Padre Pio

Padre Pio (n. 25 mai 1887 – d. 23 septembrie 1968) este unul dintre cei mai cunoscuți sfinți
creștini ai secolului XX, atât datorită stigmatelor cât și datorită anumitor minuni cum ar fi
levitația, despre care se spune că le-ar fi experimentat.

A fost un preot și călugăr capucin al Italiei venerat și considerat sfânt în biserica catolică. Născut
Francesco Forgione, primește numele Pius (It: Pio), cel pios, cel cuvios, când intră în ordinului
Capucinilor, de aici și numele care îl face faimos : Părintele Pio – Padre Pio.

Pe 16 June 2002, este canonizat de către Papa Ioan Paul al II-lea.

Copilăria si adolescența
Francesco Forgione s-a născut ca fiu al lui Grazio Mario Forgione (1860–1946) și Mariei
Giuseppa de Nunzio Forgione (1859–1929) pe 25 mai 1887, in Pietrelcina, o localitate de
fermieri din sudul regiunii Campania.[1]

Ca adolescent Francesco mărturisește experiența viziunilor cerești și a extazelor.[1] În

1897, dupa ce termină cei trei ani de școală primară, Francesco este atras de viața de călugăr
după ce întâlnește și ascultă un tânăr călugăr capucin ce venise în acele locuri pentru a strânge
donații.

Când formulează această dorință părinților, aceștia fac o călătorie la Morcone, o

comunitate la 21 km nord de Pietrelcina, pentru a afla dacă fiul lor poate fi primit într-o
comunitate monastică a ordinului capucin. Călugării de acolo îi informează ca sunt interesați de
primirea lui Francesco în comunitatea lor, dar că acesta are nevoie de mai multă educație
școlară.[3]
 Pe 6 ianuarie 1903, la vârsta de 15 ani, el intră în noviciatul Ordinului Calugarilor
Capucini la Morcone unde, pe 22 ianuarie, primește regulile franciscane și numele monastic de
Fratele Pio, în onoarea Papei St. Pius al V-lea, sfântul patron al localitații Pietrelcina. De
asemenea depune jurămintele de sărăcie, castitate și ascultare.

Ca preot
La 27 ianuarie 1907 devine slujitor al altarului ca preot. În 1910, Fratele Pio a fost
desemnat ca preot de către arhiepiscopul Paolo Schinosi în Catedrala Benevento. Patru zile mai
târziu ține prima sa Liturghie la biserica parohiei consacrată Fecioarei Maria (En:Our Lady of the
Angels). Deoarece sănătatea sa devine precară i s-a permis să rămână împreună cu familia sa
până la începutul lui 1916 păstrându-și statutul de călugăr în cadrul ordinului capucin.[8]

Pe 4 septembrie 1916, Părintele Pio a fost chemat să se reîntoarcă la viața monastică.

Astfel a fost mutat într-o comunitate monahală agricolă, mânăstirea capucină dedicată tot
Fecioarei Maria (En:Our Lady of Grace), ce se află în Munții Gargano în localitatea San
Giovanni Rotondo din regiunea Foggia. În acel timp comunitatea monastică număra 7 frați. A
rămas în San Giovanni Rotondo până la moartea sa, cu excepția serviciului militar.

Un mare adept al meditației creştine, Padre Pio, declara: „Prin studierea scripturilor îl
căutăm pe Dumnezeu; prin Meditație îl găsim”.

Sănătatea precară
Conform jurnalului părintelui Agostino de San Marco ce a fost directorul spiritual al lui
Padre Pio în San Marco in Lamis, tânărul Francesco Forgione suferea de mai multe boli.La șase
ani a trecut printr-o gastroenterită ce l-a ținut la pat pentru o perioadă destul de lungă. La 10 ani a
contractat febră tifoidă. La 17, brusc s-a simțit slăbit, acuzând lipsa apetitului, insomnie,
oboseală, sincope și migrene teribile. Vomita frecvent și nu putea să se hrănească decât cu lapte
și brânză.

Hagiografii spun că în acest timp, asociate cu durerile fizice au început să apară

fenomenele inexplicabile, paranormale. Conform relatărilor, se puteau auzi sunete ciudate venind
din camera sa noaptea – uneor țipete și urlete. În timpul rugăciunii fratele Pio rămânea într-o
stare de stupoare, ca și când ar fi fost absent.

Unul dintre calugării colegi de mănăstire pretinde că l-ar fi văzut în stări de extaz,
levitând deasupra pământului.[11]

Pe lângă bolile copilariei, de-a lungul vieții sale, Padre Pio a suferit și de astm bronșic. A
mai avut și o mare piatră la rinichi suferind de dureri abdominale frecvente. Mai departe a suferit
de gastrita cronică care s-a transformat mai târziu în ulcer. De asemenea a mai suferit de
inflamații ale ochilor, nasului, urechilor și gâtului care s-au transformat în cele din urma în rinită
și otită cronice.
 În 1925 Padre Pio a fost operat de hernie inghinală și la scurt timp după asta un mare
chist s-a format pe gâtul său care a trebuit să fie eliminat tot prin operație. Alta operație a fost
necesară să fie îndepărtată o tumoare malignă de pe urechea sa. După această operație Padre Pio
a fost supus unui tratament radiologic care a reușit se pare dupa doua repetări.[12]

În 1956 este diagnosticat cu pleurită exudativă severă de către profesorul Cataldo

Cassano care personal extrage lichidul seros din trupul lui Padre Pio, care rămâne la pat pentru
mai multe luni consecutive.

La bătrânețe Padre Pio a suferit de artrită.

Suferințele spirituale
Padre Pio a declarat că el crede că dragostea pentru Dumnezeu este inseparabilă de
suferință și că suferind totul de dragul lui Dumnezeu este calea prin care sufletul poate să ajungă
la Dumnezeu.[6] A simțit că sufletul său este pierdut într-un labirint haotic, aruncat într-o
disoluție totală ca și când ar fi ajuns în cea mai de jos groapă a iadului. În această perioadă a
suferințelor spirituale, cei care îl urmau credeau că Padre Pio este atacat de diavol, atât fizic cât
și spiritual.[6] Credincioșii săi de asemenea credeau că diavolul se folosea de toată răutatea și de
diverse trucuri pentru a-i amplifica suferința și încercările lui Padre Pio. Printre aceste trucuri
numărându-se și apariția sub forma de fals înger de lumină, de distrugerea sau modificarea
scrisorilor de la, și pentru directorul său spiritual. Găsim în scrisorile adresate Părintelui
Augustine, astfel de fragmente neobișnuite:

"Diavolul mi-a aparut ca o tânără fată dansând goală fără nici o haină pe ea, ca Hristos crucificat,
ca un coleg de mânăstire, ca preot, ca duhovnic, ca Papa Pius al X lea, ca înger păzitor, ca sfântul
Francisc și ca Fecioara Maria.[13]

Iată au trecut 22 de zile de când Iisus a permis diavolului să își verse mânia asupra mea.
Părinte, întregul meu trup este plin de vânătăi de la loviturile pe care le-am primit pănă acum de
la dușmanii noștri. De mai multe ori, aceștia mi-au smuls chiar și camașa pentru ca loviturile să
fie aplicate direct în carne." [14]

Străpungerea inimii și stigmatele vizibile

Conform corespondenței lui Padre Pio, încă la începutul perioadei sale ca preot a manifestat
semne mai puțin obișnuite ale apariției stigmatelor care l-au făcut mai târziu celebru.[15] Într-o
scrisoare din 1911 , Padre Pio scrie sfătuitorului său spiritual, Părintele Benedetto din San Marco
in Lamis, descriind ceea ce a experimentat de-a lungul unui an întreg.

Apoi noaptea trecută s-a întamplat ceva ce nu pot nici să înteleg , nici să explic. În mijlocul
palmelor a apărut un semn roșu, cam de mărimea unei monede, însoțit de o durere acută în
mijlocul acestui semn rosu. Durerea era mai pronunțată în mijlocul mâinii stângi, atât de intensă
încât încă o mai simt și acum. Aceeași durere o simt și în partea de jos a picioarelor.[15]
Prietenul său apropiat, Părintele Agostino I scrie în 1915, punându-i întrebări specifice cum ar fi,
când a avut prima viziune, dacă a primit stigmatele și dacă a simțit durerea Patimilor lui Hristos,
mai exact a coroanei de spini și a biciuirii. Padre Pio îi răspunde că i-au fost daruite aceste
viziuni încă din perioada noviciatului (1903 – 1904). Mai scrie că deși a primit această
binecuvântare a stigmatelor, a fost atât de speriat de fenomen că l-a implorat pe Dumnezeu să își
retragă idescriptibila și aproape de nesuportat încercare.Nu își dorea să dispară durerea ci numai
rănile vizibile pe care la acea vreme le considera extrem de umilitoare.[15] Rănile vizibile au
dispărut în acel moment dar au reapărut în septembrie 1918.[15] Menționează totuși că durerea a
rămas și era și mai intensă în anumite zile și în anumite circumstanțe. A mai specificat de
asemenea că într-adevăr a experimentat durerea coroanei de spini și cea a biciuirii. Nu putea să
indice foarte clar frecvența acestor experiențe, dar spune că a suferit aceste dureri cel puțin o dată
pe săptamână de-a lungul a cațiva ani.[15]

Se presupune că și aceste experiente au dus la șubrezirea sănătății sale, motiv pentru care i s-a
permis să stea acasă. Pentru a-și menține viața religioasă ca și călugăr cât timp a stat departe de
mânăstire, realizează zilnic Liturghia și predă la școala din localitate.

Sfântul Ioan al Crucii descrie fenomenul străpungerii inimii (En:transverberation) astfel:

Sufletul arde în iubirea lui Dumnezeu și primește din mâinile unui seraphim ce poartă o lance
incandescentă rana străpungerii inimii pe care Hristos a primit-o pe cruce. Aceasta îi lasă sufletul
rănit, ceea ce il face să sufere pentru ca apoi să fie inundat de iubirea divină.[2]

Primul razboi mondial era în desfașurare când în Iuliue 1918 Papa Benedict al XV-lea, care a
numit războiul „sinuciderea Europei”, face un apel la întreaga creștinătate să se roage pentru
încheierea războiului. Pe 27 iulie al aceluiași an, Padre Pio se oferă pe sine ca ofrandă de ispășire
pentru sfârșirea războiului. Zilele trec și între 5 august și 7 august, Padre Pio are o viziune în care
Hristos îi apare și îl străpunge în partea laterală.[2][10] Ca rezultat al acestei experiențe, Padre Pio
dobândește o rană fizică în partea laterală. O astfel de experiență este considerată
„transverberation” sau străpungerea inimii ce indică unirea in iubire cu Dumnezeu prin trăirea
durerii străpungerii coastei și inimii pe care Hristos a avut-o pe cruce.

Ca o notă, o relicvă(moaște) a lui Padre Pio, care constă într-o bucata mare de pânză ce poarta
sângele rănii laterale a lui Padre Pio, „rana străpungerii inimii”, este expusă spre venerare
publică în biserica St. John Cantius din Chicago.

Odată cu experiența străpungerii inimii începe o perioadă de 7 săptămâni de suferință spirituală

pentru Padre Pio. Unul din frații săi călugări capucini spune despre starea sa din această
perioadă:

De-a lungul acestei perioade întreaga sa înfățișare arată descompusă ca și când ar fi murit. Vărsa
lacrimi de suferință și suferea foarte tare spunând că Dumnezeu l-a părăsit.[2]

Într-o scrisoare de la Padre Pio către Padre Benedetto, datată 21 august 1918, Padre Pio scrie
despre experiențele perioadei străpungerii inimii :
În timp ce ascultam confesiunea baieților de la școală în seara zilei de 5 August am fost deodată
terifiat de apariția unei ființe celeste care s-a prezentat în fața ochilor minții mele. Avea în mâna
sa o armă asemănătoare unei săbii de oțel foarte lungi și ascuțite ce părea că emite foc. În același
moment când am văzut toate acestea, am văzut această ființa înfingând sulița în sufletul meu cu
toată puterea. Am strigat de durere cu dificultate și am simțit că voi muri. I-am cerut băiatului să
plece deoarece am simțit că nu mai am puterea să continui spovedania. Această agonie am simțit-
o neîntrerupt până în dimineața zilei de 7. Nu pot să spun cât de mult am suferit în timpul acestei
perioade de agonie. Chiar și intestinele mele erau torturate și înfierate de armă și nimic nu era
cruțat de suferință. Din acea zi înainte am fost rănit mortal . Am simțit în adâncurile sufletului o
rană care era tot timpul deschisă și care îmi provoca o agonie continuă.[16]

Pe 20 septembrie 1918, jurnalele consemnează că durerea străpungerii inimii a cedat și Padre Pio
a rămas într-o „pace profundă”.[2] În acea zi, pe când Padre Pio era angajat într-o rugăciune în
podul corului bisericii Fecioarei Maria(En:Our lady of the Grace), aceeași Ființă care i-a apărut
și i-a dăruit străpungerea inimii, și care se crede că este Hristos cel Rănit, i-a apărut din nou si
Padre Pio a avut un alt extaz religios.[10] Când extazul s-a terminat Padre Pio a primit Stigmatele
Vizibile, cele cinci răni ale lui Hristos. De această dată stigmatele au fost permanente și au rămas
asupra lui pentru următorii cinzeci de ani de viața, până la moarte.[10]

Într-o scrisoare către Padre Benedetto, superiorul și sfătuitorul său spiritual, Padre Pio descrie
experiența spirituală a primirii stigmatelor astfel:

În dimineața zilei de 20 ale lunii trecute, în corul bisericii, după ce am ținut Liturghia am căzut
într-o stare moleșitoare similară unui somn dulce.[...] Am văzut în fața mea o persoană
misterioasă asemănătoare celei pe care am vazut-o în seara zilei de 5 August. Singura diferență
era ca mâinile sale și picioarele și partea laterală picurau sânge. Viziunea m-a copleșit și ce am
simțit în acel moment este indescriptibil. Am crezut că voi muri dacă Domnul nu ar fi intervenit
să-mi întăreasca inima care batea să-mi iasă din piept. Viziunea a dispărut și am contstat că
mâinile mele, picioarele si partea laterală sângerau. Este de imaginat agonia pe care am
experimentat-o și am continuat să o experimentez aproape în fiecare zi. Rana inimii sângerează
în continuu, mai ales de Joia până Sâmbăta.Părinte, simt că mor din cauza durerii rănilor și jena
rezultată o simt adânc în sufletul meu. Mi-e teamă că voi sângera până la moarte dacă Domnul
nu aude cererea mea sinceră de a mă elibera din această condiție. Va dori Iisus, care este atât de
bun, să îmi dăruiască grația sa? Va dori El să mă elibereze de rușinea cauzată de aceste semne
exterioare? Îmi voi ridica vocea și nu mă voi opri să îl implor până ce , în mila Lui,va lua de la
mine, nu numai rănile sau durerea, ceea ce este imposibil deoarece doresc să mă îmbăt de durere,
dar aceste semne exterioare care îmi cauzează atâta rușine și umilință de nesuportat.[16]

Padre Pio nota, „durerea este atât de intensă că am început să mă simt de parcă aș muri pe
cruce”.

Deși Padre Pio ar fi preferat să sufere în secret, la începutul lui 1919, vestea despre călugărul
stigmatizat s-a răspândit în toată lumea. Rănile lui Padre Pio au fost examinate de mulți oameni,
inclusiv doctori.[2] Oamenii care începurseră să își reconstruiască viețile după Primul Război
Mondial au văzut în Padre Pio un simbol al speranței.[10] Cei apropiați lui mărturisesc că acesta a
început să manifeste mai multe daruri spirituale cum ar fi , vindecări, bilocație, levitație, profeție,
miracole, o extraordinară reținere atât de la somn cât și de la hrană( o mărturie a lui Padre
Agostino relatează că odată Padre Pio a fost capabil să reziste cel puțin 20 de zile la Verafano
numai cu Euharistia fără nici o altă hrană), capacitatea de a citi gândurile, darul de a vorbi în
limbi, puterea de a converti, și parfumul plăcut al rănilor sale.[6][10]

Moartea lui Padre Pio

Deterioarea stării sale de sănătate a început în timpul anului 1960 și cu toate acestea Padre Pio și-
a cuntinuat lucrările sale spirituale. Pe 21 septembrie 1968, o zi după a 50-a aniversare a primirii
Stigmatelor, Padre Pio trece printr-o perioada de epuizare intensă.[26] A doua zi, pe 22 septembrie
1968, Padre Pio trebuia să țină o Liturghie extraordinară, dar simțindu-se slăbit și temându-se că
nu ar putea să o ducă la bun sfârșit, întreabă pe superiorul său dacă nu ar putea să țină o Liturghie
obișnuită în loc, așa cum făcuse zilnic de ani de zile. Vocea sa era foarte slabă și dupa Liturghie
s-a văzut că era atât de slăbit încât aproape că s-a prabușit în timp ce cobora treptele altarului și a
trebuit să primească ajutor de la numeroșii confrați capucini prezenți la slujbă. Aceasta va fi
ultima Liturghie susținută de Padre Pio.

În dimineața zilei de 23 septembrie 1968, Padre Pio și-a făcut ultima spovedanie și și-a reînnoit
jurămintele ordinului Franciscan.

Trupul său a fost îngropat pe 26 septembrie într-o criptă a bisericii Sfintei Fecioare (En:Our
Lady of the Grace).

Sfântul Padre Pio este cunoscut ca patron al voluntarilor apărării civile italiene după ce un grup
de 160 dintre aceștia au cerut aceasta consiliului episcopilor italieni. Episcopii au înaintat cererea
Vaticanului, care a aprobat aceasta desemnare. Este de asemenea cunoscut în mod mai puțin
oficial ca sfânt patron al eliberarii de probleme și depresii, după ce Biroul de anchetă al bisericii
catolice din Londra a hotărât astfel. Aceștia au desemnat că cea mai depresivă zi a anului, 22
ianuarie, să fie sărbătorită ca ziua „Don’t Worry Be Happy”, în cinstea faimosului sfat al lui
Padre Pio: „Roagă-te, Speră și Nu-ți fă griji”.[27]