“Testament” de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii

romane. În același curent modernist am putea incadra și “Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii” de Lucian Blagași “Joc Secund” de Ion Barbu. Modernismul este un curent literar ce se
manifestă la sfârşitul sec. al XlX-lea până la mijlocul secolului al XX-lea, desemnat ca opusul
tradiţionalismului interbelic. Se manifestă ca un fenomen de ruptură faţă de vechile formule
estetice şi însumează toate curentele post-romantice, ca simbolismul, expresionismul, curentele
avangardiste. Începuturile ideologiei moderniste se datorează criticului Eugen Lovinescu,
conducătorul revistei „Sburătorul” şi al societăţii cu acelaşi nume, care lansează direcţiile de
modernizare ale literaturii române. Lovinescu numeşte modern orice formă novatoare a creaţiei
artistice, astfel modernismul poate fi conceput ca un factor de progres în vederea sincronizării cu
literatura europeană a vremii. Această sincronizare se realizează pe baza imitaţiei în concordanţă
cu spiritul veacului. Evoluţia culturii nu se mai realizează pe baza unor forme moştenite, ci mai
ales prin împrumutarea de forme noi care se dezvoltă pe fond propriu românesc. În vederea
modernizării literaturii române, Lovinescu propune ca poezia să evolueze de la epic spre liric,
tematica operelor literare să fie inspirată de viaţa citadină, să se intelectualizeze poezia.

Poezia „Testament” prefațează volumul de debut al autorului „Cuvinte potrivite”, apărut în 1927.

Titlul vrea să sugereze mesajul , tradiţia, moştenirea spirituală, pe care o generaţie o lasă altei
generaţii. El semnifică treapta pe care o urcă poetul după un lung trecut de trudă şi suferinţă al
generaţiilor. „Testament” este nu numai limbajul sacru al omenirii, dar şi cel dator să realizeze
comunicarea intre generaţii care nu se vor intilni niciodată altfel. El impleteşte problema
prototipului uman cu mitul morţii, cu ritualul naţional.

Tema poeziei o reprezinta creatia literara in ipostaza de mestesug, creatie lasata ca mostenire unui
fiu spiritual - îmbrăcând forma unei ”cărți”. Textul poetic fiind conceput ca un monologal eroului
literar.
„Testament” este o meditaţie, deoarece este o specie a genului liric care exprimă, cu mijloace
artistice, reflecţii asupra existenţei. Accentul se pune pe sentimente şi lirismul se imbină cu
reflecţia filozofică. Autorul este – in acelaşi timp – poet şi filozof. Poezia apare ca o imbinare a
unei profunde gîndiri cu o vibrantă expresie emoţională şi se incepe cu un pretext al meditaţiei, iar
in partea a doua se prezintă gîndurile şi sentimentele poetului faţă de cele infăţişate. Este utilizată
pe larg antiteza, iar tema este dezvoltată de Tudor Arghezi printr-o continuă căutare a unei
definiţii poetice a conceptelor de poet şi poezie. Sunt prezente citeva prototipuri: Părintele
(poetul), Fiul (cititorul), Străbunul, Dumnezeu, Stăpînul, Domniţa , realizaţi printr-o tipizare
simbolică.

Opera dată - este o artă poetică modernă, pentru că prezintă o triplă problematică, specifică
liricii moderne: transfigurarea socialului în artistic, estetica urâtului şi raportul dintre inspirație și
actul de creație.

Compoziţional, poezia are trei secvenţe poetice, prima sugerând legătura dintre poet şi urmaşi, a
doua prezintă rolul estetic şi social al poeziei, iar a treia secvenţă conţine definirea operei artistice.

Prin vocativul ”fiule”, poetul intelege o intreaga generatie de tineri care are datoria de a prelua
aceasta zestre culturala, ”cartea” devenind treapta dintre generații.
Poetul este un căutător, un deschizător de drumuri , iar poezia este o cale, un drum, o treaptă:
„Prin rîpi şi gropi adînci,/ Suite de bătrînii mei pe brînci”.

Poetul este un centru al universului, poezia este o sinteză intre conţinut şi formă: „Slova de foc şi
slova făurită/ Împărechiate-n carte se mărită”.
Cartea, creaţia artistică este şi mesagerul durerii, de aceea datoria, misiunea poetului este să scrie
despre suferinţele şi durerile trecutului. Cartea, astfel, va răzbuna suferinţele trecutului, tot ceea ce
au îndurat strămoşii „Biciul răbdat se- ntoarce în cuvinte”; „Şi dând în vârf… / Rodul durerii…”
Poezia devine astfel un document spiritual, dar şi unul social care mângâie şi alină, pedepseşte şi
răzbună.

Arghezi introduce în literatura română estetica urâtului, concept pe care îl preia de la scriitorul
francez Charles Baudelaire. Prin unicul său volum de poezie, Florile răului, Baudelaire lărgeşte
conceptul de frumos, integrându-i înţelegerea răului, a urâtului. Arghezi, la rândul lui, consideră
că orice aspect al realităţii, indiferent că este frumos sau urât, sublim sau grotesc, poate constitui
material poetic: „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.”

De-a lungul timpului omenirea a evoluat de la munca fizică la cea intelectuală, cartea fiind,
aşadar, o oglindă a evoluţiei. Pentru accentuarea valorii cărţii şi al efortului pe care l-a făcut şi el,
recurge la o serie de antiteze: cuvintele folosite în trecut pentru îndemnul vitelor el le-a
transformat în „cuvinte potrivite” care sunt capabile să exprime frumosul artistic prin poezie.
Cuvântul, devenit instrument poetic este înnobilat prin poezie: „le-am prefăcut în versuri şi-n
icoane” ; „făcui din zdrenţe muguri şi coroane”; „veninul strâns l-am preschimbat în miere”. Prin
aceste versuri este sugerat programul estetic al lui Arghezi, eul liric afirmând că şi urâtul îşi are
frumuseţile ei, poate deveni material poetic, sursă de inspiraţie. Poetul, prin munca şi efortul
depus reuşeşte să transforme urâtul în frumos artistic exprimând ideea că adevărata artă este
purificatoare.

Poezia, metaforizată printr-o domniţă care suferă, oferă posibilitate generaţiei viitoare să cunoască
trecutul, poetul devine „robul” care transmite prin munca lui grea cititorilor
(„Domnului”) valorile adevărate prin