Sunteți pe pagina 1din 12

Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi

Master Mediul Actual şi Dezvoltare Durabilă

Frustrarea și managementul
frustrării

Student: Tănase Florin


Facultatea de Geografie, M.A.D.D. 2
CUPRINS
FRUSTRAREA ................................................................................................................................................. 3
Toleranța la frustrare .................................................................................................................................... 6
Teorii ale agresivității .................................................................................................................................... 8
FRUSTRAREA
Frustrarea este o stare emoțională ca urmare a imposibilității de a atinge o dorință, un obiectiv
din cauza unui obstacol.În psihologie, frustrarea este răspunsul emoțional la opoziție. Asociată
cu furia și dezamăgirea, apare ca urmare a barierei, rezistenței percepute față de îndeplinirea
obiectivelor, dorințelor, trebuințelor personale. Cu cât bariera este mai mare, cu atât va fi mai
mare dorința, și, pe măsură, frustrarea. Prin barieră se întelege un obstacol care este recunoscut și
este trăit ca atare de persoana respectivă. Există bariere subiective (țin de persoana frustrata) și
obiective (exterioare). De asemenea, ele pot avea un caracter permanent (de exemplu, vederea
mai slaba) sau temporar.

Frustrarea poate fi considerată un comportament de tip problemă – răspuns, care poate avea
anumite efecte, în funcție de starea de sănătate mentală a subiectului. În cazurile pozitive,
frustrarea va atinge un nivel care o va face greu de administrat de către individ și el va căuta
soluții pentru situație. În cazurile negative, individul percepe sursa frustrării în afara controlului
său, frustrarea va continua să se acumuleze și va duce la comportamente neadaptative (cum ar fi
reacțiile violente).

Frustrarea este definită de trei elemente principale:

Cauza, contextul care generează insatisfacții, în care apar obstacole și/sau relațiile privative.

Cauzele pot fi interne (piedici în îndeplinirea unor obiective personale, dorințe, instincte, nevoi
sau perceperea unor deficiențe personale – frica , lipsa de încredere; conflictul interior care poate
duce la disonanță cognitivă) sau externe (condiții care există în afara individului – un drum
blocat, o sarcină dificilă, etc.).

Starea psihica de frustrare (trăiri conflictuale, suferințe cauzate de privațiuni, anxietate etc.).

Efectele frustrării, reacțiile comportamentale. După importanţa lor şi după momentul în care se
produc, frustrările determină consecinţe mai mult sau mai puţin durabile la cei care le îndură. Ele
sunt cu atât mai grave cu cât se manifestă mai precoce. J. Mac V. Hunt a demonstrat că, la
şobolani, comportamentul de depozitare este cu atât mai intens cu cât animalele au fost mai
private de hrană la vârsta lor tânără, în comparaţie cu şobolanii care au primit întotdeauna o
alimentaţie abundentă. Dezvoltarea generală este de asemenea afectată de carenţele afective
precoce. Experimentând pe doi iezi gemeni, alăptaţi de mama lor, unul dintre ei fiind separat de
aceasta timp de o oră pe zi, apoi amândoi fiind privaţi de lumină, s-a constatat că iedul care nu a
fost separat s-a adaptat noii situaţii, pe când celălalt a murit. Într-o creşă-model, R. Spitz a
constatat că sugarii privaţi de mama lor prezentau o sensibilitate crescută la infecţii banale
(mortalitate 37%) în comparaţie cu cei dintr-o grădiniţă, unde nu s-a înregistrat nici un deces.
Frustrări mai puţin grave, cum este privarea de blândeţea maternă, au consecinţe caracteriale:
copilul devine egoist, hipersensibil şi dependent de părinţii săi. Educaţia nu constă în suprimarea
frustrărilor, ci în dozarea lor, în funcţie de rezistenţa individului.

Reacțiile la frustrare pot fi diferite în funcție de natura obstacolului și modul de abordare a


acestuia:

1. Eliminarea barierei.(Se strică mașina, dar un taxi e o soluție pentru a ajunge la timp în locația
propusă).

2. Ocolirea obstacolului. (Un angajat care vrea să avanseze într-un post mai bine plătit, dar nu
are șanse în instituția sa, se transferă la o alta, unde nu are un potențial rival).

3. Reacții compensatorii când nu este posibilă nici eliminarea, nici ocolirea barierei.

a. Substituirea motivului, (nemulțumit de viața socială, un tânar se afundă în studiu. Aceasta


frustrare puternica il face pe tânar să ajungă la performanțe pe care altfel nu le-ar fi atins. Alfred
Adler a subliniat acest gen de reacții: oamenii care au o inferioritate vadită tind să și-o
compenseze, cautând să-i domine pe ceilalți într-un domeniu sau altul.
b. Substituirea obiectul reacției. (un angajat admonestat de șef nu îndrăznește să reacționeze și,
ajuns acasă,îsi descarca nervii pe soție si pe copii, care nu au nicio legatură cu sursa frustrării.

4. Reacții de apărare a eului. Termenul a fost creat de S. Freud.

a. Compensarea prin fantezie. Când cineva are insuccese repetate sau se lovește de bariere
insurmontabile, se consoleaza oarecum in visare. Violonistul ratat visează ca dă concerte pe
marile scene ale lumii.

b. Identificarea. Adultul care a eșuat în cariera dorită, se identifică cu fiul său și face toate
eforturile pentru ca fiul să realizeze cariera visată de el.

c. Proiecția. (deficienta este proiectata asupra altora, astfel încât să le-o poată reproșa altora).

d. Rationalizarea este atribuirea de motive superioare unei conduite reprobabile. Un membru al


unui partid nazist își denunță fratele de a fi înlesnit fuga unui evreu. El o face cu convingerea că
a contribuit la triumful cauzei, când, în fond, la baza a stat ura împotriva fratelui (preferat de
părinți).

e. Atitudinea reacționala -atunci când cineva, împiedicat să-și realizeze o dorință, acționează într-
un sens contrar ei. Când i se interzice băiatului sa mearga la cinema, el stă acasă și învață.
Teoria generală a frustrării a fost dezvoltată de Rosenzweig în 1934 și oferă o
reformulare a conceptelor psihanalitice, fundamentată pe studii experimentale. Rosenzweig a
identificat trei niveluri de apărare psihobiologică a organismului: (1) nivelul celular sau
imunologic de apărare a organismului împotriva agenţilor infecţioşi. (2) nivelul autonom (de
urgenţă) de apărare organismului în ansamblu împotriva agresiunilor fizice în general.
Din punct de vedere psihologic, nivelul autonom corespunde fricii, durerii şi“tulburării”.
Fiziologic, el este reflectat de modificările biologice ale stresului, aşa cum sunt descrise de H.
Selye.(3) nivelul superior cortical (apărare a Eului) ce apără personalitatea împotriva agresiunilor
psihologice.

Stări emoționale asociate.

Frustrarea se suprapune, de regulă, cu stări emoționale negative precum iritarea, stresul,


agresivitatea, amenințarea, conflictul.

Iritarea intervine când evenimente nocive sau comportamente considerate ca ofensatoare apar în
mod repetat. Comportamentele ofensatoare, de sine stătătoare, frustreaza deoarece sunt o piedică
în dorința de eliberare de starea de iritare. În timp ce iritarea implică frustrarea, frustrarea poate
exista și în lipsa iritării (spre exemplu, în învățarea unui joc în care computerul câștigă rundă
după rundă jucătorul se va simți frustrat, dar nu și iritat).

Stresul apare, deseori, ca rezultat al frustrării intense.

Stresul, ca termen generic pentru tensiune mentală, se referă la consecințele supunerii


organismului unei anumite solicitări . În condiții de stres sistemul simpatic din sistemul nervos
central devine dominant. În consecință, se eliberează glucoză și adrenalină în sânge pentru a
pregăti corpul pentru efortul pe care îl așteaptă, respirația se precipită, fluxul sangvin se
intensifică. Dacă aceste supraîncărcări ale organismului se repetă frecvent vor duce la deteriorări
fizice – ulcer, boli coronariene, migrene. Frustrarea transformă stresul î boli. Frustrările repetate
măresc riscul unor suferințe fizice ireversibile ca urmare a stresului continuu. Acest tip de stres
este generat de frustrările generate de lipsa scopului, activități neplăcute, insatisfacțiile vieții.
Studii efectuate pe adulți și copii sugerează că persoanele care sunt frustrate frecvent, în medie,
au o viață mai scurtă și mai multe probleme de sănătate decât persoanele care își stăpânesc
frustrările și stresul. Prin urmare administrarea stresului și frustrărilor nu doar îmbunătățesc
calitatea vieții, dar și prelungesc viața. În plus, dacă frustrarea și stresul sunt considerate
provocări în cunoașterea de sine probabil că organismul va avea un răspuns pozitiv și va menține
în organism o stare asociată cu un stres redus.

Capacitatea de a controla stresul și de a elimina riscul de îmbolnăvire asociat cu stresul este


susținută și de respectarea principiilor unui stil de viață sănătos (somn suficient, controlul
greutății, exerciții fizice, lipsa consumului de alcool, tutun) și de practicarea unor metode de
relaxare (yoga, meditație, muzică plăcută, biofeedback, etc.)
Agresivitatea. Până în anii 1960 opinia dominantă era că frustrarea duce la agresivitate. Acest
model frustrare – agresivitate a fost criticat de unii cercetători, considerându-l prea simplu și
simplist. Berkowitz a propus reconsiderarea acestei relații și focusarea pe: motivele pe care
agresorul le atribuie celorlalți, atitudinea persoanei față de problemă, experiența anterioară,
interpretarea propriilor reacții emoționale la frustrare.

Amenințarea, conflictul și amenințarea conflictului se suprapun cu frustrarea. În condiții de


amenințare apare un element care pune în pericol integritatea sau trebuințele de bază ale
individului. În situații de conflict persoana este supusă unor forțe de sens opus și, în orice direcție
ar acționa, riscă consecințe indezirabile.

Kurt Lewin a descris câteva situații de conflict:

-între două alternative dezirabile (o tânără se poate căsători doar cu unul dintre cei doi bărbați de
care se simte atrasă)

- între două alternative indezirabile (un angajat nerăbdător așteaptă în rând să cumpere bilete
pentru șeful său, îi displace să aștepte, dar îi displace și reacția șefului său în situația în care nu
are biletele pe care le-a cerut)

- între două alternative dezirabile și indezirabile în același timp (o persoană cu hipoglicemie vrea
și să mănânce prăjitura, dar și să evite simptomele - știe că se va simți tristă, va transpira după
consumul ei).

Toleranța la frustrare
Se defineşte prin aptitudinea unui individ de a suporta o frustrare, fără pierderea adaptării sale
psiho-biologice, adică fără a face apel la modalităţi neadecvate de răspuns. Această concepţie
este o apropiere de noţiunea de energie adaptativă a lui Selye. Conceptul de rezistenţă la frustrare
este legat de alte 2 principii psihanalitice:1.– Principiul plăcerii şi al realităţii. La copilul mic
principiul plăcerii implică satisfacerea imediată a oricărei dorinţe. Puţin câte puţin, individul
ia contact cu realitatea şi comportamentul său ţine seama şi de consecinţele îndepărtate posibile
şi de satisfacţia imediată. Această noţiune esenţială de amânare a satisfacţiei este implicată în
conceptul de rezistenţă la frustrare.2.– Principiul slăbiciunii eului. Principiul plăcerii este în joc,
din punct devedere psihanalitic, dacă subiectul adoptă reacţii neadecvate de apărare a eului, căci
aceste reacţii sunt mijloace de a proteja personalitatea de neplăceri asociate frustrării. În măsura
în care numai un eu slab are nevoie de a se apăra prin metode atât de inadecvate, conceptul
analitic de slăbiciune a eului apare evident în raport cu noţiunea de rezistenţă la frustrare.
Conceptul de rezistenţă la frustrare are 2 avantaje faţă de conceptele discutate mai sus: 1. În
primul rând el poate fi exprimat sub o formă cantitativă; 2. În al doilea rând implică existenţa
diferenţelor individuale în ceea ce priveşte diferitele praguri de rezistenţă la frustrare. Aceste
praguri pot fi urmărite a) pe de o parte după gravitatea stresului (există pentru fiecare subiect o
zonă cuprinsă între 2 intensităţi ale stresului în care răspunsul subiectului la frustrare este
adecvat); b) pe de altă parte, se poate admite existenţa diferenţelor în gradul de rezistenţă la
frustrare, în conformitate cu diferitele aspecte ale aceleiaşi personalităţi. Aceste zone de
rezistenţă la frustrare ar corespunde “complexelor” doctrinei psihanalitice. Subiecţii nevrotici şi
psihotici ar fi, din acest punct de vedere, subiecţi care au zone de rezistenţă coborâte, numeroase,
care eventual se acoperă unele pe altele, în timp ce subiectul normal ar fi caracterizat printr-un
grad general înalt de rezistenţă la frustrare.

Este de notat faptul că conceptul de rezistenţă la frustrare are implicaţii în sfera intelectuală. În
acelaşi mod ca şi în sfera afectivă rezistenţa la frustrare implică capacitatea de a refuza o
satisfacţie imediată, la fel şi în sfera intelectuală, după Hunt, gândirea simbolică sau abstractă ar
implica capacitatea organismului de a reţine diferite impresii, după ce stimulul a fost înlăturat şi
de a răspunde într-un mod selectiv după un oarecare timp. Prin acest mijloc gândirea se poate
ridica din planul concret imediat la planul abstract, simbolic sau conceptual. În ambele cazuri
există ooarecare capacitate de a nu răspunde imediat. Această capacitate în cele 2 cazuri se
dezvoltă odată cu maturizarea.

Determinantele la rezistenţa de frustrare sunt încă insuficient cunoscute. S.Rosenzweig sugerează


participarea a două tipuri de factori. 1) Factori somatici, care ţin de diferenţele individuale
înnăscute şi corespund variaţiilor lor nervoase, endocrine etc. Este probabil că aceşti factori
somatici sunt în mare măsură constituţionali şi ereditari, dar trebuie luate în considerație și
elementele dobândite (oboseală, maladie fizică, etc.). 2) Factori psihologici genetici. Aceştia sunt
mai puţin precizaţi, dar rolul lor este indiscutabil.

Concluziile care se impun sunt că:

a) absenţa oricărei frustrări în prima copilărie îl face mai târziu pe subiect incapabil să răspundă
unei frustrări în mod adecvat;

b) o frustrare excesivă, pe de altă parte, poate crea zone de joasă rezistenţă, căci copilul, din
cauza lipsei maturităţii sale, este constrâns să reacţioneze inadecvat prin reacţii de apărare a
eului, care vor inhiba dezvoltarea sa ulterioară.

c) concepţia rezistenţei la frustrare poate avea consecinţe terapeutice. O psihoterapie bazată pe


această teorie ar avea ca scop să reeduce această rezistenţă la frustrare, susține Rosenzweig.

AGRESIVITATEA

Agresivitatea este definită ca fiind comportamentul care are ca scop rănirea unei persoane. Poate
fi fizică, verbală, urmată de succes sau nu. S-a făcut o distincție între agresivitatea ostilă (acțiune
care este rezultat al furiei și conține intenția de a produce suferință) și agresivitatea instrumentală
(care nu implică intenția de produce suferință unei persoane).
Agresivitatea, ca reacție la frustrare, poate fi orientată asupra obiectului frustrării sau, prin
comutare, asupra oricărui alt obiect; regresiunea la modalități inferioare de comportament,
depresia si reacțiile de abandon.. Societatea folosește pedeapsa pentru a reduce agresivitatea și
nerespectarea normelor legii, o metodă nefolosită în cazul anxietății sau tristeții. Anxietatea și
depresia, tratate atât prin terapii cât și prin tratamente medicamentoase, sunt luate mai în serios
decât furia sau agresivitatea Pe ansamblu rezultatele aplicării pedepselor pentru a opri
comportamentele greșite nu s-au dovedit foarte eficiente; există câteva programe de management
al furiei, dar fără a avea varietatea programelor adresate persoanelor triste sau stresate.

Teorii ale agresivității


A. Explicații biologice

Teoriile biologice consideră agresivitatea un instinct și, prin urmare, ea are un scop și este
adaptată la mediu, este util întregii specii, apare la toți indivizii din specie, nu se învață prin
experiențele personale, se dezvoltă în procesul de maturizare.

Una din cele mai cunoscute teorii biologice este a lui McDougall (1908)

Teoria etologică susține caracterul pozitiv, funcțional al agresivității, considerată a sta la baza
unor comportamente vitale pentru specie: protejarea teritoriului, apărarea urmașilor și competiția
sexuală. Etologul Konrad Lorenz a analizat agresivitatea la oameni din perspectiva etologiei și a
apreciat că manifestarea agresivității la om este defectuoasă deoarece, în cele mai multe culturi,
agresiunea este reprimată de normele sociale, iar impulsul este reprimat până atinge niveluri
foarte înalte ducând la răbufniri. La multe specii de animale învinsul într-o înfruntare emite
semnale de capitulare care îl determină pe învingătoe să nu îl ucidă. La oameni, în schimb, a
dispărut inhibiția acestui comportament de capitulare deoarece în cele mai multe conflicte
inamicii se află la distanță mare unii de ceilalți și posturile învinșilor nu pot fi văzute de cei mai
puternici.

Sociobiologia, observând frecvența războaielor, sugerează că oamenii au moștenit o natură


agresivă, o dorință de a domina și controla. Consideră agresivitatea un comportament social care
asigură supraviețuirea genelor individului, cu rol adaptativ pentru asigură supraviețuirea
individului cel puțin până la vârsta la care poate procrea.

Teoria psihanalitică dezvoltată de Sigmund Freud susține că agresivitatea este un instinct


generat de frustrarea nevoilor.

B. Explicații sociale și bio-sociale

Teoria frustrare – agresivitate este o teorie care a marcat acest domeniu multă vrene după
apariția sa în 1939. A fost propusă de un grup de psihologi de la Universitatea Yale (Dollard,
Doob, Miller, Mowrer, Sears, ca reacție la toeria freudiană a frustrării. Afirmă că orice frustrare
duce la agresiune și orice comportament agresiv are la bază o frustrare. A primit și numeroase
critici care se refereau la această relație (frustrarea nu duce întotdeauna la agresivitate ci poate
produce și alte răspunsuri – apatia, strigătul de neputință, etc., iar agresivitatea nu este oricând
determinată de frustrare – asasinul plătit nu a fost frustrat de către victima sa).

Teoria indice – excitație, creată de Berkowitz, introduce între frustrare și agresivitate un


element intermediar – condițiile de mediu. Frustrarea nu generează instantaneu agresivitate ci
induce în individ o stare de excitație emoțională – furia, care asigură o stare propice pentru
comportamentul agresiv, dar acest comportament va intra în funcțiune doar dacă în mediu există
stimuli cu conotație agresivă. Acești stimuli indici asociați cu furia ajung să funcționeze ca indici
de agresivitate prin condiționare clasică, orice obiect sau persoană putând deveni un astfel de
indice. Conform lui Berkowitz, agresivitatea este determinată de două cauze: starea de excitație
emoțională (furia) și indicii de situație.

Teoria transferului excitației, creată de Schachter și Dolf Zilmann, susține că indivizii pot
tranfera excitația fiziologică reziduală produsă de o sursă, prin atribuirea unei alte surse, cu alte
cuvinte excitația remanentă dintr-o situație anterioară poate fi adăugată excitației generate de o
altă situație nouă, ceea ce are ca rezultat amplificarea agresivității în momentul în care
agresivitatea este răspunsul dominant în cea din urmă situație.

Teoria învățarii sociale explică procesele de achiziționare a unor comportamente, inițierea


comportamentelor, menținerea unor modele de comportament. Potrivit lui Albert Bandura, care a
avut contribuții importante în această abordare, comportamentul social nu este înnascut ci este
învățat social. Prin socializare, copilul învață agresivitatea după ce observă succesul
comportamentelor agresive ale celorlalți și prin imitarea comportamentelor agresive, ce au fost
recompensate. Mare parte a părinților abuzivi au abuzați în copilărie de proprii părinți. Violența
din media poate influența agresivitatea copiilor.

Factorii personali pot explica anumite comportamente agresive.

Tipul de personalitate. Dintre cele două tipuri de personalitate identificate în urma cercetărilor -
tipul A și tipul B, primul este tipul activ, dispus să intre în competiție cu alții și predispus să
devină agresiv cu cei în care se află în competiție și să intre în conflict cu alte persoane atunci
când este stresat.

Sexul determină diferențe în comportamentul agresiv, ca urmare a educației, în special. Băieții


sunt lasați sau încurajați sa acționeze agresiv, iar fetele descurajate, dar se pare că femeile sunt la
fele de predispuse spre agresivitate ca și bărbații.

Agresivitatea poate avea, de asemenea, o cauză chimică, hormonală sau genetică. Utilizatorii de
steroizi au un anumit grad al furiei în perioada folosirii steroizilor și ulterior, așa- numita “furia
steroizilor”. Serotonina pare să aibă un efect inhibitor aupra agresivității (un nivel scăzut de
serotonină duce la un nivel ridicat al agresivității). Testosteronul prezintă o corelație pozitivă cu
agresivitatea.
Desigur, emoțiile și comportamentele sunt, în mare măsură, învățate, dar genele au un rol în
această matrice a cauzelor. Un larg studiu despre copiii adoptați a arătat că a locui cu un părinte
adoptiv criminal este mai puțin periculos decât a deține genele unui criminal (Mednick,
Gabrielli, Hutchings, 1984). Aceasta ar putea fi o altă discuție: așa cum se creează noi specii de
câini de luptă poate omenirea va fi capabilă să creeze oameni mai buni, mai delicați, mai
deștepți.

Studii asupra genelor au identificat o interacțiune complexă a unor gene specifice cu anumiți
neurotransmițători (serotonină, monoamin oxidază) care reglează stările și agresivitatea și
impactul pe care experiențele traumatice ale vieții pot avea asupra genelor crescând
probabilitatea actelor antisociale; aceste rezultate sugerează posibilitatea unor tratamente
viitoare.

Cercetările au arătat că stimularea unor anumite părți ale creierului duce la agresivitate și
stimularea altora oprește agresivitatea, dar nu se cunoaște cu precizie modul cum funcționează
aceste mecanisme ale agresiunii. EEG-uri anormale au fost relevate la criminali și persoane
agresive. Așadar, agresivitatea are, uneori, o fundamentare fizică (Derlega, Janda, 1981).

Amigdala este asociată cu agresivitatea, dar chiar atunci când este direct stimulată, inițierea
comportamentului agresiv depinde de factorii situaționali.

Factorii situaționali cărora li s-a acordat mai multă atenție sunt zgomotul, căldura și
aglomerația. Alți factori pot fi durerea, aerul poluat, mirosurile neplăcute.

O pisică care a crescut alături de un șobolan nu îl va ataca, indicând ca experiențele timpurii pot
inhiba comportamentele agresive (kuo, 1961).

Eibl-Eibesfeldt a arătat că șobolanii crescuți izolat de alți șobolani aveau aceleași


comportamente, prin urmare agresivitatea apare fără a fi învățată(1963).

Cei mai mulți psihologi cred, totuși, că agresivitatea este o strategie opțională.

Agresiunea și frustrarea

Frustrarea este o cauză majoră a agresivității. Teoria frustrare – agresivitate postulează că


percepția unei persoane că este împiedicată în atingerea unui obiectiv crește probabilitatea unui
răspuns agresiv. În 1941, de exemplu, în experimentul lui Barker, Dembo și Lewin grupul de
copii frustrat căruia i-a fost interzis accesul la jucăriile atrăgătoare pe care le puteau privi au avut
un comportament mai distructiv față de jucării decât grupul de control.

Cu cât obiectivul este mai apropiat, cu atât este mai mare frustrarea și proporțional probabilitatea
comportamentului agresiv.

Agresivitatea crește dacă frustrarea este neașteptată. Experimentul lui Kulik and Brown din 1979
au observat o agresivitate crescută la voluntarii cărora li se solicitase strângerea de fonduri
caritabile, nu au reușit performanțe prea bune și, în final, li s-a anunțat că ar fi trebuit să obțină
contribuții mult mai mari.

Frustrarea nu produce totdeauna agresivitate ci doar iritare și o anumită predispoziție la


agresivitate.

Frustrarea legitimă, neintenționată, care poate fi înțeleasă va avea ca urmare o tendință spre
agresivitate mai redusă.

Agresivitatea poate apărea ca răspuns la agresivitate din partea altei persoane.

Cum poate fi redusă agresivitatea

Pedepsele aspre pentru agresivitate la copii nu sunt recomandate, doar cele blânde. De
asemenea, pedepsele aspre administrate adulților nu par să aibă rezultate importante. Cercetările
arată că pedepsele ar fi eficiente dacă ar urma imediat după actul agresiv și ar fi certă.

Catharsis. Credința comună că eliberarea de tensiune prin descărcare agresivă ar însemna o


simplificare a noțiunii de catarsis introdusă de Freud. Mai degrabă, agresivitatea va duce la
agresivitate intensificată. Există dovezi că nedescărcarea unor sentimente poate duce la
îmbolnăvire, dar secătușarea nediscriminată a acestora nu este o cale de a aisgura sănătatea
indivizilor. În cea mai mare parte, studiile arată că ipoteza catarsisului în cazul

Controlul furiei – prin risipirea ei (numărând până la 10, de exemplu), modelarea


comportamentului nonagresiv (prin expunerea copiilor la modele pozitive, neagresive),
îmbunătățirea abilităților de comunicare și de rezolvare a conflictelor, educarea empatiei.
Bibliografie

Anitei, M., Fundamentele psihologiei, 2010, Editura Universitară, București

Anitei, M., Psihologie experimentală, 2007, Editura Universitară, București

Atkinson, R.L., Atkinson, R.C., Smith, E.E., 2002, Introducere în psihologie, Editura Tehnica