Adrian Paunescu - Albastru-ndoliat

În plina zi se face noapte

Si ninge fara de motiv,
Albastrul lui Sabin Balasa
S-a-ndoliat definitiv.

În deficitul de albastru
Al unei lumi cu pumnii strînsi,
Era nevoie de seninul,
Cu mari, cu nimfe si cu mînji.

Era albastrul dinspre dangat,

Cînd bate clopotul în cer,
Era accentul trist al marii,
Cînd marile corabii pier.

Era lumina din privirea

Discipolului muribund,
Cînd moare-n temnita profetul
Si ceilalti faptul il ascund.

La nunta de culori a lumii,

Un loc de cinste si-a facut
Albastrul lui Sabin Balasa,
Iluminat de absolut.

E mult pamînt în jurul nostru

Si e destul pamînt în noi,
Simtim pamînt în caramida,
În test, în oale si-n noroi.
Asa ca resimteam nevoia
Macar a unui strop de cer,
Pe un pamînt pe care cerul
E-un tragic oaspete stingher.

Si, uite, se îndoilaza

Si nu mai are crezamînt
Putinul cer al lui Balasa
Si cade pictorul, înfrînt.

Ne-am saturat de-atîta noapte

Si ni se face dor de zi,
Sa-nsamîntam în noi albastrul,
Spre-a nici nu mai putea muri.
Dar e bolnav si curcubeul,
Închis într-un spital sordid,
Nuantele ajung în zdrente,
Comutatoarele se-nchid.

Si-n toata negura murdara,

Ca-ntr-un reînviat pariu,
Ce ochi albastri are cerul,
Ca semn ca Dumnezeu e viu.

Sunt rastigniti aceiasi îngeri

Între femeie si barbat,
În veac de promiscuitate
Si de albastru-ndoliat.