Substratul limbii române Termenul substrat se referă la totalitatea elementelor lingvistice care, în urma formării unui sistem

lingvistic sub presiunea unei limbi cuceritoare, a reușit să supraviețuiască intrând în compoziția noii limbi sau influențând procesele
formative prin care noua limbă ăși definește identitate. Teritoriul antic al Balcanilor și Carpaților, de la nordul Italiei și Greciei ar
putea fi împărțit în trei arii lingvistico-geografice: zona tracă, zona ilirică și zona daco-moesică. În aria daco-moesică existau
condiții etnice complexe, care au condus la fenomene de interferență între idiomurile indoeuropene ale populațiilor de acolo.
Condițiile social-politice și economice ale acestor vremuri, formele de organizare administrativ-teritorială au fost factori care au
favorizat și au reglat feluritele contacte ale populațiilor întregi. Nivelul de dezvoltare economică și al producției de bunuri au putut
determina contactele, creând astfel necesități. Lima română s-a format nu atât ca rezultat al amestecului dintre latină și limba
populației daco-moesice, dar, mai ales, ca urmare a reorganizărilor și evoluțiilor petrecute cu latina daco-moesică sau dunăreană,
după ce aceasta fusese adoptată de populația romanizată și neromanizată situată la nordul Dunării și într-o zonă mai greu de
delimitat cu precizie, de la sudul fluviului. Este posibil ca latina populară transportată în Dacia să nu fi suferti influențe considerabile
din partea limbii autohtone. Comportamentul diferitelor nivele ale limbii (fonetic, gramatical, lexical) diferă sub acest aspect. La
nivel fonetic și lexical se pot înregistra urme ale unor influențe, în vreme ce compartimentul morfologic și cel sintactic sunt mai
greu penetrabile. Limba română cuprinde elemente care, în mod evident, nu aparțin moștenirii latine. Influența limbii autohtonilor
asupra latinei a puut avea loc la toate nivelele limbii. Chestiunea aceasta privește secolele al IV-lea – al V-lea, și nu mai târziu.
Căutarea de corespondente în alte limbi, precum traca, ilira, alte limbi indoeuropene, trebuie să se facă observând respectarea legilor
fonetice ale momentului și ale spațiului. Limba care poate fi utilizată ca punct de reper, cu bune rezultate, este albaneza. Această
limbă se raportează la iliră. Limba română prezintă elemente care pot fi puse, cu certitudine, sau cu posibilitate, pe semaa
substratului. La nivel fonetic, se poate pune pe seama substratului vocala ă. Acest sunet apare și în alte limbi romanice, dar situația
și rolul diferă fundamental de aceea care apare în limba română. Ă românesc poate fi alăturat, mai ușor, unor sunete de timbru
foarte apropiat, dar cu mici deosebiri articulatorii, de sunete care apar în bulgară și albaneză. Sunetul (h) care, în latină era o
spirantă laringală surdă, începe să dispară din această limbă încă de prin secolul al III-lea. Latina de la baza limbii române nu
cunoaște acest sunet, care nu se păstrează în nici o limbă romanică. Comportamentul grupurilor consonantice ks, kt, în trecerea de
la latină la română s-ar putea datora unor propensiuni existente în substrat sau datorate interacțiunii acestuia cu latina. Tot pe seama
substratului s-au mai pus fenomele precum rotacizarea lui -n- (intervocalic) latin, evoluția -l- * -r-, aparținea consoanei ș,
palatalizarea labialelor. La nivel morfologic: confuzia dintre genitiv și dativ, prezentă și în albaneză, neogreacă, armeană, iraniană,
păstrarea neutrului, precum în albaneză, formarea numeralelor de la unsprezece până la nouăsprezece etc. Printre sufixele care ar
putea fi puse pe seama substratului se pot menționa: -andru, -ăni, -esc, -ește, -îrlă, -man, -ușcă.