Adolf Hitler

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search

Adolf Hitler

Adolf Hitler în 1933

Date personale

Nume la
Adolf Hitler
naștere

Născut 20 aprilie 1889[1][2][3][4][5][6][7][8]

Braunau am Inn, Austria[9][10]

Decedat 30 aprilie 1945 (56 de

ani)[1][11][2][3][4][5][12][7][8]
Führerbunker, Berlin, Germania
Nazistă[13]

Părinți Alois Hitler[14]

Klara Hitler[14]

Frați și Ida Hitler[*][14]

surori Paula Hitler[*][14]
Gustav Hitler[*][14]
Edmund Hitler[*][14]
Otto Hitler[*][14]
Alois Hitler, Jr.[*][14]
Angela Hitler[14]

Căsătorit cu Eva Braun (c. 29 aprilie 1945)

Copii Jean Marie Loret

Cetățenie Austro-Ungaria
Republica de la Weimar
Austria Germană
Republica Austriacă
Germania Nazistă

Etnie german
Austrieci

Religie Lapsed Catholic[*]

Ocupație om de stat

Führer al Germaniei

În funcție
2 august 1934 – 30 aprilie 1945

Precedat de Paul von Hindenburg

(ca președinte)

Succedat de Karl Dönitz

(ca președinte)

Cancelar al Germaniei

În funcție
30 ianuarie 1933 – 30 aprilie 1945

Precedat de Kurt von Schleicher

Succedat de Joseph Goebbels

Premii Crucea de Fier (2 decembrie 1914)

Insigna Răniților[*] (1918)
Honorary citizen of Sankt
Andreasberg[*] (4 aprilie 1933)
honorary citizenship of Goslar[*] de
la Goslar
Collar of the Imperial Order of the Red
Arrows[*] (1937)
Ordinul Elefantului[*]
Insigna de aur a Partidului Nazist[*]
The Honour Cross of the World War
1914/1918[*]
Blood Order[*]
...mai multe...

Partid politic NSDAP

Ideologie nazism
 Alma mater Lambach Abbey[*]
Realschule de Linz[*]

Semnătură

Prezență online

Internet Movie Database

Modifică date / text

Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria – d. 30 aprilie 1945, Berlin) a fost un om
politic, lider al Partidului Muncitoresc German Național-
Socialist (NSDAP), cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut (Führer) al
Germaniei.
Ajuns la putere în 1933, Hitler, a transformat țara într-o dictatură monopartid bazată pe
ideologia totalitaristă și autoritaristă a național-socialismului. Politica sa expansionistă agresivă
este considerată principala cauză a izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, soldat cu pierderi
omenești colosale. De numele său sunt legate numeroase crime împotriva umanității, printre care
punerea în aplicare a unui plan naționalist și rasist de exterminare în masă a evreilor și altor
„indezirabili” din Europa, precum și lichidarea adversarilor politici din Germania. Hitler a fost ales
„omul anului” în 1938 de către revista americană Time.[15]

Cuprins

 1Viața timpurie
o 1.1Origini
 1.1.1Originea numelui
o 1.2Copilăria și tinerețea
 2În Primul Război Mondial
 3După Primul Război Mondial
 4Ideologia național-socialismului
 5Ascensiunea la putere
 6Antisemitismul
 7Prăbușirea celui de-al Treilea Reich
 8Moartea lui Hitler - varianta general acceptată
 9Sănătatea
 10Familia
 11Premiul Nobel pentru Pace
 12Referințe
 13Bibliografie
 14Lectură suplimentară
 15Legături externe

Viața timpurie
Origini
Tatăl lui Hitler, Alois Hitler, Sr. (1837–1903), a fost fiul ilegitim al Mariei Anna
Schicklgruber.[16] Deoarece în registrul baptist de natalitate nu era indicat numele tatălui său,
Alois și-a luat inițial numele de familie al mamei sale, Schicklgruber. În 1842 Johann Georg
Hiedler s-a căsătorit cu mama lui Alois, Maria Anna. După decesul ei din 1847 și al lui Johann
Georg Hiedler în 1856, Alois a fost crescut în familia fratelui lui Hiedler, Johann Nepomuk
Hiedler.[17] În 1876 Johann Georg Hiedler a fost menționat în registrul baptist de natalitate
(înregistrat ca Georg Hitler) drept tatăl lui Alois.[18][19] De atunci, Alois a preluat numele de
familie Hitler, scris și ca Hiedler, Hüttler sau Huettler[19].
Oficialul nazist Hans Frank a lansat zvonul că mama lui Alois ar fi fost angajată ca femeie de
serviciu în casa unei familii de evreidin Graz și că fiul de 19 ani al familiei, Leopold
Frankenberger, ar fi fost tatăl lui Alois.[20] Deoarece nimeni cu numele de familie Frankenberger
nu a fost înregistrat în Graz în acea perioadă și nu au fost găsite documente care să ateste
existența lui Leopold Frankenberger,[21] istoricii infirmă afirmația că tatăl lui Alois era
evreu.[22][23][24][25]
Originea numelui
Există două ipoteze:
- „Hitler” ar fi o derivație a vechiului nume „Hiedler”[26] care, la rândul său, conține termenul
bavarez și austriac „Hiedl” (curs subteran de ape, care inundă periodic pivnițele). Oamenii care
trăiau în preajma unui „Hiedl” erau numiți „Hiedler”.
- Numele ar proveni de la „Hütte” („colibă“).
Copilăria și tinerețea

Adolf Hitler (1890)

Adolf Hitler s-a născut la 20 aprilie 1889 în Braunau am Inn, în partea de vest a Austro-
Ungariei (în prezent în Austria), în apropiere de granița cu Imperiul German.[27] Adolf a fost al
patrulea din cei șase copii ai lui Alois Hitler și Klara Pölzl (1860–1907). Frații mai mari ai lui
Adolf—Gustav, Ida și Otto — au murit în copilărie.[28] La vârsta de trei ani, familia lui s-a mutat
în Passau, Germania.[29] Aici el a căpătat distinctivul accent bavarian, în locul celui austro-
german.[30][31][32] În 1894 familia lui s-a mutat la Leonding (lângă Linz), iar în iunie 1895, Alois s-a
retras pe un mic latifundiu din Hafeld, lângă Lambach, unde se ocupa de fermă și albine. Hitler a
absolvit Volksschule (o școală de stat) de lângă Fischlham.[33][34]
Eforturile lui Alois Hitler în menținerea fermei din Hafeld s-au soldat cu eșec și, drept urmare, în
1897 familia s-a mutat în Lambach. La vârsta de opt ani, Adolf lua lecții de cântat și cânta în corul
bisericesc.[35] În 1898 familia lui s-a reîntors definitiv în Leonding. Moartea fratelui său mai mic în
1900, Edmund (cauzată de pojar) l-a afectat profund pe Hitler.[36]
Alois a făcut o carieră de succes în serviciul vamal și a dorit ca fiul său să-i urmeze
calea.[37][38][39][40] Ignorând visul fiului de a termina o școală clasică și să devină artist, în
septembrie 1900, Alois l-a trimis pe Hitler la Realschule în Linz.[41] Ulterior, în Mein Kampf, Hitler
era să dezvăluie că intenționat a învățat prost la școală, sperând că tatăl său era să observe
aceasta și să-l lase să-și urmeze visul său.[42]
Ca și mulți alți germani din Austria, Hitler a început a dezvolta idei naționaliste germane încă din
tinerețe.[43] El și-a exprimat loialitatea doar față de Germania, disprețuind Monarhia
Habsburgică care se afla în declin și dominația ei asupra unui imperiu pestriț etnic.[44][45] Hitler și
prietenii săi foloseau salutul "Heil" și cântarea "Deutschlandlied" în loc de imnul imperial
austriac.[46]
După decesul neașteptat al lui Alois, pe 3 ianuarie 1903, succesul lui Hitler la școală s-a
deteriorat și mama sa i-a permis să plece.[47] El s-a înscris în Realschule din Steyr în septembrie
1904, unde comportamentul și performanțele sale au prezentat unele îmbunătățiri.[48] În 1905,
după ce a susținut repetat examenul final, Hitler a părăsit școala fără ambiții de continuare a
studiilor sau planuri clare pentru o carieră.[49]
Din 1905 Hitler s-a mutat la Viena. Timp de șase ani a dus o viață mizeră boemiană în cele mai
sărace cartiere ale orașului, singura sursă de venit fiindu-i ilustratele cu diferite clădiri din Viena,
pe care le picta și vindea în cafenele. Hitler a încercat să intre la Academia de Arte Frumoase din
Viena în 1907 și apoi în 1908, dar a fost respins de fiecare dată.[50][51]
Pe 21 decembrie 1907, mama lui Adolf moare de cancer la sâni, la vârsta de 47 de ani.
La Viena, Hitler a făcut cunoștință cu concepțiile extremiste pe care avea să le pună în aplicare
după ce a devenit cancelar al Germaniei. Printre precursorii ideologici, autori ai unor teorii și
discursuri șovine, antisemite, rasiste care l-au influențat au fost ideologul antisemit, rasist, ocultist
și escroc Jörg Lanz von Liebenfels, cavalerul Georg Ritter von Schönerer, liderul „Mișcării
Pangermane” (Alldeutsche Bewegung sau Alldeutscher Verband), o grupare politică naționalist-
șovină,[52] și primarul Vienei, Karl Lueger, fondatorul unui partid creștin de orientare virulent
antisemită.[53] Exasperat de ceea ce el, Hitler, percepea a fi văzut în Viena o „babilonie de rase”,
a emigrat în Germania, în mai 1914, stabilindu-se la München, pe care îl considera oraș „cu
adevărat german”.

În Primul Război Mondial

Adolf Hitler (primul din dreapta, șezând) alături de combatanți în timpul Primului Război Mondial (1915)

După izbucnirea Primului Război Mondial, Hitler s-a înrolat ca voluntar în armata germană.[54]
Hitler a fost combatant pe frontul de vest, în Franța și Belgia,[55] în regimentul bavarez Reserve,
în calitate de furier al regimentului.[56][54] A fost prezent la un număr de bătălii majore, între care
prima bătălie de la Ypres, Bătălia de pe Somme, Bătălia de la Arras și Bătălia de la
Passchendaele.[57] Hitler a fost de două ori decorat pentru vitejie. A primit Crucea de Fier de
clasa a doua în 1914[57] și Crucea de Fier de clasa întâi pe 4 august 1918 - o decorație acordată
foarte rar pentru un militar cu gradul de caporal (Gefreiter).[58][59] Pe 18 mai 1918, el a
primit Insigna „Pentru rănile suferite” (Verwundetenabzeichen).[60] Întrucât comandanții
regimentului au considerat că nu avea abilități de conducere, Hitler nu a fost promovat la rangul
de Unteroffizier („subofițer”).
Sarcinile lui Hitler la sediul central al regimentului i-au permis răgazuri pentru desen și pictură. A
avut contribuții grafice, de ilustrator, pentru o gazetă militară. În octombrie 1916, Hitler a fost rănit
în coapsa stângă, în timpul bătăliei de pe Somme.[61] El a petrecut două luni în spitalul
din Beelitz și s-a reîntors pe front pe 5 martie 1917.[62] Pe 15 octombrie 1918, a fost orbit
temporar de un atac cu iperită (gaz muștar) și a fost spitalizat în Pasewalk.[63] În timp ce se afla
aici, Hitler a aflat despre înfrângerea Germaniei,[64] care l-a șocat.[65]
Hitler a descris războiul drept „cea mai mare experiență a sa” și a fost lăudat de ofițerii săi pentru
vitejie.[66]
Amarul înfrângerii în război a început să-i modeleze ideologia lui.[67] Ca și alți naționaliști germani,
el credea în Dolchstoßlegende (mitul cuțitului înfipt în spate), care susținea că armata germană
"neînvinsă în câmpul de luptă", a fost „înjunghiată în spate” de marxiști și civili, mai târziu numiți
„criminalii din noiembrie”.[68]
Tratatul de la Versailles stipula că Germania urma să renunțe la mai multe din teritoriile sale și
să demilitarizeze Renania. Tratatul a impus sancțiuni economice și a perceput reparații grele de
război pentru țară. Mulți germani au perceput tratatul ca o umilire, în special articolul 231, care
declara Germania responsabilă pentru război.[69] Tratatul de la Versailles și condițiile economice,
sociale și politice din Germania de după război au fost ulterior exploatate de Hitler cu scop
politic.[70]

După Primul Război Mondial

Adolf Hitler alături de Erich Ludendorff și alți ințiatori ai puciului de la berărie

Articol principal: Puciul de la berărie.

După război, Hitler și-a schițat în minte ceea ce urma să devină național-socialismul. O gândire
bazată pe un antisemitism virulent și o concepție rasistă despre societate și a valorilor ei
(Volksgemeinschaft, „comunitatea etnică”). În 1919, era agent al departamentului politic al
armatei bavareze, din însărcinarea căruia a intrat în contact cu o formațiune politică radicală,
obscură, numită Partidul Muncitoresc German(Deutsche Arbeiterpartei,, abreviat DAP). Partidul
era, în ciuda numelui, de extremă dreaptă, ultranaționalist, antisemit și anticapitalist. Hitler s-a
înregimentat politic, devenind după câteva zile membru al comitetului executiv. Energia și talentul
oratoric l-au impus, încât Hitler, alături de fondatorul partidului, Anton Drexler, a formulat
programul politic în februarie 1922. A fost decisă totodată adoptarea unui nume nou: Partidului
Muncitoresc German Național-Socialist (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei,
abreviat NSDAP), uzual numit partid nazist. Astfel s-a deschis drumul ascensiunii spre putere al
lui Hitler.
Între 8-9 noiembrie 1923 Adolf Hitler a încercat, sprijinit de o grupă de susținători, să ajungă în
fruntea Germaniei printr-o lovitură de stat. Această tentativă nereușită a rămas în istorie sub
numele de "Puciul de la berărie", din pricina faptului că principalii complotiști au pus la cale planul
în berăria Bürgerbräukeller din München. Puciul (eșuat) a fost inspirat de „Marșul asupra Romei”,
reușit de Benito Mussolini în Italia (octombrie 1922). Arestat (împreuna cu alți complici) la 11
noiembrie 1923, Hitler a fost judecat pentru trădare și condamnat la cinci ani detențiune, dintre
care a executat însă numai nouă luni în închisoarea din Landsberg am Lech, Bavaria. Aici a scris
celebra sa carte "Mein Kampf".
Hitler admirase de mult timp Germania și, în timpul primei conflagrații mondiale, a devenit un
naționalist german. Cetățenia germană a obținut-o însă abia în 1932. A fost elogiat pentru vitejie
pe front de comandantul său. Capitularea Germaniei în noiembrie 1918 a reprezentat pentru
Hitler, ca și pentru cercuri largi germane de orientare conservatoare și ultraconservatoare, un
șoc. Aidoma multor naționaliști, Hitler a crezut ferm în „legenda înjunghierii pe la spate”
(Dolchstoßlegende), care, în esență, acredita ideea că acea capitulare ar fi fost opera forțelor
politice de stânga, de orientare marxistă. În jargonul extremiștilor de dreapta, precum și al lui
Hitler și al național-socialiștilor (naziștilor), oamenii politici germani care s-au decis pentru
capitulare în Primul Război Mondial și pentru abolirea monarhiei în Germania, îndeosebi social-
democrații, au fost porecliți „criminalii din Noiembrie”(Novemberverbrecher).

Ideologia național-socialismului
Articol principal: Mein Kampf.
Ideologia nazismului s-a bazat inițial pe idei preluate de la unii teoreticieni rasiști care, la
sfârșitul secolului al XIX-lea, lansaseră conceptele rasa ariană, puritate rasială. Conform acelor
idei, omenirea ar fi fost alcătuită în baza unei ierarhii valorice a raselor, iar viața reprezenta numai
„supraviețuirea adaptabililor”. Poporul german era considerat superior, parte din „rasa ariană” și îi
revenea sarcina de a menține puritatea rasei și de a subordona rasele
inferioare: evreii, țiganii, slavii și rasele de culoare. Hitler considera comunitatea evreiască drept
un cancer care distrugea trupul Germaniei.
Slăbită de efectele Primului Război Mondial, cât și de condițiile foarte grele de despăgubiri de
război impuse prin Tratatul de la Versailles, Germania a intrat într-o criză economică gravă.
Firava democrație (Republica de la Weimar) nu îi putea face față, populația devenind din ce în ce
mai pauperizată și nemulțumită. După o scurtă redresare, situația s-a agravat din nou prin
declanșarea în 1929 a crizei economice mondiale. Numărul șomerilor a ajuns la circa șase
milioane. Pentru evoluția ulterioară, puterile învingătoare în Primul Război Mondial nu au fost
capabile să înțeleagă că o țară umilită nu putea fi pol de stabilitate. Condițiile impuse Germaniei,
ca reparații de război, nu aveau cum să fie acceptate de o populație flămândă, sătulă de război,
dar foarte mândră. Efectele s-au dovedit fatale. Din această situație, mișcarea nazistă, condusă
de Hitler, a reușit să obțină un capital politic important prin voturile care i-au fost acordate, până
în 1932.

Ascensiunea la putere

Adolf Hitler în 1933

Încă de la începutul carierei sale politice Hitler a fost conștient de capacitatea de influență a
propagandei. În aprilie 1930 l-a desemnat pe Joseph Goebbels ca șef al aparatului
de propagandă pe tot teritoriul Germaniei. Naziștii au folosit cu succes noile tehnici moderne de
îndoctrinare și propagandă, afișele electorale și radioul, în toată perioada dintre puciul lui Hitler
eșuat în München (1923) și acapararea puterii de stat în 1933. Au fost închiriate avioane și
automobile de lux pentru deplasarea mai rapidă a lui Hitler în cât mai multe locuri, în cadrul
campaniilor electorale. În cele din urmă naziștii au obținut rezultatele scontate în alegerile din
1930 și din iulie 1932 (dar procentajul obținut în alegerile pentru reichstag din 6 noiembrie 1932
s-a diminuat). Reprezentarea mare în parlamente a partidului nazist, mai ales după 1930, a avut
printre cauze slaba prezentare a electoratului la urne, starea economică gravă cauzată de marea
criză economică (cu peste șase milioane de șomeri), precum și politica deflaționistă cu care
guvernul cancelarului Heinrich Brüning (1930-1932) a reacționat la criza economică, amplificând-
o. Succesul obținut de partidul nazist la alegerile din vara lui 1932, după care naziștii au format
cel mai mare grup parlamentar în Reichstag după grupul social-democrat, l-a încurajat pe Hitler
să nu accepte altă funcție decât cea de cancelar. Negocierile dintre Hitler și președintele
Hindenburgvizând formarea guvernului nu au dus la nici un rezultat. Au urmat câteva luni de
instabilitate politică până la 30 ianuarie 1933, când Hitler a fost numit în funcția de cancelar. Din
noul guvern făcea parte și Franz von Papen, cancelar între 1 iunie și 17 noiembrie 1932, care
participase împreună cu generalul Kurt von Schleicher, cancelar între 4 decembrie 1932 și 28
ianuarie 1933, la aranjamentul din culise, acceptat de președintele Hindenburg, pentru
însărcinarea lui Hitler cu formarea guvernului.
În scurt timp naziștii au preluat toate funcțiile de conducere, atât în parlamentul central
(Reichstag) și cele regionale, cât și în economie. În martie 1933 Hitler s-a hotărât să propună
noului parlament Legea de împuternicire (Ermächtigungsgesetz), care prevedea înlăturarea
procedurilor și legislației parlamentare și transferul puterii depline cancelarului și guvernului său,
prin asumarea de prerogative dictatoriale. Cu ajutorul mulțimii adunate în stradă și a terorii
instaurate de „Batalioanele de Asalt” sau SA (Sturmabteilung) și a celeilalte organizații
paramilitare, SS (Schutzstaffel, „Eșalonul de protecție”), legea a fost adoptată cu 444 de voturi
favorabile și 94 contra. S-a deschis astfel calea spre dictatura totalitară.

Antisemitismul
Holocaust

Parte a: Istoriei Germaniei,Istoriei Europei și Istoriei evreilor

Responsabilitate[arată]

Politici antisemite[arată]

Victime[arată]

Ghetouri[arată]

Atrocități[arată]

Lagăre[arată]
 Rezistența[arată]

Urmări[arată]

Liste[arată]

Resurse[arată]

Comemorare[arată]

 v
 d
 m

Benito Mussolini (stânga) și Adolf Hitler

Axiomele ideologice ale nazismului au fost superioritatea rasială ariană și antisemitismul. Ura
profundă față de evrei a fost tema dominantă a carierei politice a lui Hitler. S-a speculat foarte
mult pe seama motivelor, dar nimeni nu a putut găsi un răspuns satisfăcător. Cea mai plauzibilă
explicație o oferă Geoff Layton în lucrarea „Germania: Al Treilea Reich, 1933-1945”:
„Hitler a fost produsul, și nu creatorul unei societăți deja infestate. În orice caz, ar fi eronat
să-l considerăm un antisemit oarecare. Ura față de evrei era obsesivă și vindicativă și i-a
influențat întreaga filosofie politică. Că el a fost în stare să o pună în practică, nu poate fi
explicat decât prin circumstanțele specifice ale Germaniei postbelice: umilința suferită la
Versailles și problemele grave de ordin socio-economic dintre anii 1918-1923 și 1929-
1933. Într-o asemenea situație, Hitler a fost în măsură să exploateze existența unei
ostilități latente împotriva evreilor și să o transforme într-o politică radicală a urii.”
Oricâte explicații s-ar încerca, faptele și cifrele sunt covârșitoare: numărul oamenilor ce au
căzut victime politicii hitleriste este îngrozitor. Șase milioane de evrei au fost exterminați în
lagărele morții de la Auschwitz, Chełmno, Majdanek, Treblinka și în ghetoul din Varșovia.
Pretinsa superioritate rasială ariană a fost introdusă de Hitler în mod treptat, tocmai pentru a
amăgi opinia publică internațională. La 15 septembrie 1935 au fost adoptate primele legi
rasiale, cunoscute ca Legile de la Nürnberg. Aceste legi prevedeau că cetățenia germană
putea fi deținută numai de persoanele de origine germană; de asemeni, au fost interzise
căsătoriile mixte dintre evrei și etnicii germani precum și relațiile extraconjugale mixte. La 9
noiembrie 1938 au fost adoptate măsuri antisemite fizice prin programul generalizat în
toată Germania. În „noaptea pogromului” (Kristallnacht) au fost distruse case, magazine
evreiești și sinagogi; peste o sută de evrei au fost omorâți și circa 20.000 trimiși în lagăre de
concentrare. Punctul culminant al acestor crime antisemite a fost atins la Conferința de la
Wannsee, în cadrul căreia înalți funcționari de stat din partidul nazist și guvern au decis
"Soluția finală în chestiunea evreiască", la cererea expresă a lui Hitler.

Prăbușirea celui de-al Treilea Reich

Împingerea Germaniei în război a fost, de fapt, primul semn al începutului sfârșitului lui Hitler.
Cu toate victoriile remarcabile de început dintre anii 1939-1941, Hitler și conducerea militară
a Germaniei au făcut marea greșeală de a-și subestima inamicii, Marea Britanie și Uniunea
Sovietică, precum și greșeala de a începe un război pe două fronturi cu aceste două puteri.
Orbit de succesele înregistrate de „războiul fulger” (Blitzkrieg), Hitler a dat
semnalul Operațiunii Barbarossa, care prevedea invadarea Uniunii Sovietice printr-o
campanie rapidă, înainte de venirea iernii. Invazia a început la 22 iunie 1941. Hitler primește
o nouă lovitură în luna decembrie a aceluiași an prin intrarea în război a Statelor Unite ale
Americii. Înverșunarea sovieticilor, noroiul, apoi nămeții și frigul iernii au oprit înaintarea
Germaniei. Hitler a rămas convins că victoria finală era posibilă, ceea ce dovedește că-și
pierduse clarviziunea militară ce îl caracterizase la începutul războiului. În 1943, armata
germană se afla în defensivă, pierzând inițiativa și, treptat, toate visurile lui Hitler s-au sfârșit,
lăsând în urmă o Europă distrusă și cincizeci de milioane de victime.

Moartea lui Hitler - varianta general acceptată

Prima pagină a ziarului american Stars & Stripes (2 mai 1945)

La 30 aprilie 1945, în timpul ultimelor lupte grele în Berlin, pe când trupele sovietice se aflau
la mică distanță de cancelaria Reich-ului, Hitler s-a sinucis.[71][72][73][74] Trupul lui și cel al Evei
Braun (cu care se cununase în ziua precedentă și care s-a sinucis simultan) au fost depuse
în craterul unei bombe,[75][76] stropite cu benzină de către Otto Günsche și alte ajutoare
din Führerbunker și li s-a dat foc[77] când Armata Roșie se apropia și continuau
bombardamentele.[78] Înainte de a se sinucide, Hitler își otrăvise câinele pentru a testa otrava.
La 2 mai Helmuth Weidling a capitulat și a predat Berlinul necondiționat sovieticilor. Când au
ajuns la cancelarie, forțele sovietice au găsit trupul lui Hitler și au efectuat o autopsie folosind
amprente dentare pentru identificare. Rămășițele lui Hitler și ale Evei Braun au fost îngropate
în secret de SMERȘ (organizația rusă „Smert Șpionam”) la sediul acesteia din Magdeburg.
Potrivit Serviciului Federal Rus de Securitate, un fragment de craniu uman păstrat în arhivele
sale și expus într-o expoziție din anul 2000 provine din rămășițele pământești ale lui Hitler.
Totuși, autenticitatea craniului este pusă sub semnul întrebării de mai mulți istorici și
cercetători.[79]
În mai 1945 Germania era complet ruinată, și nicidecum o „Germanie mare” în stare să
distrugă Rusia bolșevică sau să creeze o nouă ordine mondială bazată pe supremația așa-
numitei rase „ariene”.

Sănătatea
Diverși cercetători au sugerat că Hitler ar fi suferit de boli ca sindromul de intestin
iritabil, leziuni cutanate, aritmie cardiacă, ateroscleroză,[80]boala
Parkinson,[81][82] sifilis,[82] și acufenă (tinitus).[83] Într-un raport pregătit în 1943 pentru Oficiul
de Servicii Strategice, Walter C. Langerde la Universitatea Harvard l-a descris pe Hitler ca
fiind un „psihopat neurotic”.[84] În cartea sa din 1977, The Psychopathic God: Adolf Hitler,
istoricul Robert G. L. Waite a propus teoria că Hitler ar fi suferit de tulburări de
personalitate borderline.[85] Istoricii Henrik Eberle și Hans-Joachim Neumann consideră că în
timp ce Hitler suferea de un număr de boli, inclusiv boala Parkinson, el nu s-a confruntat cu
iluzii patologice și a fost întotdeauna pe deplin conștient și responsabil pentru deciziile
luate.[86][87] Teoriile despre starea medicală a lui Hitler sunt greu de dovedit și a pune prea
mult accent pe ele poate avea efectul de atribuire a multor evenimente și consecințe din
timpul celui de-al Treilea Reich la sănătatea unui singur individ.[88] Kershaw consideră că este
mai bine să se ia o vedere mai largă, în ansamblu a istoriei Germaniei prin examinarea
faptului că forțele sociale au dus la instaurarea celui de-al Treila Reich și politicile sale, decât
să se caute explicații înguste pentru Holocaust și Al Doilea Război Mondial bazate pe o
singură persoană.[89]
Hitler urma o dietă vegetariană.[90] Bormann avea o seră lângă reședința Berghof (de
lângă Berchtesgaden) pentru a asigura aprovizionarea constantă cu fructe și legume
proaspete pentru Hitler pe întreaga durată a războiului.[91] Hitler evita consumul de alcool în
public. El a servit ocazional bere și vin în cercuri private, dar a renunțat la băut din cauza
adăugării de greutate în 1943.[92] În cea mai mare a vieții sale, Hitler a fost un nefumător, dar
a fumat puternic în tinerețe (câte 25-40 de țigări pe zi). În cele din urmă el a renunțat la
fumat, considerând obiceiul „o risipă de bani”.[93] Hitler a început să
folosească amfetamină ocazional după 1937 și a devenit dependent de ea către sfârșitul
anului 1942.[94] Speer atribuia uzului de amfetamină creșterea numărului de decizii inflexibile
ale lui Hitler (de exemplu, rareori permițând retrageri militare).[95]
Având prescrise 90 de medicamente în timpul anilor de război, Hitler lua multe pastile în
fiecare zi pentru problemele cronice de stomac și alte boli.[96] El suferea de perforație a
timpanului⁠(en) în urma exploziei de bombă de la atentatul de la 20 iulie 1944 asupra sa, și a
avut 200 de așchii de lemn extrase din picioare.[97] În unele secvențe video, Hitler este
înfățișat cu mâna stângă tremurând. Medicul personal al lui Hitler, Theodor Morell, l-a tratat
pe Hitler cu un drog care era frecvent prescris în 1945 pentru boala Parkinson. Ernst-Günther
Schenck și alți câțiva medici care l-au văzut pe Hitler în ultimele săptămâni ale vieții sale, de
asemenea au format un diagnostic al bolii Parkinson.[96][98][87]
O altă suferință a lui Hitler era criptorhidismul, adică acesta avea, din naștere, un
singur testicul, fapt consemnat în noaptea de 11 spre 12 noiembrie 1923 de Josef
Brinsteiner, medicul penitenciarului, cu ocazia arestării lui Hitler în urma puciului nereușit, și
ascuns cu grijă în timpul regimului instaurat de el.[99]

Familia
 Hitler și Eva Braun în 1942

Hitler și-a creat o imagine publică de celibatar fără viață privată, dedicat complet misiunii sale
politice și națiunii.[100][101] Din anul 1929 el a trăit în concubinaj cu Eva Braun, cu care s-a
căsătorit în aprilie 1945, în ajunul sinuciderii [102],[103] În septembrie 1931, nepoata sa, Geli
Raubal s-a sinucis cu pistolul lui Hitler în apartamentul lui din München.[104] Paula Hitler,
ultimul membru viu al familiei lui Adolf Hitler a murit în 1960.[105]
Cel mai apropiat descendent al lui Hitler a fost Alois, nepotul lui Adolf William Patrick Hitler,
care a locuit împreună cu soția sa, Phyllis, în Long Island, New York, și-a schimbat numele
de familie și a avut patru fii. De-a lungul anilor, diverși reporteri de investigație au încercat să
găsească alte rude îndepărtate ale Führer-ului. Multe sunt acum presupuse a-și trăi viața în
umbră schimbându-și numele lor de familie.

 Klara Pölzl, mama

 Alois Hitler, tatăl[106]
 Alois Hitler junior, frate vitreg
 Angela Hitler Raubal, soră vitregă
 Bridget Dowling, soră
 Eva Braun, amantă și apoi soție
 Geli Raubal, nepoată (fiica Angelei Hitler-Raubal)
 Gretl Braun, cumnată (soră a Evei Braun)
 Heinz Hitler, nepot (luat prizonier de sovietici)
 Hermann Fegelein, cumnat (soțul surorii Evei Braun)
 Ilse Braun, cumnată (soția lui Fegelein)
 Johann Georg Hiedler, bunic prezumtiv (sau unchi)
 Johann Nepomuk Hiedler, străbunic prezumtiv (sau unchi)
 Leo Raubal junior, nepot
 Maria Schicklgruber, bunică
 Paula Hitler, soră
 William Patrick Hitler, nepot (unul dintre cei trei fii ai lui Alois junior; combatant în armata
americană în al doilea război mondial, împotriva Germaniei)

Premiul Nobel pentru Pace

Printr-o scrisoare din 27 ianuarie 1939, adresată Comitetului Norvegian pentru
Acordarea Premiului Nobel pentru Pace, parlamentarul social-democrat suedez Erik Brandt îl
nominaliza pe Adolf Hitler pentru acordarea acestui premiu. Calitatea sa de „pacifist” era
justificată prin faptul că „în aceste momente critice în mod voit nu a lăsat armele să
vorbească, deși ar fi avut puterea să pornească un război mondial”. Nominalizarea, care a
stârnit proteste vehemente în Suedia, a fost retrasă după câteva zile. Erik Brandt a explicat
gestul său ca o ironie în urma nominalizării primului ministru britanic Neville Chamberlain la
acest premiu, pentru „modul în care în care a evitat izbucnirea unui război mondial după
anexarea de către Hitler a Sudetenland, consfințită prin Acordul de la München”.[107]