Consiliul European

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Această pagină se referă la reuniunea șefilor de stat și de guvern din UE denumită Consiliul European. A nu se
confunda cu Consiliul Europei, o organizație independentă de UE sau cu Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de
Miniștri). .
Consiliul European este o instituție a Uniunii Europene. Este format din liderii de stat sau de
guvern ai statelor membre ale Uniunii, Președintele Comisiei Europene și Președintele Consiliului
European, actualmente Donald Tusk. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și
Politică de Securitate, actualmente Federica Mogherini, participă de asemenea la întruniri fără drept
de vot.[1]

Deși Consiliul European nu are nici o putere legislativă oficială, aceasta este învestit în temeiul
Tratatului de la Lisabona[2], cu definirea "direcțiilor și priorităților politicilor generale" ale Uniunii.
Este organismul strategic al Uniunii (cel care rezolva crizele), acționând ca o președinție colectivă a
UE.[3]

Reuniunile Consiliului European sunt prezidate de către președintele său și au loc cel puțin de 4 ori
pe an, de obicei, în clădirea Justus Lipsius, sediul central al Consiliului Uniunii Europene din
Bruxelles.[4][5][6] Înființat 1961 (informal)
2009 (oficial)
Consiliul European a fost înființat ca un organism informal în 1974, a devenit o instituție oficială a Tip Președinția colectivă a UE
UE în 2009, când Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare. Președinte Donald Tusk
Sediu Clădirea Europa, Bruxelles
Website www.european-
council.europa.eu (http://ww
Cuprins w.european-council.europa.
eu)
Istoric
Componența și funcțiile
Compoziția
Reuniunile Eurozonei
Președintele Consiliului European
Membri
Partide politice
Sediul și reuniunile
Cabinetul președintelui
Vezi și
Note

Istoric
Primul summit al șefilor de stat sau de guvern al statelor UE aveau loc în februarie și iulie 1961 ( în
Paris și Bonn). Acestea erau summit-uri informale a liderilor Comunității Europene și au fost Uniunea Europeană
inițiate din cauza resentimentelor președintelui francez Charles de Gaulle față de instituțiile
supranaționale (Comisia Europeană) care dominau procesul de integrare. Primul summit important
a fost ținut după plecarea lui Charles de Gaulle la Haga în 1969, unde a s-a ajuns la un acord
referitor la admiterea Marii Britanii în Comunitate și inițierea de politici de cooperare în afacerile
externe (Cooperarea Politică Europeană) ducând integrarea peste obiectivele economice.[1][7]
Acest articol face parte din seria

Reuniunile au fost formalizate în perioada dintre 1974 și 1988. La reuniunea din decembrie 1974 Politica și Guvernanța
ținut la Paris, urmând o propunere a președintelui francez Valery Giscard d'Estaing s-a convenit că Uniunii Europene
este necesară o implicare politică în „scaunul gol al crizei” și al problemelor economice.
PrimulConsiliu European, așa cum a devenit cunoscut, a avut loc la Dublin în 10-11 martie 1975 în
timpul primei președinții Irlandeze a Consiliului Uniunii Europene. În 1987, Consiliul a fost inclus
în tratate pentru prima dată (Actul Unic European) iar rolul lui a fost definit pentru prima dată în
Tratatul de la Maastricht. La început aveau loc doar două întruniri pe an, în prezent având
loc în medie șase Consilii Europene pe an. Sediul Consiliului a fost stabilit în 2002 la
Bruxelles. Pe lângă întrunirile obișnuite ale Consiliului European, au loc și întruniri
extraordinare, ca de exemplu cel din 2001 când Consiliul European s-a întrunit pentru a
oferi un răspuns atacurilor de la 11 septembrie sau întrunirea extraordinară din 2011
pentru a stabili un răspuns la criza datoriilor suverane.[1][7] Unele dintre întrunirile
Consiliului European sunt văzute de unii ca puncte de cotitură în istoria Uniunii
Europene. Ca de exemplu:

Câteva întâlniri ale Consiliului European care au fost considerate de unii ca fiind
momente de răscruce în istoria Uniunii Europene[1] Un tradițional grup pentru poza de familie, aceasta
a fost făcută în palatul regal din Bruxelles în timpul
1969, Haga: Politica externă și extinderea. președinției belgiene din 1987.
1974, Paris: Crearea Consiliului
1985, Milano: Inițierea Conferinței Interguvernamentale ce va duce la Actul
Unic European
1991, Maastricht: Acordul pentru Tratatul de la Maastricht

1993, Copenhaga: Definirea Criteriilor de la Copenhaga

1997, Amsterdam: Acordul pe Tratatul de la Amsterdam
1998, Bruxelles: Selectarea statelor membre care vor adopta euro
1999, Koln: Declarația pentru forțele militare[8]
1999, Tampere: Reforma instituțională
2000, Lisabona: Strategia Lisabona
2002, Copenhaga: Acordul privind extinderea din mai 2004
2007, Lisabona: Acordul pe Tratatul de la Lisabona Consiliul European a semnat Tratatul de la
2009, Bruxelles: Numirea Președintelui Consiliului și a Înaltului Reprezentant Lisabona în 2009
2010, Bruxelles: Facilitatea Financiară Europeană pentru Stabilitate
2011, Bruxelles: Acordul incipient pentru Pactul Fiscal
Așadar, Consiliul European a existat dinainte de a câștiga statut oficial ca instituție a Uniunii Europene o
dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Astfel, articolul 214(2) din Tratatul de la
Maastricht acorda (înainte de a fi amendat de Tratatul de la Lisabona) „Consiliului, întrunit în formatul
șefilor de stat și de guvern și acționând cu o majoritate calificată numește persoana ce va ocupa funcția
de Președinte al Comisiei Europene. Aceasta fiind prima menționare oficială a Consiliului European în
tratate. Articolul 15 din Tratatul pentru Uniunea Europeană (amendat de Tratatul de la Lisabona)
introducând termenul „Consiliul European ca un substitut al frazei „Întâlnirile Consiliului (Uniunii
Europene) în formatul șefilor de stat și de guvern”, care era folosit în tratate înainte pentru a denumi
acest organism.[9]

Tratatul de la Lisabona a acordat Consiliului European personalitate legală și a făcut Consiliul o

Președintele Herman Van Rompuy
instituție distinctă față de (obișnuitul) Consiliu al Uniunii Europene (cunoscut și ca Consiliul de Miniștri) (stânga), alături de Barosso, cu
și a creat funcția permanentă de președinte al Consiliului.[10] Deși Consiliul Uniunii Europene și-a mandat de la 1 decembrie 2009-1
menținut sistemul de prezidenție rotativă, Consiliul European a creat un nou sistem de desemnare a unei decembrie 2014
persoane (fără a fi șef de stat sau de guvern) pentru a îndeplini funcția de Președinte pentru doi ani și
jumătate. Ca urmare a ratificării tratatului în decembrie 2009, Consiliul European l-a ales pe premierul belgian Herman Van Rompuy ca prim președinte
permanent.[11]

Din 1 decembrie 2014 președinte al Consiliului European este Donald Tusk, fost premier al Poloniei.

Componența și funcțiile
Consiliul European este o instituție oficială a Uniunii Europene, menționat în Tratatul de la Lisabona ca un organism care „va acorda Uniunii impulsurile
necesare pentru a se dezvolta”. În esență, Consiliul definește agenda politică a Uniunii Europene și este considerat de unii ca fiind motorul integrării
europene. Face asta fără a avea puteri formale, ci doar de influența de a fi compus din liderii naționali. Pe lângă producerea impulsurilor necesare
dezvoltării Uniunii, Consiliul și-a dezvoltat și viitoare roluri, precum „a rezolva problemele nerezolvate în discuții la nivel inferior”, până la politică
externă - acționând în exterior ca „un șef de stat colectiv”, „ratificând formal documente importante” și „implicându-se în negocierea schimbărilor din
tratate”.[7][12]

Având în vedere că instituțiile sunt compuse din liderii naționali, acesta adună puterea executivă din statele membre și are așadar o mare influență în
domeniile politice ale Uniunii, precum cea a politicii externe. Exercită de asemenea puterea de desemnare, desemnând președintele Consiliului,
Președintele Comisiei Europene, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate și Președintele Băncii Centrale
Europene. Mai mult, Consiliul European influențează planurile juridice, compoziția comisiei, lucruri referitoare la organizarea președinției rotative a
consiliului, suspendarea drepturilor de membru și schimbarea sistemului de vot prin Clauza Passerelle. Deși Consiliul European nu are puteri legislative,
sub procedura de urgență, un stat învins la vot în Consiliul de Miniștri poate transmite spre votare legislația către Consiliul European.[10][13][14] Având
putere peste organismele executive supranaționale ale UE, alături de alte puteri, Consiliul European a fost deschis de unii ca fiind „cea mai mare
autoritate” a Uniunii.

Compoziția
Consiliul European este format din liderii de stat sau de guvern a statelor membre, alături de Președinte și de Președintele Comisiei (fără drept de vot). De
regulă la întâlniri participau si miniștrii de externe naționali, iar Președintele Comisiei era acompaniat de un alt membru al Comisiei. Totuși, o dată cu
intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, această situație a încetat, având în vedere că mărimea organismului a devenit destul de mare, o dată cu
aderarea noilor state la Uniune.[1][5][12]

Întâlnirile pot include si alți invitați, precum Președintele Băncii Centrale Europene, dacă este necesar. Secretarul General al Consiliului participă și este
responsabil pentru organizarea ședinței precum și de minuta ședinței. Președintele Parlamentului European participă de asemenea pentru a acorda
discursul de deschidere arătând poziția Parlamentului European înainte ca dezbaterile să înceapă.[1][5][12]

Pe lângă asta, negocierile includ si un număr mare de persoane care „lucrează în spatele scenei”. Multe dintre aceste persoane, totuși nu pot participa la
ședințe, cu excepția a doi delegați pentru fiecare stat care să transmită mesaje. La apăsarea unui buton, membrii pot chema pentru sfătuire un
Reprezentant Permanent din „Grupul Antici” dintr-o cameră adiacentă. Grupul este format din diplomați și asistenți care strâng informațiile și solicitările.
Sunt necesari de asemenea și interpreți, având în vedere că membrilor le este permis să vorbească în limba proprie.[1]

Consiliul European din martie 2011, Bruxelles.

Din moment ce compoziția nu este definită precis, unele state au probleme în a decide cine să participe la ședințe din cauza divizărilor considerabile a
puterii executive.[15] Probleme au apărut în Polonia unde Președintele Poloniei și Primul Ministru al Poloniei erau din diferite partide politice și avea
viziuni diferite asupra politicii externe ca răspuns la criză. A fost și cazul României care în perioada 2007-2008 au existat disensiuni între Președintele
Traian Băsescu și Primul Ministru Călin Popescu Tăriceanu[16]

Reuniunile Eurozonei
Au avut loc un număr de întâlniri ad-hoc a șefilor de stat sau de guvern ai zonei euro în 2010 și 2011 pentru a dezbate criza debitelor suverane. În
octombrie 2011 s-a ajuns la un acord să existe două întâlniri pe an (plus alte întâlniri dacă este nevoie). Acesta, în mod normal ar trebui să aibă loc la
sfârșitul Consiliului European și în același format (condus de Președintele Consiliului European și incluzând-ul pe Președintele Comisiei). dar în esență
era restricționat la (momentan 17) șefii de stat sau de guvern ai statelor care au moneda euro.
Președintele Consiliului European
Președintele Consiliului European, în acest moment Donald Tusk din Polonia, este ales pentru un mandat de doi ani și jumătate care poate fi reînnoit o
dată. Rolul președintelui Consiliului nu este echivalentul unui șef de stat ci doar primus inter pares (primul printre egali) alături de ceilalți șefi de stat
europeni. Președintele în funcție are ca principale atribuții pregătirea și conducerea ședințelor Consiliului și nu are nici o putere executivă alta decât cea
de a reprezenta uneori Uniunea în străinătate. Președintele trebuie să răspundă Parlamentului European după fiecare întâlnire a Consiliului European.[12]

Funcția a fost creată de Tratatul de la Lisabona și a fost un subiect de dezbatere cu privire la rolul exact si atribuțiile pe care le va avea.[12] Înainte de
Tratatul de la Lisabona, președinția era exercitată rotativ la fel ca sistemul de prezidenție rotativă a Consiliului Uniunii Europene.

Membri
Cu excepția președinților de state, a statelor germanofone și a oficialilor europeni, cei mai mulți membri ai Consiliului European au titlul sau apelativul
de „Prim Ministru” datorită faptului că democrațiile parlamentare sunt predominante în Europa. Cu toate acestea, în țările lor de origine pot avea titluri
sau apelative informale diferite, ca de exemplu cea de „Președinte al Guvernului” sau „Ministru de stat”. Președintele Consiliului European și
Președintele Comisiei sunt membrii ai Consiliului, dar nu au drept de vot. Conform tratatelor, Înaltul Reprezentant participă la Consiliul European, dar
formal nu este un membru și deci nu are drept de vot.
 Procent din
State
Reprezentant Imagine
Memebre
Titlu Partid politic Membru din Voturi[a 1] totalul
populației[a 1]

Președinte Partidul Popular European

Donald Tusk Președinte 1 decembrie 2014
Fără drept de Național: Platforma Civică (PO)
vot
Comisia
Partidul Popular European
Jean-Claude Reprezentant
Președinte Național: Partidul Popular 1 noiembrie 2014
Juncker fără drept de
Creștin Social (CSV)
vot

Partidul Socialiștilor
Werner Austria Europeni
Cancelar Federal 2 decembrie 2008 10 1,68%
Faymann Național: Partidul Social-
Democrat Austriac (SPÖ)

Alianța Liberalilor si
Democraților pentru
Charles Belgia Prim Ministru Europa 11 octombrie 2014 12 2,21%
Michel
Național: Mișcarea Reformator
(MR)
Partidul Popular European
Boiko Borisov Național: Centățenii pentru
Bulgaria Prim Ministru 7 noiembrie 2014 10 1,43%
Бойко Борисов Dezvoltarea Europeană a
Bulgariei (GERB)

Partidul Socialiștilor
Zoran Președintele Europeni
Croația 1 iulie 2013 7 0,84%
Milanović Guvernului Național: Partidul Social
Democrat al Croației (SDP)

Nicos
Partidul Popular European
Anastasiades Cipru Președinte Național: Adunarea Democrată 28 februarie 2013 4 0,17%
Νίκος
(DISY)
Αναστασιάδης

Partidul Socialiștilor
Bohuslav Cehia Președintele Europeni
29 ianuarie 2014 12 2,07%
Sobotka Guvernului Național: Partidul Social
Democrat Ceh (ČSSD)

Alianța Liberalilor si
Lars Løkke Ministru de Democraților pentru
28 iunie 2015 7 1,11%
Rasmussen Danemarca Stat[a 2] Europa
Național: Venstre

Alianța Liberalilor si
Democraților pentru
Taavi Rõivas Estonia Prim Ministru Europa 26 martie 2014 4 0,26%
Național: Partidul Reformist
Eston (RE)
Alianța Liberalilor si
Democraților pentru
Juha Sipilä Finlanda Prim Ministru Europa 29 mai 2015 7 1,07%
Național: Partidul Centrist din
Finlanda (Kesk.)

Partidul Socialiștilor
François Franța Președinte Europeni 15 mai 2012 29 12,98%
Hollande
Național: Partidul Socialist (PS)

Partidul Popular European

Angela
Cancelar Federal Național: Uniunea Creștin 22 noiembrie 2005 29 15,92%
Merkel Germania
Democrată (CDU)

Partidul Stângii Europene

Alexis Tsipras Grecia Prim Ministru Național: Coaliției Stângii 26 ianuarie 2015 12 2,17%
Αλέξης Τσίπρας
Radicale (SYRIZA)

Ministru- Partidul Popular European

Viktor Orbán
Ungaria Național: Uniunea Civică 29 mai 2010 12 1,95%
Orbán Viktor Președinte[a 2]
Maghiară (Fidesz)

Enda Kenny Irlanda Taoiseach[a 3] Partidul Popular European 9 martie 2011 7 0,91%
Éanna Ó Național: Fine Gael (FG)
Cionaoith
 Partidul Socialiștilor
Președintele
Paolo Italia Europeni
Consiliului 11 decembrie 2016 29
Gentiloni Național: Partidul Democrat
Ministrilor[a 2] (PD)

Laimdota Ministru- Partidul Popular European

Letonia 22 ianuarie 2014 4 0,39%
Straujuma Președinte National: Unitatea (Vienotība)

Dalia
Lituania Președinte Independent 12 iulie 2009 7 0,58%
Grybauskaitė

Alianța Liberalilor si
Democraților pentru
Xavier Bettel Prim Ministru Europa 4 decembrie 2013 4 0,11%
Luxemburg
Național: Partidul Democrat
(PD)

Partidul Socialiștilor
Joseph Malta Prim Ministru Europeni 11 martie 2013 3 0,08%
Muscat
National: Partidul Laburist (PL)

Alianța Liberalilor si
Democraților pentru
Țările de Europa
Mark Rutte Prim Ministru 14 octombrie 2010 13 3,32%
Jos Național: Partidul Popular
pentru Libertate și Democrație
(VVD)

Președintele
Partidul Popular European
Ewa Kopacz Polonia Consiliului de 22 septembrie 2014 27 7,59%
Național: Platforma Civică (PO)
Miniștri[a 2]

Partidul Popular European

Pedro Passos
Prim Ministru Național: Partidul Social 21 iunie 2011 12 2,05%
Coelho Portugalia Democrat (PSD)

Partidul Popular European

Klaus
Președinte Național: Oficial este 21 decembrie 2014 14 3,93%
Iohannis România independent.

Partidul Socialiștilor
Robert Fico Slovacia Președintele Europeni
4 aprilie 2012 7 1,07%
Guvernului Național: Direcția – Social
Democrația (Smer)
Alianța Liberalilor si
Președintele Democraților pentru
Miro Cerar Slovenia Europa 18 septembrie 2014 4 0,41%
Guvernului[a 2]
Național: Partidul de Miro Cerar
(SMC)

Mariano Spania Președintele Partidul Popular European

21 decembrie 2011 27 9,17%
Rajoy Guvernului Național: Partidul Popular (PP)

Partidul Socialiștilor
Ministru de Europeni
Stefan Löfven Suedia 3 octombrie 2014 10 1,90%
Stat[a 2] Național: Partidul Social
Democrat Suedez
Alianța Europeană a
Conservatorilor și
David Regatul
Prim Ministru Reformiștilor 11 mai 2010 29 12,67%
Cameron Unit
Național: Partidul Conservator
(Conservatives)

Notes

1. ^ a b Folosit în calcularea voturile cu majoritate calificata in cazuri unde aceasta regula se aplica in Consiliul European. Procentele din
populatie este calculat avand la baza decision of the Council of the European Union on Member States populations for 2012 (http://eur-l
ex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2011:346:0017:01:FR:HTML)
2. ^ a b c d e f Presa il numeste Prim-Ministru.
3. ^ Primul Ministru este denumit în mod obișnuit Taoiseach atât în limba irlandeză cât și în Engleză. Vezi: Articolul 28.5.1° al Constituția
Irlandei.

Partide politice
Aproape toți membrii din Consiliul European sunt membri ai unui
partid politic la nivel național, și marea majoritate dintre aceștia sunt
membrii si a unui partid politic la nivel european. Acestea țin frecvent
întâlniri cu membrii lor din Consiliul European, înainte de întâlnirile
acestuia. Cu toate acestea, Consiliul European este format pentru a
reprezenta statele membre UE și nu partidele politice iar deciziile sunt
în general făcute în funcție de interesele naționale. deși alinierea
ideologică poate influența înțelegerile politice și numirile unor
reprezentanți (precum cea a președintelui Consiliului).

Tabelul de mai jos arată numărul de lideri afiliați fiecărui partid și

numărul total de voturi pe care îl au. Harta din dreapta indică alinierea
ideologică a fiecărui stat.

Statele Uniunii Europene după afilierea politică, în 29 mai 2015

Nu sunt luate în calcul coalițiile. Culorile reprezintă, după cum urmeaz:
Partidul Popular European

Partidul Socialiștilor Europeni

Alianța Liberalilor si Democraților pentru Europa

Independent

Alianța Europeană a Conservatorilor și Reformaților

Partidul Stângii Europene

Procent
Partid #
din pop.
Partidul Popular European 10 43,40%
Partidul Socialiștilor Europeni 9 33,80%
Alianța Europeană a Conservatorilor și Reformaților 1 12,63%
Alianța Liberalilor si Democraților pentru Europa 6 7,42%
Partidul Stângii Europene 1 2,17%
Independent 1 0,58%
Total 28 100%

Sediul și reuniunile
Reuniunile Consiliului European au loc de obicei de patru ori pe an, la Bruxelles.[1] Reuniunile durează de obicei două zile, uneori durează chiar mai
mult când sunt mai multe subiecte pe ordinea de zi sau probleme controversate. Până în 2002 locul de întâlnire a Consiliului avea loc în statul ce deținea
președinția rotativă. Anexa 22 la Tratatul de la Nisa a prevăzut că „Începând cu 2002, o reuniune a Consiliului European per președinție va avea lor la
Bruxelles. În cazul în care Uniunea va avea 18 membri, toate reuniunile Consiliului European vor avea loc la Bruxelles”.[17]

Între 2002 și 2004 jumătate din reuniunile Consiliului au avut loc la Bruxelles iar după extinderea din 2004, toate reuniunile au loc în Bruxelles, în
Clădirea Justus Lipsius, care este oficial sediul Consiliului European. Totuși, unele consilii extraordinare au avut loc în statul membru care deține
președinția, de exemplu în 2003, a avut loc o reuniune la Roma iar în 2005 în Hampton Court Palace din Londra. O nouă clădire („Clădirea Europa”) este
în construcție la capătul de nord al complexului istoric adiacent „Résidence Palace” pentru a fi utilizată pentru reuniunile Consiliului European și ale
Consiliului Uniunii Europene. Această clădire urma să fie finalizată în 2013.[7][18]
Alegerea unui singur sediu a fost determinată de o serie de factori, mai ales logistici (organizarea reuniunilor devenea deosebit de grea o dată cu
extinderea UE, în special pentru statele mici) și de securitate, precum și datorită faptului că la Bruxelles atât Consiliul cât și jurnaliștii aveau logistica
necesară pentru fiecare întâlnire. Stabilind sediul permanent la Bruxelles, a subliniat faptul că Consiliul European este o instituție a UE și nu un summit al
statelor suverane, asemenea G20. Unii au susținut că este, de facto, guvernul UE,[7] în timp ce alții subliniază că guvernul este Comisia Europeană, care
conduce procedurile de zi cu zi ale UE. S-a stabilit astfel că Consiliul European reprezintă președinția colectivă a UE.

În 2007, căutarea unui loc pentru stabilirea sediului Consiliului a devenit o sursă de dispută în guvernul Portugaliei care dorea ca noul tratat al Uniunii să
fie semnat în Lisabona, Portugalia. Guvernul belgian, a dorit să nu creeze un nou precedent și a insistat ca reuniunile regulate ale Consiliului să aibă loc la
Bruxelles, ca de obicei. Asta a însemnat că după semnarea tratatului, desfășurarea dineului și a fotografiei de familie, Consiliul a mers la Bruxelles pentru
a discuta alte subiecte de pe ordinea de zi.[19] Copiind modelul de „călătorii în circuit” al Parlamentului European, a dus la proteste din partea grupurilor
de protecție a mediului care a descris situația ca fiind ipocrită și a solicitat scăderea emisiilor de carbon în călătoriile de-a lungul Europei pentru aceeași
reuniune doar pentru motive politice.[20]

În acest moment nu există planuri pentru organizarea unui Consiliu în afara Bruxelles-ului, cu excepția unor motive excepționale (de exemplu, o grevă a
controlorilor de trafic aerian din ianuarie 2012 aproape a forțat liderii de stat să se întâlnească la Luxembourg).[12][21]

Cabinetul președintelui
Cu toate că Consiliul European este, conform Tratatului de la Lisabona, o instituție separată de Uniunea Europeană, acesta nu are propria sa administrație.
Suportul administrativ atât pentru Consiliul European cât și pentru președintele Consiliului este asigurat de Secretariatul General al Consiliului Uniunii
Europene. Președintele are, totuși, propriul său cabinet cu câțiva consilieri privați.

Vezi și
Președintele Consiliului European
Comisia Europeană
Uniunea Europeană
Parlamentul European
Consiliul Uniunii Europene

Note
1. ^ a b c d e f g h „Versiunea consolidată a Tratatului Uniunii Europene si a Tratatului de Funcționare a Uniunii Europene” (http://www.con
silium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/st06655-re01.en08.pdf) (PDF).
2. ^ Art. 13 al Tratatului Uniunii Europene http://eur-lex.europa.eu/JOHtml.do?uri=OJ:C:2010:083:SOM:EN:HTML
3. ^ Gilbert, Mark (2003). Depășind realismul - Politica integrării europene din 1945 (pagina 219: Întelegerea T. Maastrict) (http://books.go
ogle.com/books?id=LkmN_tnRwewC&lpg=PP1&dq=Surpassing%20realism%3A%20the%20politics%20of%20European%20integratio
n%20since%201945&pg=PA219#v=onepage&q&f=false). Rowman & Littlefield. Accesat în 23 august 2011.
4. ^ „Consiliul European” (http://www.consilium.europa.eu/showPage.asp?id=429&lang=en&mode=g). Consiliul Uniunii Europene.
Accesat în 12 iulie 2007.
5. ^ a b c „Versiunea consolidată a Tratatului Uniunii Europene si a Tratatului instaurare a Uniunii Europene” (http://eur-lex.europa.eu/Lex
UriServ/site/en/oj/2006/ce321/ce32120061229en00010331.pdf) (PDF). Europa (portal web). 7 februarie 1992. Accesat în 12 iulie 2007.
6. ^ „EUROPA - Consiliul European: Concluziile preșidenției” (http://ec.europa.eu/archives/european-council/index_en.htm). Comisia
Europeana. Accesat în 11 decembrie 2011.
7. ^ a b c d e Stark, Christine. „Evolutia Consiliului European: Implicațiile mandatelor permanente” (http://www.dragoman.org/ec/belfast-20
02.pdf) (PDF). Dragoman.org. Accesat în 12 iulie 2007.
8. ^ „Politica de securitate a UE si rolul Comisiei” (http://web.archive.org/web/20071022213724/http://ec.europa.eu/external_relations/cfs
p/esdp/chrono.htm). Comisia Europeană. Arhivat din original (http://ec.europa.eu/external_relations/cfsp/esdp/chrono.htm) la 22
octombrie 2007. Accesat în 22 august 2007.
9. ^ Wikisource: Articolul 2, Tratatul de Funcționare
10. ^ a b „Instituțiile Uniunii: Consiliul European” (http://europa.eu/scadplus/constitution/europeancouncil_en.htm). Comisia Europeana. 21
februarie 2001. Accesat în 12 iulie 2007.
11. ^ „BBC News — Primul-ministru belgian a fost desemnat președintele consiliului” (http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/8367589.stm). 20
Noiembrie 2009. Accesat în 20 Noiembrie 2009. Verificați datele pentru: |access-date=, |date= (ajutor)
12. ^ a b c d e f Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru ref-urile numite Europa Council
13. ^ Peers, Steve (2 august 2007). „Tratatul de reforma a UE nr. 2.2: prevederile referitoare la politica externa din Tratatul de functionare a
UE (TFUE)” (http://www.statewatch.org/news/2007/aug/eu-reform%20treaty-csfp1-2-2.pdf) (PDF). Statewatch. Accesat în 26 septembrie
2007.
14. ^ Peers, Steve (2 august 2007). „Analiza tratatului de reforma a UE 1: JHA prevederi” (http://www.statewatch.org/news/2007/aug/eu-ref
orm-treaty-jha-analysis-1.pdf) (PDF). Statewatch. Accesat în 26 septembrie 2007.
15. ^ „Finnish Conservatives name Stubb foreign minister” (http://newsroom.finland.fi/stt/showarticle.asp?intNWSAID=18391&group=Politic
s). new Room Finland. 1 Aprilie 2008. Accesat în 1 Aprilie 2008. Verificați datele pentru: |access-date=, |date= (ajutor)
16. ^ Phillips, Leigh (29 August 2008). „În Polonia și Finalnda au inceput scandaluri referitoare la persoana care” (http://euobserver.com/9/
26658). EU Observer. Accesat în 1 Septembrie 2008. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
17. ^ „Tratatul de la Nisa” (http://web.archive.org/web/20061122035947/http://europa.eu/eur-lex/en/treaties/dat/nice_treaty_en.pdf) (PDF).
Comisia Europeana. 21 Februarie 2001. Arhivat din original (http://europa.eu/eur-lex/en/treaties/dat/nice_treaty_en.pdf) (PDF) la 22
noiembrie 2006. Accesat în 12 iulie 2007. Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
18. ^ „Reconstructia „Residence Palace" ” (http://www.uia-architectes.org/texte/england/Residence/2-results.html). UIA Architectes. 26
septembrie 2005. Accesat în 12 iulie 2007.
19. ^ Mahony, Honor (13 Decembrie 2007). „Liderii UE semneaza noul tratat” (http://euobserver.com/?aid=25320). EU Observer. Accesat
în 22 Noiembrie 2010. Verificați datele pentru: |access-date=, |date= (ajutor)
20. ^ ley Berry, Peter Sain (1 Noiembrie 2007). „Comentariu: Călătoriile în circuit nu merită” (http://euobserver.com/9/25073). EU Observer.
Accesat în 1 noiembrie 2007. Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
21. ^ http://www.reflectiongroup.eu/wp-content/uploads/2010/05/reflection_en_web.pdf

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Consiliul_European&oldid=12517806

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 7 decembrie 2018, ora 23:46.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare.
Vedeți detalii la Termenii de utilizare.