Curs 4 FLUORIZAREA ŞI SIGACILAREA

Îmbunătăţirea standardului de sănătate orală în rândul populaţiei, în ţările cele mai

dezvoltate, observată în ultimii ani, mai ales la copii şi adolescenţi, este atribuită de
majoritatea epidemiologilor utilizării tot mai crescute a preparatelor ce conţin fluor, în cadrul
programelor de prevenţie a carii lor. Prin aplicarea regulată de dozaje bine controlate,
recomandate, se poate obţine o descreştere a apariţiei cariilor, de până la 60%, valoare care
poarte fi crescută încă şi mai mult, prin combinarea adecvată cu o igienă orală eficientă şi
obiceiuri dentare dietetice conştiente (Anderson şi Bratthall).
Următorii factori sunt consideraţi unanim a fi esenţiala cauză a efectului
carioprotector al fluorurilor:
* Fluorul realizează o remineralizare accelerată a smalţului şi, după opinii recente,
acesta pare a fi singurul component crucial. Este vorba de activarea unui mecanism defensiv
ai organismului atunci când este iniţiată demineralizarea acidă a smalţului de către atacul acid
al alimentelor sau al plăcii. După atacul acid, ariile demineralizate se pot remineraliza din
nou, prin încorporarea de ioni de calciu şi de fosfor, în prezenţa fluorului. Un aport adiţional
de fluor va accelera acest proces .
* în cursul procesului de remineralizare, se produce includerea de cristale cu un
volum mai mare atunci când este furnizat un aport mai mare de fluor. Acest efect, ca şi
îmbogăţirea straturilor externe ale smalţului cu fluor, care se produce în acest context,
conduce la o rezistenţă la acid crescută şi la o scădere a solubilităţii în acid.
* Fluorul se concentrează în placă şi exercită o influenţă în metabolismul plăcii în
concordanţă cu o reducere a eliberării de acid.
în ceea ce priveşte practica aplicării fluorului, la ora actuală se ştiu următoarele, ca
urmare a acumulării de informaţii sigure şi pertinente (Anderson şi Bratthall):
* Combinaţiile de fluoruri pot fi administrate topic sau sistemic, totuşi, demarcarea
între sistemic şi topic este dificilă deoarece, de exemplu, atunci când se administrează
sistemic - ingestie de tablete cu fluor - întotdeauna este prezent şi un efect topic direct (prin
mestecare sau prin eliberare din glandele salivare). în mod invers se întâmplă în cazul
aplicării topice: adesea fluorul din pasta de dinţi sau geluri este înghiţit, trecând deci în
circuitul sistemic. Aceste cantităţi trebuie luate în considerare atunci când se face calcularea
cantităţilar zilnice de fluor, în scopul evitării supradozării.

1
 * Pentru a obţine cel mai înalt efect proiectiv, un aport optim de fluor trebuie să fie
prezent, mai ales în stadiul preeruptiv al "maturizării smalţului" (perioada de dezvoltare
dintre terminarea coroanei dentare şi erupţia dentară) şi în timpul întregii perioade
"posteruptive". Etapa posteruptivă se pare că este asociată cu un mai mare grad de protecţie
pentru suprafeţe/e netede şi interproxima/e, în timp ce etapa preeruptivă este mai importantă
pentru protecţia suprafeţe/ar oc/uza/e. In faţa acestor afirmaţii, problema administrării
prenatale a fluorului, care a suscitat vii controverse în decursul anilor, pierde considerabil din
importanţă, cel puţin în ceea ce priveşte copilul. Ca urmare, momentul cel mai propice pentru
a se începe o profilaxie cu fluor pe baza unui program, este după naştere.
* O ofertă optimă de fluor numai în timpul perioadei de dentiţie nu este suficientă,
deoarece suprafaţa smalţului nu numai că încorporează ioni de fluor prin schimburi
permanente cu saliva şi placa, dar poate să-l şi piardă din nou, ca urmare a unui aport
deficitar. Un succes de lungă durată al oricărui program prevenţie prin fluorizare poate fi
realizat doar prin asigurarea pe toată viaţa a unui aport corect de fluor. Printr-o combinaţie
individuală optimă de aport sistemic sau prin aplicaţii topice de fluor se poate obţine o
importantă reducere a ratei de dezvoltare a cari ilar.
 în scopul aplicării domestice de fluor, următoarele metode s-au dovedit a fi lipsite
de risc şi cu eficienţă egală:
 Sarea de masă fluorizată;
 Tablete de fluor;
 Aplicarede paste de dinţi ce conţin fluoruri;
 Aplicarede geluri ce conţin fluoruri;
 Utilizarede ape de gură ce conţin fluoruri.
Fluorizarea apeide băut 50-60%
Tablete 50-60 %

2
 Geluri/lacuri 40-60%
Sare de masă 40-60%
Soluţii de clătit oral 20-40%
Pastă de dinţi 10-50%

Fluoruri - inhibarea creşterii numărului de carii

Sarea de masă fluorizată - adaosul de fluor în sarea de masă se face până la 250- 300
ppm. Fluorizarea sării de masă este o măsură curentă în ţări precum Elveţia. Franţa, Ungaria,
Columbia, Germania. Se speră ca, prin consumul acesteia, rata de apariţiei a cariilor să se
reducă cu până 50-60%. Acest rezultat, care corespunde cu cei al fluorizării apei, se
realizează cu cheltuieli minime şi poate ajunge şi la pacienţii cu o mică complianţă în ceea ce
priveşte igiena orală. Fluorizarea sării de masă are un mare avantaj în comparaţie cu
fluorizarea apei de băut - fluorizarea sării de masă este o măsură individuală. Cei care vor
să consume sare fluorizată sunt liberi să aleagă. Rejetul la o "medicaţie forţată", aşa cum s-a
observat adesea în cazul tentativelor de iniţiere a unui sistem de fluorizare a apei de băut,
poate să nu apară în cazul sării cu fluor. Argumentele împotriva fluorizării sării s-au făcut
auzite doar prin anii '70, creând impresia că fluorizarea sării de masă va conduce la o creştere
a consumului de sare şi, ca urmare, a riscului de dezvoltare a HT A. Dincolo de faptul că doar
la o foarte mică parte din populaţie se poate atribui apariţia hipertensiunii arteriale
consumului crescut de sare din alimentaţie, nu s-a întâmplat ca, în cazul în care a fost
fluorizată, consumul individual de sare să crească. In cazul fluorizării sării trebuie respectate
o serie de reguli: O singură profilaxie sistemică cu fluor este suficientă. în regiunile unde este
fluorizată apa de băut
• nu se recomandă şi utilizarea sării florurate. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul
în care persoanele utilizează tablete cu fluor. Pe lângă fluorizarea cu sare trebuie să se aplice
şi fluorizare locală, mai ales la persoanele care au o igienă precară. La copii de 1-2 ani, la
care aportul de sare din alimentaţie este redus, se recomandă administrarea de preparate pe
bază de vitamina D/fluoruri. Efectul inhibitor sus menţionat asupra cariei dentare poate fi
mărit dacă sarea fluorizată se include în alimente (pâine-Elveţia), pe lângă sarea utilizată în
casă.
Tablete cu fluor - în ţările în care fluorizarea apei nu constituie baza unui program
naţional de prevenţie, tabletele cu fluor reprezintă o alternativă adevărată, cel puţin în ceea ce
priveşte rata reducerii cariilor (50-60%) (Anderson şi Bratthall). Calea de administrare oferă
atât avantaje, cât şi dezavantaje. Avantajul constă în aceea că doar în tablete se poate controla

3
foarte strict dozajul pentru un aport optim individual de fluor. Pe de altă parte, lipsa totală de
acceptare la nivelul populaţiei (cu excepţia cazurilor de profilaxie combinată atât a cariilor,
cât şi a rahitismului, în pediatrie, din primii ani de viaţă) s-a dovedit a fi un mare dezavantaj.
Un alt dezavantaj îl constituie obligativitatea unei foarte bune complianţe, tabletele trebuind
să fie administrate zilnic. Administrarea neregulată a tabletelor, numai în grădiniţă sau la
şcoală, sau începerea târzie a administrării (nu de la naştere sau de la erupţia primului dinte,
ci de la vârsta de 4-5 ani), scade eficacitatea tratamentului. Este necesar, pentru a se obţine
un efect rapid şi garantat, ca tabletele să nu fie înghiţite, ci să fie supte sau mestecate pentru o
mai lungă perioadă de timp. Acest lucru este valabil şi pentru adulţii care iau tablete.

FLUORIZAREA LOCALĂ
Fluorizarea locală este prima metodă recomandată de OMS pentru prevenţia primară
a cariei. Aceasta se realizează prin:
* paste de dinţi;
* clătiri orale (soluţii de clătire);
* aplicaţii topice (colutorii, geluri, lacuri).
Fluorizarea locală prin paste de dinţi
Pastele de dinţi cosmetice şi terapeutice, conţin atât combinaţii anorganice, cât şi
organice ale fluorului:
* Paste de dinţi cu flAuorură de sodiu NaF
• Paste cu fluorură fosfatică acidulată (APF);
* Paste cu fluorură de staniu (SnF2);
* Paste cu monofluorfosfat de sodiu (MFP); Paste cu aminofluoruri.

Concentraţia fluor în pastele de dinţi indicată a fi utilizată pentru a obţine beneficii

optime este de 1500 ppm la adulţi şi de 250-500 ppm la copii (concentraţia fluorului este
redusă datorită riscului de înghiţire ). Efectul fundamental de inhibare a cariilor al acestor
substanţe este bine documentat în literatură. La ora actuală sunt comercializate peste 70 de
tipuri de paste de dinţi ce conţin fluor. S-a demonstrat că utilizarea pastelor cu fluor este
capabilă de a reduce cu 20-40% apariţia cariilor. Unele studii au arătat o eficacitate de până
ia 50% în reducerea cariilor de la nivelul suprafeţelor coronare şi de până la 67% a celor de
suprafaţă radiculară (Anderson şi Bratthall).
În ceea ce priveşte diferitele tipuri de fluoruri conţinute în paste s-a constatat că:
 Fluorura de sodiu conţinută într-o pastă compatibilă este mult mai eficace decât

4
 monofluorofosfatul de Na.
 Aminofluorura este mult mai eficace decât monofluorofosfatul de Na.
Dacă sunt corect utilizate, sunt excluse riscurile în ceea ce priveşte sănătatea, atunci
când se foloseşte o pastă de dinţi cu fluor. Riscurile apar atunci când se produce un abuz, în
cazul copiilor, când se utilizează paste aromatízate ce conţin fluor (de obicei pasta este
mâncată), obicei întâlnit frecvent la copii de 3-5 ani. Pentru a se exclude un astfel de efect
(fluoroza dinţilor frontali), s-au pus la punct paste fluorurate cu un conţinut redus de fluor
(pastele pentru copii conţin doar 0,025% fluor, în comparaţie cu cele pentru adulţi ce au
0,15% fluor).
Fluorizarea locală prin clătiri orale Fluorizarea locală prin clătiri orale reprezintă o
metodă cu o lungă tradiţie, mai ales în ţările scandinave. Cele mai utilizate combinaţii
chimice ale fluorului sunt:
* Fluorura de sodiu (NaF);
* Fluorura fosfatică acidulată (APF);
* Fluorura de staniu (SnF2); • Amine fluorurate.
Concentraţia fluorului în soluţiile de clătire variază între 45-3000 ppm (Roberts,
Heifetz). în funcţie de concentraţia de fluor din soluţiile de clătire, variază şi frecvenţa
aplicaţiilor:
* soluţiile cu concentraţie de 500 ppm fluor se aplică zilnic;
* soluţiile cu concentraţie de 2500 ppm fluor se aplică săptămânal;
* soluţia fluorurată Fluorostom® care este utilizată în cadrul
Programului Naţional de Prevenţie a Afecţiunilor Oro-Dentare în ţara noastră, se
utilizează pentru clătiri săptămânale şi conţine 0,2 % NaF (900 ppm).

Fluorizarea locală prin aplicaţii topice

Această metodă a fost dezvoltată cu câteva decenii în urmă pentru a se obţine mari
rate de reducere a incidenţei ratei cariilor prin reducerea numărului de aplicaţii. Ca urmare au
apărut lacurile, gelurile şi soluţiile de florurare. Fluorizarea locală profesională este indicată
la pacienţii cu risc carios mediu şi crescut. La ora actuală sunt utilizate următoarele tipuri de
preparate:Soluţiile se aplică prin badijonare (soluţie de NaF 2% - ppm, fluorura de Na, în
soluţie neutrală, Nafestezina - NaF 75% şi glicerină 25%, Fluoraminul). Lacurile cu fluor au
fost produse din dorinţa de a mări timpul de contact cu ţesuturile dentare. Cele mai cunoscute
sunt: Duraphat®, Elmex® protector®, Epoxilyte®. Se aplică o dată sau de două ori pe an.
Gelurile (Fluorura de Sn - gel 8% - 800 ppm) s-au dovedit a fi deosebit de utile în reducerea

5
apariţiei cariilor, prin aplicări la domiciliu. Preparatele disponibile actualmente conţin o
cantitate de fluor de 10 ori mai mare decât pastele de dinţi fluorurate (în general între 0.4% -
1 ,25%)(fig. 31). Se apreciază că aplicarea prin periaj la 2 săptămâni interval a unui gel ce
conţine aminofluorură şi fluorură de Na (fluor 1,25%) se realizează o inhibare a apariţiei
cariilor de până la 40%. în combinaţie cu periajui zilnic cu pastă de dinţi cu fluor reducerea
este de 50%. Aplicarea geiurilor în gutieră este de obicei realizată în cabinet, şi doar în cazuri
excepţionale se realizează şi la domiciliu (pacienţi cu risc carios crescut).
Recomandări generale profesionale pentru profilaxia cu Jluor Având în vedere
complianţa redusă a pacienţilor în ceea ce priveşte schimbarea obiceiurilor alimentare sau
igiena orală, la nivel populaţional se poate obţine o îmbunătăţire a stării de sănătate orală pe
termen scurt sau mediu doar dacă activităţile în domeniul profilaxiei cu fluor sunt intensi
ficate. Profilaxia cu fluor joacă un rol important deoarece duce la rezultate vizibile şi
demolează bariera psihologică a pacienţilor: credinţa că apariţia cariilor este o soartă
inevitabilă şi că dinţii se mobilizează şi vor fi pierduţi oricum la bătrâneţe. Măsuri multiple
sunt indicate în funcţie de situaţia iniţială.
Prevenţia de bază (fundamentală)
La pacienţii cu risc carios mediu, următoarele metode s-au dovedit a fi sigure şi
eficace (Anderson şi Bratthall):
* Utilizarea alternativ sau în combinaţie a periajului cu paste cu fluor cu
administrarea de apă de băut fluorurată, a sării cu fluor sau a tabletelor;
* Combinaţia dintre periajul zilnic cu pastă de dinţi cu fluor şi aplicarea de geiuri
(pentru periaj) o dată pe săptămână;
* Periaj zilnic cu pastă de dinţi cu fluor şi clătit oral zilnic cu o soluţie florurată
(fluorură de Na 0,05%);
* Periaj zilnic cu pastă de dinţi cu fluor şi clătit oral o dată pe săptămână cu o
soluţie florurată (fluorură de Na 0,2%).
Aceste sugestii pot fi realizate de la vârsta de 6 ani. Aplicarea adiţională a unui lac cu
fluor de 2 ori pe an în colectivităţi sau individual optimizează efectul măsurilor menţionate
mai sus.
Profilaxia intensă
În cazul unui risc carios foarte crescut (xerostomie, persoane cu handicap,
incapacitatea de a realiza o igienă orală controlată, o capacitate crescută de retenţie a plăcii -
aparate ortodontice fixe), sunt necesare măsuri speciale. Acestea trebuie să fie realizate de
către pacient (pe cât posibil, sau asistat) şi de către stomatolog sau personalul autorizat. Ca

6
regulă, aceasta presupune aplicarea de preparate mai concentrate - aplicarea domestică
zilnică a geiurilor cu fluor (de ex. la pacienţii cu xerostomie) sau de mai multe ori pe
săptămână (aparate ortodontice fixe) sau o dată pe lună lacuri fluorurate. Pentru realizarea
practică este bine de ştiut că eficacitatea aplicaţiilor topice de gel cu fluor nu pare a fi
influenţată de prezenţa plăcii sau materiei alba pe suprafaţa dinţilor. Ca urmare, consumul de
timp este considerabil redus.
SIGILAREA
Măsurile de control convenţional al cariilor a fost focalizată pe îndepărtarea plăcii.
Mijloacele principale deîîndepărtare a plăcii au fost peria de dinţi şi firul interdentar.
Raţionamentul acestei modalităţi de tratament îşi are originea în teoria chimico-parazitară a
cariei. Ca urmare a acestei teorii, scopul prevenţiei era îndepărtarea mecanică a plăcii de pe
dinte deoarece microorganismele ce produceau cariile se considera a fi rezidente în placa
dentară. Când aceste strategii au fost testate în studii despre periaj şi utilizarea firului
interdentar, s-au observat doar foarte mici modificări în rata de apariţie a cariei, între cei ce
practicau îndepărtarea mecanică a plăcii şi cei ce se abţineau. Singurele suprafeţe care arătau
o oarecare îmbunătăţire, deşi per total neglijabile, erau cele vestibulare în apropierea gingiei.
Acest fapt nu este surprinzător dacă se ia în considerare faptul că la nivelul şanţurilor adânci
sau al fisurilor dentare, tirul periei de dinţi nu atinge decât deschiderea ocluzală a acestora,
tară a tulbura placa bacteriană ce se găseşte în adâncime
Ca urmare, tentativele mecanice de a îndepărta bacteriile din placa bacteriană de pe
suprafaţa dintelui sunt limitate la cele de pe suprafaţa acestuia, la nivelul fisurilor bacteriile
nefiind accesibile intervenţiilor mecanice. Morfologia complexă a suprafeţelor ocluzale
presupune o mai mare vulnerabilitate în ceea ce priveşte apariţia cariilor de fisură/fosetă mai
ales în primii ani după erupţia dentară. Configuraţia anatomică a acestor suprafeţe împiedică
îndepărtarea mecanică a plăcii şi acţiunea eficace a fluorului în procesele de remineralizare,
fapt care impune necesitatea protecţiei ocluzale. Şanţurile şi fisurile adăpostesc un mare
număr de microorganisme cariogene într-un mediu foarte bine protejat. Ele trăiesc într-un
ecosistem de unde nu pot fi eradicate prin mijloace convenţionale, ca urmare strategia este
aceea de a separa ecosistemul de mediul oral, fapt care oferă două mari avantaje pacientului
cu risc carios crescut: In primul rând, microorganismele care supravieţuiesc procesului de
gravare acidă nu sunt capabile să repopuleze cavitatea orală odată ce s-a iniţiat eliminarea
bacteriilor cariogene; In al doilea rând, sistemul fisurai nu mai este disponibil pentru
colonizare atunci când pacientul este expus la o nouă sursă de organisme cariogene.
Sigilarea constă în închiderea reliefurilor retentive ale coroanelor dentare (feţe

7
ocluzale, feţe orale la maxilar şi vestibulare la mandibulă) cu materiale adezive cario-
profilactice. La ora actuală metoda se aplică până la 4-5 ani de Ia erupţia dintelui pe arcadă,
dar se încearcă extinderea şi la vârste avansate. Alegerea materialelor de sigilare se face în
funcţie de anumiţi parametri precum adezivitatea, rezistenţa la abrazie şi efectul cariostatic.
Materialele utilizate ca agenţi de sigilare sunt: I glass ionomerii pentru sigilare
convenţionali (tip III); II glass ionomerii modificaţi cu răşină - Photac fiii®, Vitremer® Fuji
II LC®, lonosit ®; II răşini compozite cu umplutură - Herculite®, Heliomolar® (pentru
sigilările lărgite); şi răşini de sigilare fără umplutură (fluide) - Delton®, Deguseal®,
Helioseal® UltraSeaIXr®plus; III compomeri - Dyract seal®.
Sigilanţiipe bază de răşină realizează doar o barieră fizică ce previne schimburile
metabolice între microorganismele fisurii şi mediul oral. Prin urmare, eficacitate a acestor
sigilanţi poate fi obţinută doar prin menţinere profesională frecventă .
Cimenturile glassionomere furnizează o legătură chimică cu ţesuturile dentare şi are
efect anticariogenic prin eliberarea de fluor. Se utilizează glassionomeri atunci când se
doreşte adezivitate şi închidere marginală eficientă şi o stimulare a remineralizării, iar
pacienţii pot fi monitorizaţi în timp. Totuşi neajunsurile cimenturilor GI sunt binecunoscute:
duritate scăzută, rezistenţă la abraziune redusă, sensibilitate la mediul umed. Ratele reduse de
retenţie raportate de literatură nu implică totuşi eşecul sigiianţiior GI.
Materialele hibride cunoscute şi ca GI modificaţi cu răşină şi răşini modificate cu
poliacid combină multe dintre caracteristicile cimenturilor GI şi cele ale compozitelor cu
răşină. Ele depăşesc neajunsurile cimenturilor GI convenţionale, arată o mai mare rezistenţă
la fractură şi uzură şi au o mai mică sensibilitate la desicare şi hidratare. Utilizarea unui
material hibrid ca sigilant cu condiţionarea acidă a smalţului permite sigilantului să acţioneze
ca barieră fizică, fapt la cere se adaugă şi efectul anti-cariogenic furnizat de către material.
Aplicarea sigilării, prin eliberarea continuă de fluor, educarea şi motivarea pacienţilor pentru
a realiza măsurile de igienă orală este capabilă de a duce la o protecţie de 100% împotriva
cariilor ocluzale. Costul sigilării este mai redus decât un tratament restaurativ şi cei mai mare
beneficiu constă în conservarea integrităţii dentare evitând procedurile restaurative,
inconvenientele şi consecinţele acestora.
Tehnica sigilării
Tehnica de aplicare a sigilanţilor impune respectarea unui anumit algoritm, pentru a
se obţine o sigilare de calitate, cu o bună retenţie în timp.
Izolarea. Dinţii ce vor fi sigilaţi necesită a fi izolaţi de contaminanţii salivari înainte
de gravarea acidă. De preferinţă se utilizează diga sau, în lipsa ei, o foarte bună izolare, cu

8
orice tehnică la dispoziţie. După gravarea acidă, contaminarea cu salivă va slăbi în mod
dramatic adeziunea sigilantului şi poate fi anticipată o pierdere precoce a acestuia. Dacă se
produce contaminarea salivară accidentală este mai bine să se reia procesul de gravare acidă.
Curăţarea fisurii înaintea aplicării sigilantului. Fisura trebuie curăţată de debriuri
înainte de gravarea acidă; acest lucru se poate face în mai multe moduri, de exemplu prin
utilizarea unui vârf de sondă ascuţit pentru a îndepărta resturile de suprafaţă. Nu se
recomandă pasta abrazivă de profilaxie deoarece se compactează la intrarea în şanţ sau în
fisură. Ea va necesita pentru dizolvare o cantitate mai mare de acid înainte ca acesta să
penetreze în sistemul fisurai. Unii autori recomandă, pe lângă gravarea acidă, deschiderea
sistemului fisurai cu o mică freză sau piatră diamantată sferică, însă aceasta trebuie realizată
cu precauţie. Abrazia cu aer, utilizând bicarbonatul de sodiu, nu e recomandată deoarece
plasarea în sistemu.l fisurai a unui material care din punct de vedere chimic e o bază, înainte
de a se realiza gravarea acidă, nu este adecvată şi conduce la o foarte slabă penetrare a
acidului în fisură.
Gravarea acidă. Aceasta trebuie realizată 60 de secunde folosindu-se un acid sub
formă lichidă. Aceasta porneşte de la considerentul că, spre deosebire de restaurări, unde
smalţul de gravat este în întregime la suprafaţă, la nivelul unei fisuri acidul are nevoie de o
oarecare perioadă de timp pentru ca ionul de hidrogen să difuzeze profund în sistemul fisurai.
în plus, acidul de gravare sub formă lichidă este mult mai eficace în umplerea sistemului
fisurat şi realizarea unui contact intim cu fluidele de la acest nivel. Gravajul acid scade
dramatic tensiunea de suprafaţă dintre smalţ şi materialul de sigilare. Dacă smalţul de la
nivelul fisurai a fost gravat, sigilantul va curge mult mai adânc în sistem decât în cazul în
care smalţul nu a fost gravat. Acest fapt are implicaţii importante pentru retenţia sigilantului.
Cu cât sigilantul curge mai profund în sistemul fisurai gravat cu acid, cu atât mai puţin
probabilă este pierderea acestuia. în plus, când un sigilant e pierdut în această situaţie, în
general este vorba de o pierdere de suprafaţă, în zonele profunde sigilantul menţinându-se în
limitele sistemului fisurai. Acest sigilant rezidual continuă să protejeze dintele faţă de
penetrarea bacteriană sau a produşilor metabolici microbieni.
Spălarea şi uscarea. Dintele trebuie foarte bine clătit şi uscat înainte de aplicarea
sigilantului; prin aceasta se îndepărtează acidul rezidual şi sărurile minerale solubilizate din
dinte ce există pe suprafaţa smalţului. Spălarea se face prin utilizarea cu putere pentru 5
secunde a spray-ului de apă. Uscarea se face în funcţie de tipul de sigilant utilizat; dacă
acesta nu este un sistem pe bază de răşină hidrofilică, dintele trebuie foarte bine uscat. în
cazul sistemelor de sigilare menţionate, se urmăresc cu stricteţe indicaţiile din prospect în

9
ceea ce priveşte gradul de umezeală necesar pentru aplicarea eficace a sigilantului. Uscarea
accentuată în cazul sistemelor hidrofile poate avea efecte adverse asupra aplicării
sigilantului. în general pentru un sistem nehidrofilic e suficientă uscarea cu spray-ul de aer
timp de 10 secunde.
Aplicarea secvenţială. Sigilanfii umplu sistemul fisurai mai complet atunci când sunt
aplicaţi intr-o manieră controlată. Dacă sigilantul este aplicat într-un singur timp pe toată
suprafaţa dentară sau într-o manieră foarte rapidă, el va prinde bule de aer în sistem şi nu va
penetra suficient de profund. în cazul în care sigilantul este aplicat într-o fisură cu ajutorul
unui instrument ascuţit (sondă parodontală sau instrument similar) şi apoi va fi dragat de-a
lungul întregului sistem fisurai, răşina va curge şi va înlocui aerul din sistem. Aceasta
conduce la o mai mare penetrare a materialului şi la o retenţie şi longevitate mai mare a
sigilării.
Fotopolimerizarea. Fotopolimerizarea timp de 40 de secunde va realiza priza
materialului. Se preferă materialele fotopolimerizabile pentru că polimerizarea iniţială nu
împiedică capacitatea lor de a penetra în sistemul fisurai
Verificarea ocluziei Orice material utilizat pentru sigilarea fisuri lor care are o
concentraţie mai mare de 9% de filler necesită verificarea ocluziei..
Retenţia materialului Literatura citează o retenţie peste 80% la o perioadă de
aplicare între 2-8 ani (Dănilă şi colab. 2003). Datorită apariţiei noilor generaţii de adezivi
amelo-dentinari, menţinerea sigilantului este ameliorată.
în prevenţia bolii carioase, avantajele sigilării sunt evidente:
metoda se poate aplica foarte uşor în practica zilnică;
• rezultatele în timp sunt foarte bune, cu condiţia respectării regulilor de igienă
orală;
• nu se cunosc efecte adverse;
• eşecul pierderii materialului se poate corecta prin reaplicarea acestuia;
• refacerea sigilărilor necorespunzătoare se realizează cu un efort minim;
• costul sigilării este mai redus decât un tratament restaurativ;
cel mai mare beneficiu constă în conservarea integrităţii dentare evitând procedurile
restaurative.
Unele limitări ale metodei ar putea fi determinate de:
 necesitatea dispensarizării active a pacienţilor (din 6 în 6 luni), precum şi
controlul riguros al plăcii bacteriene;

10
  pierderea sigilantului (parţială sau totală) lasă dintele la fel de susceptibil la carie
ca şi atunci cînd n-ar fi fost sigilat; adesea sunt necesare 5-10 reaplicări ale sigilantului pe un
dinte.

11