Tratamentul materialului empiric

1. Transcrierea integrală şi necomentată a materialului brut cules

a. reguli de transcriere

Povestirea vieţii recoltată prin intreviuri non-directive repetate poate fi

considerată drept un document personal cu caracter intimist, pe care cea mai mică
intervenţie exterioară o denaturează. Eric Dampierre înţelegea prin document personal
„orice document care exprimă în mod spontan felul în care un individ descrie situaţia
socială la care participă el însuşi, precum şi experienţele pe care le trăieşte. O
autobiografie, o scrisoare, un interviu nedirijat şi fidel transcris, toate reprezintă
documente personale.”
Povestirea vieţii, material calitativ personalizat, , acoperă sau poate acoperi acest
aspect al libertăţii de expresie şi spontaneităţii, ce carcaterizează, de regulă, jurnalul
intim. Ca pentru orice document personal, în particular jurnale intime, caiete sau
corespondenţă, transcrierea în stare brută a interviului este pe deplin justificată. Este
foarte important să fie păstrate chiar şi eventualele greşeli de ortografie (pronunţie) sau
inadvertenţele de stil. Oricum, indiferent cum vom prelucra ulterior textul, respectiv
povestirile vieţii, o primă formă, fidelă (originală), este indispensabilă. Nu trebuie să
credem că, după ce interviul este înregistrat pe casetă, în transcrierea lui cercetătorul nu
mai are nici un rol. Dimpotrivă, transcrierea atentă de către cercetătorul însuşi poate oferi
sugestii profitabile în depistarea unor noi ipoteze, observaţia unor recurenţe sau a
contradicţiilor.
Transcrierea se face pe o singură parte a foii, lăsând suficient spaţiu în stânga
pentru îndosariere şi destul spaţiu în dreapta, pentru a face ulterior notaţii şi, eventual,
pentru a indica gesturi, dacă acest lucru nu se face în corpul textului între paranteze, cu
altă culoare sau alte caractere. Dactilogramele trebuie numerotate, pentru a fi mai uşor de
identificat, iar pe prima pagină, sus, trebuie trecute numele sau codul operatorului,
numele sau codul intervievatului, data, locul intervievării şi lungimea interviului în
minute. La sfârşitul dactilogramei trebuie ataşată fişa subiectului şi un scurt rezumat al

1
principalelor teme abordate de către subiect. Prin reascultarea interviului ne asigurăm că
documentul scris reproduce cu fidelitate documentul vorbit.
Textul astfel realizat reproduce întocmai discursul înregistrat – cu repetiţiile sale,
eventualele greşeli de limbaj, pauze de vorbire, tăceri etc. Intervenţiile sau întrebările
intervievatorului sunt notate, de asemenea, cu scrupulozitate, exact la locul şi momentul
când au avut loc. Examinând un document astfel întocmit, el se prezintă destul de dificil
la lectură, însă pentru fonologi, dialectologi, lingvişti şi specialişti în istorie orală el
reprezintă un document foarte relevant, care poate fi eventual completat, printr-o
reascultare a înregistrării, cu semne privitoare la intonaţie, turnura frazei etc. Lor le
serveşte cel mai bine exemplarul princeps al transcrierii.
Dacă autenticitatea unor astfel de documente este evidentă, facilitatea utilizării lor
este redusă. Semnificaţia povestirii este adesea ascunsă de abundenţa discursului, iar
aspectul anecdotic mai degrabă ocultează sensul decât să-l releve. În mod paradoxal, grija
de a produce un text minuţios şi integral poate îngreuna accesul la experienţa individului,
de aceea este recomandat ca analiza interviurilor să fie realizată de aceeaşi persoană care
le-a efectuat. În schimb, o bază de date viabilă nu se constituie decât transcriind integral
povestirile vieţii, repertoriindu-le şi păstrând înregistrările.
Restituirea integrală şi necomentată a unui material brut cules poate fi făcută cu
scopul de a constitui o arhivă de documente sau poate reprezenta o primă etapă a analizei.
În practică, această formă princeps a documentului se realizează în două etape: în prima
fază se procedează la transcrierea textului oral, iar într-o a doua fază se ia prima
transcriere, de regulă lacunară, şi se completează cu ajutorul reascultării materialului
înregistrat şi prin consultatea subiectului, mai ales pentru fragmentele unde nu suntem
siguri că am înţeles bine.

b. Observarea non-verbalului – Gesturile

Atunci când transcriem, nu trebuie să uităm că textul este recoltat într-o anumită
situaţie de interviu şi nu trebuie să-l rupem de această situaţie, că cel ce vorbeşte se
exprimă nu doar prin cuvinte, ci şi printr-un ansamblu de intervenţii expresive, alături sau
dincolo de cuvinte.

2
 Numeroase cercetări asupra comunicării non-verbale ne pot servi drept cadru de
referinţă în încercarea de a reţine ansamblul de elemente semnificative în culegerea şi
transcrierea povestirilor vieţii. Este necesar ca intervievatorul să observe cu acuitate
comportamentele care, deşi nu aparţin discursului, au propria lor importanţă.
Erwin Goffman în „Punerea în scenă a vieţii cotidiene” a studiat în mod particular
gesturile voluntare care servesc în a comunica celorlalţi imaginea pe care noi dorim să o
aibă despre noi. Gesturile, spune Goffman, sunt adesea utilizate pentru a demonstra
onorabilitatea persoanei. În povestirile vieţii, mai ales în interviurile repetate, se notează
frecvent progresia gestuală în acest sens. Studiul comportamentelor motorii asociate
limbajului poartă numele de kinesie.
Termenul de paralimbaj, utilizat de Gregory Bateson şi alţii, este folosit pentru a
denumi ansamblul de sunete şi zgomote care acompaniază vorbitul, fără a face parte
propriu-zis din limbaj: râsul, onomatopeele, respiraţia etc. Ele trebuie notate cu grijă de
către cercetător, alături de toate modulaţiile sugestive ale vocii (ezitare, inflamare,
înflăcărare, şoaptă, tăcere etc.).
Cercetările lui Edward Hall asupra proxemiei, adică uzajul personal şi social al
spaţiului, ne învaţă că distanţa de interacţiune dintre două persoane variază în funcţie de
distanţa lor socială. O serie de autori au procedat la clasifcări ale gesturilor ce însoţesc
discursul verbal. Vom regrupa aici observaţiile lor în două rubrici: gesturile lingvistice şi
gesturile interactive. Primele însoţesc vorbirea, celelalte o înlocuiesc.

Gesturile lingvistice pot fi percepute sub două aspecte:

1. gesturile care însoţesc raţionamentul şi dublează cuvintele – ele accentuează
conţinutul discursului şi constituie traducerea corporală a procesului gândirii (de
exemplu, pauzele, inflexiunile vocii, palme deschise, degete care bat darabana, pumn
încleştat etc.)
2. gesturile care completează cuvintele sau care chiar le înlocuiesc – sunt cele ce
simbolizează un obiect, evocă o formă, sugerează o idee ( de exemplu, ridicare din umeri,
mâna întinsă către viitor etc.), ori mimica ce sugerează îndoiala sau complicitatea (făcutul
cu ochiul, surâsul).

3
 Gesturile interactive există în orice interviu şi trebuie să dăm o atenţie deosebită
familiarităţii şi proxemiei.
Gesturile de familiaritate sunt ca şi inexistente în ancheta sociologică pe bază de
chestionar, dar ele se pot multiplica odată cu durata şi numărul de interviuri. În această
categorie intră mimica de întâmpinare şi gesturile de pe parcursul interviului (prinderea
de braţ, atingerea umărului, întinderea braţului ca semn de ospitalitate etc.)
Proxemia, adică utilizarea spaţiului de către cei ce participă la interacţiune, este o
variabilă importantă a situaţiei de interacţiune. Distanţa adoptată de intervievaţi poate
varia de la distanţa personală până la cea publică. De asemenea, în acest context este
oportună descrierea locului unde se derulează interviul.
Desigur, pentru studiul gesturilor este mult mai potrivită filmarea interviului; doar
cu un carnet, un stilou şi un reportofon e mult mai greu de surprins toată bogăţia gestuală.
Numai că aparatele video de obicei perturbă considerabil dialogul şi, în plus, analiza de
conţinut a imaginii necesită o metodologie extrem de laborioasă. De fapt, pentru noi este
important să reţinem acele gesturi şi aspecte semnificative complementare povestirii.