi
ale dobânzii este egal cu numărul de cupoane ale obligaţiunii);
obligaţiuni cu cupon zero sau cu reducere: emitentul nu se obligă să plătească dobândă
până la scadenţă, însă sunt emise la preţuri deosebit de avantajoase, chiar un sfert din valoarea
nominală, iar câştigul creditorului constă în diferenţa între preţul de cumpărare şi preţul de
răscumpărare la scadenţă al obligaţiunilor. Lansarea acestor obligaţiuni pe piaţă este justificată în
condiţiile în care dobânda şi plusvaloarea se impozitează diferit;
• obligaţiuni cu dobândă variabilă, emise în perioadele în care rata dobânzii
înregistrează fluctuaţii mari (îndeosebi în sensul creşterii); rata dobânzii pentru aceste obligaţiuni
variază în funcţie de variaţia dobânzii pe piaţă; remuneraţia deţinătorilor de obligaţiuni se
realizează în funcţie de o rată de referinţă (LIBOR de exemplu);
• obligaţiuni cu participaţie, care asigură posesorilor pe lângă remuneraţia sub
formă de dobândă, sume majorate cu un indice în funcţie de cifra de afaceri a emitentului.
În ce priveşte obligaţiunile emise de întreprinderi, pe lângă obligaţiunile clasice, există:
• obligaţiuni convertibile în acţiuni: permit ca la cererea deţinătorului şi în cadrul
unei perioade determinate să fie convertite pe un anumit număr de acţiuni ale societăţii emitente;
• obligaţiuni rambursabile în acţiuni: în locul lichidităţilor, deţinătorul
obligaţiunilor, la scadenţă, primeşte acţiuni în condiţiile prevăzute la emisiune.
Societăţile emitente de obligaţiuni trebuie să ţină un registru al obligaţiunilor emise şi al
celor rambursate, precum şi numele şi prenumele, denumirea, domiciliul şi sediul titularilor, când
ele sunt nominative.
4. INSTITUŢII DE CREDIT
4.1. INTERMEDIEREA FINANCIARĂ. APARIŢIA BĂNCILOR
Îndeplinirea funcţiilor creditului: de atragere a disponibilităţilor băneşti temporar libere
degajate din economie, precum şi acordarea de credite agenţilor economici solicitanţi, se
realizează prin instituţiile de credit. Aceştia sunt intermediari financiari care se interpun între
agenţii economici cu capacitate de finanţare de la care sunt colectate resursele şi agenţii
economici cu nevoie de finanţare care apelează la credite.
6. BANCA CENTRALĂ
7. ACTIVITATEA BANCARĂ
Activitatea bancară nu poate fi separată de activitatea economico-socială; este mai
degrabă o relaţie parte-întreg, interdependentă. Evoluţia vieţii economico-sociale din ultimele
trei decenii a fost marcată de pătrunderea mai puternică a principiilor neoliberale în construcţia
sistemelor macroeconomice, ceea ce a determinat importante mutaţii în relaţia bancă-client.
Rolul băncii în economie a căpătat noi dimensiuni: este o afacere ce are ca scop obţinerea de
profit care, prin funcţia de finanţare a economiei, devine o instituţie cu utilitate socială, cu
caracter de masă. Deviza „clientul nostru, stăpânul nostru" exprimă orientarea băncilor către
satisfacerea deplină a cerinţelor clienţilor, creând în acest scop produse şi servicii speciale, cum
ar fi consultanţă şi asistenţă de specialitate, servicii prestate de specialiştii băncii privind studiul
aspectelor legate de problemele economice, financiare, juridice, sociale pe care le implică
efectuarea unei tranzacţii. În unele cazuri banca poate fi chiar mandatată de către client, să
deruleze tranzacţia. Consultanţa bancară înseamnă: studiul pieţei, întocmirea planului de afaceri
economico-financiare şi a riscului afacerii etc. Unele bănci s-au specializat chiar în acest
domeniu: Credit Suisse, Societe Generale etc.
Operaţiuni bancare
Active
Rezerva minimă obligatorie
Plasamente interbancare (inclusiv B.N.R.)
Credite bancare
Titluri de stat
Pasive
Fonduri proprii
Depozite în lei şi valută la persoanele fizice şi juridice
Depozite interbancare
Împrumuturi de la banca centrală Sume în tranzit
Pe lângă aceste operaţiuni în funcţie de criteriul bilanţier, băncile efectuează o serie de
operaţiuni, la solicitarea clienţilor, care nu presupun angajarea resurselor şi nu sunt purtătoare de
dobânzi; banca percepe un comision pentru efectuarea acestor operaţiuni, motiv pentru care se
numesc şi operaţiuni de comision sau servicii bancare. Acestea sunt:
• operaţiuni de casă, primiri şi eliberări de sume în numerar;
• operaţiuni de transfer a sumelor băneşti, plăţi/încasări la intern şi la extern prin
diverse instrumente de plată;
• credite prin semnătură, operaţiuni de garantare pentru plata sau pentru bonitatea
clienţilor;
• operaţiuni de consultanţă financiar-bancară;
• intermedierea în plasamentul de valori mobiliare, servicii de angajare a clienţilor
în sfera bursei de valori;
• servicii de asigurări;
• administrarea de proprietăţi: administrarea hârtiilor de valoare şi chiar
administrarea patrimoniului în totalitate (SUA).
7.1.1. Pasivele bancare
Reprezintă resursele băncii, resurse constituite şi utilizate pentru acordarea creditelor.
1. Fondurile proprii, adică resursele băncii, sunt formate din capital propriu şi capital
suplimentar, din care se deduc participaţiile băncii la alte societăţi bancare. La rândul său,
capitalul propriu cuprinde:
• capital social vărsat, ce se constituie în funcţie de modul de organizare al băncii şi
trebuie să fie sub forma unei societăţi cu răspundere nelimitată: societate pe acţiuni S.A. (forma
mai indicată) sau societate în comandită pe acţiuni S.C.A. Este exclusă forma societăţii cu
răspundere limitată S.R.L. Nivelul minim al capitalului social este 5 milioane euro la nivelul
U.E.;
• profitul rezultatului curent şi cel al exerciţiilor precedente (se deduce pierderea
dacă există);
• rezerva generală pentru risc de credit, constituită în limita unui plafon rezultat din
aplicarea cotei de 2% asupra tuturor plasamentelor în credite existente la finele anului;
• fondul de rezervă, constituit potrivit legii: 20% din profitul brut pentru fondul de
rezervă până când acesta devine egal cu capitalul social. Apoi repartizarea a 10% din profitul
brut până când fondul de rezervă devine de două ori mai mare decât capitalul social, iar după
acest nivel, alocarea de sume pentru fondul de rezervă se face din profitul net;
• fondul de dezvoltare.
Capitalul suplimentar va fi luat în calculul fondurilor proprii numai în proporţie de 100%
din nivelul capitalului propriu şi cuprinde: alte rezerve, alte fonduri şi împrumuturile
subordonate primite care trebuie să aibă un termen de rambursare de cel puţin 5 ani (se iau în
calcul într-o proporţie de maxim 50% din capitalul propriu).
2. Depozitele bancare reprezintă, pentru majoritatea băncilor, principalele resurse
financiare şi cuprind: depozite la vedere şi depozite la termen.
Depozitele la vedere sunt disponibilităţi depuse în conturi curente ale agenţilor economici
sau persoanelor fizice, prin care se efectuează operaţiuni de casierie, adică încasări şi plăţi prin
cecuri, ordine de plată şi alte instrumente.
Depozitele la termen presupun păstrarea economiilor până la o anumită scadenţă: 1, 3, 6,
9, 12 luni, existând de obicei şi un plafon minim de sumă. Retragerea banilor înainte de termen
presupune anularea dobânzii sau transformarea ei în dobândă la vedere. Tendinţa pe plan
mondial este de a şterge diferenţa între depunerile la vedere şi depunerile la termen; s-au creat
astfel conturi din care se pot efectua plăţi curente dar care prevăd un anumit nivel al
disponibilităţilor în cont, până la care dobânda este la vedere şi peste care dobânda este la
termen. O largă răspândire au căpătat în ultimul timp certificatele de depozit, care sunt hârtii de
valoare negociabile (emise pe termene diversificate). BNR a autorizat băncile comerciale să
emită certificate de depozit, valoarea, termenul şi dobânda fiind stabilite liber de către fiecare
bancă comercială; ele sunt definite ca titluri de credit cu dobândă fixă, emise de bancă, ce atestă
depunerea unei sume de bani de către o persoană fizică sau juridică, pe baza cărora suma poate fi
încasată la scadenţă sau înainte de scadenţă. Avantajul major al certificatelor de depozit faţă de
depozitele la termen este acela al răscumpărării/ tranzacţionării în orice zi înainte de scadenţă;
prin aceste produse oferite banca reuşeşte să-şi atragă noi clienţi.
3. Depozitele interbancare (pasivele interbancare) reprezintă soldurile conturilor de
disponibilităţi (în lei şi valută) ale altor bănci comerciale şi B.N.R. deschise la banca respectivă,
pe un termen cuprins între o zi şi trei luni.
4. Împrumuturile de la banca centrală reprezintă creditele lombard; pentru a obţine
lichidităţi pe termen foarte scurt băncile pot apela la facilitatea de creditare acordată de B.N.R.
sub forma creditului lombard, la care băncile au acces pe baza unei cereri scrise adresate B.N.R.
- Direcţia operaţiuni de piaţă. Perioada creditului este 24 de ore (overnight), iar acordarea este
condiţionată de garantarea cu active eligibile, în proporţie de 100% creditul si dobânda aferentă.
5. Sumele în tranzit între unităţile băncii cuprinse în pasiv reprezintă suma algebrică
a soldurilor conturilor de decontări reciproce, inter şi intrabancare, atât în lei, cât şi în valută.
7.1.2. Activele bancare
Operaţiunile active ale unei bănci sunt acelea de angajare, de utilizare a resurselor în
vederea realizării funcţiunilor sale statutare şi obţinerii de profit. Acestea sunt:
1. Rezerva minimă obligatorie, stabilită de autoritatea monetară, reprezintă
un cost suplimentar de prevenire a riscului pentru bănci. Procentul de rezervă minimă obligatorie
se stabileşte de către B.N.R. în funcţie de obiectivele sale de politică monetară. Baza de calcul a
rezervei minime obligatorii se constituie din resurse atrase, împrumutate, reprezentând obligaţii
ale băncii faţă de persoane fizice şi juridice (în lei şi valută). Nivelul bazei de calcul se determină
ca medie a soldurilor zilnice ale elementelor de pasiv atrase. În conformitate cu prevederile
legale, băncile comerciale sunt obligate să menţină în conturi deschise la Banca Naţională,
nivelul prevăzut al rezervelor obligatorii ca medie zilnică pe durata perioadei de aplicare.
2. Plasamentele interbancare reprezintă depozite ale băncii plasate la alte
bănci comerciale, la vedere şi la termen, precum şi Banca Naţională.
3. Creditele bancare reprezintă componenta de bază a activelor unei bănci;
activitatea de creditare, în lei şi în valută, este supusă permanent unor presiuni decizionale,
materializându-se în final în opţiuni pe termen mediu fiind cuprinse în strategia băncii, în direcţii
şi obiective pe termen scurt pentru anul respectiv, dar şi în acţiuni operative.
4. Titlurile de stat reprezintă instrumente de credit emise de Ministerul Finanţelor care
exprimă o creanţă financiară asupra emitentului, garantată în mod expres şi necondiţionat de
statul român. Sunt emise în formă dematerializată (cele care se adresează instituţiilor financiare)
şi au valori nominale conform prospectului de emisiune (document oficial aprobat prin ordin al
Ministerului Finanţelor) care stabileşte termenii şi condiţiile de emisiune a unei anumite serii de
titluri de stat: baza legală a emisiunii, seriile de titluri de stat ce urmează a fi emise, scadenţa,
valoarea nominală a emisiunii, valoarea nominală a unui titlu, modalitatea şi data decontării
titlurilor de stat achiziţionate; primele aferente emisiunii. Înregistrarea titlurilor de stat în formă
dematerializată se face printr-un cont special deschis la B.N.R., de către instituţia financiară, care
reflectă în debit titlurile aflate în proprietatea acesteia, iar în credit titlurile transferate. Titluri de
stat pot fi emise pe termen scurt cu discount (certificate de trezorerie) sau pe termen lung,
purtătoare de dobândă, vândute la valoarea nominală sau cu primă (obligaţiuni). În funcţie de
condiţiile pieţei, de experienţa intermediarilor pieţei primare, precum şi în funcţie de tipul
titlurilor de stat emise, vânzarea acestora se realizează prin intermediul următoarelor procedee:
• subscripţie publică, care se realizează de către intermediari ai pieţei primare
agreaţi de B.N.R. (bănci, instituţii de credit);
• subscripţie publică garantată, care se realizează de aceeaşi intermediari cu
garantarea plasării întregii valori pe piaţă, respectiv aceştia îşi asumă obligaţia de a cumpăra în
cont propriu titluri de stat pe care nu le plasează clienţilor de pe piaţă;
• licitaţia, care se organizează de către B.N.R., prin depunerea plicurilor conţinând
ofertele de cumpărare ale participanţilor la licitaţie.
În România problema convertibilităţii leului a fost ridicată încă din 1982. Întrucât nu erau
îndeplinite condiţiile cerute de F.M.I., nu s-a reuşit declararea convertibilităţii monedei naţionale.
Până în 1989, în România exista un monopol al statului asupra valutei, în strânsă legătură cu
monopolul statului asupra comerţului exterior; Banca Română de Comerţ Exterior era singura
autorizată să efectueze cumpărări şi vânzări de valute (până în mai 1991, Ministerul de Finanţe,
Banca Naţională şi Banca Română de Comerţ Exterior au exercitat politica valutară).
În anul 1989, balanţa comercială era excedentară (+2.000 mil. USD), România nu avea
datorii externe şi dispunea de o rezervă valutară de aproximativ 1.500 mil. dolari; această situaţie
era menţinută prin măsuri administrative, exportul şi importul erau dirijate. Abandonarea
măsurilor administrative s-a reflectat imediat în deteriorarea balanţei de plăţi (soldul balanţei
comerciale deficitare a depăşit 3.000 mil. USD) şi consumul rezervelor valutare.
Piaţa valutară interbancară a început să funcţioneze în februarie 1991, având ca
participanţi exportatorii - deţinători de valută - şi importatorii - cumpărători de valută; cursul
stabilit pe această piaţă era cu mult mai mare decât cel oficial, însă volumul tranzacţiilor era
redus. Existau, aşadar, două cursuri, considerându-se că decontarea tuturor importurilor la un
curs unic ar fi declanşat un şoc inflaţionist. Practic, însă, a crescut cererea de valută pentru
efectuarea de importuri la cursul oficial, faţă de oferta de valută la acest curs, adică se importa
mai mult decât se exporta, nu numai cantitativ, ci şi prin cursul de schimb care avantaja
importatorii şi dezavantaja exportatorii. Mai mult, au apărut şi alte fenomene negative: evitarea
sau întârzierea repatrierii încasărilor valutare, proliferarea barterului, care au adâncit
dezechilibrele. Au fost deschise casele de schimb valutar, permiţând accesul persoanelor fizice la
cumpărarea de valută (iulie 1991).
Moneda naţională, leul, devine monedă convertibilă - cu convertibilitate internă de cont
curent la sfârşitul aceluiaşi an (noiembrie 1991) prin instituirea unui nou regim valutar; tot atunci
s-a trecut la un curs unic, stabilit prin licitaţie zilnică de Banca Naţională, determinat de piaţă. De
fapt a fost unificat cursul interbancar ajuns la 294,42 lei cu cursul oficial de 59,54 lei.
Mecanismul nou introdus prevedea vânzarea integrală către bănci a încasărilor în valută ale
agenţilor economici. Piaţa valutară nu a funcţionat însă normal din două cauze: întârzierea
finanţării externe şi inflaţia ridicată, ce au determinat o depreciere accelerată a leului şi intrarea
într-o spirală inflaţionistă. De fapt nu era o piaţă cu adevărat liberă pentru că licitaţia se adjudeca
centralizat (la B.N.R.). La recomandarea guvernului, cursul de schimb a fost „îngheţat", mai mult
din raţiuni sociale şi cu consecinţe economice dezastruoase, în primul rând prin presiunea asupra
balanţei de plăţi (încurajarea exporturilor şi descurajarea importurilor).
În luna mai 1992 mecanismul valutar a fost modificat într-un punct esenţial: agenţii
economici au dreptul să păstreze integral încasările valutare. Această prevedere care nu a fost
modificată ulterior, precum şi resursele valutare provenind din credite externe, au constituit paşi
importanţi în constituirea unei pieţe valutare autentice. Astfel, în luna aprilie 1994 au fost
simplificate normele de organizare şi funcţionare a licitaţiei valutare şi putem vorbi de
liberalizarea de facto a mecanismului de formare a cursului valutar, însă doar patru bănci:
Bancorex, Banca Comercială Română, Banca Română de Dezvoltare şi Banca Ion Ţiriac
acţionează ca dealeri „făcătoare de curs", „făcătoare de piaţă", restul băncilor acţionează ca
brokeri, executând ordinele clienţilor lor. Persoanele fizice rezidente aveau dreptul să cumpere
valută în limita a 500 dolari S.U.A. pe an în scop turistic (valuta se elibera pe bază de paşaport).
Menţinerea restricţiilor a determinat funcţionarea unor pieţe paralele faţă de piaţa
oficială: „piaţa neagră" în afara oricărui control şi „piaţa gri" a caselor de schimb valutar ce
puteau practica un alt curs de schimb decât cel oficial, apropiat de cursul de pe „piaţa neagră".
Actualul regim valutar este creat de Regulamentul 3/1997, prin care se declară convertibilitatea
externă a leului şi sunt eliminate restricţiile la cumpărarea valutei de către populaţie. Piaţa
valutară devine cu adevărat liberă, fiind deschisă tuturor băncilor: 28 de bănci comerciale devin
dealeri pe piaţa valutară. Cursurile de schimb informative ale leului, ce trebuie afişate permanent
de intermediarii autorizaţi să participe pe piaţa valutară, se raportează obligatoriu la următoarele
valute (cel puţin): dolar S.U.A., euro, lira sterlină, francul elveţian.
Cu o convertibilitate de cont curent din 1997, Consiliul de Administraţie al BNR a luat
decizia liberalizării contului de capital în anul 1999 (proces desfăşurat în trei etape). Într-o primă
etapă au fost liberalizate creditele şi împrumuturile financiare cu termen de rambursare mai mare
de un an, garanţiile, avalurile şi facilităţile financiare auxiliare. De la 1 ianuarie 2002 au fost
liberalizate total:
• tranzacţiile privind investiţiile directe şi investiţiile imobiliare (cu excepţia
terenurilor agricole şi forestiere);
• creditele legate de comerţul internaţional în care participă un rezident;
• transferurile aferente derulării contractelor de asigurare de viaţă şi de credit.
Putem vorbi de continuarea liberalizării contului de capital în conformitate cu programul
convenit cu Uniunea Europeană privind cap 4 şi „Libera circulaţie a capitalurilor", acest proces
fiind încheiat la data de 01.09.2006.
Având în vedere că B.N.R. intervine pe piaţa valutară numai atunci când moneda
naţională înregistrează o depreciere puternică, raportându-se la un coş valutar începând cu anul
2003 (60% euro, 40% dolar) şi fără a stabili o marjă de fluctuaţie a leului, putem caracteriza
regimul valutar al ţării noastre ca un regim de curs de schimb cu flotare administrată fără fixarea
unor marje de fluctuaţie. Din această cauză, rezultatele României în ce priveşte stăpânirea
inflaţiei sunt cele mai slabe în comparaţie cu celelalte ţări din centrul şi estul Europei care,
începând cu 1999, au o rată a inflaţiei în jur de 10% sau sub 10% în 2001-2002. România a
obţinut o rată a inflaţiei dintr-o cifră pentru prima dată în anul 2004, după care a continuat
procesul de dezinflaţie. Începând cu luna august 2005, strategia de politică monetară a BNR este
ţintirea directă a inflaţiei.
În cadrul Băncii Mondiale, s-a înfiinţat Departamentul pentru Europa Centrală şi Tările
Baltice, care coordonează România, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania,
Polonia, Republica Slovacă, Slovenia, Bulgaria şi Croaţia.