Sunteți pe pagina 1din 5

Mircea Cărtărescu – Poema chiuvetei

I. CONTEXT:
În perioada postbelică, după etapa stalinistă cuprinsă între 1948 şi 1964, în care influenţa
politicului asupra literaturii se manifestă intens, putem distinge cel puţin două momente
importante în evoluţia poeziei:

neomodernismul anilor ’60, reprezentat de operele lui Marin Sorescu, Ana Blandiana, Nichita
Stănescu, prin care se realizează resurecţia lirismului;
postmodernismul anilor optzeci, prin care pentru prima dată în literatura română se produce o
schimbare de paradigmă culturală, preluându-se modelul anglo-saxon, ceea ce rupe tradiţia
influenţelor din culturile franceză sau germană.

II. POSTMODERNISMUL – definirea curentului:


Termenul este folosit pentru prima dată de urbaniştii americani, în anii ’50. Începând cu anii
’60, termenul câştigă teren şi se defineşte în raport cu modernismul. Prefixoidul post trebuie
înţeles nu doar în sens cronologic, referindu-se la un curent care urmează modernismului şi
neomodernismului, ci mai ales în relaţie de complementaritate cu aceste două orientări, în
sensul că pretinde un dialog livresc cu trecutul/tradiţia literară (spre deosebire de modernism,
care reprezintă o negare a tradiţiei, a rupturii cu orice convenţie a trecutului literar).
Dificultatea definirii termenului vine din faptul că el funcţionează în multiple domenii:
literarură, pictură, arhitectură, discipline socio-politice. Teoreticienii cei mai importanţi ai
acestui curent la nivel internaţional sunt: Ihab Hasan, Jean Francois Lyotard, Michel Foucault,
Jaques Derrida, Roland Barthes, Susan Sontag. Reprezentanţi: Vladimir Nabokov, Umberto
Eco, Borges, Milan Kundera, David Lodge, Michel Tournier, Jose Saramago, Julio Cortazar.
În literatura română, PM este reprezentat începând cu anii ’60 de prozatorii Şcolii de la
Târgovişte (Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, Radu Petrescu), de Marin Sorescu
prin volumul parodic din 1964 „Singur printre poeţi”, apoi de generaţia optzecistă: Mircea
Nedelciu, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Traian T. Coşovei, Mariana Marin, Simona
Popescu.
Optzeciştii reprezintă o generaţie de scriitori tineri, marginalizaţi social („generaţia în blugi”,
repartizaţi la sate, navetişti), care se exprimă în cadrul unor cenacluri precum: Junimea
(condus de Ovid S. Crohmălniceanu), Cenaclul de luni (Nicolae Manolescu)
Între 1978 şi 1983 aceşti autori debutează colectiv:
poezie: Cinci (Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Al.
Muşina), Aer cu diamante (Cărtărescu, Florin Iaru, Ion Stratan, Traian T. Coşovei), Vânt
potrivit până la tare (antologia poeţilor nemţi din Banat)
Proză: Desant ’83 (16 prozatori, titlu semnificativ – apelul la un termen militar pentru a
sugera forţa inovatoare, dorinţa de afirmare).
Alături de aceştia, mai merită amintită aripa textualistă, reprezentată de grupul Noii: Gh.
Crăciun, Gh. Iova, GH. Ene, Mircea Nedelciu, care se caracterizează prin obsesia
infrastructurii textuale, fragmentarism, folosirea punctelor de vedere jucate.
Trăsăturile literaturii postmoderne: Literatura postmodernă se caracterizează prin jocul cu
formele, convenţiile, temele şi motivele deja existente, e o artă combinatorie, a citării şi
punerii în dialog a unor forme eterogene ca stil şi timp. Scriitorul pm este conştient că totul s-
a scris, că nu-i rămâne decât jocul cu fragmentele culturale pe care le resemantizează. El
respinge mimesisul şi ideea referenţialităţii, preferă colajul de sintagme, teme, motive
emblematice din epoci literare apuse. Citatul ironic, parodierea modelelor, dialogul
intertextual (a prelua un fragment din opera unui scriitor din trecut şi a-l plasa în alt context)
indică presiunea livrescului asupra existenţei.
III. Analiza unui text poetic postmodern:
Dintre scriitorii postmoderni, MC rămâne personalitatea cu cel mai mare impact asupra
contemporanilor. Debutând ca poet prin volumul Faruri, vitrine, fotografii în 1980, la care se
vor adăuga volumul colectiv Aer cu diamante şi cele individuale precum Poeme de amor,
Levantul, Dublu CD, MC se remarcă şi ca prozator prin romanul Orbitor sau prin prozele
scurte din volumul Nostalgia, sau ca eseist prin studiul Postmodernismul românesc. Poezia
Poema chiuvetei face parte din volumul Totul (1985) şi ilustrează cu fidelitate trăsăturile
poemului postmodern, teoretizate de Cărtărescu în studiul citat, publicat în anul 1999.
Tema – parodierea unor teme, convenţii ale poeziei din trecutul literar, în speţă raportarea
făcându-se la Luceafărul prin ideea iubirii dintre două entităţi incompatibile. Ca şi în
Levantul, epopee a poeziei româneşti în opinia criticului literar Nicolae Manolescu, Mircea
Cărtărescu realizează un dialog livresc, în spirit ludic, cu literatura trecutului. Asocierea cu
Luceafărul este permisă prin sesizarea unor elemente comune: motivul aspraţiei spre o stea
(care nu mai apare în registrul grav al nevoii depăşirii condiţiei umane), cele trei invocaţii
către stea, cuplul format din elemente ce aparţin unor lumi diferite, imposibilitatea depăşirii
limitelor, finalul ce presupune asumarea condiţiei şi resemnarea, existenţa firului epic şi
narativitatea versurilor, lirismul de tip obiectiv.
Titlul – implică trimiterea la odă, specie paşoptistă, clasică, parodiată prin alegerea unui
destinatar care nu reprezintă un erou istoric sau mitologic, o fiinţă divină, un model de măreţie
sau un eveniment istoric, ci desemnează un element derizoriu din existenţa cotidiană, în ciuda
tonalităţii aşa-zis laudative.
Structura:
a. prima parte a poeziei este preponderent narativă, prezentând idila imposibilă dintre un
obiect component al recuzitei casnice (chiuveta) şi unul aparţinând planului cosmic (steaua).
Primele versuri expun drama iubirii neîmpărtăşite, iar următoarele reprezintă cele trei chemări
ale chiuvetei, adresate stelei, prin care se parodiază ceremonialul serenadei. Invocaţiile
amintesc de cele din poemul eminescian, dar dacă la poetul romantic schimbarea condiţiei
fetei de împărat implica un sens ascendent („O, vin’ în părul tău bălai / S-anin cununi de stele
/ Pe-a mele ceruri să răsai /Mai mândră decât ele”), la Cărtărescu este implicată ideea
decăderii: steaua va deveni „crăiasă a gândacilor de bucătărie.

Dincolo de similitudinile cu poemul eminescian, se poate remarca demitologizarea viziunii


poetice romantice, prin tratarea temelor şi a motivelor într-un registru parodic:
Luceafărului, stea strălucitoare, îi corespunde „o mică stea galbenă” din „colţul geamului de
la bucătărie”, iar timpul nocturn este abandonat în favoarea celui diurn, prin indicii temporali
„într-o zi”, „în altă zi”.
degradarea trăirii intense a iubirii, a suferinţei interiorizate din romantism, prin expunerea în
confesiuni făcute celorlalte obiecte derizorii (muşamaua, borcanele de muştar)
b. A doua parte începe cu o exclamaţie retorică („dar, vai!”), anticipând presupusa dramă a
neîmplinirii iubirii. Cuplul incompatibil cunoaşte în acesată secvenţă alte două ipostazeieri:
stea-strecurătoare de supă, gaura din perdea-superba dacie crem. Imposibilitatea iubirii vine
însă nu din conştientizarea şi asumarea diferenţelor ireconciliabile dintre cei doi, ca în
„Luceafărul”, câtă vreme steaua face cuplu cu o entitate din aceeaşi sfera prozaică din care
face parte şi chiuveta. Este parodiată condiţia omului de geniu prin derizoriul aspiraţiilor şi
prin simularea unei tonalităţi grave: „într-un târziu chiuveta începu să-şi pună întrebări cu
privire la sensul existenţei şi obiectivitatea ei”, iar finalul aduce nu numai imaginea cuplului
format din elemente de aceeaşi condiţie (chiuveta-muşamaua), ci şi schimbarea persoanei a
III-a cu persoana I, postmodernismul mizând pe tehnica punctelor de vedere trucate.

Elementele postmoderne:
a. narativitatea poemului este un prim element menţionat de MC în definiţia dată poemului
postmodern, motivată în text prin prezenţa unui fir epic şi a personajelor, prin aglomerarea
verbelor, fixarea unor indici spaţio-temporali (într-o zi, în altă zi, moara dâmboviţa, fabrica de
pâine)
b. ineditul vocii lirice, care nu mai reprezintă o proiecţie a autorului în text, ci este o voce
obiectuală, nonpersonală („eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste”) reflectă
spiritul ludic, „jocul de-a literatura” definiorii curentului în discuţie.
c. Dacă scriitorii moderni erau preocupaţi de detaşarea de contingent, aspirând la
transcendent, postmodernii redescoperă poezia cotidianului, astfel încât prozaicizarea
lirismului/ „coborârea în stradă” a liricului se realizează prin recuzita casnică (chiuveta,
muşamaua, tacâmurile ude, sifonul, resturile de conservă de peşte, gândacii de bucătărie) şi
urbană (fabrica de pâine, moara dâmboviţa, paratrăznete) (prozaic – banal, comun, fără
experienţe specatculoase).
d. parodierea ideii de cuplu format din entităţi incompatibile: „chiuveta-steaua”, „steaua-
strecurătoarea”, „gaura din perdea-superba dacie crem”
e. folosirea intertextului ca procedeu specific acestui curent, prin trimiteri la diferite elemente
ale poemului eminescian
f. Libertatea prozodică absolută şi renunţarea la punctuaţie
g. Refuzul sentimentalismului din romantism
h. Cultivarea ironiei ca formă de detaşare de trecutul literar
i. Refuzul metaforei
j. Exploatarea oralităţii şi a limbajului cotidian
k. amestecul de genuri şi de coduri de comunicare
CONCLUZII (VIZIUNEA DESPRE LUME): În opinia mea, viziunea poetului despre lume
ilustrează democratizarea discursului liric sub dublu aspect: la nivel tematic şi de conţinut prin
parodierea unor teme clasice, prin anularea graniţelor dintre genuri, iar la nivel stilistic prin
aluzia culturală, spiritul ludic, ceea ce presupune un cititor cunoscător de literatură.
Mircea Cărtărescu– Poema chiuvetei

într-o zi chiuveta căzu în dragoste


iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie
se confesă muşamalei şi borcanului de muştar
se plânse tacâmurilor ude.
în altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:
– stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţa
dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine
ele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becuri
te risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişuri
şi paratrăznete.
stea mică, nichelul meu te doreşte, sifonul meu a bolborosit
tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe şi el
vasele cu resturi de conservă de peşte
te-au şi îndrăgit.
vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum
crăiasă a gândacilor de bucătărie.

dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări


căci ea iubea o strecurătoare de supă
din casa unui contabil din pomerania
şi noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.
aşa că într-un târziu chiuveta începu să-şi pună întrebări cu privire la sensul existenţei şi
obiectivitatea ei
şi într-un foarte târziu îi făcu o propunere muşamalei.
… cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu,
eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.
am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată…
dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari
şi tot ce a fost mi se pare un vis.

Mircea Cărtărescu – Document olograf

Dragă iubitule,

Sunt tuta sola în camera mea cu icoane de sticlă, sunt

ambetată, ci vino tu, stare măreaţă a sufletului, pe

motocicletă, pe biţiclu, pe limuzină, mangafaua a

plecat la feteşti. De ce nu vii tu, vină!


mi-am făcut unghiile cu sidef, am chef, arhonda, am

chef…

p.s. adu şi banda cu kenny rogers,

auguri, miţa, strada blănarului 16 bis.

ce servitue, ce dezgust

ce dezgust,

ce plictis…

utilizarea diferitelor tipuri de discurs: epistolar (formule de adresare, post scriptum), retoric,
patetic (invocaţiile retorice: „ci vino, stare măreaţă a sufletului…”), colocvial („adu şi banda
cu kenny rogers”)
inserturile caragialiene: „docoment, ambetată, mangafaua a plecat la .., 16 bis, miţa”
sintagma italienească tuta sola sau cuvântul cu aer fanariot arhonda (boier) ilustrează
voluptatea poetului de a mânui clişee literare, în contrast cu banalitatea trăirii
tematic, poezia este erotică, dar sentimentul de dragoste este erodat de unul de plictis,
dezgust, lipsit de intensitatea trăirii.
erodarea lirismului prin prezenţa elementelor caragialeşti