Știu că sunt nouă aici, dar hai să-ți pun o întrebare. Pură curiozitate...

Îți pare iubirea sinonimă vieții? Se poate trăi sau supraviețui fără ea?
Doar gândește-te câteva minute. Și nu doar ca să fie, numai citind ce scriu eu, ci
pe bune. Fă-o! Acum! Întrerupe acest articol și așa poate doar trecător pe sub
ochii tăi și răspunde la această întrebare. Apoi revino cu același interes, dar cu un
răspuns în plus.
Poate e dragoste cea pe care ai definit-o și la care te-ai gândit. Zic doar
poate, îmi dau și eu cu părerea, căci nu știu. Niciodată nu poți știi sigur. Și
revenind... ai căutat vreodată diferența dintre ele? Ce e una, ce e alta? Căci există
deosebiri, bineînțeles. Dragostea e puerilă, de multe ori platonică, temporară,
ține parcă o secundă... atât de scurtă, infimă. E o parte, un colț dintr-un joc
esențial cu bătaie lungă, rareori văzut și privit cu seriozitatea necesară. Iar iubirea
e cea reală, o dragoste maturizată, crescută, singura durabilă și stabilă, căci te poți
îndrăgosti de mulți, dar pe puțini îi iubești cu toată vibrația sensului acestui
cuvânt.
Vorbind de acestea deja aveți fiecare dintre voi pe cineva în minte sau la
care v-ați gândit cel puțin o dată de-a lungul lecturii. Cel mai des, acea persoană e
ori iubitul/iubita ori "crush"-ul ori vreun fost. Iar cei care au primit și pe altcineva
în gândurile sale au respectul meu. De ce? Simplu. Pentru că iubirea e mai mult
decât ceea ce pare, decât o joacă, decât niște simple nume. E vorba de suflete, de
vibrații și realități ale inimii, nu doar vorbe, nici chiar fapte, însă poate priviri,
universal valabilă.
Îndrăgosteala sau dragostea e peste tot, așa cum am zis mai sus. Chiar
mâine dacă vreau pot să zic că m-am îndrăgostit pentru că așa vreau eu și pentru
că oricine, oricând poate face asta. Însă iubirea e mai mult de atât, ceva mai solid
și mai etern decât o simplă stare. E o realitate ireală. Dar adevărul e că mâine pot
întâlni pe cineva, toată noaptea aș putea vorbi cu el pentru că vreau și-mi permit,
iar peste doua zile pot striga în fața oricui că-l/o iubesc și pot pune "story"-uri pe
insta despre acesta/aceasta. Secolul al XXI-lea, anul 2019, corect? Păcat că oricât
ne-am mândri cu "evoluția" noastră, de fapt falsitatea, delăsarea, lipsa unei
realități persuasive atât interioare, cât și exterioare domină. Așa că uneori
singurul martor sincer dintre doi oameni este imaginea ochilor.
Dar de ce dragostea sau iubirea trebuie mereu asociate cu iubitul/iubita
etc? Altă întrebare, știu, dar poate unii o consideră bună. Oricum... De ce în
concepția multora acest termen nu se extinde? De ce, lăsând la o parte nevoile
logice, lipsa unor relații aduce suferință? Adică de ce acele nevoi poate ale inimii,
poate fizice nu rămân ceea ce sunt, pierdute în sensul de bază?
E o stare foarte ciudată ce simt că plutește prin aer la această vârstă de
liceu, ce presupune o bizară dorință ori de a deține pe cineva ori de a fi deținut,
de a nu fi singur. Dar (trebuie să întreb) de ce dramatizați totul și duceți de la o
simplă "lipsă" (ce de multe ori poate fi un plus) la un mare ghinion, un blestem
făcut de o babă random în autobuz asupra voastră?
V-ați gândit vreodată că poate e doar lipsa unei afecțiuni? Nimic atât de
colosal pe cât vreți să credeți, ușor de găsit, de cerut și primit. E doar creierul și
hormonii voștri ce urcă totul la cu totul alte scale. Priviți doar din afară sau cereți
părerea exterioară a cuiva neimplicat afectiv și credeți-mă că veți fii bine.
Iar dacă totuși nu primiți pe cineva și încă sunteți în "depresiune" că
sunteți singuri, vă implor să gândiți înafara cutiei. Ce e așa rău la a fi singur? Chiar
dacă ați prins crush pe cineva sau v-ați îndrăgostit deja, oricum va trece. E doar o
chestiune de timp, iar dacă e ceva serios, va rămâne o amintire, încă o poveste de
spus. Revenind... Ce e frumos de fapt la a fi deținut, la a depinde constant de
cineva? Astea oricum trec, oricâte nopți nedormite sau dimineți cu ochii umflați ar
necesita.
Iar apoi... iubirea poate fi primită din partea prietenilor, familiei, celor
mai mari, mai mici, animalelor, te poți îndrăgosti de o carte, de o poveste, de
univers, stele, lună, de actori sau seriale, cum se poartă azi. Trebuie doar să
deschizi ochii suficient încât să vezi și altceva decât ce-ți provoacă "durere", să
vezi fericirea din jur, din muzică, din artă și să te îndrăgostești de ea. Simplu, dar
complicat, nu?
Nu știu dacă am reușit să ating ceea ce mi-am propus, dar nu uita un
lucru: iubirea sau dragostea nu există doar pentru un iubit/iubită, așa că nu crea o
dramă de proporții uriașe din ceva așa neimportant, nu suferi pentru lipsa cuiva,
oricum va veni atunci când trebuie, când e nevoie. Doar așteaptă dacă chiar își
dorești. Până atunci îndrăgostește-te, apoi iubește arta, muzica, tehnologia, tot
ce-ți vine în cap. Și iubește-te pe tine însuți pentru ca la momentul potrivit să-i
poți iubi și pe alții.