Deontologia Funcționarului Public

Deontologia, ramură a Eticii, este ştiinţa care studiază obligaţ iile şi
comportamentul celor care practică o anumită profesie.

Deontologia are la bază datoria morală, fără a se suprapune î nsă cu studiul
filosofiei sau a teoriei generale a datoriei morale. De asemenea, trebuie precizată o
deosebire esenţială între etică ş i deontologie. Astfel, î n timp ce etica cuprinde studiul
filosofic al datoriilor, deontologia este o ş tiinţă aplicată sau aplicabilă.
În cazul funcţ iei publice, scopul Deontologiei este reprezentat de realizarea
eficienţ ei serviciului public ş i satisfacerea nevoilor cetăţ eanului.
Eficienţa nu reprezintă numai rezultatul unei bune organizări şi conduceri a
unei activităţi. Obţ inerea unei eficienţ e maxime depinde şi de gradul de
conştinciozitate de atitudinea conş tiincioasă faţ ă de î ndatoririle de serviciu a
funcţ ionarului public.
În cazul î n care funcţ ionarul public are o situaţ ie juridică bine stabilită ş i î i
sunt asigurate unele drepturi care să-i permită desfăş urarea activităţ ii î n bune condiţ ii
ş i asigurarea unui trai decent, el se va putea dedica î ntru totul activităţ ii autorităţ ii sau
instituţ iei publice din care face parte. În aceste condiţ ii, el î ş i va î ndeplini cu
conş tiinciozitate sarcinile de serviciu 1
ş i va pune î n exerciţ iul funcţ iei toate
cunoş tinţ ele ş i calităţ ile sale.
Persoana care ocupă o funcţie publică are pe lângă obligaţ iile de consilier
juridic o serie de obligaţ ii cu caracter moral, fie scrise, fie nescrise, şi care
circumscriu etica profesiei de funcţionar public. Toate aceste datorii morale pe care
un funcţionar le respectă pe durata exercitării unei funcţ ii publice poartă generic
denumirea de ,,deontologie". Sintagma ,,deotologie" provine din cuvintele greceş ti
,,deon", ,,deontos" care î nseamna ,,ceea ce se cuvine", ,,ceea ce trebuie făcut” ş i
,,logos" care î nseamnă ,,studiu, ş tiinţ ă”.
Dimensiunea morală a normelor pe care trebuie să le respecte oamenii a fost
subliniată ş i de Immanuel Kant care a arătat că: “Legea î nsăş i trebuie să fie scopul
unei voinţ e morale bune, pentru că interesul moral este un interes pur, care nu
depinde de simţ uri" .2
1
"Teoria lucrului bine făcut" - Tadeus Kotarbinski, 1886-1981
2
Immanuel Kant- Critica raţ iunii practice, Ed. I.S.R. pg. 71
Datoria primordială a funcţ ionarului public este servirea interesului general
aş a cum reiese din î nsăşi etimologia cuvântului administraţ ie din latinescul
“administer" care î nseamnă ,,slujbaş , senvitor"
Prin urmare, obligaţiile de ordin moral ce trebuie respectate derivă din scopul
exercitării funcţiei publice, anume slujirea societăţii şi a cetăţenilor. În măsura î n care
actele normative stipulează expres aceste obligaţ ii morale, ele dobândesc dimenş iune
profesională.
În dicţionarul "Le Petit Larousse"(1955) este definită deontologia ca
"ansamblul de reguli care reglementează o profesiune, conduita celor care o exercită,
raporturile dintre aceştia, raporturile dintre aceş tia ş i clienţii lor, dintre ei ş i public".
Deontologia, prin specificul obiectului său de cercetare se află la la graniţ a
dintre drept ş i morală. Ea reprezintă ansamblul normelor care conturează un anumit
tip de comportament profesional sau privat.3 Unele din aceste norme sunt consacrate
juridiceş te, putând fi deci impuse prin intervenţ ia forţ ei de coerciţ ie a statului, altele
sunt sacţ ionate doar de opinla publică, î nscriindu-se î n categoria normelor etice.
Deontologia poate fi considerată o punte între ştiinţ ele juridice (dreptul) ş i
etică, putând fi studiată sub două aspecte: acela al reglementărilor date în temeiul
"principiului legalităţii" coroborat cu principiile morale.
O altă definiţ ie ce a fost dată deontologiei funcţ iei publice este î n sensul că ea
reprezintă: “ansamblul normelor juridice ş i morale aferente funcţ iei publice, ca
element î ntrinsec serviciului public, statuat.obiectiv de către societate la un moment
dat, î n scopul eficientizării serviciuli public de către cei chemaţ i a î ndeplini funcţ ia
pub1ică”.4
Din definiţ ie putem desprinde urmatoarele trăsături:
• Deontologia funcţ iei publice reprezintă un ansamblu de norme juridice ş i morale,
deci, o î mbinare a dreptului cu morala;
• Normele menţ ionate sunt aferente funcţ iei publice ca element intrinsec serviciului
public;
3
Verginia Vedinaş - ,Statutul funcţ ionarului public, Ed. Nemira, Bucuresti, 1998
4
Ivan Ivanoff - Deontologia functiei publice - note de curs
• Statuarea obiectivă a acerstor norme de către societate face referire î n primul rând la
un cadru legal, ş tiut fiind că legea are caracter general ş i impersonal, fapt ce permite
oricărui î nterpret al problematicii o abordare obiectivă a studiului;
• Aprecierea deontologiei funcţ iei publice ,,la un moment dat”,ţ ine de caracterul
istoric al evoluţiei sociale a dreptului şi moralei. Astfel, o anumită abordare avea
deontologia funcţiei publice într-o anumita oranduire, ş i o cu totul altă abordare are î n
momentul de faţă. Această trăsătură poate fi nuanţ ată ş i spaţ ial, nu numai cronologic,
deoarece chiar într-un anumit moment istoric pe suprafata planetara fiecare stat are
propria sa reglementare legală şi propriile precepte morale ale abordarii deontologice
a funcţ iei publice;
• Scopul deontologiei este circumstanţ iat serviciului public, având un caracter nu
numai teoretic ci ş i unul practic foarte bine determinat;
Deontologia funcţ ionarului public exprimă la rândul ei ansamblul normelor

referitoare la comportamentul profesional şi moral al funcţionarului public î n serviciu
ş i î n afara serviciului, având î n vedere că este purtătorul autorităţ ii publice.
Unele precepte morale sunt consacrate juridic, devenind norme juridice,
putând fi aduse la î ndeplinire, î n cazuri extreme, prin forţ a de coerciţ ie a statului, pe
când alte reguli morale rămân de domeniul normelor etice, sancţ ionate doar de opinia
publică.5
Pentru a fi pusă în aplicare legea trebuie î nţ eleasă şi interpretată î n litera ş i
spiritul ei.
Adesea, cetăţ enii cărora li se adresează legea nu o cunosc sau nu sunt de acord
cu conţinutul ei sau cu înţelesul acesteia ş i, î n acest caz, se creează un conflict între
cei cărora li se aplică legea ş i cei care o aplică.
În timp ce beneficiarii serviciilor publice doresc uneori ocolirea legii,
funcţ ionarii publici trebuie să o aplice î ntocmai (fără î nsă ca puterea discreţ ionară cu
care este abilitată Administraţ ia Publică să-ş i permită a depăş i limitele legii, ci doar a
alege dintre mai multe variante prevăzute de lege, pe cea care corespunde cel mai bine
situaţ iei date, cerinţ ei beneficiarului).6
5
A se vedea V. Vedinaş , op. cit. p. 146 ş i N. Cochinescu, Introducere î n deontologia juridică, Revista Dreptul nr.
4/1995, p. 3-11
6
A. Iorgovan, op. cit.(1996), vol. I, p. 294 ş i urm.
Întrucât î n acţ iunile sale funcţ ionarul se exprimă pe sine trebuie totuş i ca î n
exercitarea funcţ iei publice să nu uite că este pus î n slujba cetăţ enilor, a interesului
public, căruia trebuie să- i dea satisfacţ ie cu î ntâietate.7
Pentru că funcţ ionarii publici sunt purtătorii puterii discreţ ionare a
administraţ iei publice, ş i adesea se pot corupe sau manifesta abuziv prin î ncălcarea
drepturilor ş i intereselor cetăţ enilor, este necesar ca normele ce privesc
comportamentul profesional ş i moral al funcţ ionarului public, deontologia acestuia, să
se refere atât la relaţ iile sale î n interiorul serviciului, cu ş efii ierarhici, cu subalternii,
cu î ntregul personal, cât ş i cu beneficiarii activităţ ii sale, cu celelalte persoane
juridice, inclusiv cu celelalte instituţ ii ale statului, de fapt cu societatea î n ansamblul
său.8
Literatura de specialitate a sesizat unele ambiguităţi din administraţia publică
î n ceea ce priveşte graniţ ele dintre lege ş i etică, pe de o parte, ş i î ntre etică ş i corupţ ie,
pe de altă parte. Astfel, unii autori consideră necesară studierea problemelor legale,
cum ar fi conflictul de interese şi evitarea atragerii răspunderii î n faţ a legii, în timp ce
alţii aduc î n discuţ ie „gradul” de etică al unor decizii luate de funcţionarii publici, care
nu sunt acoperite din punct de vedere legal.
Funcţionarii publici acţionează pe baza unei varietăţ i de principii ş i percepte.
Anumite percepte etice sunt implicite, altele sunt explicite, unele dintre ele fiind chiar
contradictorii. Oricum, toate aceste principii au la bază etica văzută ca virtute ş i
responsabilitate.
Iată câteva din aceste precepte:
• Integritatea fiscală. Un semn important al comportamentului etic este
reprezentat de modul î n care cineva se raportează la problema banilor.
• Susţ inerea teoriei pluraliste. Sistemul politic reprezintă echilibrul de putere
î ntre grupurile economice, profesionale, religioase, etnice şi geografice. Fiecare din
aceste grupuri caută să-şi impună voinţ a î n politica publică, dar fiecare este limitat î n
capacitatea de a înfăptui aceasta deoarece trebuie să se adapteze cerinţelor celorlalte
grupuri. O etică administrativă completă înseamnă slujirea consecventă a interesului
publicului larg. În locul regulii majorităţ ii, pluralismul recunoaş te conducerea
minoritară.
7
N. Cochinescu, op. cit. p. 3-11
8
V. Vedinaş , op. cit. p. 148
• Acceptarea dihotomiei. În ultimul timp administraţ ia publică a ajuns să fie
privită ca o extensie managerială a aparatului politic. Politica intră î n activitatea
puterii legislative ş i executive, î n timp ce administraţ ia este activitatea unei clase
profesionale de manageri publici care organizează executarea ş i execută legile cât mai
eficient posibil.
Atributele unui politician sunt sunt de o altă natură decât cele ale unui
funcţ ionar public. Esenţ a politicii este de a lua poziţ ie, de a-ş i asuma responsabilităţ i
pentru deciziile luate ş i de recunoaş tere a naturii tanzitorii a rolului politic, î n timp ce
esenţ a administraţ iei este de a executa legea. Aş adar, moralitatea funcţ ionarului
public constă î n respectarea deciziilor luate pe linia serviciului public.
Aş a cum am spus anterior, trebuie analizată problema responsabilităţ ii
funcţ ionarilor publici faţ ă de funcţ ionarii politici aleş i î n mod democratic. Politica ş i
administraţ ia nu se exclud reciproc, ele sunt două aspecte ale aceluiaş i proces.
Politicile publice reprezintă procese continue a căror elaborare este
inseparabilă de punerea î n practică. Politicile publice sunt elaborate pe măsură ce sunt
puse î n aplicare ş i viceversa, sunt puse î n aplicare pe măsură ce sunt elaborate. Nu se
poate spune exact care din cele două are o pondere mai mare, dar se poate afirma că
politica are un rol mai mare î n procesul de elaborare, iar administraţ ia î n cel de
implementare.
Cei care î ş i desfăş oară activitatea î ntr-un serviciu public nu trebuie să-ş i
stabilească singuri sarcinile. Ei sunt responsabili î n faţ a oficialităţ ilor alese de
cetăţ eni, deci acestea sunt î n măsură să stabilească detaliat planurile de acţ iune.
În literatura de specialitate s-a spus că un comportament etic rezultă din
neutralitatea administrativă deoarece funcţ ionarii publici sunt liberi să aplice
principiile managementului pentru realizarea nevoilor cetăţ enilor.
Atunci când dihotomia descurajează funcţ ionarul public de la efectuarea de
judecăţ i, acestuia î i este oferită o poziţ ie relativistă care presupune că normele etice
sunt probleme de referinţ ă arbitrară ş i că nu se pot face afirmaţ ii obiective ş i valabile.
Astfel, se pun următoarele î ntrebări: acesta este modul î n care se desfăş oară
activitatea administrativă, este responsabilitatea morală posibilă fără discreţ ie
administrativă? Partizanii preceptului de dihotomie spun că răspunsul la aceste
î ntrebări nu contează deoarece regulile reprezintă prin ele î nsele niş te finalităţ i, iar
mijloacele de acţ iune ale administraţ iei au justificare morală.
• Respingerea dihotomiei. Partizanii acestei idei susţ in că, î ntr-o anumită
măsură, funcţ ionarul public reprezintă un iniţ iator de valori, neputând fi niciodată
complet guvernat de alţii. Se poate afirma chiar că în procesul de luare a unei decizii
una din etape o constituie alegerea variantei optime.
• Menţ inerea ordinii constituţ ionale. Constituţ ia desemnează explicit ş i
implicit rolul funcţionarilor publici care sunt chemaţi să slujească valorile statului.
Baza î n care face acest lucru,conform acestui precept, îl constitui imperativul moral al
jurământului. Funcţionarul public a intrat î ntr-un angajament solemn cu cetăţenii pe
care îi serveşte, angajament pentru onorarea obligaţ iei de a oferi oportunităţ i egale
tuturor. Această profesiune obligă, în baza principiilor constituţionale şi statutare la
satisfacerea şi menţinerea în mod prioritar a interesului public faţ ă de toate interesele
particulare cu care intră în competiţ ie.
În izvoarele deontologiei funcţionarului public se găsesc în Constituţie, în
legea fundamentală a unui stat, în lege, ca act juridic al Parlamentului, î n alte categorii
de acte normative (ale Guvernului şi ale altor organe ale administraţ iei de stat centrale
sau teritoriale sau autorităţ i locale autonome) inclusiv tratatele, care potrivit art. 11
din Constituţie, prin ratificarea de către Parlament, devin parte integrantă a dreptului
intern.
La acestea se adaugă izvoare nescrise, cutume, mai ales î n domeniul dreptului
diplomatic, precum ş i jurisprudenţ a, despre care î n Franţ a se susţ ine că prin activitatea
jurisdicţ iei administrative care are î n frunte Consiliul de stat, Dreptul administrativ
este î n esenţ ă jurisprudenţ ial, ceea ce conferă practicii judiciare statutul de
“jurislator”.9
În literatura juridică 10 au fost identificate mai multe principii de bază ale
deontologiei funcţ ionarului public, principii care reprezintă de altfel obligaţ ii juridice
ş i morale pe care analizându-le deja nu este cazul a le mai relua.
Toate aceste obligaţ ii stau sub pavăza faptului că funcţ ionarii publici sunt
purtătorii autorităţ ii publice şi cum slujesc interesul general, pentru ei se impune o
disciplină riguroasă.
9
Dreptul administrativ, nefiind codificat, nici o lege nu a determinat vreodată noţ iunile fundamentale ş i
principiile de bază, aşa încât această sarcina ş i-a asumat-o judecătorul administrativ, a se vedea Rene
Chapus, Droit administratif general, Tome I, 3-ème édition., Ed. Montchrestien, p. 66
10
A se vedea V. Vedinaş , op. cit. p. 149 ş i urm.
Cât priveş te î ndeplinirea tuturor principiilor, a obligaţ iilor ce compun
deontologia, aplicabilă diferitelor categorii de funcţ ionari publici, trebuie menţ ionat
că aceş tia sunt obligaţ i să ş i le î nsuş ească ş i să facă tot posibilul pentru a le î ndeplini,
la baza activităţ ii ş i comportării fiecăruia stând nevoia de perfecţ ionare continuă, de
educaţ ie permanentă.
O dimensiune a eticii deontologice a unui funcţ ionar public este reprezentată
de responsabilitatea acestuia (desfăş urarea activităţ ii î n cadrul unei organizaţ ii impune
funcţ ionarului anumite obligaţ ii ş i un anumit grad de loialitate care uneori nu
corespund principiilor etice).
Responsabilitatea ş i răspunderea sunt considerate a fi două standarde
profesionale ale funcţ ionarilor publici î n activitatea lor de oferire de servicii
cetăţ enilor. Atunci când sunt folosite ca măsură a calităţ ii ş i a performanţ ei, ele oferă
funcţ ionarului public posibilitatea de a identifica punctele forte ş i punctele slabe ale
acţ iunii lui. O asemenea diagnoză poate fi utilă î n elaborarea unui program de creş tere
a performanţ ei profesionale.
Responsabilitatea precede răspunderea, putând să o elimine. În
comportamentul funcţ ionarului public trebuie să primeze responsabilitatea, existând
convingerea potrivit căreia slujirea cu credinţ ă a interesului public este baza
comportamentului său profesional ş i moral.
Inerţ ia ş i lipsa de responsabilitate a forţ ei de muncă conduc la creş terea
ineficienţ ei. Acest lucru este evident î n sectorul public, unde este posibil să
predomine sistemul meritocraţ iei imperfecte.
Responsabilitatea administrativă trebuie analizată sub un dublu aspect: cel al
funcţ ionarului public faţ ă de autorităţ ile superioare ş i cel al aceloraş i funcţ ionari
publici faţ ă de interesul public.
Pentru a putea vorbi de responsabilitatea unui funcţ ionar public, acesta trebuie
să aibă trei atitudini (acceptarea ambiguităţ ii morale a oamenilor ş i a politicilor
publice, acceptarea importanţ ei forţ elor contextuale care condiţ ionează priorităţ ile
î ntr-un serviciu public ş i acceptarea paradoxurilor procedurale) ş i trei calităţ i morale
(optimismul, curajul ş i onestitatea dublată de spiritul de caritate).
Aceste atitudini ş i calităţ i morale sunt relevante î n cazul tuturor funcţ ionarilor
publici, indiferent de nivelul la care î ş i desfăş oară activitatea (de stat sau local) sau de
natura serviciului pe care î l realizează.
Acceptarea ambiguităţ ilor morale a oamenilor ş i a politicilor publice.
Funcţ ionarul public trebuie să fie atent la ambiguitatea morală a tuturor
oamenilor (inclusiv a lui î nsuş i) ş i a tuturor politicilor publice (inclusiv a celor
propuse de el î nsuş i). Reinhold Neibuhr spunea: “Capacitatea omului de a fi corect
face ca democraţ ia să fie posibilă, dar î nclinaţ ia lui de a fi incorect face democraţ ia
necesară”.
Nu există nici o modalitate prin care să se evite amestecul intereselor publice
cu cele personale. Realitatea a demonstrat că peste tot î n lume, î n politicile publice, au
existat elemente importante de favoritism ş i de câş tig individual care nu au putut fi
făcute publice. Cu toate acestea, î ntotdeauna când este luată o decizie este luat î n
considerare ş i efectul moral al acesteia.
În general, o persoană, cu cât ajunge mai sus pe scara puterii ş i a autorităţ ii, cu
atât mai instabilă î i este scara etică. Posibilitatea ca un funcţ ionar dintr-o categorie
inferioară să intre î n contact direct cu un membru al Parlamnetului este redusă, acest
lucru putându-se î ntâmpla doar dacă a fost mandatat î n acest sens. În schimb, un
director de direcţ ie sau un subsecretar de stat se poate afla, ocazional, î n situaţ ia de a
face faţ ă forţ elor parlamentare al căror efect este de a submina integritatea ierarhiei î n
administraţ ia publică.
Acceptarea importanţ ei forţ elor contextuale care condiţ ionează priorităţ ile
î ntr-un serviciu public.
Este evident faptul că această atitudine poate să ne conducă î ntr-o lume a
relativităţ ii eticii. Totuş i, realitate a demonstrat că această situaţ ie este inevitabilă. În
fapt, această atitudine tinde să î l conducă pe funcţ ionarul public spre un respect
profund faţ ă de forţ ele inconstante care se regăsesc î n toate serviciile publice ş i spre o
î nţ elegere mai profundă a motivelor pentru care, uneori, oamenii morali tind să ia
decizii care î ncalcă principiile eticii.
Paradoxurile procedurale.
Regulile, standardele ş i procedeele există pentru a promova onestitatea,
profunzimea analizie făcute ş i responsabilitatea comportamentului funcţ ionarilor
publici. Cei care î n mod frecvent găsesc scurtături pentru realizarea sarcinilor ce le
revin, î n loc să adopte mijloacele prestabilite, atacă prin comportamentul lor aspectul
cel mai important al serviciului public: suveranitatea legii.
Dacă procedurile administrative sunt considerate a fi pilonii deliberărilor ş i a
ordinii, uneori ele pot constitui un element al î ncetinirii progresului.
Funcţ ionarul public care nu poate să descopere ş i să accepte paradoxurile
procedurale va fi prins î ntr-o capcană. Acest lucru este posibil deoarece, î n cazul
procedurilor, persoana care deviază frecvent este considerată subversivă, cea care nu
se abate niciodată de la proceduri nu poate să realizeze î ntotdeauna atribuţ iile funcţ iei
cu care a fost î nvestită, iar cea care oscilează î ntre proceduri, fără î nsă a le î nţ elege
consecinţ ele, este lipsit de responsabilitate.
Optimismul.
Optimismul nu este un termen adecvat pentru a analiza calităţ ile morale ale
unui funcţ ionar public deoarece una dintre conotaţ ii este euforia, iar serviciul public
este departe de a fi euforic. Cu toate acestea, optimismul este mult mai sugestiv decât
realismul deoarece acesta din urmă este, î ntr-o anumită măsură, limitativ. În cazul
funcţ ionarului public, optimismul este privit ca rezultat al unui demers raţ ional, ş i nu
expresia unei stări de spirit.
Optimismul este calitatea care î i dă omului posibilitatea de a face faţ ă
ambiguităţ ilor ş i paradoxurilor fără ca acţ iunea sa să fie imobilizată.
Adevăratul optimism este reprezentat de afirmarea valorilor ş i asumarea
riscurilor; nu este o credinţ ă î n lucrurile certe, ci este capacitatea de a vedea toate
posibilităţ ile favorabile î ntr- o incertitudine.
Curajul.
Această calitate a funcţ ionarului public este strâns legată de ambiţ ie,
sentimentul datoriei ş i recunoaş terea faptului că lipsa de acţ iune poate avea efecte la
fel de dureroase ca ş i o acţ iune incorectă.
În administraţ ia publică, curajul poate lua diferite forme:
 Curajul de a decide;
Curajul manifestat î n relaţ ia cu specialiş tii ş i experţ ii. Uneori, î n relaţ iile cu
experţ ii, funcţ ionarii publici au nevoie de mult curaj deoarece aceste relaţ ii sunt, de
obicei, apropiate î n procesul decizional, spre deosebire de relaţ iile cu clienţ ii care sunt
mai î ndepărtate ş i mai slab conturate. Expertul, indiferent de nivelul sau domeniul î n
care î ş i desfăţ oară activitatea, este indispensabil pentru funcţ ionarea corectă a unui
sistem social complex ş i tehnic. Dar puterea autonomă ş i disproporţ ionată a experţ ilor
ş i a domeniilor î n care aceş tia muncesc sunt o ameninţ are constantă la adresa
abordării binelui public;
• Asigurarea gradului necesar de neutralitate. Rapiditatea ş i neutralitatea sunt
corelate cu pericolul apariţ iei aroganţ ei. Dar este nevoie de curaj pentru a fi neutru,
lucru pe care cetăţenii îl consideră deosebit de valoros pentru buna desfăşurare a
serviciului public.
Onestitatea dublată de spiritul de caritate.

Curajul de a fi impersonal ş i dezinteresat nu are nici o valoare dacă nu conduce la
acţiuni şi atitudini caritabile şi corecte. Corectitudinea este o virtute limitată dacă nu
există spiritul de caritate.
Abaterile de la normalitate reprezintă o formă parţ ială sau diminuată a
responsabilităţ ii. Spre exemplu, monomanul (persoana care are idei fixe) este
iresponsabil în acele cazuri în care actele sau delictele comise sunt marcate de ideile
delirante. În astfel de condiţ ii, capacităţile sale de a răspunde sunt î n stare de
insuficienţ ă sau de inferioritate funcţională pentru a se putea autoconduce sau
preîntâmpina răul. Acesta este motivul pentru care în judecarea delictelor judecătorii
solicită examene medicale pentru cei î n cauză.
Alături de obligaţ iile juridice, deontologia funcţ ionarilor publici cuprinde, aş a
cum a arătat M. T. Oroveanu, ş i ansamblul obligaţ iilor morale ale funcţ ionarilor
publici, toate "necesare pentru î ndeplinirea misiunilor ce incumbă funcţ iilor lor,
considerate ca î ndatoriri î n slujba societăţ ii, î n scopul î nfăptuirii raţ ionale, eficiente,
operative ş i legale a Administraţ iei Statului ş i a satisfacerii drepturilor ş i intereselor
legitime ale persoanelor fizice ş i juridice".11
Acelaş i autor a arătat, referindu-se la obligaţ iile morale ale funcţionarilor
publici, că pe primul plan se află obligaţia de a fi cinstit, de a combate corupţ ia sub
orice formă s-ar prezenta aceasta.
O alta normă morală, fundamentată pe normele moralei creş tine este aceea de
a "nu face altuia ceea ce nu vrei să ţ i se facă ţ ie" normă care contribuie la stăvilirea
abuzurilor şi şicanelor pe care unii funcţ ionari publici le fac persoanelor ce solicită
administraţ iei satisfacerea drepturilor ş i intereselor legitime.
M. T. Oroveanu, op. cit. (1997), p. 355 ş i urm. A se vedea lucrarea aceluiaş i autor cu titlul
11
Deontologia funcţ ionarilor publici, î n "Studii de drept românesc" nr.1/1993, p. 35-41

Într-un cadru nu numai juridic dar ş i moral, funcţ ionarii publici trebuie să se
adreseze semenilor cu respect ş i î nţ elegere, ca unor fiinţ e dotate cu raţ iune ş i libertate
ş i să î nţ eleagă prin expresia "interesul serviciului" nu numai "echivalentul
administrativ al raţ iunii de stat", ci ş i faptul că mai bună servire a intereselor generale
ale societăţ ii, a cărei sarcină fundamentală revine Statului, se î nţ elege ş i apărarea
vieţ ii liniş tite ş i prospere a fiecărei persoane î n parte.12
NOTIUNI ASOCIATE CONCEPTULUI DE DEONTOLOGIE
În ştiinţa administraţiei s-au formulat mai multe obligaţ ii cu caracter moral
dintre care unele au dobândit ş i caracter de obligaţ ii profesionale.
1. Probitate
Prin probitate se î nţ elege î n primul rând, corectitudinea de care trebuie să dea
devadă un funcţ ionar î n î ndeplinirea sarcinilor de serviciu. Exista o dialectică a
corectitudinii exprimată foarte bine de G. Hegel: ,,Acelaş i conţ inut care este un drept
este ş i o datorie, ş i ceea ce este o datorie este un drept" . 13 Cu alte cuvinte,
funcţ ionarul are dreptul de a exercita o funcţ ie publică atât timp cât î nţ elege că acea
funcţ ie este o datorie pentru el. Orice alte criterii pentru neî ndeplinirea datoriei duc la
lipsa de probitate.
2. Demnitate
Foarte mulţ i neglijează importanţ a cuvântului “publică" din sintagma ,functie
putlică". Acest cuvânt trimite însă direct la sensul demnităţ ii pe care o are un
funcţionar învestit cu o funcţ ie (relativ la ceilalţ i cetăţ eni). Tocmai caracterul public al
funcţ iei î nterzice funcţ ionarului să se comporte ca ceilalti ş i să ceară avantaje pentru
el sau pentru alţ ii. Sub aspect material, funcţionarul este plătit pentru a-ş i exercita
funcţia, iar sub aspect moral el se bucură de autoritate, neavând dreptul de a se
degrada pe sine sau funcţ ia sa.
3.Reputatie
Aceasta reprezinta părerea pe care cei din jur o au faţ ă de cineva sau faţ ă de felul î n
12
A se vedea M.T. Oroveanu, op. cit. (1997), p. 357
13
G.F. Hegel- Fi1ozofia spiritului, Ed. Academiei, 1996, pg. 316
care o persoană este cunoscută sau apreciată, faima, renumele. Ca orice faimă sau
renume, reputaţ ia este dată, î n primul rând, de efortul personal al celui î n cauză, care,
de cele mai multe ori, se ,,confectionează" î n timp din elemente ce ţ in de resortul
moralei, fiî nd răspândită apoi prin intermediul oamenior sau mass -mediei. Cât de
relativă este această construcţ ie morală ne-o devedeş te ş i practica de zi cu zi.
Educaţ ia ş i mediul, pe lângă caracterul nativ al persoanei sunt elemente
determinante ale acestei morale. Reputaţ ia poate fi reală sau falsă, î n funcţ ie de
î mprejurări, persoana î n cauză putând fi de bună-credinţ ă sau duplicitară, poate avea
reale aptitudini sau ş i le poate disimula.
4. Interdicţ ia cumulului
În general, funcţ ionarul public nu poate avea interese contrare adminstraţ iei pe
care o serveste ş i ca atare nu ar trebui să desfăş uare activităţ i lucrative î n scop
personal. Totuş i, î n practica administraţ iilor publice din statele democratice s-au
admis unele derogări pentru:
 Activitatea de creaţ ie ş i ş tiinţ ifică, literară;
 Acordarea de consultaţ ii specializate î n alte demenii decât cele ale
administraţ iei publice;
 Exploatarea brevetelor de invenţ ie.
Având î n vedere că funcţ ia publică este un ansamblu de atribuţ ii, apreciem că
o persoană fizică nu poate, practic, să realizeze, î n acelaş i timp, atribuţ iile a
două sau mai multe funcţ ii publice. În acest sens, profesorul P. Negulescu
arăta că, î n principiu, funcţ iile publice nu se cumulează, pentru că interesul
general cere ca funcţ ionarul să-ş i consacre î ntreaga sa activitate funcţ iei pe
care o î ndeplineste.
Totuş i, un funcţ ionar angajat î ntr-un seviciu public, poate desfăş ura temporar
o activitate remunerată pentru un alt serviciu al administraţ iei publice, cu
condiţ ia să aibă acordul autorităţ ii administraţ iei publice pentru care lucrează,
unde are funcţ ia de bază.
5. Imparţ ialitate
Cu privire la dreptul funcţ ionarului public de a face parte din partide politice
s-au conturat două opinii contrare:
• Una care considera administraţ ia ca anexă a politicului ş i ca atare
posibilitatea ca funcţ ionarii să fie politici;
• Alta care consideră că functionarul are, î n principal, atribuţ ia de a executa
decizia politică, fără a participa la activităţ ile partidelor.
Cu privire la problema amintită î n Legea 188 /1999 privind Statutul
funcţ ionarilor publici la art. 42 se stipulează: ,,Funcţ ionarii publici au obligaţ la ca î n
exercitarea atribuţ iilor ce le revin să se abţ ină de la exprimarea sau manifestarea
convingerilor lor politice".
6. Subordonarea
Functionarii publici au obligaţ ia de a executa ordinele sau instrucţ iunile
primite de la ş efii ierarhici. Este evident că această obligaţ ie deschide uneori poarta
abuzului din partea sefului făcând posibilă apariţ ia corupţ iei. Tocmai de aceea, î n
doctrina ş i prin lege se recunoaste dreptul funcţ ionarului de a refuza executarea
ordinului î n cazul î n care este vădit ilegal ş i/sau prejudiciază drepturile fundamentale
ale persoanei. În această situaţ ie, funcţ ionarul trebuie să anunţ e î n scris motivul
refuzului. Corelativ, trebuie precizat că funcţ ionarii superiori poarta raspunderea
pentru legalitatea ordinelor pe care le transmit subordonaţ ilor; altfel s-ar ajunge la
situaţ ia î n care ei ar fi exonerati de răspundere, iar funcţ ionarii subordonaţ i să
răspundă pentru faptele altora.
7. Fidelitate
Această dimensiune etică a functionarului public presupune executarea
sarcinilor de serviciu pentru ş i î n interesul institutiei la care funcţ ionarul lucrează.
Obligaţ ia de fidelitate cuprinde ş i discreţ ia necesară cu privire la secretele de
serviciu cu care funcţ ionarul operează. Tocmai de aceea, î n unele statute ale
functionarilor publici se prevede obligaţ ia de a păstra secretul de serviciu o anumită
perioadă de timp după î ncetarea raporturilor de serviciu (î ntre 1 - 5 ani). Obligaţ ia de
fidelitate se extinde ş i asupra persoanelor alese î n cadrul autorităţ ilor cu caracter
deliberativ, care au obligaţ ia de a depune un jurământ la î nceperea mandatului.
8. Respectul faţ ă de funcţ ie
Obligaţ ia de a respecta funcţ ia constă î n esenţ ă î n limita de competenţ ă (acest termen

exprimă capacitatea unei persoane de a realiza î n mod corespunzător ş i cu eficienţ ă
maximă, sarcinile care î i revin, tot ea fiind cea care generează performanţ a, respectiv
productivitatea ş i eficacitatea). Functionarul public nu trebuie să-ş i depăş ească
atribuţ iile de serviciu, aş a cum sunt ele stabilite prin fiş a postului. Este evident că î n
cazul î n care functionarul primeş te lucrări pe care nu are competenţ a să le rezolve, ori
intervine pentru soluţ ionarea lor la ş eful ierarhic este vorba de o formă a abuzului î n
serviciu.

Deontologia Funcționarului Public

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Deontologia Funcționarului Public

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Deontologia, ramură a Eticii, este ştiinţa care studiază obligaţ iile şi

comportamentul celor care practică o anumită profesie.

Deontologia funcţ ionarului public exprimă la rândul ei ansamblul normelor

Onestitatea dublată de spiritul de caritate.

Deontologia funcţ ionarilor publici, î n "Studii de drept românesc" nr.1/1993, p. 35-41

NOTIUNI ASOCIATE CONCEPTULUI DE DEONTOLOGIE

Obligaţ ia de a respecta funcţ ia constă î n esenţ ă î n limita de competenţ ă (acest termen

S-ar putea să vă placă și