#RO Vă propunem un articol interesant al istoricului Piotr Shornikov

(Opinia autorului poate să nu coincidă cu poziția Ambasadei Rusiei în România)

A avut oare loc pedepsirea criminalilor de război români?
Piotr Shornikov
În timpul războiului, România a participat la agresiunea împotriva URSS, trupele sale împreună
cu armata germană au ajuns la Stalingrad și la poalele Caucazului, iar administrația românească
"controla" teritoriile ocupate ale Moldovei și regiunilor din Ucraina la vest de Bugul de Sud.
Răsturnarea dictaturii fasciste în România la 23 august 1944 nu a însemnat că țara va fi scutită
de responsabilitate pentru acțiunile sale sub regimul anterior. Acordul de armistițiu dintre
România și Coaliția antihitleristă, semnat la 12 septembrie 1944 la Moscova, a inclus o clauză
privind pedepsirea criminalilor de război români.
Bucureștiului i sa oferit ocazia de a elimina elementele naziste din societatea românească prin
forțe proprii. Urmărirea criminalilor de război a reprezentat nu doar un act de pedeapsă
echitabilă. Ea a fost o condiție a coeziunii antifasciste a populației României ca atare și a
mobilizării forțelor țării pentru a înfrânge Germania nazistă și Ungaria partidului Nyilaskeresztes,
care avea sub controlul său Transilvania românească. Întrebarea era dacă forțele democratice și
cu adevărat patriotice ale României erau capabile să realizeze această posibilitate.
Criminalii de război români: o încercare de personificare
Cine, de fapt, ar trebui să fie recunoscut drept criminali de război? De la sfârșitul lunii august
1944, trupele românești, care erau conduse de generalii și ofițerii participanți la războiul
antisovietic, se luptau umăr la umăr cu unitățile Armatei Roșii. Timpul nu era potrivit pentru
acuzarea lor din cauza participării recente în bătăliile împotriva Armatei Roșii. Dar această
circumstanță nu înseamnă iertarea acelora dintre ei, care au comis crime de război și crime
împotriva umanității. Printre criminalii de război, după cum a arătat activitatea Tribunalului de la
Nürnberg, ar trebui să se numere întregul grup de persoane responsabile de planificarea și
conducerea unui război de agresiune, de politicile de genocid și teroare, de ruinarea economiei
și distrugerea infrastructurii sociale a teritoriului ocupat de trupele române.
Pe lângă Antonescu și membrii guvernului său, precum și conducătorii serviciilor punitive, în
acest cerc trebuiau incluși comandanții, ofițerii și soldații vinovați de acte de genocid, teroare și
jaf, de maltratarea populației din teritoriul ocupat al URSS, personalul poliției politice (Siguranța),
a serviciului de contrainformație militară SSI, altor servicii speciale și, desigur, poliția și jandarmii.
Adică, au existat motive pentru declararea, drept organizații criminale, a Statului Major al Armatei
române, responsabil pentru planificarea și desfășurarea unui război de agresiune, precum și a
serviciilor punitive menționate.
Câți au fost, cel puțin aproximativ, criminalii de război români? După cum a arătat ancheta
crimelor unuia dintre ei, Nicolae Bertaș, jandarmului de la batalionul 8 de jandarmi, care își
„îndeplinea serviciul“, în satul Pavlovka din raionul Grosulovski „Zadnistrovye“, serviciul lor
consta în faptul că în fiecare zi îi băteau, arestau și jefuiau pe săteni. La 24 aprilie 1946, un
tribunal militar l-a condamnat pe torționar la 20 de ani de închisoare. Au existat motive pentru o
pedeapsă individuală a cel puțin 5 mii de jandarmi “din mediul rural” din “Transnistria”
(ghilimelele autorului – nota traducătorului), a cadrelor de jandarmi cu tot atâta personal din
Basarabia și a peste o mie de jandarmi din Bucovina de Nord.
La cifra ce se estimează la mii de criminali a ajuns și autorul din Moldova Alex Găină, care a
încercat să enumere, nume cu nume, pe militarii, jandarmii, polițiștii români și complicii lor locali
care au comis crime și infracțiuni pe teritoriul Moldovei. Printre primii, el îi numește pe mareșalul
Ion Antonescu, profesorul Gheorghe Alexianu, guvernatorul „Transnistriei“ (regiunea între cele
două fluvii, Bug și Nistru), comandantul armatei Petre Dumitrescu, comandantul regiunii militare,
generalul Nicolae Ciupercă. Apoi urmează o lungă, dar, în opinia autorului, pe departe
incompletă listă de infractori notorii care au comis crime în Chișinău: comandantul Ghetto-ului
colonelul Dumitrescu, președintele Tribunalului Vasiliu, judecătorul Pogoț, procurorul militar Emil
Chirulescu, șeful închisorii Tudose, zeci de jandarmi și ofițeri de armată, anchetători sadici,
jandarmi de rând. Liste similare au fost elaborate de autor pentru orașele Bălți și Tiraspol, de
asemenea pentru o serie de zone rurale din Moldova.
Arestarea și încarcerarea jandarilor și ofițerilor altor servicii represive ale regimului Antonescu,
care au servit în teritoriile ocupate, în total peste 20 de mii de persoane, ar fi justificate din punct
de vedere moral și juridic, ar facilita descoperirea vinovăției individuale a fiecărui acuzat și, astfel,
nu ar contrazice principiului individualizării pedepsei. Dar poziția Moscovei privind problema
pedepsirii criminalilor de război români se definea prin sloganul "Totul pentru front, totul pentru
victorie!". El a devenit poziția-cheie a politicii de compromis generalizat, urmată și de comuniștii
din România. Niciunul dintre serviciile regimului Antonescu nu a fost declarat organizație
criminală. În termeni tactici, măsura a fost una justificată. În toamna anului 1944, aproape toți
angajații acestora deja trecuseră în serviciul noii puteri. Dar ocazia de a pedepsi marea
majoritate a criminalilor de război români a fost ratată.
În lista lui A. Găină sunt multe nume care aparțin localnicilor, moldovenilor și persoanelor cu
nume slave. Instanțele sovietice aveau tot dreptul să interpreteze serviciul acelora dintre ei, care
trăiau în ajunul războiului în Moldova Sovietică, în armata, poliția, administrația civilă română, ca
trădare de stat, și să pronunțe la adresa lor cele mai stricte sentințe. Cu toate acestea, la
momentul eliberării Moldovei, practica aspra de aplicare a legii din primii ani ai războiului, potrivit
căreia au fost pedepsiți toți cei care lucraseră în instituțiile de ocupație, a devenit mai blândă în
URSS. Trimiterea în prima linie a frontului în componența subdiviziunilor de penalizare, în cazul
în care nu au fost identificate actele lor criminale specifice împotriva populației sau a partizanilor,
era prevăzută numai pentru ofițerii de poliție și persoanele din cadrul Wehrmachtului și altor
trupe militare ale inamicului. Activitatea a peste 2 mii de primari, numiți de ocupanții drept șefii
administrațiilor locale, a făcut obiectul investigațiilor. Oare complicii invadatorilor au primit ce au
meritat?
Pedepsirea complicilor inamicului. Procesul de la Chișinău din 1947
În octombrie 1943, miniștrii afacerilor externe Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii și Uniunii
Sovietice au semnat Declarația de la Moscova, în care se stipula că, după încetarea ostilităților,
cei responsabili pentru crimele de război trebuie să fie transferați către statul pe teritoriul căruia
s-au comis aceste crime, și condamnați în conformitate cu legile acestui stat. Din 1943, în URSS,
s-au desfășurat procesele criminalilor de război germani și a complicilor lor din Krasnodar,
Harkov, Minsk, Sevastopol, Smolensk, Riga și alte orașe. URSS era îndreptățit să solicite
extrădarea criminalilor de război români. Dar desfășurarea unor astfel de procese la Chișinău și
în centrele regionale din Ucraina, Odesa și Cernăuți, ar face inutile majoritatea proceselor
criminalilor de război care se desfășurau în România. Era clar că Moscova nu se grăbea cu
organizarea procesului de la Chișinău.
Au existat și motive obiective pentru aceasta. Funcționarii români au fugit în patria lor în
primăvara anului 1944, când frontul s-a apropiat, iar căutarea lor în România a cerut mult timp.
Funcționarii aparatului de ocupație din rândul localnicilor puteau să aștepte sprijin din partea
statului român pentru emigrare. Cu toate acestea, guvernul Antonescu, prin interdicția din
ianuarie 1944 a „evacuării“ populației din teritoriile ocupate în România, nu a făcut excepție nici
pentru acoliții săi și, practic, i-a predat în mâinile NKVD-ului și a tribunalelor militare ale Armatei
Roșii. Destul de mulți colaboraționiști au fugit în România, și în continuare mai departe spre
Occident. Dar o parte dintre ei a rămas. În Dubasari serviciul de contrainformație SMERȘ a
arestat și a trimis în judecată 11 trădători implicați în uciderea în masă a evreilor în septembrie
1941 și în predarea pentru prigoană a comuniștilor – moldoveni, ruși, ucraineni, anume pe
primarul orașului A.I. Demenciuc, adjunctul său, F.F. Kanțevici, șeful poliției, I.M. Vitez, primarul
satului Korjevo H.A. Studzinschi, primarul satului Lunga I. Grecul și cinci polițiști. În mai 1945 ei
au fost judecați, și, cu excepția primarului, condamnați la diferite condiții de detenție. Demenciuc
a fost executat.
După lovitura de stat din 23 august 1944, guvernul generalului Constantin Sănătescu a predat
serviciului SMERȘ documentația din SSI și a Siguranței, dezvăluind agenții lor rămași pe
teritoriul URSS. Populația i-a predat de bună voie pe complicii invadatorilor, iar tribunalele
militare le decideau pedepsele. Colaboraționiști au fost și printre repatriații din România. Acei
dintre ei care au fost prinși în flagrant în comiterea infracțiunilor specifice, au fost trimiși în
judecată și de regula condamnați la muncă forțată și înfrângere în drepturi. Pe 26 mai 1947 a
fost emis decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS „Cu privire la abolirea pedepsei cu
moartea“, prin care această pedeapsă era considerată drept una care nu se aplică în timp de
pace, și opțiunile de a pedepsi pe complicii ocupanților în mod adecvat crimelor acestora s-au
restrâns.
La Chișinău, procesul criminalilor fasciști a fost demarat abia la 6 decembrie 1947. Au fost luate
măsuri pentru a preveni exacerbarea emoțiilor "anti-române" din Moldova. Principalii acuzați au
fost germanii: comandantul militar și șeful garnizoanei de la Chișinău, generalul-maior al armatei
germane, Stanislaus von Devitz-Krebs, Ober-locotenent H. Klik, sonderführer W. Hayselgardt. A
fost cu neputiință să se treacă cu totul sub tăcere crimele poliției române (dar nu ale armatei!), în
fața justiției au fost trimiși și unii infractori de mâna a doua români: colonelul D. Marinoiu, ofițerii
jandarmeriei române căpitanul A. Bugnaru, locotenenții I. Jurea, I. Demetrian, R. Șontea, V.
Marinaș, P. Șuvar. În mod sfidător, au fost absenți de pe banca acuzaților funcționarii români,
care au provocat cele mai multe daune pentru populația republicii: foștii guvernatori ai Basarabiei
Constantin Voiculescu și Olimpiu Stavrat, generalul de jandarmerie Ioan Topor, care în 1941 a
condus concentrarea, execuțiile și deportările evreilor din Basarabia peste Nistru („curăţarea
teritoriilor“), comandanți din cadrul Inspectoratului regional de poliție din Chișinău și Jandarmeria
Paul Epure și Theodor Meculescu, comandanti ghetourilor, închisorilor și lagărelor de
concentrare, prefecții județelor, jandarmii și ofițerii vinovați de tortură și de uciderile în masă.
Stanislaus von Devitz-Krebs a fost acuzat de faptul că a condus personal atât masacrele (a
peste 2000 de persoane), cât și tortura și jefuirea locuitorilor orașului și prizonierilor de război,
timp de trei luni în calitate de comandant militar al Chișinăului (29 mai - 21 august 1944); a
ordonat ca ei să fie trimiși cu forța să construiască fortificații defensive, precum și de explozia și
distrugerea parcului de tramvaie, a brutăriei, a rețelei de apă, a cartierelor rezidențiale ale
orașului. Colonelul D. Marinoiu a fost acuzat că a organizat masacrele locuitorilor Moldovei din
regiunea Cernăuți, din orașul Berdiansk, din Crimeea, jefuind mai multe mănăstiri, inclusiv
mănăstirea de la Țigănești, precum și de participarea personală la toate acestea. Comandantul
batalionului de jandarmi Bugnaru și subordonații săi Jurea, Demetrian, Șontea, Marinaș, Șuvar
au fost acuzați că, în căutarea de partizani sovietici, au arestat și au supus torturii pe sătenii din
partea centrală a Moldovei și la Odesa. Sonderfuhrerul Hayselgardt cu ajutorul soldaților germani
a transportat în satul Novo-Kniazevka din Ucraina peste 300 de locuitori, a creat acolo o colonie
de muncă, iar în timpul retragerii i-a trimis aproape pe toți lucrătorii în Germania și i-a jefuit pe
săteni. Prejudiciul total pentru diferitele instituții din Chișinău a fost estimat la 1.383.345.000
ruble, iar pentru locuitorii Chișinăului – la 206.887.546 ruble.
Cei acuzați au recunoscut infracțiunile săvârșite, dar și-au explicat acțiunile în modul tradițional
pentru criminalii nazisti, adică executarea ordinului. Tribunalul militar i-a condamnat pe S. von
Devitz-Krebs, H. Klik, W. Hayselgardt, D. Marinoiu, R.Șontea, A. Bugnaru, I. Jurea, I. Demetrian
la 25 de ani de lagăre de muncă forțată, iar pe P. Șuvar și V. Marinaș - la 20 de ani.
Având în vedere natura infracțiunilor comise de inculpați, condamnările pronunțate ar trebui
considerate excepțional de blânde. Cu toate acestea, faptul ca un grup mare de oameni care au
servit în aparatul de ocupație românesc locuiau în Moldova, a fost considerat de conducerea
republicii drept o povară politică. Printre cei 11.617 capi de familii expulzați din Republica
Moldova la 6 iulie 1949 au fost 3.665 de "complici activi ai ocupanților germani, persoane care au
colaborat cu organele de poliție germane și românești, participanți ai partidelor și organizațiilor
pro-fasciste, din Garda Alba și membri ai sectelor ilegale".
În România, la sfârșitul anului 1948, au fost arestați și predați autorităților sovietice redactorii
ziarelor de la Chișinău, care apăreau în timpul ocupației, “Basarabia” și „Raza”, preoții Sergiu
Roșca și Vasile Țepordei. Ei au fost găsiți vinovați în desfășurarea propagandei fasciste,
justificând politica terorii și a genocidului. În 1950, fostul redactor al revistei "Viața Basarabiei",
iar în 1918, președintele "Sfatului Țării", Panteleimon Halippa, a fost arestat în România. Tot
atunci au fost arestați și alți membri ai acestui organ al puterii care au sprijinit în anii 1917-1918
guvernul regal în "fundamentarea", din punct de vedere politic, a actului de anexare a
Basarabiei: Dumitru Ciugureanu (în literatura română - Daniel), Ion Pelivan, Gherman Pântea. În
calitatea lor de foști cetățeni ai Rusiei, instanța sovietică a fost îndreptățită să îi considere
trădători ai Patriei și să îi condamne la moarte. Dar "bolșevicii" nu aveau de gând să se răzbune
pe ei pentru faptele din 1917-1918. În anii 20-30, toți inculpații au participat la mișcarea
regionaliștilor basarabeni, au criticat politicile de la București în Basarabia și au contribuit la
publicarea ziarelor în limba rusă. Poate de aceea sentințele pronunțate la adresa editorilor
ziarelor de ocupație s-au dovedit a fi relativ ușoare. Țepordei a făcut 7 ani de închisoare, iar
Roșca - 4 ani. Halippa a fost închis timp de doi ani, apoi a fost transferat autorităților sovietice,
judecat la Chișinău și condamnat la 25 de ani de muncă forțată. Întors în România, el a ispășit
pedeapsa în Penitenciarul Aiud. În 1957, a fost eliberat înainte de termen. Ion Pelivan în
închisoarea română a fost "vizitat" de ofițerii din serviciu SMERȘ. Ei au efectuat "interogatoriile"
la o masă bogată în biroul șefului închisorii sau plimbându-se cu deținutul prin parcul închisorii.
Pelivan a murit în 1954. Gh. Pântea, care a fost și primarul Odesei ocupate în 1941-1944, a fost
în stare să-și dovedească nevinovăția pentru actele de genocid. El a fost condamnat la 10 ani de
închisoare, dar deja 3 ani mai târziu, în 1955, a fost amnistiat.
În mediul birocratic din România a existat opinia că regionaliștii basarabeni ar trebui să fie
pedepsiți nu atât pentru complicitatea cu regimul Antonescu, ci pentru fosta lor opoziție față de
Bucureștiul oficial: au apărut zvonuri despre represalii extrajudiciare în privința lor. Și primul
dintre aceștia care a murit, chiar în 1950, la vârsta de 67 de ani, era un fost membru al Sfatului
Țării, academicianul istoric Ștefan Ciobanu, care nu fusese arestat. D. Ciugureanu, în același an
1950, a murit chiar în ziua de după arestarea sa, iar actul morții sale a fost întocmit cu 15 zile
înainte de decesul său. Moartea lui I. Pelivan la 78 de ani a fost probabil rezultatul unor cauze
naturale. Dar autorul din Moldova leagă moartea lui Gherman Pântea de “măsurile” serviciilor
speciale ale lui Ceaușescu: "în pașnicul 1967, [Pântea] a intrat într-o cofetărie, a comandat o
ceașcă de cafea, a băut-o și a căzut mort". Dar închisoarea nu a fost în stare să tulbure
sănătatea propagandiștilor pro-naziști. Halippa a devenit consilier al lui Nicolae Ceaușescu pe
problemele "basarabeene", a fost ales membru corespondent al Academiei Române, și-a
continuat activitatea literară, a lucrat la memoriile sale. El a murit la București la vârsta de 95 de
ani. Roșca a murit în 2000, ajungând la 88 de ani, iar Țepordei, doi ani mai târziu, după ce și-a
sărbătorit aniversarea de 90 de ani.
Sentința de pedeapsă cu moarte a fost pronunțată în absența inculpatului în România în cazul
unui singur moldovean - mitropolitului Visarion Puiu, catedra căruia în perioada 1942-1943 a fost
în Odesa. Severitatea inerentă în absența inculpatului a Tribunalului Poporului poate fi explicată
prin faptul că, la sfârșitul lui 1944, părintele Visarion a intrat în componența "guvernului românesc
în exil" marionetă, creat la Viena de șeful "Gărzii de Fier" Horia Sima. În România, biserica nu a
fost separată de stat. Nici Iuliu Scriban, predecesorul lui Vissarion ca șef al misiunii bisericești
românești în “Transnistria”, nici succesorul său, Antim Nica, nici fostul șef al eparhiei
basarabeene, Efrem Tighineanu, vinovați de invazia în teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe
Ruse, nici măcar nu au fost anchetați.
Pedepsirea criminalilor de război în România
Este recomandabil să evaluăm procesul de a trimite în fața instanței pe criminalii de război în
România conform normelor juridice stabilite de Tribunalul Internațional, care i-a judecat pe
principalii criminali de război germani la Nürnberg. Tribunalul de la Nürnberg a făcut o distincție
între patru tipuri de infracțiuni:
1. conspirație: inculpații au pregătit și au pus în aplicare un plan pentru a prelua puterea absolută
și au acționat în totalitate pentru a comite crimele care au urmat;
2. infracțiuni împotriva păcii: acuzații au încălcat articolul 34 al dreptului internațional în 64 de
cazuri în serie, au purtat un război de agresiune,
3. crimele de război: acuzații au dat ordine sau au permis masacrele sau tortura, înrobirea a
milioane de oameni sau au dat ordine pentru jaful general;
4. infracțiuni împotriva umanității: acuzații au persecutat oponenții politici sau minoritățile rasiale
sau religioase. Ei au distrus comunități etnice întregi.
În principiu, dispozițiile Acordului de armistițiu dintre România și Coaliția antihitleristă, semnat la
12 septembrie 1944 la Moscova, și deciziile adoptate șase luni mai târziu în Yalta cu privire la
tratamentul Germaniei înfrânte, corespundeau deja acestor puncte. Acordul prevedea
pedepsirea criminalilor de război români, dizolvarea organizațiilor fasciste și pro-naziste și
prevenirea recreării acestora. Cu toate acestea, realizarea deciziilor privind pedepsirea
criminalilor fasciști în România a fost influențată de specificul politic al acestei țări. Partidele
oficiale ale naziștilor români "Garda de Fier" și partidele lui A.C.Cuza și O.Goga au fost
desființate încă din perioada inițială a celui de-al Doilea Război Mondial, și la momentul
răsturnării dictaturii lui Antonescu, în România nu a existat nici un partid al radicalilor de dreapta,
precum partidul nazist (Germania), partidul fascist (Italia), partidul Nyilaskeresztes (Ungaria) și
organizațiile ustașilor din Croația. Un veritabil partid al naziștilor români a fost corpul de ofițeri și
subofițeri ai armatei, personalul poliției și serviciilor speciale, precum și aparatul de stat,
completate de decenii pe bază națională, educate în spiritul șovinismului românesc. Era posibil -
așa cum s-a întâmplat în realitate – să fie eliminate din aceste structuri elementele cele mai
extremiste, dar nu era posibil să fie dat afară întregul personal. Ultima circumstanță a determinat
caracterul indecis al politicii de eliminare a elementelelor naziste din România, inclusiv urmărirea
penală a criminalilor de război.
Chiar și astfel de acte de eliminare a elementelor naziste, ca abrogarea legislației șoviniste,
discriminatorii pentru minoritățile naționale, caracteristică statului fascist, au fost implementate
foarte lent. Primul act legislativ privind trimiterea în fața justiției criminalilor de război, precum și a
celor responsabili pentru starea catastrofică a țării, a fost promulgat abia la 20 ianuarie 1945. Au
fost declarați criminali de război:
- persoanele care i-au tratat pe prizonierii de război și ostaticii contrar prevederilor dreptului
internațional; au ordonat sau au comis acte de cruzime sau execuții în zonele de război;
- persoane care au dat ordine sau au inițiat crearea de ghetouri, lagăre de concentrare și de
"muncă";
- au efectuat deportări din motive politice sau rasiale;
- au emis ordine sau au efectuat represalii colective sau individuale, evacuări sau deportări
pentru a extermina persoane;
- au folosit muncă forțată în scopul exterminării. (Legea de stat privind pedepsirea criminalilor de
război și Legea privind trimiterea în fața justiției a persoanelor responsabile de Holocaust).
Modalitatea în care aceste legi au fost formulate și, cel mai important, cum au fost ele
interpretate în România, a permis unui număr mare de criminali de război mai puțin importanți să
scape de urmărirea penală sau să primească pedeapsă minimă. Mai mult, mulți dintre cei care
au instigat la crimele de război - jurnaliști, scriitori, funcționari ai celor două partide fasciste, cei
care au intoxicat opinia publică, răspândind ideologia fascistă prin intermediul mijloacelor de
informare în masă - nu au fost subiectul acestor legi. În plus, în organele de anchetă, judiciare și
alte organe guvernamentale posturile erau ocupate de cei care împărtășeau ideologia
fascismului. Chiar ei fost acei care au inițiat adoptarea, au formulat și au aplicat legislația
antidemocratică, șovinistă și antisemită în anii 20-30, și în perioada de 6 ani de dictatură regală
și fascistă (1938-1944).
Urmărirea criminalilor de război a progresat de la un stand-by numai în primăvara lui 1945, când
la putere în România a venit guvernul procomunist Petru Groza. La 12 aprilie 1945, a fost
adoptată Legea nr. 312 "Cu privire la expunerea și pedepsirea celor vinovați de ruinarea țării și
de crime de război". Conform exact acestei legi, în luna mai 1946, au fost judecați I.Antonescu și
alți criminali de război români majori. Conform acestei legi, au fost stabilite două categorii de
vinovați:
1. Persoanele care au întreprins politici de fascism, care au permis intrarea pe teritoriul României
trupelor germane, s-au pronunțat oral sau în scris pentru pregătirea de crime de război.
2. Au fost stabilite cincisprezece posibile forme de participare la crimele de război, și anume:
- persoane care au decis să declare război împotriva URSS și Organizației Națiunilor Unite;
- i-au supus pe prizonierii de război sau ostaticii unui tratament inuman;
- au emis ordine sau au comis acte de teroare, cruzime sau represiune împotriva populației
teritoriilor în care s-a purtat războiul;
- au emis ordine sau au comis represalii colective sau individuale cu scopul persecutării
populației civile, din motive politice sau rasiale;
- au emis ordine sau au organizat munci forțate sau transportarea persoanelor cu scopul
exterminării acestora;
- comandanții, directorii, supraveghetorii și gardienii penitenciarelor, lagărelor pentru prizonierii
de război sau pentru prizonierii politici, lagărelor sau detașamentelor de muncă forțată care au
supus tratamentelor inumane pe cei aflați sub puterea lor;
- ofițerii de poliție și tot felul de anchetatori care au folosit violență, tortură și tot felul de mijloace
ilegale de constrângere;
- procurorii și judecătorii, civili și militari, care au contribuit sau au comis acte de teroare și
violență;
- persoanele care au părăsit teritoriul național pentru a se pune în slujba hitlerismului și a
fascismului și s-au opus țării în scris, oral sau în orice alt mod.
În categoria criminalilor de război au fost incluse, de asemenea, persoane care au dobândit în
mod criminal proprietate, au emis legislație rasistă în spirit hitlerist, legionar sau rasist sau au
aplicat o astfel de legislație.
Legea prevedea că infractorii vinovați de crime de război puteau să fie pedepsiți cu moarte sau
muncă forțată pe viață.
Astfel, în baza acuzațiilor de crime de război, trebuiau să fie trași la răspundere trei categorii de
infractori, vinovați de:
1) participarea la războiul împotriva URSS și a Aliaților;
2) tratamentul inuman (de la muncă forțată la exterminare) față de prizonierii de război sau
populația civilă în zonă de război, din motive politice sau rasiale;
3) efectuarea propagandei fascist-legionare.
Ultimul punct lipsește din criteriile de urmărire penală formulate la procesul de la Nürnberg. Dar
tocmai prezența sa în Legea românească a fost aceea ce a permis să fie pedepsiți jurnaliștii și
intelectualii care au susținut ideologic Garda de Fier și regimul Antonescu, precum și funcționarii
aparatului său de propagandă.
În Procesul Marii Trădări Naționale (mai 1946) dictatorul însuși, adjunctul său Mihai Antonescu,
șeful jandarmeriei românești Constantin (Piki) Vasiliu și guvernatorul „Transnistriei”, Gheorghe
Alexianu, au fost condamnați la moarte. Ei au fost împușcați. Directorul General al Serviciului
Special de Informații al Președinției Consiliului de Miniștri (SSI), generalul Eugen Cristescu, care,
de asemenea, a fost condamnat la moarte prin împușcare, s-a dovedit a fi avut în timpul
războiului legături secrete cu conducerea Partidului Comunist din România în ilegalitate și cu
serviciile britanice. La propunerea ministrului de justiție comunist Lucrețiu Pătrășcanu, regele a
înlocuit pedeapsa cu moartea pentru fostul șef al SSI cu o sentință de închisoare pe viață. Autori
români suspectează că, în 1950, Kristescu nu a murit, dar a fost eliberat. Miniștrii care au fost
martori în Procesul Marii Trădări Naționale au fost eliberați, dar mai târziu au fost arestați din nou
și condamnați în 1949. Printre aceștia, Ion Petrovici, generalul Radu Rosetti (ministrul educației);
generalul Gheorghe Potopeanu (ministru al Economiei, despre care se va discuta mai târziu);
Constantin Constantinescu (ministrul muncii și comunicațiilor); Gheorghe Docan (ministrul
justiției), câteva zeci de generali de poliție și înalți oficiali. Nu s-a pronunțat nicio pedeapsă cu
moartea, pedepsele cu închisoarea fiind scurte. Evident, prin urmare, în 1949, unii dintre ei au
fost trimiși în judecată și condamnați din nou. În 1950, generalii Nicolae Macici, responsabil
pentru Masacrul de la Odesa, și Nicolae Ciuperca au murit în detenție.
Pedepsirea criminalilor de război, recunosc istoricii români, a fost în România, în mare parte, o
consecință a presiunii exercitate de guvernul URSS. Justiția din România era predispusă să
confere părții sovietice colectarea dovezilor de fapte penale ale acuzaților. O parte din opinia
publică română considera procesele criminalilor de război drept un act anti-național, ca o
încercare a străinilor, prin intermediul asistenților lor locali, de a se răzbuna pe soldații români
care au luptat pentru revenirea Basarabiei și Bucovinei de Nord în România. Exterminarea
evreilor în aceste procese a fost o problemă minoră, chiar dacă a fost măcar abordată. Nu a fost
menționat deloc genocidul romilor. Într-un final, mulți militari, al căror loc era în banca acuzaților,
și-au continuat serviciul după lovitura de stat din 23 august 1944. Generalul Gheorghe
Potopianu, care la finele ocupației a condus jefuirea industriei transnistrene, în 1944-1945, a fost
ministru în România. Mai târziu el a fost arestat, și judecat de două ori. În 1963, Potopeanu a fost
grațiat și a murit în libertate. În 1941, generalul Vasile Atanasiu comanda un corp de armată în
timpul invaziei în Basarabia și asediului Odesei, și mai târziu - forțele militare de ocupație din
Basarabia. El, la 20 august 1944, s-a certat într-un moment foarte oportun cu Antonescu, după
lovitura de stat a fost numit comandantul Armatei 1, și a rămas în acestă funcție în timpul
eliberării Transilvaniei de Nord, Ungariei și a Slovaciei. El a fost decorat cu Ordinul sovietic
Suvorov. Atanasiu nu a fost trimis în fața justiției, a murit în 1964 la vârsta de 78 de ani.
Jandarmii au fost solicitați în calitate de experți în domeniul specific lor. După ce România a
trecut de partea coaliției antihitleriste, colonelul Alexander Batcu, fost prefect general al județului
Dubossary, responsabil pentru desfășurarea Operațiunii 1111 de jaf și a activităților de “pământ
ars”, a primit rangul de general. În 1945 el a fost pentru o perioadă comandantul militar al
Bucureștiului. A murit în 1964, la vârsta de 72 de ani. Astăzi el este mândria jandarmeriei
românești. În toamna anului 1944, fostul șef al jandarmeriei române din Basarabia, colonelul
Theodor Meculescu, a fost de asemenea promovat general. Cu toate acestea, el a fost vinovat
de teroarea pe care subalternii lui au dezlănțuit-o împotriva populației Basarabiei. După război,
Meculescu a fost demis, judecat și condamnat la 15 ani de regim strict ("temniță grea"). Cu toate
acestea, el a fost în curând eliberat și a primit funcția de șef al jandarmeriei - Corpul Gardienilor
Publici. Dar funcționarul care ocupase un post similar pe teritoriul ocupat reprezenta o povară din
punct de vedere politic pentru noile autorități. În 1948 generalul de jandarmerie a fost din nou
arestat, judecat, și după doi ani de detenție preliminară a fost condamnat la 8 ani de muncă
forțată. Șapte ani mai târziu, a fost eliberat, dar în 1960 a fost arestat din nou pentru crimele
comise "împotriva clasei muncitoare", adică chiar în România, și condamnat la 10 ani de
închisoare. Totuși, nu a executat nici acest termen de detenție. În 1964, după ce Nicolae
Ceausescu venise la putere, el a fost iertat și eliberat. Ajuns la o vârstă venerabilă, principalul
torționar al Basarabiei a trăit confortabil și a decedat la vârsta de 93 de ani. Acum, și el este în
România un model de serviciu al unui jandarm pentru țara sa.
A evitat pedeapsa cu moartea și Ioan Topor. Cu toate acestea, sănătatea generalului de
jandarmerie s-a șubrezit, și în anul 1950 el a murit în închisoare. Fostul șef al Legiunii de
jandarmerie Lapușna (Chișinău), Nicolae Caracaș, a fost de asemenea condamnat. În iulie-
septembrie 1941 el a comandat masacrele evreilor, iar în 1944 - operațiunile împotriva
partizanilor moldoveni.
Comisiile de Urgență de Stat pentru investigația atrocităților invadatorilor fasciști (CGheKa),
înființate în fiecare regiune din Moldova și Ucraina, au efectuat exhumările din mormintele
victimelor masacrelor, au intervievat populația, încercând să stabilească numele ucigașilor, dar
localnicii de obicei nu cunoșteau numele asasinilor. Activitatea autorităților de ocupație, care au
provocat moartea a sute de mii de civili, practic nu a fost luată în considerare. Cu toate acestea,
pe parcursul proceselor de judecată în privința criminalilor de război desfășurate în România, se
acumula și materialul acuzator împotriva șefilor administrației de ocupație. S-a întâmplat doar la
22 februarie 1946, că fostul guvernator al Basarabiei, Constantin Voiculescu, a apărut în fața
Tribunalului Poporului din București. În cei doi ani când el a condus Basarabia, au fost
exterminați la fața locului sau trimiși la moarte, în lagărele de concentrare din “Transnistria”,
peste 100.000 de evrei și romi, iar activitățile social-economice ale autorităților române,
desfășurate sub conducerea guvernatorului, au condus la foamete și la răspândirea bolilor
sociale. Din aceste motive, populația Basarabiei (moldoveni, ucrainieni, bulgari, ruși, găgăuzi) a
scăzut cu 220 de mii de persoane, cu 10% de la numărul total.
Succesorul lui Voiculescu în funcția de guvernator, generalul Olimpiu Stavrat, a rămas în armată
până în 1947. În 1948, totuși, el a fost arestat. Acuzarea avea informații despre crimele comise
sub comanda sa de soldații și ofițerii Diviziei 7 infanterie la începutul războiului, în nordul
Bucovinei și în Basarabia. Numit în aprilie 1943 în funcția de guvernator al Basarabiei, O. Stavrat
a condus operația de pradă "Operațiunea 1111". Sub conducerea sa, au fost distruse circa
jumătate din clădirile din Chișinău, s-a efectuat deturnarea masivă a populației, evacuarea
rezervelor alimentare, distrugerea sistemului de securitate sanitară. Aceste activități au cauzat
apariția unui focar de tifos și febră tifoidă. Ca urmare a activităților lui O. Stavrat, 107 de mii de
locuitori ai Moldovei au murit din motive sanitare. Ambii guvernatori au fost condamnați la
închisoare. Pentru Voiculescu, aceasta s-a dovedit a fi pe viață, în 1955 generalul de 65 de ani a
murit. Stavrat a fost eliberat în același an. A murit în 1968, la vârsta de 80 de ani.
Tribunalele Populare din București și Cluj, chemate să examineze cazurile de crime de război,
au fost abolite la 28 iunie 1946. Pentru acea scurtă perioadă de existență, ele au examinat
dosarele a 2.700 de acuzați, dar numai 668 de persoane au fost condamnate; mulți au fost
condamnați în absență. Tribunalul București, care s-a ocupat de cazurile de infracțiuni comise pe
teritoriul ocupat al Uniunii Sovietice, a pronunțat numai 187 de sentințe. Tribunalul de la Cluj,
care i-a judecat în principal pe militarii maghiari, jandarmi și funcționari, care au săvârșit crime
împotriva populației române din Transilvania de Nord, cum a fost consemnat în Raportul final al
Comisiei Internaționale pentru cercetarea Holocaustului din România, a și tras la răspundere mai
mulți criminali de război, dar a și pronunțat mai multe sentințe grave. Ambele tribunale au
pronunțat numai 48 de sentințe la moarte și doar 4 dintre ele au fost executate.
După 1950, a început eliberarea înainte de termen a criminalilor de război condamnați. Ultimii
dintre ei au fost eliberați sub amnistiile din 1962 și 1964, când regimul național-comunist a
solicitat serviciile prizonierilor politici, și în special a intelectualilor din rândurile lor. Tot atunci a
început reabilitarea lor politică. În contextul atitudinii condescendente a justiției populare
democratice față de jandarmii de rang înalt, de funcționarii serviciilor de contrainformații și de
poliție politică, nu există nici o explicație pentru inflexibilitatea sa față de militari. În anii 1950-
1955 au decedat aproximativ 80 de generali ai armatei române, condamnați la diferite termene
de detenție. Astăzi, ei sunt reprezentați ca victime ale "rușilor și comuniștilor".
Pedepsirea criminalilor de război în România s-a efectuat selectiv. Un cerc restrâns de inculpați
care dețineau funcții de conducere și posturi administrative înalte a fost adus în fața justiției.
Sentințele care au fost pronunțate în privința lor au fost, având în vedere corpus delicti, inadecvat
de blânde, iar executarea sentințelor în cea mai mare parte a fost finalizată înainte de termen. Au
fost pedepsiți doar unii dintre criminali care au executat ordinele altora. Posibilitatea de eliminare
a elementelor naziste în țară, adică de purificare a societății românești de influența ideologiei
naziste, în procesul de pedepsire a criminalilor de război, autoritățile democratice ale poporului
din România le-au folosit doar parțial. Conducerea URSS avea în vedere interesele obținerii unui
compromis politic amplu în România, iar afirmațiile existente în lucrările istoricilor și a publiciștilor
despre presiunile Moscovei vis-a-vis de București pe tema pedepsirii criminalilor de război rămân
nedovedite.
Acum, pedepsirea criminalilor de război în 1945-1952 este evaluată de mulți autori români în
contextul fals al "instaurării totalitarismului în România" ("instaurarea totalitarismului în
România"). Acel fapt, că până în prezent a fost publicată doar o cu totul nesemnificativă parte a
materialelor proceselor judiciare, sevește reabilitării politice a criminalilor de război români, și,
prin urmare, reabilitării obiectivelor dictaturii Antonescu, precum și metodelor, prin care aceasta
urmărea să le atingă. Opinia publică din România nu știe și nu dorește să știe despre atrocitățile
comise de guvernul lui Ion Antonescu, de armata, poliția, administrația civilă română în Moldova
sovietică și în Ucraina. Dar în Moldova, în Ucraina, în Rusia, aceste crime nu au fost date uitării.