Moartea. Cine a pictato-n negru și țărână?

Cine-a dat porunca ochii să-i închizi?

Și de ce dispare sufletu-n lumină?
Poate sunt doar clipe oarbe în oglinzi.

Cine ne întreabă cum este să pierzi

Și să dai uitării tot ce tu iubești?
Moartea n-are ochii nici căprui, nici verzi
Moartea nu cunoaște cine-n viață ești.

Poate-ar trebui să zâmbim acum

Să iubim mai mult și să prețuim.
Să nu plângem că e greu al nostru drum
Poate-ar trebui pur și simplu să trăim.

Moarte, mie nu mi-e frică de-ale tale brațe

Azi îmbrac o rochie din curcubeu
Și-am să-mpart eu zâmbetele mele hoațe
Ca să simți tu moarte, astăzi te-nving eu.

Iertăm de-atâtea ori pentru-n mănunchi de rupte flori

Pe lume am venit
Femei
Rupemi petalele,, ele vor crește din nou
Inimi sincronizate
Suntem femei, c-așa se spune
Purtăm cercei și-o floare-n păr
Ne place să visăm, și-n lume
Zâmbim cu-n mare adevăr.
Suntem femei, și nu ne doare
Când ne rănește cineva
În noi trăiește-un suflet mare
Iubim, iertăm, și tot așa.
Suntem femei, chiar de se uită
Că plângem câteodată-n zori
Și tot ce-n suflet ne frământă
Ne doare de atâtea ori.
Acum te-ntreb, ce e iubirea
Și cum o simți în flori de tei
Se pare că n-ai fi știut-o
Fără de noi, fără femei.