Suicidul inconștient al unei nații.

Epistolă dintr-o colivie de aur

4 ore ago CULTURĂ, Români talentați 163 Afișări

Dana Betlevy __________

În urmă cu vreo două săptămani, diaspora românească s-a îmbrăcat

din nou în doliu: o româncă, mamă a 3 copii, fusese ucisă de către
concubinul său – cetățean italian: arsă de vie. Un dement decisese că își
poate permite să decidă destinul acestei femei, care crezuse în el și îi
dăruise un copil. Cu câteva zile în urmă, un barbat român s-a sinucis prin
spânzurare după ce avusese o ceartă cu soția, iar un alt român a fost
găsit mort, ucis în bătaie chiar în casa în care locuia, în Calabria. A plecat
spre viața de „dincolo” și o tânără româncă în vârstă de 24 de ani, găsită
moartă în camera sa, unde a pierdut lupta cu dependența de droguri.
Patru romani morți în ultimele două săptămâni în Italia. 4 destine curmate
dintr-o dată, între pereții stralucitori ai închisorii de aur in care trăiau:
Italia.

Sunt unul dintre românii „fugiți” in lume. Nu contează că nu am plecat

în căutarea unui trai mai bun și nu contează că mi-am asumat
întotdeauna această îndepartare de casă. Pana la urma, sunt una dintre
“particulele” României dispersate în universul numit planetă, li care
așteaptă cu nerăbdare să revină „la matcă”. Scriu aceste rânduri cu
dorința de a-mi ajuta conaționalii să găsească curajul să se întoarcă
acasă.

Personal cred ca trăim tragedia unui suicid inconștient al unei nații, al

cărui autor moral sunt sistemul actual și cele anterioare lui, iar autorul
faptic suntem noi înșine, și cred că asta ar trebui să înceteze. Stă doar în
puterea fiecăruia dintre noi să punem capăt distrugerii nației române.

Fac parte dintre milioanele de români plecați în Occident, și care

amână în fiecare an revenirea definitivă în țară, pentru un motiv sau altul.
Scriu aceste rânduri dintr-o colivie de aur, numită, în cazul acesta, Italia.
 Din nefericire, cred că asistăm la un suicid inconștient, involuntar al
nației române.

Alungat departe de casă și de pământul natal, românul ajuns în

străinătate suferă de o moarte lentă și perfidă, nu neapărat una fizică:
cea adusă de pierderea identității naționale, de pierderea apartenenței
reale la o societate cu care să rezoneze, în care să știe că îți are
rădăcinile. Se găsește brusc într-un spațiu în care își va găsi greu un loc
unde să „arunce ancora”, să traga linii și să își construiască un viitor. Se
vede prins într-un conflict interior în care colivia de aur îl minte,
spunându-i că el defapt este o ființă liberă. Dar este el oare?

Odata ajuns aici, pentru binele său, va trebui să uite că a absolvit o

facultate sau pregatirea mai „de soi” cu care a venit din România. Asta
pentru că, în 99% din cazuri, nu îi va fi de folos în a obține o muncă „mai
bună”. Ba, uneori, poate deveni chiar un impediment, pentru că de obicei
locurile de muncă pe care societatea italiană le oferă străinilor sunt de
cele mai multe ori: femeie de serviciu, „badantă”, muncitor pe șantier de
obicei la muncile cele mai grele, gunoier, camerieră, ospatar sau
barman… poate chiar recepționer hotel, dar mai mult pe tura de noapte,
căci deh, cine să se înghesuie la o muncă ce-l privează de odihna
normală?

Odată ajuns aici, va trebui sa se obișnuiască cu ideea ca „sâmbătă și

duminică” se vor putea numi chiar „luni și marți”, sau „miercuri și vineri”,
căci zilele de odihnă pentru străini, dacă nu lucreaza la fix ( fix înseamnă
să locuiești în casa familiei pentru care lucrezi), de obicei nu vor fi
„sâmbătă și duminică”, ci oricare din celelalte zile ale săptămânii. Va
învăța pe propria-i piele că există șansa să muncească și să nu fie plătit
la timp sau poate să nu fie plătit niciodată. Așa că va căuta adresa celui
mai apropiat sindicat, unde se va înscrie contra sumei de 100 euro cu
speranța că cei de acolo vor reuși să îl ajute să își obtină banii pentru
munca depusă.
 Va trăi într-o cameră dintr-un apartament pe care îl va împărți cu alții:
români sau alți străini aciuați în Italia în căutarea unui trai mai bun. Se va
considera norocos dacă își va permite să locuiască singur într-o cameră.
Baia, bucătăria și holul vor fi „la comun”. Eh, dar nu e un capăt de țară
asta. Românul se consolează și se obișnuiește cu toate, la gândul că
poate trimite la sfarșit de lună un pachet cu „bunătăți” celor acasă și o
sumă de bani cu care să înceapă fundația la casa pe care doreste să și-o
construiască în România. Și acesta va fi primul pas spre pierderea
libertății adevarate.

Departe de locul natal, își va promite că se va întoarce acasă dupa

ce va scapa de datorii, după ce pruncii ajung la liceu sau își termină
facultatea, ori dupa ce va termina de construit o casă. O casă, neapărat
cu etaj, cu camere încăpătoare, cu gresie și faianță, pachet și termopane,
balcoane cu mușcate. Câți oare vor reuși să se bucure de căldura acelei
case? Când și cum, de vreme ce asta ar presupune întoarcerea în
România, acolo unde, în timp ce românii muncesc „afară” să își
construiască o casă, nimeni nu a facut nimic să aducă schimbarea în
societatea românească? Vom avea o casă cu etaj, dar unde vom munci
ca să o întreținem?

Viața în străinatate înseamnă traiul zilnic fără istorie, fără graiul

românesc, fără tradiție, fără simboluri, fără coordonate sufletești în care
să îți ancorezi singurătatea destinului. Casele sunt reci, căci cei care au
trecut înaintea ta nu au lasat nimic în urmă, decât mobilierul prost,
desperecheat, pe care gazda ți-l pune la dispoziție. Casele au în general
o istorie, au o viață, dar cele veșnic de închiriat sunt case oarecum
nefericite, asemeni unui copil orfan care a abandonat ideea că poate
exista o familie care sa îl dorească pentru toată viața. Ca străin, vei avea
nevoie să te reinventezi, sa îți rescrii sufletul aproape de la zero în acest
context social nou și atat de diferit de ceea ce îți imaginai. Va trebui să îți
ascunzi, în cotloanele cele mai îndepărtate ale sufletului, dorul de casă,
de acel „acolo unde m-am născut”, căci altfel te va mistui mai repede
decât îți imaginai.

Și va veni o zi, poate, în care vei descoperi că ești prins în capcana

unei dimensiuni pe care nici măcar nu o bănuiai: aceea dintre două lumi
total diferite, fără să te afli în niciuna dintre ele. Cei de acasă s-au
obișnuit cu bani și cadouri, și treptat chiar cu absența ta. Cei din țara în
care te afli te vor în stare de funcționare, apt de muncă până la epuizare,
căci așa i-ai obișnuit atunci când abia sosiseși. Iar tu descoperi că de fapt
nu mai ești nicăieri. Ai devenit doar o interfață între două dimensiuni total
diferite care au un singur punct comun: ființa ta. România, care are
nevoie de resursele tale financiare, și Italia, care are nevoie de resursele
tale fizice. Ajungi să devii precum un perpetuum mobile de vreme ce
nimic nu păstrezi pentru tine. Îți mai scoți dorul de casă din când ân când
de prin suflet, îi vorbești și îi promiți că „încă un an și plecăm acasă”,
îl ștergi un pic de praf și îl pui la loc în fugă, căci trebuie să pleci la
muncă. Și astfel, mai trece încă un an de negare a propriei ființe, a
propriei individualități, a propriei valori.

Nu te-ai întrebat niciodată, române: dacă am reușit noi să

supraviețuim atâția ani printre străini, departe de părinți, de familie, de
locul natal, chiar crezi că nu vom reuși să punem România asta a noastră
pe făgașul cel bun al istoriei? Străinătatea este aspră și neîndurătoare,
dar ne-a învățat și multe lucruri bune ce ar putea fi un nou start în propria
noastră casă.

Cred că pe poporul român nu l-a iubit cu adevărat nimeni, niciodata,

și tocmai de aceea românul nu știe să se aprecieze pe sine cu
obiectivitate: să își vadă bunele și relele, să își recunoască limitele și să
se respecte pe sine. Poate a venit timpul să schimbăm asta. Să ne
întoarcem acasă cât încă mai avem identitate națională, cât încă mai știm
cine suntem cu adevarat, cât încă mai avem zile să ne bucurăm de cei
dragi, de strada pe care este școala unde am învățat, de teii înfloriți din
fața casei, de castanele culese în joacă într-o plimbare de toamnă prin
parc, de zilele tihnite de sâmbătă și duminică, când făcem curat în casă
cu toți membrii familiei și unde toata lumea se aduna în jurul mesei
pentru prânz sau cină.

România e pustiită: sate cu case abandonate, orașe cu populație în

scădere, spații comerciale de închiriat dar rămase goale de ani de zile,
anunțuri cu locuri de muncă la care nu mai are cine să răspundă. Țara
pare o mamă bătrână pe care copiii ei necruțători au abandonat-o pentru
ca eră bolnavă, surdă și obosită de câte a pătimit o viață întreagă ca să-i
crească. Își poate reveni doar cu ajutorul nostru. Dacă o ajutăm pe ea, ne
ajutam pe noi, căci altfel toată agoniseala făcută cu trudă și tristețe prin
străini se va duce pe pustii, înghițită de „gaura neagra” a lacomiei
dihaniei care de ani buni continua să o siluiască: ciuma roșie.

Haideți să mergem acasă, să continuăm istoria locului de-acolo de

unde am lasat-o, să croim amintiri împreună pentru viitor, să punem „la
copt” bunul cu care ne-am întors de prin străini și să creștem împreună
cu România.

Cred că SACRIFICIUL are mai multe valențe. În trecut însemna să te

opui regimului comunist. Apoi, pentru o bună bucată de timp, a însemnat
să înduri greutatea traiului printre străini, departe de familie și de țară dar
pentru bunăstarea lor. Acum cred că a venit vremea când SACRIFICIUL
înseamnă, de fapt, asumarea responsabilității întoarcerii în țară,
înfruntarea greutăților de acolo pentru a readuce România în partea bună
a istoriei.

Fiecare dintre noi este o bucățică de Românie și bine ar fi ca acum,

la 100 de ani de la Marea Unire, să reîntregim țara întorcându-ne acasă
și să n-o lăsăm să piară. Că va fi de 1 Decembrie sau nu, asta nu are
importanță. Cred că este important să revenim acasă atâta vreme cât mai
avem unde reveni.

Cerul sa îi ocrotească pe români oriunde în lume s-ar afla, atâta

vreme cât vor reuși să fie buni și drepți, și să le dea înțelepciunea și
puterea de a reveni acasă, la patria mamă: România!

Foto copertă: Adevărul.ro