Curs 24

7.4 Transformatoare speciale

7.4.1 Autotransformatorul

Autotransformatorul este un transformator a cărui înfăşurare de joasă tensiune

reprezintă o parte a înfăşurării de înaltă tensiune, cele două părţi fiind cuplate atât galvanic cât
şi electromagnetic.
Considerăm cazul unui autotransformator coborâtor de tensiune. Înfăşurarea sa AX, cu
N1 spire, constituie înfăşurarea de înaltă tensiune, iar porţiunea de înfăşurare ax, cu N2 spire,
reprezintă înfăşurarea de joasă tensiune.
Autotransformatorul poate fi coborâtor de tensiune sau ridicător de tensiune.
Funcţionarea în gol a autotransformatorului nu se deosebeşte de cea a unui
transformator, raportul de transformare fiind:
E1 N1 U1
k   ,
E2 N 2 U 20
iar solenaţia este:
0  N1i10 .
La funcţionarea în sarcină, porţiunea comună
de înfăşurare este parcursă de curentul:
i12  i1  i2 , I 12  I 1  I 2 .
Solenaţia rezultantă la funcţionarea în sarcină
este:
  N1  N 2 i1  N 2 i1  i2  sau   N1i1  N 2i2 .

Neglijând curentul de funcţionare în gol i10,

solenaţia 0  N1i10  0 şi cum 0   , rezultă
ecuaţia de solenaţii a autotransformatorului: Fig. 7.13 Autransformatorul
monofazat:
N1i1  N2i2  0 sau N1 I 1  N 2 I 2  0 .
a - coborâtor de tensiune; b - ridicător
Prin urmare, dacă se neglijează curentul i10 de de tensiune; c - de laborator.
funcţionare în gol, curentul I1 din circuitul primar al autotransformatorului rezultă în opoziţie
de fază cu curentul secundar I2. Corespunzător, se obţine că valoarea efectivă I12 a curentului
din porţiunea comună ax a circuitului primar şi secundar este:
I12  I 2  I1 ,
este egală cu diferenţa valorilor efective ale curenţilor din cele două circuite. Din acest
motiv, cele două porţiuni Aa şi, respectiv, ax, ale înfăşurării autotransformatorului sunt, în
general, executate din conductoare cu secţiuni diferite.
Un autotransformator este echivalent cu un transformator, având înfăşurarea primară, cu
N1 - N2 spire, de impedanţă Z 1  Z 2 (ca şi porţiunea Aa din înfăşurarea autotransformatorului)
şi înfăşurarea secundară, cu N2 spire, de impedanţă Z 2 (ca şi porţiunea de înfăşurare ax).
Raportul său de transformare este (N1 - N2)/N2= k-1. Prin circuitul primar circulă curentul I1,
iar prin secundar, curentul (k - 1)I1 = I2 - I1 = I12.
Puterea aparentă Si a acestui transformator echivalent, numită putere interioară a
autotransformatorului, are valoarea:
2 Curs 24

Si  U 2 I12  U 2 I 2  I1   U 2 I 2 1  1/ k   S 1  1/ k  ,

în care:
S  U2I2

este puterea aparentă a autotransformatorului. Altfel spus, cele două porţiuni Aa şi ax

ale înfăşurării autotransformatorului se comportă una faţă de alta ca înfăşurări (primară şi
secundară) ale unui transformator (transformatorul echivalent), de putere Si.
Rezultă că, din întreaga putere S a autotransformatorului, numai puterea interioară Si,
corespunzătoare porţiunii de înfăşurare Aa, cu N1 - N2 spire, se transmite secundarului, prin
fenomenul de inducţie electromagnetică, datorită cuplajului magnetic dintre înfăşurări, iar
diferenţa Se, numită putere electrică:
S e  S  Si  S / k ,

se transmite direct secundarului, prin porţiunea ax de înfăşurare, datorită cuplajului

galvanic.
Deci principalul avantaj al unui autotransformator îl constituie faptul că el înlocuieşte
un transformator de putere aparentă S, deşi este dimensionat numai pentru puterea interioară
Si < S, corespunzătoare transformatorului echivalent. In acelaşi timp, datorită transferului de
putere pe cale directă, pierderile care se produc în autotransformator sunt mai mici decât
pierderile dintr-un transformator de aceeaşi putere aparentă S, iar consumul de materiale
(cupru, tole etc.), gabaritul, greutatea şi preţul sunt comparativ mai reduse. Randamentul
autotransformatorului este mai mare decât randamentul transformatorului de aceeaşi putere,
cu atât mai mult, cu cât raportul său de transformare k este mai apropiat de unitate (se
recomandă k < 2).
Autotransformatoarele au totuşi o arie de utilizare relativ restrânsă, în principal,
deoarece înfăşurările lor de înaltă tensiune şi de joasă tensiune nu sunt izolate galvanic,
existând pericolul ca, în cazul unei întreruperi accidentale a porţiunii comune de înfăşurare ax,
tensiunea înaltă să se aplice la bornele înfăşurării de joasă tensiune. Aceasta, în afara faptului
că necesită utilizarea unei izolaţii corespunzătoare tensiunii înalte pentru întreaga înfăşurare
(ceea ce ridică preţul), poate avea urmări grave pentru reţelele alimentate şi pentru operatori.
Autotransformatoarele se utilizează la interconectarea reţelelor cu tensiuni care nu
diferă prea mult (cu nivele de izolaţie apropiate) şi la pornirea cu tensiune redusă a motoarelor
asincrone şi sincrone trifazate. La puteri mici, ele se folosesc pentru adaptarea receptoarelor la
tensiunea reţelei (de exemplu, de la 110V la 220V), sau pentru reglajul tensiunii - ca
autotransformatoare reglabile. In acest caz, ele sunt prevăzute cu o priză, sub forma unei perii
colectoare, care glisează pe suprafaţa dezizolată, a spirelor înfăşurării.

7.4.2 Transformatoare de sudare

Transformatoarele de sudare sunt transformatoare coborâtoare de tensiune, în general

monofazate, care au rolul de a furniza curentul electric necesar pentru sudarea (şi tăierea)
pieselor metalice cu arc electric sau pentru sudarea prin contact (cap la cap, în cusătură, prin
puncte).
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un transformator de sudare cu arc, pentru a
realiza în bune condiţii aprinderea şi întreţinerea arcului, sunt:
Maşini electrice 3

1 - să asigure la funcţionarea în gol o tensiune U 2 [V]

secundară joasă (din motive de securitate), dar 80
suficient de mare (65...80)V pentru aprinderea a b
c
arcului; 60 d
2 - să menţină cât mai constantă valoarea
curentului secundar, la variaţia impedanţei 40 1 2 3
secundare (a tensiunii secundare) determinate de
20
variaţia întâmplătoare a lungimii arcului;
3 - să suporte trecerile bruşte de la regimul de
mers în gol la regimul de scurtcircuit (foarte 0 50 100 150 200 I 2 [A]
frecvente în timpul operaţiei de sudare), regim în
care curentul în înfăşurările transformatorului nu Fig. 7.14 Familia de caracteristici
trebuie să aibă valori prea mari (Ik  2In), faţă de un externe ale transformatorului de
transformator obişnuit, la care I k  7...20I n . sudare.
Pentru a fi îndeplinite aceste condiţii, caracteristica externă U 2  f ( I 2 ) a
transformatorului de sudare cu arc trebuie să fie foarte căzătoare, ceea ce se obţine prin
mărirea variaţiei de tensiune a transformatorului, odată cu creşterea reactanţei de dispersie
X1k= Xd1+ + X d' 2 , respectiv a fluxului de dispersie. Reactanţa de dispersie X1k a
transformatorului se măreşte artificial, obţinându-se câte o caracteristică externă pentru
fiecare valoare a ei (curbele a, b, c, d din figura de mai sus). Utilizarea aceluiaşi transformator
pentru diferite grosimi ale electrozilor de sudare presupune ca transformatorul respectiv să
permită obţinerea unei familii de caracteristici externe.
Creşterea reactanţei de dispersie secundare X/d2 determină o creştere a defazajului 2
dintre u2 şi i2. Datorită acestui defazaj, la trecerea curentului i2 prin zero sau prin valori foarte
mici (arcul se stinge la fiecare trecere a lui i2 prin zero), tensiunea u2 are o valoare suficientă
pentru ca arcul să nu fie întrerupt (reaprinderea sigură a arcului). Din acest motiv, în timpul
sudării, factorul de putere al transformatorului este mic: cos2 = 0,3...0,5.
Tensiunea pe arcul electric de sudare este în general de 20...35V, ea variind liniar cu
lungimea arcului. Această lungime este impusă de distanţa dintre electrozi care este practic
invers proporţională cu intensitatea I2 a curentului din arc. Regimul de funcţionare al
transformatorului de sudare cu arc este dat de intersecţia caracteristicii sale externe U2 = f(I2)
cu caracteristica volt-amper a arcului electric (Fig. 7.14 - curbele 1, 2, 3, trasate pentru trei
distanţe între electrozi).
Mărirea reactanţei de dispersie a transformatoarelor de sudare cu arc se poate face fie
prin construcţie, fie prin utilizarea unei bobine de reactanţă auxiliare (separate sau pe miez
comun).
Există o mare varietate de transformatoare de sudare. Dintre transformatoarele cu
reactanţa de dispersie mărită prin construcţie, o utilizare largă au transformatoarele cu şunt
magnetic.
Transformatorul cu şunt magnetic este un transformator normal care, între coloanele
sale, conţine un miez (şuntul magnetic S), deplasabil pe o direcţie perpendiculară pe planul
figurii. {untul constituie o nouă cale de închidere a liniilor de câmp, care alcătuiesc fluxul de
dispersie al transformatorului (d1 + d2). Curentul secundar i2 este cu atât mai mic cu cât
fluxul de dispersie derivat prin şunt este mai mare.
4 Curs 24

Pentru fiecare poziţie a şuntului magnetic se obţine câte o

caracteristică U2 = f(I2).
Acest transformator are dezavantajul de a fi zgomotos,
datorită vibraţiilor puternice la care este supus şuntul.
La transformatoarele de sudare cu bobină auxiliară,
mărirea impedanţei secundare totale se realizează legând în
serie cu înfăşurarea secundară o bobină de reactanţă auxiliară B,
care poate fi aşezată pe acelaşi miez comun, (1), sau poate fi
separată, (2). Reactanţa inductivă a bobinei se modifică la
variaţia întrefierului  cu ajutorul unui şurub.
Fig. 7.1915 Transformatorul Prin variaţia reactanţei inductive a bobinei B se reglează
cu şunt magnetic în mod continuu valoarea impedanţei totale a circuitului
secundar al transformatorului, deci valoarea curentului
secundar I2. Pentru fiecare valoare a întrefierului  se
obţine câte o caracteristică U2 = f(I2).
Aceste transformatoare permit un reglaj comod
al curentului I2 şi au marele avantaj de a fi economice
în instalaţiile de sudare multiple. In acest caz, un
transformator, de obicei trifazat, alimentează mai
multe posturi de sudare, fiecare având o bobină de
reactanţă proprie. Reglajul local al curentului de
sudare nu influenţează celelalte posturi.
Fig. 7.16 Transformator de sudare cu
bobină auxiliară (1) Transformatorul de sudare prin puncte. Se
utilizează la sudarea tablelor metalice de
diferite grosimi. Instalaţia de sudare este
compusă din două părţi: a -
transformatorul însoţit de electrozii de
sudare; b - instalaţia de temporizare a
închiderii alimentării transformatorului.
Înfăşurarea secundară are un număr
Fig. 7.17 Transformator de sudare cu bobină auxiliară mic de spire (N2 = 1 sau 2), de aceea
(2) tensiunea secundară este de 2...10V, în
timp ce intensitatea curentului secundar
poate să atingă valori până la 100 kA. Reglarea
1 curentului secundar se efectuează cu ajutorul
2 2 comutatorului de tensiune din primarul N1 şi prin
1 1
mărirea sau micşorarea timpului de sudare ales o dată
1
N1 N2
cu instalaţia de temporizare. Timpul minim de sudare
nu trebuie să fie mai mic de 10 perioade al curentului
Fig. 7.18 Transfomatorul alternativ. Instalaţia de temporizare asigură conectarea
de sudare prin puncte. circuitului primar la reţeaua de alimentare, după ce
electrozii 1 au atins tablele de sudat 2. Întreruperea
alimentării primarului se face după un anumit timp, determinat de grosimea tablelor de sudat.
După întreruperea alimentarii se deschid electrozii 1.
Maşini electrice 5

CAPITOLUL 8

MAŞINI ELECTRICE

8.1 Generalităţi privind maşinile electrice

8.1.1 Utilizarea şi clasificarea maşinilor electrice

În primele decenii ale secolului XIX au fost descoperite şi studiate legile şi teoremele
fundamentale ale electromagnetismului (aici trebuie menţionat aportul savanţilor A. Ampere
şi M. Faraday), care au pus baza elaborării şi construirii maşinilor electrice. Aceste maşini au
revoluţionat industria şi au modificat esenţial viaţa societăţii umane.
Electroenergetica contemporană include următoarele componente:
a. - producerea energiei electrice în centralele electrice;
b. - transportarea energiei electrice până la locul de utilizare;
c. - distribuţia energiei electrice către consumatori;
d. - utilizarea energiei electrice.
Pentru producerea energiei electrice în centralele electrice sunt prevăzute instalaţii
specifice, compuse din maşina primară şi generator electric. Maşina primară (turbină cu abur
sau hidraulică, motor termic) pune în funcţiune generatorul care la rândul său produce energie
electrică (de obicei energia electrică produsă în electrocentrale este energie de curent
alternativ trifazat cu frecvenţa de 50 Hz). În esenţă, generatorul transformă energia mecanică
primită la arbore de la maşina primară în energie electrică (Fig. 8.1a). Tensiunea
generatoarelor actuale instalate în electrocentrale de putere mare nu depăşeşte 25 kV.
Electrocentralele sunt construite în locurile unde se află agenţii energetici primari (pe
râuri sau în locurile unde sunt combustibili fosili) sau unde efectul poluant are consecinţe
minime. Principalii consumatori de energie electrică, zonele industriale şi aglomerările
urbane, se află la distanţe relativ mari faţă de locul de producere al energiei electrice.
Pentru transportul acestei energii de la electrocentrale către consumatori, tensiunea
generatorului se ridică la valori standard de 35, 110, 220, 330, 400, 500, 750 kV, în scopul de
a minimiza pierderile de energie pe liniile de transport. Cu cât este mai mare distanţa de
transport a energiei electrice cu atât tensiunea trebuie să fie mai ridicată. Odată cu creşterea
tensiunii are loc reducerea curentului în liniile de transport (la aceeaşi putere electrică
transportată). Aceasta la rândul său contribuie la micşorarea energiei pierdute, care după cum
se cunoaşte este proporţională cu pătratul curentului. În locurile de distribuţie şi utilizare a
energiei electrice, tensiunea este coborâtă în câteva trepte până la valoarea necesară
utilizatorilor. Ridicarea sau coborârea tensiunii se efectuează cu aparate electromagnetice
denumite transformatoare electrice. Transformatorul modifică parametrii energiei electrice
(tensiune, curent) la aceeaşi frecvenţă, legând între ele două sau trei sisteme de tensiuni
diferite (Fig. 8.1c)
La locul de consum, prin intermediul consumatorilor (receptorilor), are loc conversia
6 Curs 24

energiei electrice în alte forme de energie: mecanică, termică, radiantă, chimică etc.
Cea mai mare parte din energia livrată este consumată de către motoarele electrice
(peste 80% din energia utilizată), care transformă energia electrică în energie mecanică (Fig.
7.1b).

PM PE PE PM PM PE PE PE
G M F C

pjm pjm pjm pjm

a. b. c. d.

Fig. 8.1. Conversia energiei în maşinile electrice.

a - generator; b - motor; c - frână; d - convertizor.
PM - putere mecanică; PE - putere electrică; Pjm - pierderi ireversibile de putere.

Din cele prezentate mai sus, rezultă că generatoarele, motoarele şi transformatoarele

sunt elementele componente de bază ale unui sistem electroenergetic. Generatoarele şi
motoarele practic au aceeaşi construcţie şi conform principiului reversibilităţii:
Orice maşină electrică poate funcţiona atât în regim de generator cât
şi în regim de motor.
Unele maşini electrice, în anumite situaţii particulare, pot funcţiona în regim de frână
electromagnetică (Fig. 8.1c), în care maşina primeşte atât energie mecanică cât şi energie
electrică transformându-le în energie termică. Alte maşini pot funcţiona ca maşini
convertizoare de tensiune, curent, frecvenţă, număr de faze etc. (Fig. 8.1d). Conversia puterii
mecanice în putere electrică şi invers în maşinile electrice are loc cu pierderi ireversibile de
putere:
- pierderi în înfăşurări, denumite şi pierderi în cupru, pcu, sau pierderi Joule, pj;
- pierderi în circuitul magnetic, denumite pierderi în fier, pFe;
- pierderi mecanice datorită frecărilor pm şi pierderi de ventilaţie, pv;
- pierderi suplimentare, ps.
Pierderile determină încălzirea maşinii electrice, iar pentru limitarea temperaturii la
valoarea admisă de izolaţia înfăşurărilor este necesară răcirea maşinii electrice.
Randamentul maşinilor electrice este totdeauna subunitar, puterea consumată de maşină
fiind mai mare decât puterea cedată, diferenţa reprezentând pierderile de putere.
Deşi transformatorul electric nu este o maşină electrică în sensul clasic, deoarece nu
posedă componente mobile (rotative), totuşi este studiat în cadrul cursul de maşini electrice,
datorită faptului că funcţionează pe aceleaşi principii ca celelalte maşini electrice.
Maşinile electrice se pot clasifica după mai multe criterii:
a. după felul curentului care străbate înfăşurările:
- maşini de curent alternativ, monofazate sau trifazate (sincrone, asincrone şi de c.a.
cu colector);
- maşini de curent continuu şi universale (care funcţionează atât în c.c., cât şi în c.a.);
b. după modul de utilizare: maşini cu utilizare directă (generatoare, motoare), cu
Maşini electrice 7

utilizare indirectă (convertizoare de frecvenţă, de fază), maşini folosite în instalaţiile de

măsurare (tahogeneratoare, frâne) etc.
c. din punct de vedere cinematic: maşini cu rotor interior, cu rotor exterior, maşini
liniare;
d. după contactul pieselor active cu mediul exterior: maşini deschise, protejate şi închise
(complet izolate);
e. după puterea nominală: micromaşini (sub 0,1kW), maşini mici (0,1 ... 5kW), maşini
mijlocii (5 ... 100kW), maşini mari (peste 100kW);
f. după turaţie: maşini lente (sub 250 rot/min), de turaţie mijlocie (250 - 1000 rot/min),
rapide (1000 - 6000 rot/min), ultrarapide (peste 6000 rot/min);
g) după tensiunea nominală: maşini de joasă tensiune (sub 1000V), de înaltă tensiune
(peste 1000V);
h. după poziţia axului: maşini cu ax orizontal, vertical şi înclinat.

7.1.2 Elementele constructive de bază ale maşinilor electrice

Părţile componente ale unei maşini electrice rotative (Fig. 8.2) sunt statorul (partea fixă
a maşinii) şi rotorul (partea mobilă a maşinii). În mod obişnuit rotorul se află în interiorul
statorului, dar se întâlneşte şi construcţia inversată. Statorul şi rotorul sunt părţi ale circuitului
magnetic, separate de un mic spaţiu de aer denumit întrefier, care în mod obişnuit este radial.
Statorul şi rotorul maşinii se mai numesc şi armături.
1
4
2

Fig. 8.2. Elementele constructive ale unei maşini electrice rotative. 1 - stator;
2 - carcasă; 3 - rotor; 4 - arbore; 5 - lagăre; 6 - scuturi portlagăre frontale.
Din punct de vedere al fenomenelor electromagnetice care au loc în maşină în procesul
de conversie a energiei, maşinile electrice prezintă două părţi diferite: indusul şi inductorul.
Partea maşinii care produce câmpul magnetic principal se numeşte inductor, iar cealaltă parte
în care se induc t.e.m. de către câmpul principal, se numeşte indus. Inductorul poate fi rotor
sau stator, iar indusul corespunzător poate fi stator sau rotor.
Unele maşini, mai ales acele de curent continuu, în afară de aceste părţi componente
mai prezintă şi o a treia parte componentă, colectorul, care împreună cu periile îndeplineşte
rolul de redresor mecanic în cazul funcţionării maşinii ca generator, sau invertor mecanic
când maşina funcţionează ca motor.
Fiecare maşină electrică conţine următoarele sisteme funcţionale: sistemul electric,
sistemul magnetic, sistemul mecanic, sistemul de răcire (ventilaţie) iar în unele cazuri mai
conţine şi sistemul de măsură, reglare şi protecţie.
8 Curs 24

Sistemul electric este alcătuit din una sau mai multe înfăşurări aşezate de obicei în
crestături la periferia dinspre întrefier a celor două armături sau executate ca bobine
concentrate. Înfăşurările sunt izolate electric atât de sistemul magnetic al maşinii, cât şi de
celelalte părţi ale maşinii.
Sistemul magnetic constă dintr-un miez feromagnetic confecţionat în majoritatea
cazurilor din tole de oţel electrotehnic izolate între ele şi separat în două de către întrefier. Din
sistemul magnetic fac parte şi polii inductori ai maşinii.
După poziţia polilor inductori maşinile electrice pot fi:
- maşini electrice heteropolare (cele mai răspândite), la care parcurgând periferia
indusului, sensul inducţiei magnetice în întrefier variază periodic (Fig. 8.3).

Fig. 8.3. Tipuri de maşini heteropolare.

a - cu întrefier variabil (cu poli aparenţi); b - cu întrefier constant (cu poli înecaţi).
- maşini electrice homopolare (unipolare), la care parcurgând periferia indusului, sensul
inducţiei magnetice în întrefier este unul şi acelaşi. Aceste maşini sunt folosite ca generatoare
de curent continuu de curenţi mari şi joasă tensiune.
Sistemul mecanic consolidează toate elementele componente ale maşinii şi asigură
rigiditatea acesteia. La maşinile rotative sistemul mecanic este alcătuit dintr-un arbore pe care
se dispune rotorul, rulmenţii, scuturi portlagăre, carcasa de susţinere etc.
Sistemul de răcire este dependent de puterea maşinii, de condiţiile climaterice şi de
exploatare a maşinii, de viteza de rotaţie etc. Este compus dintr-un sistem de ventilatoare, care
se află în interiorul sau exteriorul maşinii, un sistem de canale radiale şi agentul de răcire care
poate fi aer, ulei mineral, apă, hidrogen sau alte substanţe, care în unele cazuri îndeplinesc şi
rolul de izolant electric.

8.1.3. Elementele constructive ale maşinilor de curent alternativ

Aşa cum s-a menţionat mai sus, putem deosebi două tipuri principale de maşini de
curent alternativ:
a - maşini asincrone;
b - maşini sincrone.
În majoritatea cazurilor, maşinile de curent alternativ sunt maşini rotative. Ca orice
maşină rotativă, maşinile de curent aternativ sunt compuse din două părţi distincte, care din
punct de vedere mecanic (cinematic) se numesc: stator - partea fixă a maşinii şi rotor - partea
mobilă (rotativă) a maşinii. Statorul şi rotorul sunt separate unul faţă de altul de un spaţiu mic
de aer numit întrefier.
Maşini electrice 9

S1
Stator
Rotor
S5
S6

S3

S2
S4

Fig. 8.4. Schema constructivă a motorului

asincron trifazat cu rotorul în scurtcircuit.
Din punct de vedere al fenomenelor electromagnetice care au loc în maşinile electrice în
procesul conversiei energiei, maşinile sunt alcătuite din două părţi distincte: indusul şi
inductorul. Partea maşinii cu înfăşurări de excitaţie (sau cu magneţi permanenţi) care
produce câmpul magnetic principal se numeşte inductor, iar cealaltă parte, în care sunt
montate înfăşurări în care se induc tensiuni electromotoare datorită câmpul inductor se
numeşte indus. În maşinile de curent alternativ, inductorul poate fi atât partea mobilă (rotorul)
cât şi partea fixă (statorul) a maşinii, iar indusul poate fi invers respectiv statorul (când
inductorul este rotor) sau rotorul (când inductorul este stator).
Pentru a micşora pierderile de putere prin histerezis şi curenţi turbionari, miezul
statorului şi rotorului (armăturile feromagnetice) aflate în câmpuri magnetice variabile în
timp, se realizează ca la transformatoare, din tole de oţel electrotehnic, izolate între ele. Părţile
electromagnetice situate în câmpuri magnetice constante se pot confecţiona din tole sau
masive (fonta sau oţel).
A. Maşinile asincrone. Se numesc asincrone maşinile la care turaţia rotorului diferă
de turaţia câmpului magnetic învârtitor al statorului, iar valoarea ei se modifică în funcţie de
sarcină.
Maşinile asincrone se împart în maşini cu şi fără colector (cele mai răspândite sunt cele
fără colector). Din punct de vedere constructiv, sunt două tipuri de maşini asincrone: maşini
asincrone cu rotorul în scurtcircuit (Fig. 8.4) şi maşini asincrone cu rotorul bobinat.
De obicei, în crestăturile axiale ale miezului statorului sunt montate trei înfăşurări de
fază repartizate în mai multe crestături, decalate în spaţiu una faţă de alta cu 120 º (2/3 rad)
şi legate în stea sau triunghi. În rotor se montează tot înfăşurări trifazată legată însă numai în
stea, capetele libere fiind legate la trei inele pe care calcă trei perii (maşina cu rotorul
bobinat). La maşinile cu rotorul în scurtcircuit în crestăturile axiale ale miezului rotorului sunt
plasate bare din aluminiu sau cupru având capetele frontale scurtcircuitate cu doua inele
(înfăşurarea rotorică are aspectul unei colivie de veveriţă; de aceea uneori maşina este numită
maşină cu colivie).
După cum se observă, înfăşurările statorului şi rotorului nu sunt conectate între ele
electric. Între aceste înfăşurări există numai o legătură inductivă, adică sunt cuplate magnetic.
Din această cauză maşinile asincrone se mai numesc şi maşini de inducţie.
10 Curs 24

În majoritatea cazurilor, maşinile asincrone funcţionează în regim de motor. Însă în

ultimul timp au început să fie utilizate şi ca generatoare funcţionând autonom sau în paralel
cu reţeaua. Amănunte privind construcţia şi principiul de funcţionare al maşinii asincrone se
pot găsi în cap. 4.
B. Maşinile sincrone. Această denumire provine din faptul că la aceste maşini turaţia
rotorului este strict egală cu turaţia câmpului magnetic învârtitor, indiferent de valoarea
sarcinii la arborele maşinii şi indiferent de regimul de funcţionare (motor sau generator).
Statorul, indusul maşinii, este identic cu statorul maşinii asincrone, respectiv este alcătuit din
trei înfăşurări de fază decalate în spaţiu una faţă de alta şi legate în stea sau triunghi.
Rotorul (inductorul) este caracterizat de prezenţa polilor magnetici a căror polaritate
alternează de-a lungul circumferinţei. În funcţie de modul de execuţie al rotorului, maşinile
sincrone se împart în maşini cu poli aparenţi (Fig. 7.5a), atilizate la turaţii de până la 1000
rot/min. (cu frecvenţa industrială de 50 Hz) şi cu poli înecaţi – turaţia rotorului fiind de 1500
sau 3000 rot/min. (Fig. 7.5b).

2 1

1
N N
4
S S

N 3 S
3
a. b.

Fig. 8.5. Elementele constructive ale maşinilor sincrone.

a - cu poli aparenţi; b - cu poli înecaţi.
1- rotorul; 2- polii; 3- înfăşurarea de excitaţie; 4- piesă (talpă) polară.

Polii maşinii se realizează prin intermediul unor bobine concentrice înfăşurate pe

miezuri (la maşinile cu poli aparenţi) şi legate în serie (Fig. 8.5a) sau secţii plasate în
crestăturile axiale ale miezului rotorului (Fig. 8.5b), legate de asemenea în serie (la maşinile
cu polii înecaţi). Bobinele sau secţiile legate în serie alcătuiesc înfăşurarea de excitaţie a
maşinii, capetele cărei sunt conectate la două inele izolate între ele şi montate pe un cilindru
izolant, care este presat pe arborele maşinii. Pe inele calcă două perii imobile izolate între ele.
Prin intermediul acestui dispozitiv se alimentează în curent continuu înfăşurarea de excitaţie.
Reglarea valorii curentului de excitaţie permite modificarea valorii fluxului magnetic al
polilor maşinii şi respectiv a t.e.m. induse în înfăşurările statorului. Maşina (sau dispozitivul)
care produce energie de curent continuu necesară pentru alimentarea înfăşurării de excitaţie
poartă denumirea de excitator

7.1.4 Principalele fenomene electromecanice care au loc în maşinile electrice

Indiferent de tipul constructiv al maşinii electrice, fenomenele electromecanice care stau la
Maşini electrice 11

baza funcţionării maşinii sunt aceleaşi. În Fig. 8.6 se prezintă schematic aceste fenomene pentru o
maşină funcţionând în regim de motor.

mr

-
u i  forţă me inerţie 
înfăşurări inductanţe i electromag.  mecanică i
+
A B . C D E

Fenomene electromagnetice Fenomene mecanice

Fig. 8.6 Principalele fenomene electromagnetice şi mecanice din maşinile electrice

A. Unele înfăşurări se alimentează de la surse de tensiune continuă sau alternativă „u”,

altele, în scurtcircuit, sunt sediul unor tensiuni electromotoare induse. Prin toate înfăşurările iau
naştere curenţi electrici „i”.
B. Curenţii din înfăşurări, străbătând inductanţe sau inductanţe mutuale dau naştere la
fluxuri magnetice „”.
C. Curenţii şi fluxurile interacţionează şi pe baza forţei electromagnetice în maşină se
dezvoltă cuplul electromagnetic activ „me” capabil să pună în mişcare şi să menţină mişcarea
rotorului.
D. Cuplului activ i se opune din exterior cuplul rezistent „mr” datorat maşinii de lucru
conectată mecanic la rotorul maşinii electrice.
E. Diferenţa dintre cele două cupluri numit cuplul de accelerare acţionează asupra
maselor în mişcare de rotaţie şi prin intermediul momentului de inerţie „J” produce modificarea
vitezei unghiulare rotorice „”. Aceasta reprezintă principala mărime mecanică de la ieşirea
sistemului electromecanic numit maşină electrică. De remarcat faptul că mişcarea rotorului
influenţează modul în care în infăşurări apar curenţii electrici.
Indiferent de tipul constructiv al maşinii electrice, fenomenele mecanice prezentate sunt
descrise matematic de aceeaşi relaţie matematică numită ecuaţia de mişcare:
d
me  mr  J
dt

Cuplul rezistent mr conţine şi o componentă a frecărilor interne din maşină, de obicei de tip
vâscos, de forma F·, unde F se numeşte coeficient de frecări vâscoase. În practică se
pot întâlni urmatoarele situaţii:
d
a. me  mr   0    rotorul accelerează;
dt
d
b. me  mr   0    const. rotorul îşi menţine turaţia;
dt
d
c. me  mr   0    rotorul decelerează;
dt