Biserica Ortodoxă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search
Pentru alte sensuri, vedeți Biserica Ortodoxă
(dezambiguizare).
Slujbele din Biserica Ortodoxă
Sfânta Liturghie

Slujbele zilei

Vecernia | Pavecernița | Miezonoptica

Privegherea de toată noaptea | Ceasurile | Utrenia

Alte slujbe

Imnul Acatist | Paraclisul

Sfințirea mare a apei | Litie

Botez

Hirotonirea | Slujba căsătoriei

Slujba de înmormântare | Parastasul

Reprezentarea răsăriteană a botezului lui Iisus Hristos.

Preoți ortodocși în Rusia.

Catapeteasma dintr-o biserică ortodoxă.

Biserica Ortodoxă (cunoscută și ca Biserica Ortodoxă Răsăriteană) este o comunitate de

credință creștină. Astăzi creștinii ortodocși sunt organizați în biserici ortodoxe autocefale (greacă,
rusă, română, sârbă, bulgară, albaneză, poloneză etc.), aflate în comuniune liturgică (euharistică)
 unele cu altele. Între bisericile ortodoxe autocefale, primatul onorific este deținut de Patriarhia
Ecumenică a Constantinopolului. După numărul de credincioși, ortodocșii formează în lume a doua
comunitate creștină, după Biserica Catolică.
Numele de Ortodoxie vine din limba greacă, de la ορθο (ortho - drept, corect) și δοξα (doxa - slăvire
sau, într-un înțeles mai general, opinie), traducându-se, deci, literal „dreapta-slăvire”, cu înțelesul de
„credință, opinie corectă”, sau „dreapta-credință”. Este de menționat că și unele din celelalte biserici
creștine își consideră propriile învățături ca fiind drepte, sau chiar singurele drepte.
Bisericile Ortodoxe Răsăritene reunesc astăzi o parte importantă a credincioșilor creștini. Istoric și
cultural, ele sunt purtătoare ale unei tradiții bogate, dezvoltate de-a lungul a două milenii de viață
creștină într-o largă zonă geografică.
Fundamentele teologiei creștine ortodoxe au fost stabilite la primele șapte sinoade ecumenice, ținute
între secolele al IV-lea și al VIII-lea. Din motive religioase, dar și politice, geografice și culturale, între
biserica apuseană (romano-catolică) și cea răsăriteană (ortodoxă) s-a produs, gradual, o separare
oficializată în 1054 , cunoscută sub numele de Marea Schismă. În urma acestui eveniment, atât
Biserica Ortodoxă, cât și cea Catolică se consideră a fi singura biserică universală (καθολικι -
catolică sau „universală”) și apostolică, ca și deținătoarea dreptei credințe (Ορθόδοξια - ortodoxă).
Spre deosebire de biserica Romei, ce pune accentul pe universalitate (catolicitate), cea ortodoxă
pune accentul pe puritatea credinței, de unde diferența de nume.
Biserica Ortodoxă (în integralitatea bisericilor locale ce o compun) consideră că are la
bază succesiunea apostolică neîntreruptă, începută de la apostoli.
Prezența Bisericii Ortodoxe este dominantă în zone ce s-au aflat în spațiul cultural al imperiilor
bizantin și rus: Europa de Est și de Sud-est, Asia, părți ale Orientului Mijlociu și ale Africii. În prezent,
numărul de credincioși ortodocși este majoritar
în Belarus, Bulgaria, Georgia, Grecia, Macedonia, Republica
Moldova, România, Rusia, Serbia, Muntenegru și Ucraina. Mari comunități de creștini ortodocși
trăiesc și în Albania (aprox. 30%), Bosnia (31,4 %), precum și în unele state care au aparținut Rusiei
țariste, respectiv Uniunii Sovietice (Țările baltice și Asia Centrală). Prezențe ortodoxe semnificative
se găsesc în multe alte țări din America de Nord, Europa de Vest etc., datorate în special
comunităților formate prin emigrarea est-europenilor.

Cuprins

 1Dogma ortodoxă
o 1.1Persecuții împotriva ereticilor
 2Diferențe confesionale
o 2.1Față de Bisericile vechi-orientale sau necalcedoniene
o 2.2Față de Biserica Anglicană
o 2.3Față de Biserica Catolică
o 2.4Față de Biserica Luterană
o 2.5Față de Biserica Calvină (reformată)
o 2.6Față de Bisericile neoprotestante
 3Biserica ortodoxă în ziua de azi
 4Bisericile Ortodoxe
 5Referințe
 6Bibliografie
 7Legături externe
 8Vezi și
Dogma ortodoxă[modificare | modificare sursă]
 Acest articol este parte a seriei despre
Creștinism

Isus din Nazaret

 Fecioara Maria
 Paul din Tars
 Istoria creștinismului
 Genealogie
Biblia

 Noul Testament
 Personaje biblice
Biserici creștine

 Bisericile ortodoxe
 Biserica Catolică
o Diferențe teologice ortodoxo-catolice
 Protestantism

Mărturisiri de credință (crezuri)

 Simbolul apostolic
 Simbolul niceno-constantinopolitan
 Simbolul atanasian
 Sfânta Treime
Simboluri

 Cruce
 Monograma lui Isus Hristos
 Peștele
 Păstorul
 Pomul vieții

Ritualuri creștine

 Botezul
 Euharistia
 Spovedania
 Arta creștină

Sfinții

 Apostoli
 Calendarul sfinților

Acest infocasetă: vizualizare • discuție • modificare

Reprezentarea răsăriteană a Sfintei Treimi, pictură de Andrei Rubliov

Biserica Ortodoxă a celor șapte Sinoade Ecumenice are la bază Vechiul și Noul Testament.
Conducătorul ("Capul") ei este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „Păstorul cel bun”, care îndrumă
credincioșii, mădularele vii ale Bisericii, pe calea spre mântuire. Biserica Ortodoxă a celor șapte
sinoade ecumenice recunoaște un același Dumnezeu Treimic, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, întreit în
ipostas (Persoane), dar Unul în ființă (esență), Dumnezeu atotputernic, preexistent lumii și complet
independent în raport cu orice, deosebindu-se astfel fundamental de religiile naturale, în care
dumnezeul / dumnezeii iau naștere într-un univers preexistent.
Teologia Bisericii Ortodoxe, a celor șapte sinoade are la bază dragostea, căci ,,Dumnezeu este
iubire" (I Ioan 4:8) (I Ioan 4, 8) și este reluat în scrierile teologilor ortodocși, care afirmă
că Dumnezeu este iubirea. Iubirea a fost propovăduită și arătată prin fapte de Iisus Hristos,
considerat unul din cele trei Ipostasuri (Persoane, sau personalități) ale Sfintei Treimi, care s-a
coborât pe pământ și s-a întrupat ca om, și-a jertfit viața și a luat asupra lui păcatele oamenilor
pentru a îi mântui de păcat, iar prin învierea sa a transfigurat și îndumnezeit (θεοσισ) trupul omenesc
luat. Astfel, definitorie pentru înțelegerea în ortodoxie a venirii lui Hristos în trup este formula Sf.
Atanasie cel Mare: "Dumnezeu a devenit om pentru ca și omul să poată deveni dumnezeu". Prin
vorbă și faptă, Hristos a arătat că se poate trăi în lume făcând voia lui Dumnezeu („Acestea vi le-am
grăit, ca întru Mine pace să aveți. În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea. ”,
Ioan 16,33) și a scos în evidență din cele zece porunci două, dar care cuprind totul și care îl fac pe
cel ce le îndeplinește să le facă în mod automat și pe restul: dragostea de Dumnezeu și de
aproapele („El i-a răspuns: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul
tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să
iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci se cuprind toată legea și prorocii.”,
Matei 22, 37-40).
Teologia acestei Biserici se bazează pe scrierile Bibliei, pe Tradiția Bisericii și pe trăirea vieții
religioase în cadrul Bisericii, singurul loc în care Biblia poate fi corect înțeleasă. Se acordă o mare
importanță Sfintei Împărtășanii, eveniment în urma căruia credincioșii se unesc spiritual și material
cu Iisus Hristos.
Virtuțile (faptele bune) au o importanță mântuitoare, acestea făcând parte din procesul de sfințire
(teologie) (împărțit teologic în trei etape: curățire, luminare și îndumnezeire). Lucrarea virtuților se
face și în referire la episodul judecății universale, formulată în Evanghelia după Matei, capitolul XXV.
Între Biserica Ortodoxă a celor șapte sinoade, pe de o parte, și catolicism, pe de altă parte, există
deosebiri (a se vedea legăturile indicate în continuare). Vom menționa doar una: ortodocșii
consideră că Biserica este formată din mulțimea credincioșilor – mădulare vii – al cărei cap este
Iisus Hristos – Mirele. În acest context, Biserica, ca clădire și ca organizare administrativă are un rol
subordonat, de a sprijini viața duhovnicească a mulțimii credincioșilor conduse de „Păstorul cel bun”.
Persecuții împotriva ereticilor[modificare | modificare sursă]
Edictul lui Teodosiu al II-lea din 435 prevedea pedepse grele pentru cei care dețineau sau
răspândeau scrieri ale lui Nestorie.[1] Cei la care erau găsite scrieri ale lui Arie din Alexandria erau
condamnați la moarte.[2]

Diferențe confesionale[modificare | modificare sursă]

Europa Ortodoxă
O biserică ortodoxă din Kostroma, Rusia.

Față de Bisericile vechi-orientale sau necalcedoniene[modificare | modificare

sursă]
Bisericile vechi-orientale (care își păstrează în titulatura oficială numele "ortodox", dar nu sunt în
comuniune liturgică cu Biserica Ortodoxă și nu se consideră o parte constituentă a acesteia) s-au
despărțit de ortodoxia răsăriteană în secolul al V-lea, refuzând să accepte cel de-al Patrulea Sinod
Ecumenic, de la Calcedon, precum și pe cele care au urmat. Ele sunt Biserica Coptă, Armeană,
Siro-iacobită, Etiopiană, Eritreană și Indiană.
Diferența principală este una ce ține de hristologie. Biserica Ortodoxă susține, conform hotărârilor
Sinodului de la Calcedon, că Hristos are două naturi (φισισ - firi), omenească și dumnezeiască,
"nedespărțite, neîmpărțite, neamestecate și neschimbate". Bisericile necalcedoniene contestă
această învățătură, fie într-o formă radicală numită monofizitism (Dumnezeu fiind considerat a avea
o singură natură/fire, cea dumnezeiască), fie într-o formă mai moderată numită miafizitism
(Dumnezeu fiind considerat a avea o singură natură, dar compusă).
Deși, începând cu secolul al XX-lea, se poartă un dialog teologic susținut între Biserica Ortodoxă și
cele vechi-orientale, momentan, acest dialog nu a dus la nici un rezultat acceptat universal de către
cea dintâi.
Față de Biserica Anglicană[modificare | modificare sursă]
Deși la începutul secolului al XX-lea se considera că diferențele dogmatice păreau să fi dispărut,
vorbindu-se chiar de o iminentă unire între ortodoxie și anglicanism, în urma evoluțiilor acestuia din
urmă după cel de-al Doilea Război Mondial s-a ajuns la o serie de poziții ireconciliabile,
nemaiputându-se vorbi de un crez comun. Pe lângă amplificarea în anglicanism a unor învățături de
credință (neo)protestante, diferendul fundamental cu ortodoxia este dat de viziunea diferită a
anglicanilor în privința hirotoniei femeilor și a acceptării homosexualității.
Față de Biserica Catolică[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Diferențe teologice între Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă.
Între Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică există o sumă de deosebiri doctrinare. Cele mai
cunoscute dintre ele poartă numele de punctele florentine. Acestea sunt:
 nerecunoașterea primatului episcopului Romei asupra celorlalți episcopi (în Biserica Ortodoxă,
toți arhiereii, indiferent de titlul purtat - patriarh, mitropolit, arhiepiscop, episcop - sunt considerați
egali);
 nerecunoașterea adăugării Filioque din Crez (considerat în Biserica Ortodoxă o învățătură
greșită, cu profunde implicații teologice);
 nerecunoașterea validității folosirii la Euharistie a azimei, adică a pâinii nedospite, folosită de
Biserica Catolică (Biserica Catolică recunoaște ca validă atât folosirea pâinii azime, cât și a celei
fermentate);
 nerecunoașterea existenței Purgatoriului (considerat în Biserica Romano-Catolică a fi un loc de
mijloc între rai și iad, în care sufletele celor decedați se purifică până la intrarea în Rai).
Alte diferențe față de Catolicism considerate importante de Biserica Ortodoxă sunt:

 infailibilitatea ex-cathedra a Papei (Biserica Ortodoxă consideră că nu poate exista o persoană

infailibilă, indiferent de poziția eclezială pe care o deține);
 harul sau grația creată (Biserica Ortodoxă consideră că harul sau energia dumnezeiască este
necreată, ca mijloc prin care Dumnezeu se împărtășește pe sine oamenilor);
 neprihănita zămislire sau imaculata concepție a Fecioarei Maria (Biserica Ortodoxă consideră că
toți oamenii, inclusiv Născătoarea-de-Dumnezeu, au fost zămisliți și s-au născut având păcate;
ulterior, prin conlucrare - συνεργια - cu Dumnezeu pot ajunge la sfințenie);
 thesaurus meritorum (tezaurul de merite) ale sfinților - din a cărui supra-abundență, consideră
Biserica Catolică, ar putea lua și restul credincioșilor, - precum și indulgențele (Biserica
Ortodoxă consideră că virtuțile sunt personale și nu pot fi "împrumutate" sau "dăruite"; mântuirea
este o conlucrare personală a unui om cu Dumnezeu);
 celibatul clericilor (Biserica Ortodoxă acceptă căsătoria preoților și diaconilor, cu condiția să se
facă înainte de hirotonia acestora);
 practica botezului prin stropire sau turnare (Biserica Ortodoxă practică botezul prin întreită
afundare, ce simbolizează îngroparea și învierea lui Hristos).
Biserica Ortodoxă consideră că una dintre deosebirile cele mai importante constă în
formula filioque ("și de la Fiul"), care a fost adăugată de către Biserica Catolică la Simbolul
Credinței definit de cele șapte Sinoade Ecumenice. Adăugarea se referă la Duhul Sfânt și afirmă că
El purcede nu numai din Tatăl, ci și din Fiul. Ea se bazează pe Evanghelia lui Ioan, capitolul 15,
versetul 26 în care Iisus Hristos învață ucenicii spunându-le: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care
Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi
despre Mine”. Catolicii interpretează textul în sensul că dacă Iisus trimite Duhul, aceasta ar implica
faptul că Sfântul Duh ar purcede din Fiul. Ortodocșii subliniază faptul că trimiterea nu este același
lucru cu purcederea, că faptul că Duhul Sfânt a fost trimis nu implică faptul că, în mod obligatoriu, El
ar fi și purces din Fiul. Dacă se omite sublinierea „care din Tatăl purcede”, fraza în sine nu oferă, în
realitate, un argument definitiv nici uneia dintre concepții, ea fiind valabilă în ambele cazuri. Iar dacă
se ia în considerare textul ”care din Tatăl purcede” – cum este, de altfel, normal să se procedeze –
apare întrebarea de ce Iisus Hristos, odată ce a considerat necesar să afirme purcederea Duhului
Sfânt din Tatăl, nu a menționat și purcederea din Fiul. Un alt aspect foarte important subliniat de
Biserica Ortodoxă este acela că, dacă Duhul Sfânt ar purcede și din Fiul, El ar apare a Îi fi
subordonat. Se observă faptul că a trimite pe cineva nu înseamnă subordonare, pentru că poate
apare și între persoane egale, în timp ce purcederea Duhului Sfânt din Fiul ar putea semnifica un
grad de subordonare, fapt care ar fi în contrazicere cu dogma care afirmă că cele Trei Persoane
sunt întru totul egale.
O cercetare a documentelor relevă faptul că, în epoca în care s-a formulat doctrina filioque, Vestul
era confruntat cu necesitatea combaterii unor erezii, astfel încât a apărut posibilitatea ca din dorința
de a sublinia anumite aspecte să se ajungă la formulări cu înțelesuri nedorite. Se pare că doctrina a
apărut în Spania. Adăugarea a fost aprobată în anul 809 de către Conciliul de la Aachen și a fost
examinată de Papa Leon al III-lea, care deși ar fi aprobat doctrina, ar fi interzis, totuși, în mod expres
inserarea ei în Crez. Atitudinea Papei se vede și mai clar în decizia pe care a luat-o cu acel prilej, de
a se scrie pe două tăblițe de argint Crezul fără adăugire în limbile latină și greacă, pe care a dat
ordin să fie așezate pe pereții Catedralei Sfântul Petru din Roma.

 Vezi articolul principal: Punctele florentine.

Față de Biserica Luterană[modificare | modificare sursă]

 nerecunoașterea tezei lui Luther Sola Scriptura (Biserica Ortodoxă alătură învățăturilor Bibliei și
predania sau tradiția bisericească);
 respingerea tezei Sola Fide - îndreptățirea doar prin credință (Biserica Ortodoxă consideră că
mântuirea este o conlucrare divino-umană, care implică atât credința corectă a omului -
orthodoxia, cât și aplicarea corectă a acestei credințe - orthopraxia);
 nerecunoașterea desființării preoției sacramentale (sfințitoare) din luteranism;
 nerecunoașterea desființării monahismului (călugăriei);
 nerecunoașterea a doar două Taine, botezul și euharistia, în luteranism (Biserica Ortodoxă are
șapte taine principale - botezul, mirungerea, cununia, preoția, spovedania, împărtășania și
maslul, - dar nu reduce în mod absolut numărul lor la acestea, la ele adăugându-se alte
"ierurgii", precum sfințirea apei sau aghiasma, monahismul, înmormântarea etc.)
Biserica suedeză are un episcop care este lesbiană,[3] în timp ce bisericile ortodoxe privesc
homosexualitatea drept păcat și nu permit femeilor să devină preoți sau episcopi.
Față de Biserica Calvină (reformată)[modificare | modificare sursă]
În plus față de diferențele amintite mai sus, ce privesc Luteranismul, Biserica Ortodoxă respinge
credința calvină în predestinarea omului (potrivit căreia destinul omului este fixat dinainte de
Dumnezeu, fără a putea fi schimbat prin deciziile libere ale individului) și susține libertatea deplină a
acestuia de a își alege singur propriul destin.
Față de Bisericile neoprotestante[modificare | modificare sursă]
Pe lângă deosebirile esențiale arătate mai sus privind învățăturile Sola Scriptura și Sola Fide, mai
există o multitudine de diferențe, care variază în funcție de denominația neoprotestantă. Dintre
acestea, amintim:

 cinstirea Fecioarei Maria ca Născătoare-de-Dumnezeu (întemeiată pe Luca 1:42 și practica

Bisericii primare);
 închinarea la icoane, chipuri ale lui Iisus Hristos, Maicii Domnului și ale sfinților, considerate de
Biserica Ortodoxă un simbol al persoanei reprezentate; astfel, închinarea nu se adresează
materiei icoanei, ci celui reprezentat;
 închinarea la moaștele sfinților (Biserica Ortodoxă consideră că aceștia, asemeni lui Hristos în
Schimbarea la Față, și-au preschimbat și transfigurat întreg trupul, prin lucrarea harului
dumnezeiesc, acesta devenind astfel nestricăcios; închinarea la sfinți este, astfel, o cinstire a lui
Dumnezeu, prezent prin harul dumnezeiesc din acele oseminte sau moaște);
 Biserica Ortodoxă respinge interpretarea simbolică a Euharistiei, considerând că pâinea și vinul
se preschimbă la Liturghie în adevăratul trup și sânge al lui Hristos;
 Biserica Ortodoxă practică botezul copiilor, bazându-se pe obiceiul Bisericii primare, când o
întreagă familie, indiferent de vârsta membrilor săi, se convertea la creștinism, dar acceptă și
botezul adulților.

Biserica ortodoxă în ziua de azi[modificare | modificare sursă]

Există astăzi 14 biserici ortodoxe locale autocefale și 2 autonome, aflate între ele în comuniune
euharistică; mai sunt, de asemenea, una a cărei autocefalie este parțial recunoscută și 5 cu
autonomie parțial recunoscută. O serie de comunități ortodoxe, din cauza unor probleme canonice,
se află în afara acestei comuniuni liturgice, dar împărtășesc aceeași credință dogmatică (vezi lista
de mai jos).

Bisericile Ortodoxe[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Bisericile ortodoxe.
Bisericile ortodoxe sunt bisericile care recunosc doar primele șapte concilii ecumenice, fiind
denumite de aceea și Biserici ale celor șapte concilii. Împreună ele alcătuiesc Ortodoxia. Nu toate
bisericile ortodoxe sunt recunoscute ca atare de celelalte biserici ortodoxe. În comuniune sunt doar
bisericile autocefale cu cele autonome, pe când cele necanonice sunt excluse de la uniunea
mutuală.