Sunteți pe pagina 1din 10

Era târziu, iar cartea atîrna din ce în ce mai greu.

Iritat şi confuz, o
trânteşte pe jos. "Ce nevoie am eu de mercur, de jupiter, de salpetru şi de
sulf?" Se ridicã nervos, şi se îndreaptã cãtre geam. Ploua drept şi rar, o
ploaie de varã. Citise undeva cã un anumit ordin de cãlugãri tibetani se
antrenau numãrând picãturile de ploaie ce cãdeau pe creştetul capului
lor. Erau convinşi cã dacã vor deveni conştienţi de fiecare, în decursul
unei vieţi vor atinge Nirvana. "Nu cred sã fie atât de simplu," gândea
tînărul. Se îmbracă şi iese pe uşã, afarã.
Avea o casã rãmasã de la bunicii sãi, casă în care, de altfel, se şi
nãscuse. Din depãrtare ea pãrea sprijinitã de munte… era locul în care
se simţea cel mai bine. Oraşul îl sufoca în ultima vreme şi vroia sã
trãiascã sub cerul liber, precum dacii lui iubiţi. Locul era înconjurat de
pãduri dese şi verzi iar lui îi plãcea ploaia. Profita de ocazie, când
ajungea pe acolo, sã mai numere câţiva stropi de ploaie iar munţii îl
ascundeau de restul lumii.
Apărea acolo singur, şi rareori vorbea cu vecinii aflaţi, totuşi, la o
relativã depãrtare. Îşi închipuia cã aşa se trãia în timpuri imemoriale,
atunci când oamenii trãiau întru spirit, nu grupaţi, unii lângã alţii, în
diferite aşezãminte, ci dispersaţi, pe tot globul. Nevoia de comunicare nu
exista cãci erau, toţi, în legãturã cu conştiinţa universalã. Aglomerãrile
de oameni egoişti, credea el, crează o tensiune energeticã asupra
pãmântului, secãtuindu-l. Oamenii la care se gândea el, participau la
crearea şi susţinerea energiei pãmântului şi, implicit, a universului.

Uitându-se cu drag la munţii din jurul sãu, îi considera un fel de


baterii de energie. Se gândea cã existã un motiv anume pentru care
străbunii săi trãiau în special în zonele muntoase. Şi-ar fi dorit sã se
nascã în acele vremuri. Sã trãiascã şi sã cunoascã acele mistere pierdute
în negura timpului. Bunicul sãu îi povestea adesea despre strãmoşii lor
din negurile timpului. Acei oameni bravi, care priveau moartea ca pe un
prilej de bucurie fiind convinşi cã vor renaşte, mai glorioşi.

Îi plãcea sã cutreiere vãile şi dealurile din apropiere, imaginându-şi


cum ar fi arãtat acele locuri şi oamenii care le locuiau, acum mii, sau
chiar zeci de mii de ani. Noaptea o petrecea cu ochii aţintiţi către cerul
înstelat. Îşi închipuia cã dacã s-ar fi uitat îndeajuns de mult la astre, ar
fi început sã se mişte, numai pentru el, descriind înţelesuri ascunse. În
fapt, de mic copil manifestase o afinitate specialã pentru misterele de
orice fel.

Ploaia îl calma şi îi dãdea speranţe. Numãra picãturile de ploaie şi


simţea cã se apropie, încet, de cer. Se plimba visător printre copaci şi i se
pãrea cã aude vocea ploii răsunând din frunzele copacilor. Îi cânta un
cântec strãvechi, despre ştiinţă, despre zei şi despre cuvinte. Ştia deja cã
natura cuprinde toate tainele universului. Rãspunsul tuturor întrebãrilor
sale era peste tot în jurul sãu. În fiecare frunză sau picãturã de ploaie, în
fiecare zbor de albinã, rãspunsul, era peste tot în jurul sãu, dar lui îi
lipsea înţelepciunea de a-l înţelege. Se gândea, adesea, ca însãşi fiinţa lui
era o parte din rãspuns.

Siguranţa pe care i-o dãdea această ştiinţă era aceeaşi care îl


ducea, deseori, în pragul nebuniei. „Dar de data asta va fi altfel.”, îşi
spunea mergînd fără ţintă printre copacii fără vîrstă. Refuza sã mai
gândeascã, sau să raţioneze, dorea doar sã simtã. Tânjea după acel
rãspuns. Se săturase de căutări, trebuia sã devinã cãutarea însăşi. Sã
devinã însuşi întrebarea şi rãspunsul. Reflecţiile ii veniserã, pe moment,
de îndatã ce vãzuse o omidã suspendatã de o frunzã.

Se gândea la ea ca la un învãţãcel ce urmeazã a fi iniţiat în marele


ordin al naturii. O creaturã remarcabilã. Nu reuşea sã îşi conteneascã
admiraţia faţã de aceastã micuţã vietate. “Îşi începe viaţa ca o formã
larvară, inferioarã. Este urâtã şi umflatã, se mişcă cu greutate, nu vede
bine şi mãnâncã aproape întruna, aducând prejudicii naturii. Din pricina
asta, nu doreşte nimeni sã o vadã. Dar, la un moment dat, nu se ştie de
ce, omida hotãrãşte sã se schimbe. Sã devinã mai bunã. Şi începe sã
mediteze închizându-se într-o frunzã, formând o crisalidã. Ea cunoaşte
adevãrul universal valabil în jurul căruia gravitează totul. Dupã o
perioadã, odatã ce e mulţumitã de transformare, ea pãrãseşte lãcaşul în
care a ars sinele sãu impur, şi îşi ia zborul. În acel moment e deja un
Iniţiat.”

Tânãrul se apropie timid de coconul în interiorul cãruia se


desfãşura Marea Operă a Universului. Se aşeză pe iarba umedã, cu ochii
aţintiţi spre el în timp ce ploaia îi încãlzea spatele. Se gândea că a
judecat greşit, tot timpul acesta. Nu trebuia sã caute rãspunsuri, ci sã le
aştepte aşa cum aştepţi soarele în fiecare dimineaţă. Aşa cum aşteaptă
pămîntul ploaia binefăcătoare… Se aşeză în poziţia lotusului, îşi îndreptã
spatele şi închise ochii. Începuse sã numere picãturile de ploaie, urcând,
în gând, spre cer, dorind a pătrunde cu gîndul măcar această mică taină,
agăţată de o ramură. Dupã un timp, auzea un alt glas al ploii, mai
melodios, plin de speranţã. Îi cânta despre rãbdare, despre înţelepciune
şi despre dragoste. Prin faţa ochilor minţii îi trec, pe rând, imaginea unei
furnici care ducea un bob de grâu în spinare, o albinã încãrcatã cu
polen, un pãianjen ţesându-şi cu grijã pânza şi multe altele care se
perindau prin faţa ochilor minţii cu viteză crescîndă.

În scurt timp se făcuse mai frig şi îşi aminti de cât de


schimbãtoare sunt lucrurile. Se gândea la toate, în timp ce ploaia îl uda
pânã la piele. Dar nu mai simţea nimic. Era adâncit în contemplãri.
Vedea cum toate lucrurile formeazã un întreg, cum toate lucrurile sunt
reprezentãri ale aceluiaşi simbol, ale gândului primordial, de la care a
pornit totul, şi care a existat dintotdeauna. Auzea, din depãrtãri, susurul
izvorului ce îi înconjura casa. Sunetul acesta îi evocă timpul. “Apa este
mereu aceeaşi şi la izvor şi la vãrsare şi între cele douã puncte. Este
mereu aceeaşi apã. În acelaşi mod, timpul este mereu acelaşi. Trecutul şi
viitorul sunt manifestãri ale prezentului. Doar privind viaţa prin cele trei
dimensiuni poate cineva să îi înţeleagă rostul.” Se gândea la toate
acestea când ploaia se opri. Realizase abia dupã un timp cã în jurul sãu
era linişte, iar el încã mai numãra picãturile spiritului. Simţea cum
spaţiul din jurul sãu se lãrgea, incluzând şi pâraiele, şi pãdurea, şi
munţii devenind un amalgam difuz, neconturat. Casa se micşora şi se
îndepãrta. Simţea că pluteşte, însã nu îndrãznea sã deschidã ochii.
Încerca sã îşi imagineze unde se putea afla dar îi venea în minte numai
imensitatea cosmosului. În cele din urmă, deschise ochii, timid…

Prima senzaţie pe care o simţi fuse una de imponderabilitate.


Încercã sã caute un echilibru, dar în scurt timp îşi dãdu seama cã nu are
centru de greutate. Abia apoi căpãtă senzaţia de vid. Se afla într-un vid,
imens, infinit şi întunecat. Încercã sã respire, dar nu reuşi. Încercă sã îi
cuprindã marginile, întinzându-se, dar nu reuşi. Nu ştia ce sã facã, şi
devenea deosebit de confuz. Deodatã, însã, parcã dupã un veac de
aşteptare, auzi un glas ca o pâlpâire. „Umple vidul.” Îi şopti vocea. „Dar
cu ce?” se întreba, neluând în seamă provenienţa vocii.

Încerca sã îşi aducã aminte de lucrurile pe care le ştia, dar nu


putea. Nu îi mai rãmãsese decât o conştiinţă, purã, primordialã. Nu
putea decât sã îşi imagineze. Simţea nevoia de luminã, multã lumină,
astfel că îşi imagină mulţi aştri luminoşi în jurul sãu. Acum vedea
lumina, o simţea pătrunzându-l, încălzindu-l. Era acum o conştiinţã
luminatã, se gândea. “Ce rost are atâta spaţiu, imens şi nesfârşit?” Ar fi
trebuit sã îl umple, după cum sunase imboldul. Dar cu ce?
Începuse sã îşi dea seama cã orice gând ar fi avut s-ar fi
materializat şi începu sã experimenteze în acest sens. Unele gânduri
erau folositoare, altele nu, însă căpăta experienţă şi devenea din ce în ce
mai sigur pe el.

Preocupat de intenţii creatoare ce se materializau într-o realitate


nebãnuită, simţi, deodatã, la o distanţã de nedescris, o prezenţă stranie.
Părea a fi un punct luminos. Dar era strãin de el… Descoperise cã putea
simţi orice în întinderea aceea fãrã sfârşit şi, mai mult, întinderea îi
pãrea a fi doar o extensie a sa. Dar asta era ceva diferit. Nu înţelegea de
când, de unde şi cum apãruse. Se obişnuise cu stranietatea situaţiei în
care se afla, aşa că nu îl mira prea mult incidentul. Se concentrã intens
asupra lui, îl sondã cu atenţie şi descoperã întrânsul o altã întindere fãrã
margini, dar plinã de luminã, închisã ca într-o cochilie goală. Lumina
semãna cu a sa, însã ea exista independent de o sursã. Era o luminã
purã şi deosebit de puternică, şi avea impresia că vibra. Se întreba ce
rost are şi cum de exista, acolo, fãrã ca el sã fi voit asta. Se juca cu el, îl
cântarea şi îl găsi straniu. Se hotărî să îl lase la locul lui, acolo unde l-a
găsit, deocamdatã. Avea sã revinã la el.

Încerca sã îşi aminteascã ce a fost înainte de trezirea în vid. Avea


unele senzaţii vagi însã renunţase sã se mai preocupe de asta. Acum
crease diferite realitãţi, care se suprapuneau şi se pãtrundeau, iar
înãuntrul lor experimenta. Crease diferite forme şi simboluri şi se juca cu
ele. Observa cum interacţionau, cum se loveau şi se destrămau. Iar din
ele lua naştere altceva, iar această recurenţă îl încânta.

Tot gândindu-se, la un moment dat, îşi pune o întrebare. “Ce


anume îmi condiţionează existenta? Cum se face cã exist?” Concomitent
cu desfãşurarea acestui gând, punctul luminos se materializã lângã el.
Iarãşi punctul luminos. Îl mută, uşor, într-un alt loc. Nu se simţea
pregãtit pentru orice ar fi însemnat acesta. Realiză, într-un târziu, cã
putea sã se mişte în libertate, oriunde, şi oricât de repede ar fi vrut şi
chiar să fie prezent în mai multe locuri deodată. Survola cu plãcere peste
toate gândurile sale, şi le mãsura. Le gãsea bune. Dar simţea cã le
lipseşte ceva. Simţea cã le lipseşte o dimensiune importantă. Cuprinse
cu voinţa toate gândurile zămislite pentru a le analiza. Spera sã gãseascã
vreun indiciu asupra ceea ce uitase. Îşi dã seama, într-un final, cã lipsea
ceea ce el însuşi avea. Conştiinţă, viaţă. Îl încântă această realizare şi
începu a reflecta asupra ei.

Din nou punctul străin se materializă lângã el. Întrezãrea o


legãturã subtilã între gândurile sale şi existenţa punctului, dar nu putea
concepe un alt plan în care aceasta s-ar manifesta, exterior celui în care
se aflau. Ceremonios, emise un gând creator cãtre punct. Se aştepta la
un fel de reactie. Nu sesiză, însă, nicio schimbare, nici în el, nici în jurul
sãu şi nici în punct. Îl dădu, apoi, deoparte. Dar abia dupã o vreme
începu sã se gândeascã la ce se întâmplase cu gândul sãu, direcţionat
fiind, gând care pânã atunci se materializa instant. Deodatã punctul
luminos se lărgi. A simţit acest fapt ca pe o îngustare a planului sãu. Se
postă consternat în faţa punctului aflat la o distanţă considerabilă.
Încerca sã analizeze toate implicaţiile posibile ale acestei
întâmplãri. Conchise cã dacã ar emite gânduri constant cãtre punct
acesta ar sfârşi prin a-i distruge creaţia, şi poate chiar planul existenţial,
în cel mai probabil caz. Nu ştia ce ar fi însemnat aşa ceva, însã gãsea cã
nu era potrivit. Aruncă, prin puterea voinţei, punctul luminos departe,
peste o infinitate de gânduri. Prezenţa lui o putea încă simţi, acolo, în
depărtare, ca pe o pulsaţie constantă.

Între timp, creă numeroase simboluri şi elemente pe care le


combina dupã cum i se pãrea potrivit. Pãstra ceea ce era bun, iar ceea ce
era nepotrivit îl preschimba în altceva, mai potrivit. Obţinuse astfel o
mare varietate de lucruri care îi plãceau şi pe care le modifica în
continuu. Se hotãrî sã îşi creeze lui însuşi un astfel de simbol. Contură o
formã izvorâtã din sinele sãu şi intrã în ea. Fiindcã el era plin de luminã,
îşi trase un înveliş dur şi mat, peste el, pentru a păstra căldura în
interior. Acum se gândea cã seamãnã cu micuţul sâmbure de lumină din
depãrtãrile de nedescris. Această realizare îl încântă.
Îşi modela întruna forma pe care o numise corp. Îşi fãcuse braţe, mâini şi
degete pentru a se juca cu gândurile sale manifestate. Îşi fãcuse picioare
pentru a se plimba pe întinderile pe care le nãscuse. Era prima oarã
când el se amesteca pe sine în creaţia sa. Şi hotãrî sã denumeascã toate
lucrurile care izvorâserã din gândurile sale. Numai cã, de la o vreme,
începuse sã îl frãmânte un alt gând. A creat atâtea lucruri, iar din
interacţiunea lor au reieşit altele, noi. Existau atâtea lucruri, unele
pentru altele şi unele din altele dar el era unul singur.

Se concentra, acum, încercând sã creeze un altul ca şi el. Dar nu


aparu nimic. Se concentrã iarãşi. Nicio schimbare. Încerca sã modeleze,
din diferitele corpuri pe care le avea la îndemână, ceva asemãnãtor sieşi.
Clãdea un corp; acesta se plimba de colo-colo însã la primul contact cu
un alt corp, se dezintegra. Se gândea cã poate îi trebuie şi lui luminã.
Prinse şapte aştri şi în jurul lor clãdeşte un alt corp. Dar cãldura
emanată distruge repede fragilul înveliş. Încercã fel şi fel de metode dar,
mereu, corpul se destrăma. În urma lui rãmânea doar praf. Praf, care, de
îndatã lua altã formã. Strãbãtea astfel, singur, nemãrginitele întinderi pe
care le crease şi le umpluse cu gândurile sale. Se concentrã tot mai mult
asupra unui singur gând.

Oare exista ceva mai mult decât tot ceea ce crease şi reprezenta el?
Ceva infinit superior lui şi creaţiei sale? Se întreba cum s-ar fi manifestat
un astfel de lucru, dacã el însuşi era capabil de atâtea lucruri. Atunci a
început sã devinã curios. Nu mai fusese curios pânã atunci şi îi plãcea
această provocare.

Îşi lãrgi sinele atât de mult încât cuprindea dintr-o privire tot ceea
ce crease însã tot nu putea cuprinde cu braţele sau cu gândul, spaţiul în
care se desfãşura. Alergã la nesfârşit dar nu ajunse nicãieri. Se hotãrî sã
creeze alte lucruri, care sã umple pânã la refuz spaţiul. Se gândea
necontenit la fel şi fel de forme şi simboluri pe care le amesteca, le
schimba, le preschimba iar apoi le modela şi le denumea. Crease în
neştire, zãmislise legiuni de corpuri şi de obiecte şi de forme şi de
simboluri, care la rândul lor au generat alte mii şi mii de legiuni. Însã nu
sesiza nimic diferit în jurul sãu. Avea aceeaşi senzaţie de întindere
nemãrginită.

Ceva, totuşi, se schimbase. În sinea lui. Începuse sã oboseascã. Nu


mai gãsea aceeaşi satisfacţie în creaţie. Îl obosea să vadă întruna şi
întruna numai extensii de-ale sale. Se gândea sã încerce ceva diferit. Dar
nu ştia ce. Nu îi venea nimic în minte. O eternitate a stat aşa, prins în
letargie. Nu crea nimic, însã, puţin cîte puţin, raţiunea îşi fãcuse simţitã
prezenţa. Iar în decursul unui eon o exersase pânã la gradul de ars
immortalis. Cu ajutorul raţiunii despicase absolut tot ceea ce crease pânã
atunci pentru a descoperi esenţa lucrurilor, acel ceva ce îi scãpase. Dupã
milenii întregi raţiona cã nu a ajuns nicãieri, însã cunoştea absolut toate
procesele prin care corpurile au prins formă prin gândul sãu şi se
metamorfozaseră în nenumãrate altele. Cunoştea cu meticulozitate
fiecare particulã divizibilă şi indivizibilă din întreaga sa creaţie. Dar
esenţa tot îi scăpa. Credea cã trecuse de ea, credea cã intrase prea
adânc…

La un moment dat, se gândi sã îşi disece corpul. Gândit şi fãcut!


Ieşi în afara sa, şi îl sfãrâmă fãrã efort în mii şi mii de bucãţele - lumina
se disipase, între timp. În urma sa, rãmîneau pe pãmânt doar vestigiile
unui mãreţ lãcaş. Acum era ca la început… o conştiinţã, plus raţiune.
Nu îi convenea forma abstractã în care se afla, şi îşi creă un alt corp, pe
care îl ocupă de-a întregul. Acum era un alt fel de entitate, diferită faţă
de cea dinainte. Presimţea acest lucru.
Era nemulţumit de sine şi nu îi plãcea această senzaţie. Cãuta cu
raţiunea sã înţeleagã ceea ce se întâmplase cu el. Hotãrî sã îşi disece
sinele abstract. A cãutat o modalitate prin care sã facã asta, dar
consecinţele actului său îi apăreau atât de nepătruns, încât se hotărî să
renunţe la aceasta idee. A petrecut o altă întindere inimaginabilă de timp
în consideraţii filozofice asupra situaţiei sale. Pe mãsurã ce clipele
treceau, devenea din ce în ce mai nemulţumit, din ce în ce mai confuz.
Presimţea cã i se apropie sfârşitul dar nu înţelegea cum de ar fi fost
posibil aşa ceva. Nu exista nimic care ar fi putut sã îi facã rãu, în afară
de el însuşi. Şi nu ar fi lãsat niciodată sã se întâmple aşa ceva.

Încercã dupã un timp sã contempleze asupra ideii de nonexistenţã


a sinelui sãu. Nu reuşea nici asta cãci numai simplul gând ar fi însemnat
sã îşi anuleze propria existenţă. Iar aşa ceva era de neacceptat. Devenea
din ce în ce mai neliniştit astfel că adună toatã creaţia la picioarele sale
şi analiză pe fiecare în parte. Unde greşise? A umplut cât a putut, vidul…
ce îi mai rãmânea de fãcut?
Pe măsură ce timpul trecea, începea sã mocneascã un alt sentiment în
sinele sãu. Unul nou, dar teribil... furia. Simţea că muncise în van, cã
irosise timpul fãrã un rost anume iar privind diferitele creaturi care
orbecăiau fără ţintă, furia i se înteţea, alimentatã de nelinişti. Stãtea şi
contempla asupra fiecărui corp, asupra fiecărui simbol. Pe toate le diseca
cu raţiunea, dar nu descoperea nimic. Furia creştea clocotind în el.
Ajunse într-un final la una din replicile sale, tentativã eşuată de a crea
unul asemănător sieşi. Aceasta stãtea cuminte, rezematã de o stâncã.
Peste puţin timp avea sã se sfãrâme, căci ăsta era destinul replicilor sale.
Iar din praful rezultat se năştea o altă replică, care suferea acelaşi destin.
Se îndreptã molcom cãtre cel rezemat de stîncă şi se aşezã lîngă el,
contemplându-l. Avatarul său, cel fad, se întoarse şi îl atinse…
prefãcându-se pe loc în praf. Întâmplarea asta, nu înţelegea nici el de ce,
îl înfuriase foarte tare.

Adună de îndată toate replicile la un loc şi le zdrobi fãrã prea mult


efort. Îi fãcea plãcere. Nu mai trăise acest simţământ şi nu simţea
remuşcări în privinţa asta. Adună apoi câteva simboluri şi le frãmântă
laolaltã. Plămădi un alt eu de-al sãu, pe care îl distruse fără a sta pe
gânduri. Îi plăcea această nouă situaţie.
Distruse în neştire tot ceea ce crease de-a lungul multor întinderi
nemãsurate de timp. Şi îi fãcea plãcere. În jurul sãu totul se transforma
în praf, dar nu mai renãştea nimic, nu se mai preschimba nimic. În
curând era înconjurat de vaste întinderi deşertice. Vântul pe care îl
crease pentru a-i curăţa de praf mâinile creatoare, acum crea dune de
nisip. El, mãreţul creator, era, preţ o clipã, invidios pe propria sa creaţie
cã putea crea asemenea forme maiestuoase. El nu se mai simţea în stare,
nu mai vroia sã creeze, ci doar sã distrugã. Asta era pasiunea lui acum.
Raţiunea nu îl mai ajuta, nu mai avea ce sã disece. Alerga şi scotocea
peste tot. Nu mai gãsea nimic de distrus. Totul, în jurul sãu, era o vastă
întindere deşertică. Asta şi aştrii luminoşi. I se pãrea cã şi aceia s-au mai
stins.

Rotindu-şi privirea asupra nesfârşitelor întinderi unduitoare şi


prăfuite avu impresia cã vede ceva în depãrtare. Se îndreaptã încet, dar
lacom către punctul de interes. Apropiindu-se ceremonios, realizã cã
descoperise punctul luminos, al cărui înţeles îl eludase dintotdeauna. Îl
cuprinse o bucurie fãrã margini… dar pãtatã de puţin sadism ascuns.
Îl gãsi pe jumãtate îngropat în nisip. Îl ridicã şi îl ţinu în palmã, era
cãlduţ. Observã cã propriul sãu corp era întunecat în comparaţie cu
punctul luminos. Iar odatã cu asta, îl cuprinse realizarea cã nu işi mai
putea părăsi corpul. Nu se mai putea desprinde de el. Se simţea captiv
iar asta îl înfuria şi mai tare. Raţiunea sa depăşise pragul de artă şi
înarmat cu ea începe sã sondeze cu încredere punctul luminos. Dar de
data asta lumina sa pură îl orbi. Nu îi mai putea suporta strãlucirea, şi
cazu la pãmânt, îndurerat. Se afla iarãşi înconjurat de vid... dar acum îi
era captiv, nu avea unde sã fugã, era prizonierul propriei sale creaţii, pe
care nu o mai putea distruge. Într-un final se linişti în nemişcare.

Vântul îşi facea treaba liniştit, mutând dunele când aici, când colo,
acoperind mãreţul creator, puţin câte puţin. Trezit dintr-un somn adânc,
se ridică şi încearcã sã se mişte. Îşi aducs aminte, vag, de libertatea de
odinioarã. Acum era orb, obosit şi încarcerat. Cotrobãi aşa, în neştire,
multã vreme. Ar fi dorit sã se izbeascã de ceva, de orice. Dar nu mai
rãmãsese nimic. Mergea fără direcţie, reluând, în memorie, tot ceea ce se
întâmplase, calculând, plin de regret, toate gesturile şi gândurile pe care
le avusese. Era încã furios...dar pe sine. Singur a ajuns acolo. Nu mai
avea ce sã învinuiascã decât pe sine.

Se opri din mers, în cele din urmă. Stãtea culcat, pe nisipul rece.
Nu mai simţea cãldura aştrilor de multã vreme. Probabil se stinseserã şi
ei. Îşi aminti cum, odinioarã, orice gând al sãu se materializa. Îi era
ciudã pe sine, şi în acelaşi timp se compătimea. Renunţã, în cele din
urmã, la astfel de gânduri... În timp, vântul mişcase dunele de nisip
încoace şi încolo la nesfârşit. Pânã când, el, dispãruse aproape de tot,
sub nisip. În urma frigului corpul său măreţ împietrise iar el nici nu
băgase de seamă. Semãna cu un vestigiu al unei civilizaţii demult apuse,
pe care nisipul îl înghiţise încetul cu încetul.

Prin negura timpului şi a spaţiului... vântul muta nisipul, şi odatã


cu el punctul de luminã, o eternitate întreagă, prin vastele întinderi fãrã
de sfârşit. La un moment dat punctul luminos, în mişcarea sa ciclică,
asemenea samsarei, prin marea de nisip, se opri. Dãduse peste un corp
împietrit, din vremuri imemoriale. Înãuntrul sãu, dormita adânc, o
conştiinţã.

Lângã unica sursã de cãldura din acel plan existenţial, relicva se


încãlzi treptat. Cãldura strãpunse învelişul adamantin şi ajunse pânã la
conştiinţã. Aceasta, învãluitã în cãldură, se dezmorţi cu greu. Dupã atâta
timp uitase până şi cine sau ce era. Amintirile îi reveneau încet şi
dureros, susţinute de cãldura ce îl înconjura. Se simţea odihnit, împăcat.
Îşi recăpătă o oarecare senzaţie de mobilitate şi dintr-o sforţare, ce pãru
a dura o eternitate, reveni la suprafaţa pãmântului. Ţinea în palmã,
punctul luminos. Îi era foarte drag, acum.

Era încã slãbit, iar frigul era greu de îndurat. Stătea ghemuit şi
ţinea punctul aproape de el ca şi cum ar fi fost cel mai preţios lucru.
Retrãia vaste întinderi de timp, începând cu ultimele amintiri, încercând
sã ajungã cât mai adânc în memoria sa greoaie. Odată cu amintirile
venea şi resemnarea, căci era împăcat cu soarta sa, şi simţea cã, în
curând, îşi va încheia existenţa. Vroia sã îşi aminteascã totul, şi mãcar
pentru o singură datã, sã retrãiascã magia şi puterea vieţii sale de
odinioară.

Ghemuit şi înfrigurat, îşi numãrã amintirile. Acel punct luminos îi


era şi mai drag. Regreta faptul cã nu a înţeles niciodatã însemnãtatea sa,
nici mãcar acum. Dupã atâtea întinderi de timp regretul acesta era
singurul sentiment care îl mai încerca. Era un regret sincer izvorât din
adâncul sãu. Ţinea punctul în palme şi deşi nu îl mai vedea îşi aducea
aminte de strãlucirea lui din vremuri uitate de timp. I se pãrea ciudat că,
deşi atâta vreme se scursese, nu mai rãmãsese decât el – conştiinţa
întrupată – şi punctul luminos.

Exact în momentul în care gândul acesta lua formă, îşi aduse


aminte, cã odatã, demult, tare demult, a emis un gând timid cãtre punct
din palma sa iar acesta crescuse puţin. O razã de speranţã pătrunse în
mormântul său, deşi nu înţelegea de unde venea acest impuls. Încercă
sã emitã un gând cãtre punctul luminos dar nu reuşi cãci simţi
greutatea închisorii sale. S-ar fi dat bãtut, s-ar fi predat în linişte
somnului etern şi liniştitor dar speranţa prinse a vieţui în sinea sa. Era
ca o luminã, dar dureros de slabã. Se concentrã asupra speranţei, iar
aceasta crescu încet, foarte încet... dar sigur. Se concentã din rãsputeri,
dar îi era tare greu, carcasa rigidă îl apăsa.

În cele din urmă ajunse la o decizie, de rezultatul căreia nu era


sigur. Astfel ridicã punctul luminos la nivelul buzelor sale vineţii şi îl
înghiţi. Nu ştia ce va însemna acest gest, nu bănuia implicaţiile sale.
Spre surprinderea sa, însă, odatã ajuns în sinele sãu, punctul luminos
se contopi cu speranţa. Iar aceasta arse şi mai puternică. Înflãcãrat de
aceastã nouã forţã, îşi concentrã, cu toatã energia rãmasã, toate
gândurile şi simţirile, amintirile şi trãirile, cãtre acel punct din interior
său. Putea foarte bine sã însemne sfârşitul conştiinţei sale dar chiar şi
aşa, ar fi fost o eliberare. În orice caz... faptul era consumat.

Ceva nesperat se întâmplă... Punctul luminos începu să crească, şi


tot creştea în continuare. Crescu atât de mult încât la un moment dat
corpul pietros şi vânãt a fost ars în întregime de cãldura degajatã. El –
conştiinţă – se abandonase complet în voia luminii. Raţiunea pierise
demult, nici nu işi amintea când. Reuşise sã se elibereze iar acum era
din nou luminos şi plin de cãldurã. Acum înţelegea cã lumina aceasta
provenea din altă parte, de la conştiinţe mult superioare sieşi. Era din ce
în ce mai încântat pe mãsurã ce se inunda şi se contopea, în acelaşi timp
cu acea luminã feerică şi purã.

Lumina creştea în continuare, acoperind întinderile de nisip,


reclădind tot ceea ce el distrusese şi în acelaşi timp însufleţind toate
corpurile, simbolurile şi elementele. El înţelese în sfârşit, că acea sursă
de lumină, neînsemnat de mică era ceea ce cãutase dintotdeauna şi a
fost mereu în preajma sa. A zâmbit în sinea lui şi s-a contopit pe de-a
întregul cu lumina.

***
Tânãrul nostru stãtea întins pe iarba verde, plinã de rouã. Se trezi
încet şi complet odihnit, cum nu mai fusese de multã vreme. Razele
soarelui îl gâdilau discret. Pesemne cã obosoeala îl doborâse, şi, cândva
în timpul nopţii, adormise. Visul îi era încã proaspãt, în minte. Nici nu
avea cum să îl uite, căci comporta multe înţelesuri ascunse, numai de el
ştiute, deşi nu era, deocamdată, conştient de ele.

Se uită înspre ramura copacului dar Omida era deja un Iniţiat,


avea sã ducã o viaţã scurtã, dar realizase o rotaţie completã şi îi lãsase şi
un cadou. Întinse mâna cãtre coconul deschis şi scoate cele câteva fire
de mãtase din el. Le băgã în buzunar cu grijã şi plecã îngândurat spre
casã. Pe drum se adâncise în reflecţii, însă avea altă privire, altă purtare
decît de obicei.

Ajunse pe poteca îngustă ce duce către casa sa, parcă mai


frumoasă, mai colorată acum decât ultima oară când a văzut-o. De fapt,
toate plantele, toţi copacii, toate florile, păsările, pietrele din drumul său
sunt mai colorate şi mai pline de viaţă. Nu era foarte sigur de unde şi
cum survenise această schimbare, însă o voce din interiorul său îl linişti,
iar acest lucru îi conferi o stare de bine şi o voiciune cum de mult nu mai
încercase.

Intrã în camera sa, fără întârziere, ridicã tomul de pe jos şi se


aşezã hotărât în fotoliul său preferat. Număra, cu privirea aruncată pe
fereastră, către ceruri, picăturile sufletului său...