Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Date personale
Înmormântat Alexandria
Naționalitate macedonean
Ocupație om politic
conducător militar[*]
Activitate
Alexandru cel Mare (în greacă Μέγας Αλέξανδρος, Megas Alexandros, n. 20 iulie 356
î.e.n., Pella, Macedonia Antică[1] – d. 10 iunie 323 î.e.n., Babilon, Macedonia Antică), cunoscut și
sub numele de Alexandru Macedon, Alexandru al III-lea al Macedoniei sau Alexandros III
Philippou Makedonon, rege al Macedoniei (336 î.Hr.-323 î.Hr.), a fost unul dintre primii mari
strategi și conducători militari din istorie. Cuceririle sale spectaculoase i-au făcut pe macedoneni
stăpâni ai Orientului Apropiat. La moartea sa, la vârsta de 32 de ani, Alexandru era stăpânul celui
mai mare imperiu cucerit vreodată. Alexandru cel Mare a contribuit substanțial la
răspândirea civilizației elenistice în întreaga lume.
Cuprins
1Copilăria
2Epopeea alexandrină
o 2.1Aspectul fizic
o 2.2Personalitate
3Ascensiunea la tronul Macedoniei
4Reprimarea revoltelor din Grecia
5Asia Mică
6Bătălia de la Issos
7Cucerirea Siriei și a Egiptului
8Bătălia de la Gaugamela
9Căderea Imperiului Persan
10Relații conjugale
o 10.1Stateira
o 10.2Hephaestion
o 10.3Roxana
11Campania din India
o 11.1Bătălia de la Hydaspes
12Ultimii ani
13Moartea
o 13.1Posibilele cauze ale unei morți naturale
o 13.2Posibilul complot
o 13.3Înmormântarea
14Alexandru cel Mare în diferite culturi
15Oamenii lui Alexandru
o 15.1Generalii
o 15.2Satrapii
16Împărțirea imperiului
17In memoriam
o 17.1Orașe care îi poartă numele
o 17.2Alte onoruri
18Galerie de imagini
19Note
20Bibliografie
21Lectură suplimentară
22Vezi și
23Legături externe
Fiul regelui Filip al II-lea al Macedoniei și al reginei Olimpia s-a născut în anul 356 î.Hr., chiar în
aceeași noapte când Templul lui Artemis din Efes a fost incendiat. Tatăl său, care avea multe soții și
care își neglija nevasta, i-a oferit fiului său, de-a lungul copilăriei, o educație spartană, fiind foarte
sever. Se spune că l-a aruncat în mijlocul unui grup de lei[2]. Zilnic, Alexandru se antrena din greu să
lupte și să comande soldați, îndeplinind îndatoriri militare stricte. Datorită acestui mod de viață, a
deprins tradițiile militare, dezvoltându-și o constituție robustă.
Mama lui Alexandru, Olimpia, nu era de origine macedoneană, ci era o grecoaică din Epir. După
istorici, ea a fost o femeie aprigă, extrem de neconvențională, cu ambiții dinastice foarte puternice și
cu interese oculte, crezând în „viața viitoare” și farmece. Soțul ei, regele Filip, a luat-o în căsătorie
când ea avea 20 de ani, iar el 28. Dar, foarte curând, după conceperea lui Alexandru, el a început să
se sperie de propria lui soție, pe care a surprins-o odată dormind cu șerpi în pat. Oracolul i-a prezis
lui Filip că ochiul cu care s-a uitat prin gaura cheii ca să-și vadă pe ascuns nevasta îi va fi scos în
viitor. Ceea ce s-a și întâmplat, în cursul unei lupte.
Când Alexandru a împlinit treisprezece ani, tatăl său, regele Filip al II-lea al Macedoniei, a decis că
Alexandru avea nevoie de o educație superioară pe lângă educația spartană, și i-a căutat un tutore.
Acesta a fost marele filozof al antichității, Aristotel, care s-a ocupat de educația tânărului Alexandru,
dându-i acestuia vaste cunoștințe din
domeniul filozofiei, astronomiei, matematicii, artei, biologiei, geografiei și politicii.[3]
Alexandru și Bucefal
În ceea ce privește aspectul lui Alexandru, mulți istorici au crezut, pe baza picturilor antice, sculpturi
și documente, că el a fost foarte frumos. Mulți îl descriu că avea părul lung, blond, ajungând până la
gât, un nas drept, o frunte proeminentă, bărbie scurtă, fără barbă și o privire intensă. „Buzele sale au
fost caracteristice unui nobil, părul cârlionțat a crescut într-un vârf pe frunte, pielea lui era netedă și
ușor colorată”. Este clar, totuși, cât de înalt a fost de fapt, dar se pare că există un consens printre
istorici că în realitate a fost destul de scund, dar bine proporționat. Alexandru avea o constituție
robustă, un trup fizic bine dezvoltat (care atestă că era asemeni macedonenilor și grecilor).
Trăsăturile sale faciale erau însă feminine. Avea ochii mari, un nas neobișnuit de mare și alungit, păr
cârlionțat, culoarea părului său era șaten deschis, iar pielea era de culoare măslinie. Nu era blond,
iar părul său a fost inițial șaten, dar s-a albit în urma campaniilor militare care l-au epuizat, în cele
din urmă devenind de culoarea coamei de leu. În ceea ce privește culoarea ochilor lui Alexandru,
istoricul grec Arrian l-a descris ca fiind „un comandant puternic, frumos, cu un ochi căprui închis ca
noaptea și unul albastru ca cerul”, din aceasta rezultând că ar fi suferit de heterocromie.
Alte surse spun că avea pielea incredibil de albă, plete extraordinar de bogate și de roșii, ochi de
culori diferite, unul albastru și celălalt negru, o statură mai mică față de medie, care îl face să pară
întotdeauna un copil, dinți ascuțiți, ca de șarpe; din trupul și din gura sa emana un parfum îmbătător.
Personalitate[modificare | modificare sursă]
Conform lui Plutarh, Alexandru a avut un temperament violent și impulsiv, care, fără îndoială, a
contribuit la unele dintre deciziile sale. Deși Alexandru a fost încăpățânat și nu a răspuns la toate
comenzile primite de la tatăl său, el a fost deschis la dezbateri. El a avut și o latură mai calmă,
perceptivă, logică și calculată. A avut o mare dorință de cunoaștere, o dragoste pentru filozofie, și a
fost un cititor pasionat. Acest lucru a fost, fără îndoială, datorită tutelei lui Aristotel. Alexandru a fost
inteligent și avea un ritm alert de învățare. Datorită inteligenței sale, și-ar fi dezvoltat capacitatea de-
a comanda. El a avut o mare auto-reținere în „plăceri ale corpului”, în contrast cu lipsa lui de control
de sine, și cu consumul de alcool. Alexandru a fost erudit și pasionat atât de arte și științe. Cu toate
acestea, el a avut un interes scăzut în sport sau jocuri olimpice, spre deosebire de tatăl său. El a
avut o mare carismă și o forță de personalitate, caracteristici care l-au făcut un mare lider.
Abilitățile sale unice au demonstrat incapacitatea generalilor săi să se unească și să mențină
Imperiul după moartea lui - doar Alexandru a avut capacitatea de a face acest lucru.
În timpul ultimilor săi ani, mai ales după moartea lui Hephaestion, Alexandru a început să prezinte
semne de megalomanie și paranoia. Realizările sale extraordinare, împreună cu propriul său
sentiment inefabil al destinului și lingușirea tovarășilor săi, pot fi combinate cu iluziile sale de
grandoare care sunt ușor vizibile în testamentul său, precum și dorința sa de a cuceri lumea.
El pare să fi crezut ca el însuși este un zeu, sau cel puțin a încercat să se divinizeze. Mama sa,
Olimpia, întotdeauna a insistat că el a fost fiul lui Zeus, confirmat de oracolul lui Amun de la Siwa. El
a început să se identifice ca fiu al lui Zeus-Amon.
Alexandru a adoptat elemente ale tradiției persane, practici pe care macedonenii le-au respins. Cu
toate acestea, Alexandru a fost un conducător pragmatic, care a înțeles dificultățile de a guverna
asupra diferitelor popoare. Astfel, comportamentul său megaloman ar fi fost pur și simplu o
încercare practică de a consolida statul său și de păstrare a imperiului întregit.
Alexandru Macedon era descris ca o persoană superstițioasă. De foarte multe ori, seara, organiza
împreună cu generalii săi concursuri de rezistență la băut, presărate cu partide de homosexualitate.
Istoricii spun că într-o noapte Prohamos, unul dintre supușii lui, a băut trei litri de vin de stafide,
foarte tare, și trei zile mai târziu a murit. Alexandru a vrut să depășească recordul și a băut patru litri.
A două zi l-a cuprins o febră foarte puternică și la puțin timp a intrat în comă. La 28 iulie 323 î.Hr. a
murit lăsând imperiul în „mâna celui mai bun” dintre generalii săi.[4]
Asasinarea surprinzătoare a lui Filip a lăsat Grecia în haos, iar alianța "Liga de la Corint" era
amenințată. În Macedonia, Tracia, precum și în orașele grecești, ca Teba și Atena, au pornit
revoltele. Alexandru și-a ucis mai întâi oponenții cu ajutorul forțelor armate și fiind susținut de nobili.
După ce a înăbușit revolta din Macedonia, a pornit în Tracia, cea mai nordică regiune a regatului
macedonean. A reprimat revolta, însă revoltele din orașele grecești făceau ca Liga de la Corint să se
afle în pragul destrămării. Dar Alexandru, care beneficia de mai multe resurse, a recucerit Tracia și
s-a îndreptat spre Teba, distrugând complet orașul, nu a arătat nicio milă în pedepsele date, i-au
obligat pe locuitorii cetății să se predea și au fost vânduți ca sclavi. Soldații macedoneni erau liberi
să jefuiască toate comorile orașului. De aici s-a născut legenda Timocleei, o femeie din Teba care a
aruncat un soldat macedonean într-o fântână pe care l-a păcălit, acesta fiind convins că în fântână
se aflau obiecte de valoare. Pentru curajul ei, Alexandru a iertat-o.
Curând, Atena și orașele grecești au implorat iertare. Revoltele au fost oprimate, Alianța "Liga de la
Corint" s-a stabilizat, iar Alexandru a fost ales în funcția de Comandant suprem al trupelor coaliției
grecești.
După ce a lăsat supravegherea Greciei în seama lui Antipatros, Alexandru s-a îndreptat împreună
cu contigentele cele mai sigure ale armatei sale spre Asia (335 î.Hr.). În fruntea unei armate formate
din 30.000 de pedeștri și 5.000 de călăreți, Alexandru a plecat din Amfipolis, Tracia, și a debarcat la
Troia unde a vizitat mausoleul lui Ahile unde a lăsat daruri, dar a luat și scutul lui Ahile pentru a-i
purta noroc în lupte. Toată viața va purta cu el o copie după Iliada. La Hellespont, în Dardanele, se
jură că va cuceri toată Asia cu o singură suliță. Nu se va mai întoarce niciodată acasă.
Armata persană condusă de Memnon din Rhodos(un general grec exilat care s-a alăturat Persiei și
care comanda o armată de mercenari greci), mult superioară numeric, încearcă să oprească trupele
macedonene pe malul râului Granicos, în mai 334 î.Hr. Deși au fost obligați să traverseze râul și să
escaladeze un mal abrupt, macedonenii i-au pus pe fugă pe perși, după o luptă crâncenă dintre cele
două cavalerii, în cursul căreia Alexandru a fost de câteva ori în pericol de moarte, mai ales atunci
când un general persan și-a înfipt sabia in coiful lui, iar Alexandru l-a străpuns cu sulița pe
atacator.[5]
Perșii credeau că macedonenii le căzuseră în capcană, odată ce traversau râul. Astfel, cavaleria
persană a atacat. După lupte grele, distanța dintre cele două armate inamice s-a micșorat,
macedonenii reușind să urce malul. Când au văzut cavaleria macedoneană punând piciorul pe mal,
armata persană s-a retras îngrozită. Mercenarii greci din armata persană, ultimii rămași, au fost
masacrați. În această luptă au murit doar 100 de soldați macedoneni și peste 1000 de mercenari
greci din armata persană. Bătălia de la Granicus s-a încheiat cu victoria macedonenilor.
După această luptă Alexandru a intenționat să cucerească toată regiunea de coastă, cu scopul de a-
i împiedica pe perși să-și stabilească o bază pentru a invada Grecia. Astfel el eliberează câteva
orașe de tiranii sau de oligarhii satrapi care le guvernau, restabilind democrația. Unele orașe, cum ar
fi Halicarnas, Lampsaca sau Aspendos, i-au opus rezistență, și pentru aceasta au fost pedepsite cu
asprime.
În timpul iernii 334-333 î.Hr. Alexandru a cucerit cetățile Lycia, Pamfilia și Pisidia, în sudul Asiei Mici,
încredințând guvernarea acestora prietenului său Nearchos. De aici Alexandru s-a îndreptat spre
interiorul regiunii și a ocupat capitala Frigiei - orașul Gordion, unde legenda spune că inainte de a
pleca în marea expediție împotriva persanilor, care se va transforma într-o cucerire a lumii și îl va
face celebru, s-a dus la Pythia, pentru a-i citi oracolul. Pythia l-a refuzat și nu a vrut să urce pe
trepiedul din grota cu aburi amețitori. Alexandru a târât-o de păr. Înspăimântată, preoteasa a strigat:
“O, fiule, nimeni nu ți se poate opune!”. “Destul – răspunse tânărul – mi-ajunge această profeție!”.
Trecând cu armatele sale în Asia, a ajuns în Frigia. Acolo domnea un țăran – Gordio, ajuns pe tron
în urma unei preziceri făcută în templul lui Jupiter din capitala țării. Când bătrânul rege a murit
neavând niciun urmaș, oracolul a cerut să fie ales primul om care va fi întâlnit venind spre templu,
pe un car cu boi. Norocul ajutându-l, Gordio a ajuns rege, carul lui a fost donat templului, iar nodul
cu care era legat de car jugul, a fost păstrat cu sfințenie. Nimeni nu-l putea desface, deoarece era ca
o minge cu capetele înăuntru. Oracolul a spus: “cel care îl va desface, va stăpâni Asia”. Alexandru
tăie cu sabia faimosul nod gordian, asigurându-și astfel domnia continentului. Apoi Alexandru s-a
îndreptat spre est, spre munții Taurus, pe care i-a traversat cu ușurință.
Odată ajuns în Tars, Alexandru îl cucerește, după care cade grav bolnav; unii spun că din cauza
oboselii, alții că pricina ar fi fost baia în apa rece ca gheața a râului Cidnus. Situația este cu atât mai
gravă cu cât regele Spartei încercă o revoltă, aliindu-se cu perșii. Cu toate acestea, Alexandru se
mobilizează și, ajutat de locul propice al bătăliei, dar și de abilitatea sa de a-și ordona și conduce
trupele în luptă, reușește să pună pe fugă imensa armată de 600.000 de oameni pe care perșii o
strânseseră pe câmpia de la Issos. Darius fuge, lăsându-și în mâinile învingătorului mama, soția,
fiicele și o pradă de război imensă și se retrage dincolo de Eufrat.
Se spune că Alexandru nu a profitat niciodată de poziția sa de învingător și a tratat prizonierele cu
toată considerația cuvenită rangului lor.
Bătălia de la Issos a avut mai multe puncte decisive. Alexandru, cu o armată experimentată și
compactă, a întâlnit o armată dezorganizată formată din soldați din mai multe țări. Bătălia decisivă s-
a dat la Issos. Aici, oastea lui Alexandru a întâlnit armata persană într-un câmp deschis. Darius a
atacat primul aruncând, în prima faza a luptei, cavaleria. Alexandru a așteptat pe loc prima inițiativă
a lui Darius al III-lea, așteptând cavaleria. Oastea lui Alexandru s-a desprins în două lăsând
cavaleria să intre printre ei și, prizând-o ca într-un clește, a distrus-o (vreo 80.000 de soldați). Apoi
Alexandru a lansat un atac puternic în flancul armatei persane. Perșii pierzând grosul armatei lor
(cavaleria) au început să dezerteze, lăsându-l pe Darius singur.
Alexandru Amon-Ra
De acum, drumurile Siriei și ale Egiptului sunt în fața lui Alexandru, cu atât mai mult cu cât multe
orașe i se predau. Singur orașul Tir a rezistat timp de 6 luni, ceea ce va atrage asupra lui mânia lui
Alexandru. Cetatea a fost în cele din urmă învinsă și cei 30.000 de prizonieri luați de armata lui
Alexandru au fost vânduți ca sclavi.
Apoi regele atacă și cucerește Gaza, fiind rănit de două ori. În anul 332 î.Hr. Alexandru cel Mare a
cucerit orașul Ierusalim fără luptă și a permis evreilor să-și continue cultul și ritualul religios.
Ocupând Memphisul, Alexandru este întâmpinat ca un eliberator de către egipteni, fiindcă perșii nu
erau iubiți în această parte a lumii. Dorind să răspândească elenismul pe valea Nilului, tânărul rege
întemeiază în vestul deltei orașul Alexandria, primul cu acest nume, ce avea să devină noua capitală
a Egiptului, destinată unui viitor înfloritor. Desenează singur, cu calcar, limitele orașului și pozițiile
principalelor clădiri. Când rămâne fără calcar, recurge la orz. Păsările care vin să mănânce
grăunțele sunt considerate un semn bun - faptul că orașul va prospera. El reface sanctuarele și
încredințează administrația Egiptului mai multor conducători civili și militari macedoneni.
După un lung și istovitor drum prin deșert, consultă oracolul zeului Amon de la oaza Siwa, iar preoții
acestuia îi acordă titlul de fiu al lui Ra, purtat altădată de faraoni; astfel regele devine, în ochii
egiptenilor, un zeu.
Alexandru stăpânește acum bazinul mediteranean și o bună parte a Asiei, fiind onorat ca un faraon
de către egipteni. Îmbătat de succes, reîncepe lupta împotriva lui Darius în anul 331 î.Hr.
Bătălia de la Gaugamela
Bătălia a avut loc în condițiile în care Alexandru Macedon pornise o campanie de cucerire
a Imperiului Persan. După Bătălia de la Issos din anul 333 î.Hr. el a cucerit coasta estică a Mării
Mediterane și Egiptul. După aceste cuceriri a avansat prin Siria spre inima Imperiului Persan.
Alexandru a traversat apoi fluviile Tigru și Eufrat fără nici un fel de opoziție. Darius era ocupat în tot
acest timp cu pregătirea unei mari armate formată din soldați din toate colțurile imperiului. El a
plănuit să se folosească de număr pentru a-l zdrobi pe Alexandru, unii istorici contemporani
evenimentului vorbind de o armată de peste 100.000 de soldați. De asemenea Darius a ales un
teren plat pentru bătălie, pentru a se putea folosi de această superioritate numerică și pentru a-i
limita lui Alexandru alegerile tactice. Locul ales a fost astfel câmpia Gaugamela din Irakul de astăzi
(istoricul grec Plutarh se referă la această câmpie ca la"adăpostul cămilei"). Această locație se află
la est de orașul actual Mosul.
Alexandru și-a așezat tabăra pe malul râului Bulemus și a înaintat împreună cu oamenii săi,
transportând doar echipamentele și proviziile pentru câteva zile. Macedonenii au ajuns la
Gaugamela în după-amiaza zilei de 30 septembrie. Alexandru a dorit inițial să îi atace pe perși
imediat după ce au ajuns, dar generali s-au opus. De asemenea, generalii lui Alexandru au propus
un atac de noapte, pentru a diminua avantajul numărului. Alexandru nu a acceptat, motivând că
aceasta ar fi o victorie furată. În aceste condiții macedonenii s-au odihnit în noaptea dinaintea luptei,
în timp ce perșii temându-se de un atac de noapte au rămas în veghe. Chiar în noaptea dinaintea
bătăliei avusese loc o eclipsă lunară, considerată de greci un semn de rău augur. Alexandru a spus
că pentru perși va fi de rău augur, căci "luna persană va fi umbrită de soarele macedonean"
(simbolul Macedoniei fiind soarele).
Darius i-a propus lui Alexandru un tratat prin care îi oferea mâna fiicei sale și o mare parte din
imperiu, până la Eufrat, dacă se retrage. Parmenion, unul din generalii lui Alexandru, a spus: "dacă
aș fi Alexandru, aș accepta tratatul și aș încheia războiul". Alexandru i-a răspuns: "asta aș face și eu,
dacă aș fi Parmenion". A doua zi, soldații erau cuprinși de teamă căci erau depășiți numeric.
Alexandru dormise până târziu cu Iliadalângă el. Când a fost trezit, el a anunțat că bătălia este deja
câștigată.
Unele estimări actuale estimează că numărul soldaților lui Darius III nu era mai ridicat de 50.000,
pentru că era foarte greu de condus și de organizat o armată mai mare de 50.000 de soldați. Oricum
este posibil ca armata persană să aibă în jur de 100.000 de soldați. Hans Delbruck estimează
numărul călăreților perși la 12.000. Alte estimări vorbesc despre o armată de 91.000 de soldați.
Welman estimează mărimea totală a armatei ca fiind de 90.000. Delbrück (1978) estimează că
armata persană avea doar 52.000 de soldați. Engels (1920) și Green (1990) estimează că armata
totală a armatei lui Darius la Gaugamela nu putea fi mai mare de 100.000 de soldați.
Alexandru a condus în această bătălie o armată formată din soldați proveniți din Regatul
Macedoniei, aliații din Tracia și Liga Corintică, această forță având conform lui Arrian, cel mai de
încredere istoric care a scris despre Alexandru, 7.000 de călăreți și 40.000 de pedestrași. Conform
lui Arrian, armata lui Darius avea 40.000 de călăreți și 1.000.000 de pedestrași; Diodor din Sicilia
vorbește despre 200.000 de călăreți și 800.000 de pedestrași; Plutarh amintește de o armată de
1.000.000 de soldați (împreună cu forțele indisponibile), deși în conformitate cu istoricul Curtius
Rufus această forță avea 45.000 de călăreți și 200.000 de pedestrași. Mai mult, conform lui Arrian,
Diodor și Curtius, Darius avea și 200 de care de luptă scitice, iar Arrian menționează 15 elefanți de
luptă. Între pedestrași care formau armata lui Darius se aflau și 2.000 de mercenari greci.
Darius avea după toate sursele o mare superioritate numerică, dar majoritatea trupelor pe care le
avea erau de o calitate mai slabă, decât trupele lui Alexandru. Falanga lui Alexandru era echipată cu
sulițe de șase metri, numite sarissa. Pedestrașii persani erau slab antrenați și echipați în comparație
cu falanga lui Alexandru și hopliți. Singura infanterie bine antrenată și echipată a lui Darius era
formată din cei 10.000 de hopliți greci și din garda lui personală, cei 10.000 de nemuritori. Mercenarii
greci erau dotați cu un scut greu și cu o suliță care nu era lungă însă, decât de trei metri, iar sulițele
nemuritorilor nu aveau mai mult de doi metri. Alte trupe bine înarmate erau cele provenite din
Armenia, acestea fiind înarmate asemănător cu grecii. Restul trupelor erau mult mai ușor înarmate;
armamentul specific Imperiului Persan fiind în general arcul.
Încă din seara dinaintea luptei armata persană se afla deja pe viitorul câmp de luptă. Darius a
recrutat cele mai bune trupe de cavalerie din satrapiile estice și din rândul triburilor scitice aliate. De
asemenea Darius a desfășurat și cele 300 de care de luptă scitice, pe care le-a așezat în fața
celorlalte trupe. De asemenea el a așezat și cei 15 elefanți, împreună de care de luptă din India, dar
acestea au avut un rol minor în luptă. Înainte de luptă, Darius a ordonat să fie curățate tufișurile și
vegetația pentru a ușura înaintarea carelor de luptă.
Darius s-a așezat în centru, împreună cu cea mai bună infanterie a sa, care prin tradiție se aflau
alături de regele persan. În jurul lui se aflau cavaleria din Caria, mercenari greci și garda de călăreți
persană. Chiar în centru a plasat pedestrași perși (nemuritorii), cavaleria indiană și arcașii din
Mardian.
Pe ambele flancuri era așezată cavaleria. Bessus comanda flancul stâng, pe care se aflau cavaleria
din Bactria, Dahae, Arachosia, cavaleria din Persia, din Susia, Cadusia și călăreții sciți. Carele de
luptă au fost plasate în față, împreună cu un grup mic de soldați din Bactria. Pe partea dreaptă
comanda o avea Mazaeus, aici aflându-se cavaleria din Syria, Media, Mesopotamia, Parthia, Sacia,
Tapuria, Hyrcania, Albania Caucaziană, Sacesinia, Cappadocia, și Armenia. Cavaleria din
Cappadocia și Armenia era așezată în fața altor unități de cavalerie și au condus atacul. Cavaleria
din Albania Caucaziană și Sacesinia au fost trimise să înconjoare flancul macedonean.
Armata macedoneană era împărțită în două părți, partea dreaptă a armatei aflându-se sub comanda
directă a lui Alexandru, iar partea stângă era condusă de către generalul Parmenion. Alexandru se
afla alături de camarazi. Împreună cu el se aflau paionieni și cavaleria ușoară macedoneană.
Cavaleria formată din mercenari era împărțită în două grupuri, veteranii fiind plasați în partea
dreaptă, iar restul cavaleriei se afla în fața arcașilor agrieni și macedoneni, care la rândul lor se aflau
plasați lângă falangă. Parmenion se afla în stânga împreună cu mercenarii din Grecia și Thesalia,
respectiv cavaleria din Tracia. Armata macedoneană era așezată în așa fel încât să asigure o cât
mai mare libertate de mișcare, pentru flancul drept condus de Alexandru.
În centrul formației se aflau mercenarii cretani. În spatele lor se afla un grup din cavaleria thesaliană
și mercenarii din Achaia. În dreptul lor se afla o altă parte din cavaleria greacă, aliată. În spatele lor
era așezată falanga, într-o linie dublă. Macedonenii aveau o cavalerie depășită și de cinci ori, de
cavaleria persană. De asemenea armata persană era desfășurată pe o lungime foarte mare. În
aceste condiții era de așteptat ca armata macedoneană să fie atacată pe flancuri de către perși. De
aceea linia a doua macedoneană a primit ordin să fie pregătiți să răspundă la un atac din flanc. Linia
a doua era formată mai mult din mercenari.
Bătălia a început prin ordinul dat de Alexandru falangei de a ataca centrul liniei persane.
Macedonenii au înaintat sub un unghi de 45 de grade, probabil pentru a ademeni cavaleria persană.
Fiind amenințat direct, Darius părăsește câmpul de luptă, cauzând o derută totală în rândul oștenilor
săi. Și-au pierdut viața peste 40.000 de perși, în timp ce numai câteva sute de macedoneni au căzut
victime. Alexandru Macedon a renunțat la urmărirea lui Darius, deoarece flancul drept al armatei
sale se afla în dificultate.
Intrarea în Babilon
Alexandru a strâns bunuri și o avere în valoare de 160.000 talanți persani ($ 280.000.000), s-a ales
după bătălia de la Issus cu soția lui Darius,cu cele două fiice ale sale și cu un harem regal format din
360 concubine și 400 eunuci.[8]
Soldații macedoneni au fost bine răsplatiți pentru serviciul militar, mulți îmbogățindu-se. Dar li s-a
impus să se căsătorească cu femei persane, atunci cand Alexandru a decis unirea dintre cele două
popoare prin căsătoria dintre soldații macedoneni și femei persane, decizie nu foarte bine primită de
generalii lui Alexandru, ba chiar fiind criticată și declarată ca fiind josnică și umilitoare, ca un grec
sau macedonean să se căsătorească cu o barbară din afara ținuturilor grecești. Mulți soldați duceau
dorul de casă.
Totodată, Alexandru a decis să construiască librării, biblioteci, școli, răspândind educația și cultura
greacă de-a lungul Orientului. A început chiar să recruteze perși în armata macedoneană. Aceasta
în timp ce el adopta obiceiurile și chiar și vestimentația persană. Chiar dacă prin aceste acte a atras
simpatia perșilor, el a atras și dușmănia propriilor săi generali macedoneni.
Alexandru si Hefeiston
Ca apropiat al lui Alexandru, Hephaestion răspundea de multe lucruri, și deciziile sale privind
corespondența regală trebuie să fi fost cauza unui conflict cu Eumenes, secretarul lui Alexandru.
Oricum, sursele sunt tăcute; singurul fapt sigur este că Alexandru le-a ordonat să se reconcilieze.
Vara târziu, Alexandru pornește spre nord, cu destinația Ecbatana, una din capitalele imperiului său.
A fost primit de Atropates, satrap de Media. După obicei, se ținea o petrecere cu băutură
acompaniată de un festival dramatic, dar de data aceasta a luat o turnură nefericită: Hephaestion
cade la pat și moare în octombrie 324. Mâniat, Alexandru îl execută pe medic. Drypetis, dar mai ales
Alexandru fu șocat. Îi ordonă lui Perdiccas să-i organizeze marșul funebru, către marile funeralii de
la Babilon.
Alexandru și Roxana
Campania din India[modificare | modificare sursă]
Batalia de la Hydaspes
Alexandru avea în plan să cucerească India. Pe atunci, aceasta era împărțită în 16 regiuni, ce luptau
pentru supremație, armata împreună însumând aproximativ 700.000 de oameni. De armata regelui
Porus, pe Alexandru nu-l mai despart decât două fluvii: Ind și Hydaspes. Indul îl trece folosind niște
corăbii demontabile comandate din Siria. Regele de pe cealaltă parte fuge nevrând să lupte cu
marele conducător. Grecii își organizează acolo armata și baza lor.
Bătălia de la Hydaspes[modificare | modificare sursă]
Marele tactician Alexandru, pentru a trece fluviul Hydaspes (actualmente Râul Jhelum din Pakistan),
după ce a parcurs timp de 2 luni spațiul dintre Ind și acest fluviu, nu putea folosi navele demontabile,
deoarece în timpul traversării indienii ar fi putut să lanseze săgeți contra lor. Alexandru înconjoară cu
toată armata malul fluviului Hydaspes timp de câteva săptămâni pentru a-i da impresia lui Porus,
regele de acolo, că alege un loc de traversare.
Porus se satură de această mobilizare continuă a armatei, așa că pune străji. Alexandru doar atât a
așteptat. Cu 13-14.000 de oameni din cei 24-25.000 pe care-i avea, el a traversat Hydaspes
noaptea pe furtună. Ajungând pe mal își grupează soldații. Uitându-se mai bine, descoperă cu
surprindere că erau pe o insulă. Trec și acest șuvoi de apă și ajung pe o altă insulă. Alexandru mai
traversează odată apa și ajunge în sfârșit pe mal, dimineața. În acest timp oamenii lui făcuseră
gălăgie.
Porus află că Alexandru a trecut fluviul noaptea. El nu știe dacă a trecut cu cea mai mare sau cu cea
mai mică parte din armată apa. El, judecând după hărmălaia de pe celălalt mal, crede că Alexandru
are puțini oameni după el, așa că trimite o grupă de 2000 de care de luptă și pedeștri cu fiul lui,
numit tot Porus.
Pe glodul format noaptea, carele înaintează greu. Alexandru le surprinde distrugând aproape tot
efectivul, inclusiv pe micul Porus. Acesta, după bătăliile din Afganistanul de azi învață calitățile
cavaleriei ușoare și o apreciază mult.
Porus, după ce vede că s-a înșelat, pornește atacul contra lui Alexandru. El trimisese alte câteva mii
de soldați să vină în ajutor. Aceștia, odihniți, îl sprijină pe mărețul conducător.
Lupta începe. Elefanții lui Porus îi îngrozesc pe greci. Alexandru își pierde prietenul cel mai de preț:
calul său, Bucifal. Până la urmă macedonenii îi înfrâng pe indieni. Porus vrea să îi spună ceva lui
Alexandru. Acesta spune că îi va îndeplini un fel de dorință: „Aș vrea să fiu tratat ca ceea ce sunt și
să rămân așa” a spus Porus, adică să rămână rege. Alexandru îl ascultă și nu îl ucide. Bucefal avea
30 de ani și la sfârșitul zilei a murit din cauza rănilor. Când calul a murit, Alexandru a construit, după
bătălia împotriva lui Poros, o cetate care, după numele animalului, s-a numit Bucefala. Se spunea că
numele calului provenea de la mărimea capului său ori din faptul că pe spate avea un semn
reprezentând un cap de bou. Bucefal este amintit de Plutarh și de Strabon. Alexandru a fost rănit
într-o altă bătălie împotriva regatului Malhi, la asediul orașului Multan, din Pakistan.
În urma revoltelor și în condiții climatice nefaste pentru invazia Regatului Magadha, Alexandru s-a
hotărât în cele din urmă să se întoarcă și să continue expansiunea imperiului său spre apus.
La întoarcerea spre Babilon, Alexandru pierde trei sferturi din ostași din cauza foametei și a căldurii
deșertice. Odată ajunși în Carmania, scapă de greutați și călătoresc fără probleme până la
Hermezia, și mai departe către Persia.
Alexandru și Porus
Alexandru cel Mare, Rege al Macedoniei și conducătorul unui imperiu enorm, care se întindea de la
marginea Chinei, până în Egipt și Europa, a murit pe 10 iunie 323 î.Hr., la vârsta de 32 de ani, din
cauza malariei (conform opiniei unora) sau a fost otrăvit (conform altora).
Misterul morții celui mai mare cuceritor al antichității nu a fost nici acum dezlegat. Se spune că a
murit la puțin timp de la pierderea prietenului său drag din copilărie, Hefaiston (care a murit de febră
tifoidă, ce a contactat-o în campania din India). La sfârșitul lunii mai, Alexandru cel Mare ținea un
mare ospăț și orgie la Medius, unul dintre efebiții săi favoriți, pe 3 iunie. După ce băuse vin din cupa
de 12 litri a lui Hercule, a strigat de durere și s-a prăbușit și a fost cuprins de febră. Cu câteva zile
înainte, navigând pe Eufrat, își pierduse diadema luată de o pală de vânt. Un vâslaș a sărit după ea
în apă și, ca să înoate mai ușor înapoi, și-a pus diadema pe cap. Gestul a fost interpretat ca un
semn rău, care prevestea că imperiul avea să-și schimbe stăpânul. Starea regelui s-a înrăutățit
rapid. Pe 10 iunie își pierdu cunoștința. Timp de 10 zile s-a aflat în agonie la pat, înconjurat de
generalii săi care doreau să afle care dintre ei va fi numit moștenitorul marelui Imperiu ce se întindea
din Grecia spre India. Alexandru cel Mare suferea de febră cu temperatură ridicată, avea stări de
vomă, regurgita sânge, suferea de friguri, ochii erau înroșiți, avea dureri abdominale acute, dureri de
spate, momente de delir și, în final, paralizie. Când mama lui Darius a văzut starea gravă în care se
afla regele s-a întors către un perete și a murit prin înfometare. Doctorii făceau tot ce puteau ca să-l
salveze. Însă a fost în zadar. În seara zilei de 13 iunie, inima a încetat să-i mai bată.
Ca întotdeauna în cazul morții subite a unui suveran, s-a vorbit de otrăvire. Crima ar fi fost plănuită
de Antipater, locotenentul lui Alexandru, și înfăptuită de fiul acestuia, Iolaus, care era paharnicul
regelui. Băutura mortală ar fi fost apa înghețată luată din izvorul râului Styx, din Arcadia. Apa era
pusă într-o copită de măgar, de cal sau catâr, căci orice alt vas din lut, fier sau bronz ar fi crăpat din
pricina răcelii și acidității apei. Ipoteza otrăvirii, acceptată de îndată de mama lui Alexandru, Olimpia,
i-a oferit bătrânei regine, veșnic pusă pe represalii, un motiv de răzbunare.
Dar adevărul pare să fi fost altul. Clima caldă a Babilonului în pragul verii, mlaștinile care înconjurau
orașul, țânțarii: existau toate condițiile îmbolnăvirii de malarie. Alexandru delira deja când unul dintre
generalii săi i-a pus întrebarea decisivă: cui îi lăsa imperiul? „Celui mai bun/puternic/vrednic/demn“,
ar fi răspuns el. După alții, răspunsul ar fi fost: „Celui mai puternic“ sau: „Celui mai vrednic“, și,
scoțându-și inelul, l-a pus pe degetul lui Perdiccas. Se poate bănui cine a născocit acest scenariu.
Dar i se poate da crezare? Mărturiile oficiale atestă faptul că, începând cu 10 iunie, bolnavul, foarte
slăbit, n-ar mai fi putut rosti cuvintele care i-au fost atribuite. Este însă o tactică bine știută că, în
scopuri politice și pentru a influența opinia publică, să li se atribuie postum suveranilor aflați pe patul
morții tot felul de cuvinte. Sunt controverse legate de ultimele sale cuvinte, având dublă semnificație:
"lui Caterus" (Krater'oi) sau celui mai puternic (Krat'eroi).
Posibilele cauze ale unei morți naturale[modificare | modificare sursă]
febra tifoidă luată de la Hefaiston, pe care l-a plâns timp de 4 zile după ce a murit, suficient timp
pentru a fi contaminat
malarie sau virusul West Nile: Alexandru cel Mare ar fi avut simptomele virusului West Nile,
transmis de țânțarii din mediul tropical umed al Indiei sau ar fi fost contaminat de gripă aviară,
contactată de la corbii din Babilon. [1][2]
meningită
o boală venerică: se speculează că boala venerică i-ar fi fost transmisă în urma orgiilor cu
bărbați perși/macedoneni și femei persane, el fiind bisexual. Însă simptomele care le-a avut pe
patul de moarte nu par să aparțină unei boli venerice
excesul de alcool, epuizarea și oboseala din bătălii și campanii, nopțile nedormite care i-ar fi
distrus ficatul. Potrivit scrierilor, după ce a băut vinul din cupa de 12 litri a lui Hercule, a strigat
din cauza durerii de ficat.
trecerea bruscă de la un mediu la altul, de la mediul și climatul mediteranean la cel arid și apoi
la cel tropical (Grecia-Turcia-Egipt-Irak-Iran-India), care l-ar fi epuizat
pancreatită acută
o legendă spune că a făcut intoxicație atunci când a intrat în contact cu râul Styx din Grecia
intoxicație alimentară sau exces de alcool
intoxicație de la apa băută în India
moarte psihologică: Alexandru ar fi fost devastat psihic de moartea lui Hefaiston și aceasta ar fi
dus la scăderea imunității organismului
Posibilul complot[modificare | modificare sursă]
Suspecți:
Casandru: după moartea lui Alexandru, el i-a ucis familia: pe Roxana, soția sa și pe fiul acesteia,
și apoi pe mama lui Alexandru, Olimpia
Complotul Casandru-Antigoniu-Ptolemeu-Lisimach-Seleucos, generalii diadohi care au preluat
puterea și au împărțit marele imperiu
Roxana, soția lui Alexandru, care l-ar fi otrăvit pe acesta, cât și pe Hefaiston și pe Stateira, cea
de-a doua soție a lui Alexandru, într-o criză de gelozie. Alexandru își iubea partenerul de viață,
pe Hefaiston
Eunucul său favorit, Bagoas, care era cel mai apropiat de rege, care l-ar fi otrăvit
Sarcofagul
Strabon, Plutarh și Pausanias, precum și alți autori antici, menționează că trupul său neînsuflețit ar fi
fost înhumat la Alexandria, într-un mausoleu numit Soma, termen ce însemna, în greaca veche,
„mormânt”. Un sarcofag de aur și o construcție grandioasă, menită să-l adăpostească pe eroul
zeificat care unise lumea, au fost construite cu acest prilej.
Potrivit lui Diodorus Siculus, trupul a fost îmbălsămat și cufundat în miere, pentru a scăpa neatins de
căldurile toropitoare ale deșertului și, după o călătorie de doi ani, convoiul funerar a sosit în sfârșit în
Egipt. În fruntea convoiului se afla fratele nevolnic la minte al lui Alexandru, Filip Arhideus, pe care
generalii macedoneni îl aleseseră succesor la tron. Care era destinația finală a convoiului este greu
de spus. Unii susțin că ar fi fost oaza Siwah, unde oracolul lui Ammon confirmase, cu câțiva ani în
urmă, originea divină a lui Alexandru.
Dar cel mai probabil este vorba de Alexandria egipteană, unde Ptolemeu Lagos susține ca ar fi fost
înhumat, poate și pentru a împlini astfel profeția prezicătorului favorit al lui Alexandru, Aristander, ce
spusese cândva „țara unde trupul lui va fi înmormântat va deveni cea mai prosperă din lume”.
Trupul neînsuflețit al regelui a fost așezat într-un sarcofag de aur, iar mai apoi într-o casetă mare, tot
din aur. În drum spre monumentul funerar, Ptolemeu a deturnat convoiul funerar, ducând sarcofagul
cu trupul regelui la Memphis, în Egipt. Succesorul acestuia, Ptolemeu al II-lea Filadelful, a mutat
sarcofagul în Alexandria, unde va și rămâne vreme îndelungată. Ptolemeu al IX-lea Latiros, unul
dintre succesorii lui Ptolemeu I, topește sarcofagul de aur pentru fabricarea de monede, așezând
trupul regelui într-o casetă de sticlă. În cele din urmă, în anul 200, împăratul Septimius Sever a
închis mormântul regelui pentru public.
Cert este că, atunci când procesiunea funerară a ajuns în Siria, o armată trimisă de generalul
Perdicas a interceptat-o, căutând să fure trupul lui Alexandru, spre a-l duce la Aigai, în Macedonia. A
avut loc o luptă, în urma căreia oastea lui Perdicas a fost înfrântă și convoiul și-a continuat drumul
spre apus, ajungând în cele din urma la ținta finală a călătoriei, Alexandria.
Sfântul Sisoe, ucenic al Sfântului Antonie cel Mare, s-a oprit lângă mormântul lui Alexandru cel
Mare. Privind spre osemintele celui care fusese până nu demult unul dintre cei mai mari cuceritori și
împărați ai lumii, sfântul a început să cugete la zădărnicia vieții omenești, vărsând lacrimi pentru
neajunsurile vieții.
În zilele noastre, mormântul și trupul cuceritorului par a fi pierdute pe veci. Imediat după oficializarea
creștinismului, în secolul al IV-lea, nu a mai apărut nicio menționare a mormântului.
Teritoriile din vest (Mesopotamia și Persia) au fost obținute de către Seleucizi, aceștia
formând Imperiul Seleucid;
Macedonia a fost obținută de către Antigonizi;
Egiptul a fost obținut de către Ptolemei, astfel formându-se Egiptul Ptolemeic;
Asia Mica a fost obținută de către Attalizi.
Posesiunile indiene au fost pierdute.
Astfel, profeția biblică din Daniel 8 cu privire la Imperiul Macedonean s-a împlinit ad-litteram.
În traducere numele Alexandru înseamnă „apărătorul omului”. Marele vis a lui Alexandru cel Mare
era să unească Grecia și să distrugă Imperiul Persan, care era cel mai mare pericol pentru orașele-
stat din Grecia.
Alexandria, Egipt
Asiana Alexandria, Iran
Alexandria în Ariana, Afganistan
Alexandria din Caucaz, Afganistan
Alexandria Oxus, Afganistan
Alexandria a Arachosians, Afganistan
Alexandria Indus, Pakistan
Bucephalous Alexandria, Pakistan
Alexandria Eschate („mai departe”), Tadjikistan
Iskenderun (Alexandretta), Turcia
Kandahar (Alexandropolis), Afganistan
Iskandariya (Alexandria), Irak
Alte onoruri[modificare | modificare sursă]
Moneda națională a Albaniei, Lek, a primit numele în onoarea lui Alexandru cel Mare,
în albaneză Lekës së Madh / Leka i Madh,[12] unde Lek este numele albanez corespunzător
numelui Alexandru.