Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Iritat şi confuz, o
trânteşte pe jos. "Ce nevoie am eu de mercur, de jupiter, de salpetru şi de
sulf?" Se ridicã nervos, şi se îndreaptã cãtre geam. Ploua drept şi rar, o
ploaie de varã. Citise undeva cã un anumit ordin de cãlugãri tibetani se
antrenau numãrând picãturile de ploaie ce cãdeau pe creştetul capului
lor. Erau convinşi cã dacã vor deveni conştienţi de fiecare, în decursul
unei vieţi vor atinge Nirvana. "Nu cred sã fie atât de simplu," gândea
tînărul. Se îmbracă şi iese pe uşã, afarã.
Avea o casã rãmasã de la bunicii sãi, casă în care, de altfel, se şi
nãscuse. Din depãrtare ea pãrea sprijinitã de munte… era locul în care
se simţea cel mai bine. Oraşul îl sufoca în ultima vreme şi vroia sã
trãiascã sub cerul liber, precum dacii lui iubiţi. Locul era înconjurat de
pãduri dese şi verzi iar lui îi plãcea ploaia. Profita de ocazie, când
ajungea pe acolo, sã mai numere câţiva stropi de ploaie iar munţii îl
ascundeau de restul lumii.
Apărea acolo singur, şi rareori vorbea cu vecinii aflaţi, totuşi, la o
relativã depãrtare. Îşi închipuia cã aşa se trãia în timpuri imemoriale,
atunci când oamenii trãiau întru spirit, nu grupaţi, unii lângã alţii, în
diferite aşezãminte, ci dispersaţi, pe tot globul. Nevoia de comunicare nu
exista cãci erau, toţi, în legãturã cu conştiinţa universalã. Aglomerãrile
de oameni egoişti, credea el, crează o tensiune energeticã asupra
pãmântului, secãtuindu-l. Oamenii la care se gândea el, participau la
crearea şi susţinerea energiei pãmântului şi, implicit, a universului.
Oare exista ceva mai mult decât tot ceea ce crease şi reprezenta el?
Ceva infinit superior lui şi creaţiei sale? Se întreba cum s-ar fi manifestat
un astfel de lucru, dacã el însuşi era capabil de atâtea lucruri. Atunci a
început sã devinã curios. Nu mai fusese curios pânã atunci şi îi plãcea
această provocare.
Îşi lãrgi sinele atât de mult încât cuprindea dintr-o privire tot ceea
ce crease însã tot nu putea cuprinde cu braţele sau cu gândul, spaţiul în
care se desfãşura. Alergã la nesfârşit dar nu ajunse nicãieri. Se hotãrî sã
creeze alte lucruri, care sã umple pânã la refuz spaţiul. Se gândea
necontenit la fel şi fel de forme şi simboluri pe care le amesteca, le
schimba, le preschimba iar apoi le modela şi le denumea. Crease în
neştire, zãmislise legiuni de corpuri şi de obiecte şi de forme şi de
simboluri, care la rândul lor au generat alte mii şi mii de legiuni. Însã nu
sesiza nimic diferit în jurul sãu. Avea aceeaşi senzaţie de întindere
nemãrginită.
Vântul îşi facea treaba liniştit, mutând dunele când aici, când colo,
acoperind mãreţul creator, puţin câte puţin. Trezit dintr-un somn adânc,
se ridică şi încearcã sã se mişte. Îşi aducs aminte, vag, de libertatea de
odinioarã. Acum era orb, obosit şi încarcerat. Cotrobãi aşa, în neştire,
multã vreme. Ar fi dorit sã se izbeascã de ceva, de orice. Dar nu mai
rãmãsese nimic. Mergea fără direcţie, reluând, în memorie, tot ceea ce se
întâmplase, calculând, plin de regret, toate gesturile şi gândurile pe care
le avusese. Era încã furios...dar pe sine. Singur a ajuns acolo. Nu mai
avea ce sã învinuiascã decât pe sine.
Se opri din mers, în cele din urmă. Stãtea culcat, pe nisipul rece.
Nu mai simţea cãldura aştrilor de multã vreme. Probabil se stinseserã şi
ei. Îşi aminti cum, odinioarã, orice gând al sãu se materializa. Îi era
ciudã pe sine, şi în acelaşi timp se compătimea. Renunţã, în cele din
urmã, la astfel de gânduri... În timp, vântul mişcase dunele de nisip
încoace şi încolo la nesfârşit. Pânã când, el, dispãruse aproape de tot,
sub nisip. În urma frigului corpul său măreţ împietrise iar el nici nu
băgase de seamă. Semãna cu un vestigiu al unei civilizaţii demult apuse,
pe care nisipul îl înghiţise încetul cu încetul.
Era încã slãbit, iar frigul era greu de îndurat. Stătea ghemuit şi
ţinea punctul aproape de el ca şi cum ar fi fost cel mai preţios lucru.
Retrãia vaste întinderi de timp, începând cu ultimele amintiri, încercând
sã ajungã cât mai adânc în memoria sa greoaie. Odată cu amintirile
venea şi resemnarea, căci era împăcat cu soarta sa, şi simţea cã, în
curând, îşi va încheia existenţa. Vroia sã îşi aminteascã totul, şi mãcar
pentru o singură datã, sã retrãiascã magia şi puterea vieţii sale de
odinioară.
***
Tânãrul nostru stãtea întins pe iarba verde, plinã de rouã. Se trezi
încet şi complet odihnit, cum nu mai fusese de multã vreme. Razele
soarelui îl gâdilau discret. Pesemne cã obosoeala îl doborâse, şi, cândva
în timpul nopţii, adormise. Visul îi era încã proaspãt, în minte. Nici nu
avea cum să îl uite, căci comporta multe înţelesuri ascunse, numai de el
ştiute, deşi nu era, deocamdată, conştient de ele.