Unitatea de învățare VII

Administraţia publică locală

 Obiective specifice: cunoaşterea, înţelegerea și aprofundarea principiilor

contemporane de organizare a administraţiei publice locale și a principiilor
constituționale și legale aplicabile administrației locale românești; înțelegerea
organizării și funcționării autorităților administrației publice locale.
 Rezultatele aşteptate: studenţii vor înţelege, gestiona şi opera cu noţiunile utilizate
de legislația actuală privind: constituirea, competenţa şi funcţionarea consiliului
local, actele și răspunderea acestuia; primarul și vice-primarul; secretarul unității
administrativ-teritoriale; consiliul județean; prefectul, subprefectul și administratorul
public.
 Competenţe dobândite: în momentul în care vor finaliza studiul acestei unități de
învățare, studenţii vor avea posibilitatea să:
- precizeze care sunt principiile organizării administraţiei publice locale în
statele Uniunii Europene și implicit în România
- stabilească, în linii generale, competenţa şi funcţionarea consiliului local,
actele adoptate de acesta și răspunderea sa, ca organ de conducere
colegială dar și a fiecărui consilier
- identifice rolul, atribuţiile, actele și răspunderea primarului și
viceprimarului; semnificația funcției de administrator public.
 Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : 8 ore

§ 1. Evoluţia legislaţiei în domeniu

Spre deosebire de administraţia publică centrală, competentă la nivelul întregii ţări,

administraţia publică locală este competentă numai în limitele unităţii administrativ-teritoriale
în care aceasta funcţionează.
Între cele două categorii, administraţia publică centrală şi cea locală există legături strânse,
determinate de caracterul unitar al statului nostru, dar sunt şi delimitări datorate faptului că, la
baza organizării şi funcţionării administraţiei publice locale se află principiul constituţional al
autonomiei locale.
Ideea de autonomie locală a fost prezentă pentru prima dată la noi, în Regulamentele
Organice, dar numai pentru oraşe.
Ulterior, legile din timpul lui Cuza, din anul 1864, Legea pentru înfiinţarea consiliilor
judeţene şi Legea comunală, ambele de influenţă franceză, au recunoscut personalitatea juridică
atât judeţelor cât şi comunelor, înzestrându-le “cu organe deliberative şi reprezentative.”
În perioada interbelică, reglementările constituţionale şi legale ce au fost adoptate până la
instaurarea republicii au consacrat soluţii cu privire la realizarea administraţiei de stat pe plan
local, oscilând între descentralizare, deconcentrare, autonomie şi centralizare, fără a se pune
problema constituirii unor organe administrative de specialitate.
Constituţia din 1948 va introduce, după model sovietic, organele locale ale puterii de stat,
denumite iniţial sfaturi populare, în anul 1950 fiind create comitetele executive, ca “organe de
direcţie şi execuţie” ale acestora.
 Ulterior, Constituţia din 1952 va menţine acelaşi sistem, fiind adoptată Legea nr. 6/1957
pentru organizarea şi funcţionarea sfaturilor populare.
În baza dispoziţiilor Constituţiei din 1965 a fost adoptată Legea nr. 57/1968 privind
organizarea şi funcţionarea consiliilor populare, reglementare ce conţinea un capitol distinct
referitor la “organele locale de specialitate ale administraţiei de stat”.
Schimbările fundamentale produse în societatea românească, la sfârşitul lui 1989 nu puteau
rămâne fără efect pe planul administraţiei publice organizată la nivelul unităţilor administrativ-
teritoriale, aflată în timpul regimului socialist într-o strictă subordonare faţă de administraţia
centrală de stat.
Prin Decretul-Lege nr. 8/1990 privind organizarea şi funcţionarea organelor locale ale
administraţiei de stat, în judeţe, municipiul Bucureşti, municipii, sectoare ale municipiului
Bucureşti, oraşe şi comune s-au constituit primării, ca organe locale ale administraţiei de stat,
care au exercitat conducerea activităţii administrative în unităţile administrativ-teritoriale
existente, până la primele alegeri parlamentare de după decembrie 1989, din 20 mai 1990.
După alegerile din 1990, încă în absenţa unui cadrul constituţional corespunzător, a fost
adoptată Legea nr.5/1990 privind administrarea judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor
până la organizarea de alegeri locale, care prevedea că, până la formarea viitoarelor organe
locale, ca rezultat al alegerilor, administrarea judeţelor, respectiv a municipiului Bucureşti,
municipiilor, oraşelor şi comunelor se realizează de prefecturi şi primării, organe locale ale
administraţiei de stat cu competenţă generală.
La scurt timp, această reglementare cu caracter provizoriu a fost înlocuită cu Legea
nr.69/1991 privind administraţia publică locală, care alături de Legea nr.70/1991 privind
alegerile locale s-a aflat la baza primelor alegeri locale generale organizate în România, după
decembrie 1989, în februarie 1992.
La 8 decembrie 1991, la mai puţin de o lună de la intrarea în vigoare a Legii nr.69/1991
privind administraţia publică locală, va intra în vigoare Constituţia, ca urmare a aprobării ei prin
referendum naţional, Constituţie ce va fundamenta în cuprinsul a doar 4 articole, noua concepţie
aflată la baza organizării şi funcţionării autorităţilor administraţiei publice locale, în spiritul
reglementărilor europene consacrate în domeniu.
Ca urmare a problemelor apărute însă, în timp, în aplicarea unora din dispoziţiile conţinute în
legile mai sus menţionate, adoptate la sfârşitul anului 1991, la nivelul administraţiei publice
locale, cu puţin timp înainte de alegerile locale generale din vara anului 1996, prin Legea
nr.24/1996 a fost modificată şi completată Legea nr.69/1991, iar prin Legea nr.25/1996 a fost
modificată şi completată Legea nr.70/1991. Ulterior ambele legi au fost republicate.
Un an mai târziu, Legea nr.69/1991 privind administraţia publică locală, republicată în 1996
a fost modificată şi completată substanţial prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.22/1997,
declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr.83 din 19 mai 1998. Potrivit
art.145 alin.2 din Constituţia din 1991 (în varianta iniţială - subl.ns.), din momentul publicării
Deciziei CCR prin care se constatase neconstituţionalitatea O.U.G. nr. 22/1997 s-a revenit la
reglementarea anterioară acesteia, adică la Legea nr.69/1991 privind administraţia publică locală,
republicată în 1996.
Ulterior, în toamna anului 1998, a fost promovat un nou proiect de lege privind organizarea
administraţiei publice locale şi regimul general al autonomiei locale, proiect adoptat cu
modificări, de Parlamentul constituit în urma alegerilor generale din toamna anului 2000,
devenind Legea administraţiei publice locale nr.215/2001, lege care a abrogat expres printr-o
dispoziţie finală, Legea nr.69/1991 privind administraţia publică locală, republicată în 1996.
Ulterior, această lege a suferit o serie de modificări şi completări, cele mai numeroase au
intervenit însă prin Legea nr.286/2006, motiv pentru care ea a fost republicată în februarie 2007,
ulterior republicării fiindu-i aduse noi amendamente.
În ce priveşte Legea nr. 70/1991 privind alegerile locale, republicată în 1996, aceasta a fost
înlocuită cu Legea nr. 67/2004, la rândul ei, republicată în 2007, modificată şi completată de mai
multe ori, ulterior republicării. Ultimele alegeri locale generale, din vara anului 2016, s-au
desfășurat pe baza unei noi reglementări, Legea nr. 115/2015 pentru alegerea autorităților
administrației publice locale, pentru modificarea Legii administrației publice locale nr. 215/2001,
precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali.

§ 2. Principii contemporane de organizare a administraţiei publice locale

Organizarea administraţiei publice locale din România potrivit actualei Constituţii se

bazează pe aplicarea principiilor fundamentale dominante în prezent, nu doar în Europa, ci peste
tot în lume.
Astfel, în doctrina administrativă se analizează în mod tradiţional, principiul descentralizării
prin raportare la cel al centralizării, deconcentrarea ca formulă intermediară şi federalismul.
Prin aplicarea acestor principii se încearcă rezolvarea celor două tendinţe care se manifestă în
guvernarea oricărei ţări şi anume: tendinţa la unitate (centralizatoare) şi tendinţa la diversitate
(descentralizatoare).
Centralizarea caracterizată prin dependenţa organelor locale de cele centrale ce stabilesc
deciziile aplicabile în teritoriu, presupune o strictă subordonare. Cu alte cuvinte, centralizarea
concentrează ansamblul sarcinilor administrative din teritoriul naţional la nivelul statului, sarcini
a căror îndeplinire şi-o asumă printr-o administraţie ierarhizată şi unificată.
Centralizarea administrativă fiind privită ca raportul natural al puterii centrale cu cea locală,
opusul ei ar fi lipsa de raport, ceea ce nu e posibil.
Prin urmare, descentralizarea nu reprezintă opusul centralizării, ci micşorarea ei,
diminuarea concentrării puterilor. Problema ce preocupă orice naţiune este deci, cea a gradului
de descentralizare necesar, ce variază după întinderea teritoriului, mărimea populaţiei, condiţiile
economice şi politice existente, tradiţii etc.
Descentralizarea administrativă presupune existenţa unor persoane publice locale,
desemnate de comunitatea teritoriului, cu atribuţii proprii, ce intervin direct în gestionarea şi
administrarea problemelor colectivităţii, implicând autonomia locală.
Astfel, prin descentralizare se renunţă la unitatea caracteristică centralizării, rezervându-se
colectivităţilor locale, în primul rând, sarcina de a-şi rezolva problemele şi de a-şi satisface
interesele lor specifice.
Deconcentrarea este o măsură intermediară în procesul descentralizării, fiind privită ca
transfer de atribuţii de la centru la agenţii puterii centrale aflaţi la conducerea diferitelor
organisme locale; ea înseamnă mult mai puţin decât descentralizarea şi presupune recunoaşterea
unei anumite puteri de decizie, în favoarea agenţilor statului repartizaţi pe întreg teritoriul ţării
(prefectul, serviciile exterioare ale ministerelor răspund ideii de deconcentrare).
Descentralizarea administrativă nu trebuie confundată cu descentralizarea politică ce
implică federalismul.
În doctrina administrativă au fost în mod tradiţional identificate două forme ale
descentralizării şi anume: descentralizarea teritorială şi descentralizarea tehnică sau prin
servicii.
 Descentralizarea teritorială presupune existenţa unor autorităţi alese, la nivelul unităţilor
administrativ-teritoriale, autorităţi ce dispun de competenţă materială generală.
Descentralizarea tehnică sau prin servicii presupune existenţa unor persoane morale de
drept public care prestează anumite servicii publice, distincte de masa serviciilor publice prestate
de autorităţile statale.
Elementele descentralizării sunt: personalitatea juridică, rezolvarea propriilor afaceri,
autonomie locală.
Autonomia locală reprezintă dreptul recunoscut unităţilor administrativ-teritoriale de a-şi
satisface interesele proprii după cum consideră oportun, cu respectarea legalităţii, dar fără
intervenţia puterii centrale. Autonomia locală constituie principiul fundamental al organizării
administrativ-teritoriale a unui stat.
Autonomia locală este un drept iar descentralizarea administrativă constituie un sistem ce o
presupune. Ea nu trebuie înţeleasă însă, în sensul unei libertăţi totale, cu eliminarea oricărei
intervenţii a statului atunci când aceasta se dovedeşte necesară.
Prin urmare, descentralizarea administrativă nu poate fi concepută în statele unitare, fără
existenţa unui control statal, cunoscut în doctrină sub denumirea de tutelă administrativă. După
cum vom vedea, tutela administrativă se materializează în sistemul românesc de organizare şi
funcţionare a autorităţilor administraţiei publice locale, în dreptul şi obligaţia corelativă acestui
drept, ce revine prefectului de a ataca în contencios administrativ, actele acestor autorităţi pe
care, prin serviciul său de specialitate, le consideră ilegale.

§ 3. Principiile organizării administraţiei publice locale în România

Cadrul constituţional, menţinut şi după revizuirea din octombrie 2003, se regăseşte în

capitolul V intitulat Administraţia publică, din titlul III (Autorităţile publice), după prima
secţiune consacrată Administraţiei publice centrale de specialitate, în secţiunea a doua intitulată,
Administraţia publică locală.
Această împărţire a fost interpretată în doctrina administrativă în sensul că legiuitorul
constituant a dorit să delimiteze în cadrul administraţiei publice, două sfere cu regimuri juridice
diferite.
Astfel, autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate sunt în exclusivitate
autorităţi ale administraţiei de stat, în timp ce autorităţile administraţiei publice din unităţile
administrativ-teritoriale se împart în: servicii publice ale autorităţilor administraţiei publice de
specialitate deconcentrate în unităţile administrativ-teritoriale şi autorităţi administrative
autonome ale comunelor, oraşelor şi judeţelor.
Se impun a fi precizate în acest context dispoziţiile art.3 alin.(3) din Constituţia republicată,
rămas nemodificat, cu privire la teritoriu, conform cărora „Teritoriul este organizat, sub aspect
administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate
municipii.”
În ce priveşte organizarea administrativă a teritoriului se află încă în vigoare o lege anterioară
regimului constituţional actual şi anume, Legea nr.2/1968 privind organizarea administrativă a
României.
Constituţia României din 1991 revizuită şi republicată în 2003 reglementează administraţia
publică locală în patru articole şi anume: art.120 (Principii de bază), art.121 (Autorităţi
comunale şi orăşeneşti), art.122 (Consiliul judeţean) şi art. 123 (Prefectul).
 Sub aspectul modalităţii de redactare, Constituţia României a optat pentru o formulă
intermediară de tehnică legislativă faţă de alte Constituţii europene care, fie se rezumă la
inserarea unei norme de trimitere, fie cuprind un întreg titlu sau capitol consacrat administraţiei
publice locale.
Astfel, Constituţia României s-a limitat la a preciza care sunt autorităţile administraţiei
publice locale de bază (consiliile comunale şi orăşeneşti şi primarii), şi respectiv, autorităţile
intermediare la nivelul judeţelor (consiliile judeţene) precum şi principiile care stau la baza
raporturilor dintre acestea.
În ce priveşte însă, alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, organizarea şi
funcţionarea fiecăreia dintre acestea, Constituţia face trimitere la dispoziţiile legii.
Dacă ne raportăm la art.73 alin.(3) litera o) din Constituţia republicată potrivit căruia,
„organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind
autonomia locală” se reglementează prin lege organică, constatăm că, în această materie era
necesară adoptarea unei legi organice, cerinţă respectată de Legea nr.215/2001 privind
administrația publică locală.
În art.120 din secţiunea a doua (Administraţia publică locală) din capitolul V consacrat
administraţiei publice, ca urmare a modificării şi completării aduse prin legea de revizuire sunt
prevăzute cele trei principii de bază pe care se întemeiază administraţia publică din unităţile
administrativ-teritoriale şi anume: descentralizarea, autonomia locală şi deconcentrarea
serviciilor publice.
În ce priveşte sintagma “descentralizarea serviciilor publice”, utilizată în varianta iniţială a
Constituţiei, după cum doctrina s-a grăbit să precizeze imediat după intrarea ei în vigoare, strict
ştiinţific era vorba de fapt, despre deconcentrarea serviciilor publice, pentru că erau avute în
vedere, în primul rând, serviciile exterioare ale ministerelor, adică ramificaţiile în teritoriu ale
ministerelor, ce rămân pe mai departe, subordonate acestora, pe verticală, şi prefectului, pe
orizontală. În plus, mai putea fi vorba despre înfiinţarea unor servicii publice la nivelul
colectivităţilor locale.
Prin introducerea expresă cu ocazia revizuirii, a principiului deconcentrării serviciilor
publice, ca un principiu distinct în raport cu descentralizarea şi autonomia locală se răspunde
astfel rigorii ştiinţifice, evocată în repetate rânduri, în doctrina actuală, în această chestiune.
Principiul descentralizării administrative a fost dezvoltat într-o reglementare distinctă, şi
anume, în Legea nr.339/2004, legea-cadru privind descentralizarea, înlocuită ulterior cu Legea-
cadru a descentralizării nr.195/2006. Obiectul de reglementare al acestei legi, precizat chiar din
primul său articol, îl constituie principiile, regulile şi cadrul instituţional care se află la baza
procesului de descentralizare administrativă şi financiară.
Deconcentrarea este definită în art.2 din Legea nr.195/2006 ca „redistribuirea de competenţe
administrative şi financiare de către ministere şi celelalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale către propriile structuri de specialitate din teritoriu.”
Descentralizarea este definită în acelaşi art.2, ca „transferul de competenţă administrativă şi
financiară de la nivelul administraţiei publice centrale la nivelul administraţiei publice locale.”
În acord cu standardele europene, art.120 din Constituţia republicată, consacrat principiilor
de bază aplicabile administraţiei publice locale este completat cu un nou alineat potrivit căruia:
“În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale
au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi
oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice
deconcentrate, în condiţiile prevăzute de legea organică.”
 Legea administraţiei publice locale nr.215/2001 republicată cu modificările şi completările
ulterioare, actualul cadru legislativ în materia regimului general al autonomiei locale, precum şi
al organizării şi funcţionării autorităţilor administraţiei publice locale, enunță alături de cele trei
principii constituţionale, alte trei principii şi anume: eligibilitatea autorităţilor administraţiei
publice locale, legalitatea şi consultarea cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit.
Aplicarea acestor principii nu poate aduce atingere caracterului de stat naţional, unitar şi
indivizibil al României.
Primul principiu enunţat, adică autonomia locală, de altfel cel mai important, din care decurg
toate celelalte, este definit în lege (aşa cum se procedase şi în 1996), fiind preluată în linii
generale, definiţia formulată în Carta europeană a autonomiei locale adoptată la Strasbourg la
15 octombrie 1985, ratificată prin Legea nr.199/1997: „Prin autonomie locală se înţelege dreptul
şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a
gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice,
în condiţiile legii.”
“Acest drept se exercită de consiliile locale şi primari precum şi de consiliile judeţene,
autorităţi ale administraţiei publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat, în condiţiile legii. Prin colectivitate locală se înţelege totalitatea locuitorilor din
unitatea administrativ-teritorială.”
“Autonomia locală este numai administrativă şi financiară, fiind exercitată pe baza şi în
limitele prevăzute de lege. Autonomia locală priveşte organizarea, funcţionarea, competenţele şi
atribuţiile precum şi gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparţin comunei, oraşului,
municipiului sau judeţului, după caz.”
„Autorităţile administraţiei publice locale exercită, în condiţiile legii, competenţe exclusive,
competenţe partajate şi competenţe delegate.”
Potrivit art.2 din Legea-cadru nr.195/2006 a descentralizării: „a).competenţele exclusive sunt
competenţele atribuite prin lege autorităţilor administraţiei publice locale de realizarea cărora
acestea sunt responsabile; b). competenţele partajate sunt competenţele exercitate de către
autorităţile administraţiei publice locale, împreună cu alte niveluri ale administraţiei publice
(judeţean sau central); c).competenţele delegate sunt competenţele atribuite prin lege
autorităţilor administraţiei publice locale împreună cu resursele financiare corespunzătoare, de
către autorităţile publice centrale, pentru a le exercita în numele şi în limitele stabilite de către
acestea.”
De asemenea, se impune precizat în acest context, că, în baza autonomiei locale, autorităţile
administraţiei publice locale nu se află în raporturi de subordonare, dispoziţie legală ce a
căpătat, ca urmare a revizuirii legii fundamentale, o consacrare constituţională, în art.123
referitor la prefect, autoritate a administraţiei de stat în teritoriu.
Astfel, chiar în capitolul consacrat unor dispoziţii generale, este subliniată lipsa de
subordonare dintre autorităţile administraţiei publice locale, rezultat al autonomiei locale.
Raporturile dintre autorităţile administraţiei publice locale din comune, oraşe şi municipii şi
autorităţile administraţiei publice de la nivel judeţean se bazează pe principiile autonomiei,
legalităţii, responsabilităţii, cooperării şi solidarităţii în rezolvarea problemelor întregului
judeţ. În relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale şi consiliul judeţean pe de-o
parte, precum şi între consiliul local şi primar, pe de altă parte, nu există raporturi de
subordonare.
 Comunele, oraşele şi judeţele sunt unităţi administrativ-teritoriale în care se exercită
autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice
locale, potrivit legii.
Aceste unităţi administrativ-teritoriale au personalitate juridică. În calitate de persoane
juridice civile, ele au în proprietate bunuri din domeniul privat, iar în calitate de persoane
juridice de drept public, ele sunt proprietare ale bunurilor din domeniul public de interes local
sau judeţean şi emit acte administrative de autoritate.
Potrivit legii, “comunele, oraşele şi judeţele sunt persoane juridice de drept public. Acestea
au patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină.”
În ce priveşte principiul eligibilităţii, acesta se regăseşte de o manieră indirectă în dispoziţiile
constituţionale din art.121 şi art.122 care prevăd alegerea consiliilor locale, a consiliilor
judeţene şi a primarilor, în condiţiile legii. Puterea lor nu provine de la stat, ci dimpotrivă îşi
trage forţa din voinţa alegătorilor care sunt reprezentaţi prin aceste autorităţi.
“Consiliile locale şi judeţene se aleg pe circumscripţii electorale prin vot exprimat pe baza
reprezentării proporţionale, în cadrul unui scrutin de listă. Primarii comunelor şi oraşelor sunt
aleşi pe circumscripţii electorale prin vot exprimat pe baza scrutinului uninominal.”
Înaintea alegerilor locale generale din iunie 2008, Legea nr. 67/2004 pentru alegerea
autorităţilor administraţiei publice locale a fost modificată prin Legea nr. 35/2008, în sensul
introducerii prevederii potrivit căreia, alături de consiliile locale, consiliile judeţene şi primari, şi
preşedintele consiliului judeţean este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat, soluţie ce a reprezentat rezultatul unei voinţe politice majoritare în Parlament. După
două rânduri de alegeri locale generale, în anii 2008 și 2012, în care președintele consiliului
județean a fost ales prin vot direct, noua reglementare în materie, rezultat al unei noi voințe
politice, Legea nr.115/2015 a reintrodus votul indirect, al majorității consilierilor județeni în
funcție, pentru alegerea acestuia, completând în acest sens, prevederile Legii administrației
publice locale nr. 215/2001.
Pentru a fi ales consilier ori primar, candidatul în alegeri trebuie să respecte anumite condiţii
stabilite atât de Constituţie cât şi de lege. Aceste condiţii de eligibilitate sunt cumulative şi se
referă la: calitatea de alegător, dreptul de a fi ales şi domiciliu.
Principiul legalităţii a fost prevăzut în legislaţia privind administraţia publică locală, abia cu
ocazia modificărilor şi completărilor aduse reglementării anterioare în anul 1996, el decurgând
explicit şi din conţinutul art. 1 alin.(5) din Constituţia republicată ce stabileşte că: “În România,
respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.”
Principiul legalităţii este garantat în sensul respectării sale, la nivelul administraţiei publice
locale prin consacrarea răspunderii juridice şi prin aplicarea de sancţiuni disciplinare,
administrative, materiale, contravenţionale şi penale, după caz, atunci când sunt încălcate
normele legale.
Principiul consultării cetăţenilor decurge din autonomia locală, deoarece organizarea
referendumului local reprezintă o veritabilă caracteristică a acesteia. Procedura de organizare şi
desfăşurare a referendumului, atât a celui naţional cât şi a celui local este prevăzută de Legea
nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului cu modificările şi completările
ulterioare.
În art.121 din Constituţia republicată referitor la autorităţile comunale şi orăşeneşti a fost
consacrată dubla natură juridică a acestora, aspect ce reflectă dubla natură juridică a comunei
sau oraşului: de colectivitate locală şi de unitate administrativ-teritorială.
 Potrivit Legii administraţiei publice locale nr.215/2001 republicată, consiliul local, consiliul
judeţean, Consiliul General al municipiului Bucureşti şi consiliile locale ale subdiviziunilor
administrativ-teritoriale ale municipiilor sunt autorităţi deliberative iar primarii comunelor,
oraşelor, municipiilor, ai subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor, primarul
general al municipiului Bucureşti şi preşedintele consiliului judeţean sunt autorităţi executive,
dispoziţie din care rezultă caracterul de organ colegial al consiliului local, în raport cu cel de
organ unipersonal al primarului.
În plus, prin modificările substanţiale aduse Legii nr.215/2001 prin Legea nr.286/2006 au fost
definite asociaţiile de dezvoltare intercomunitară ca fiind structurile de cooperare cu
personalitate juridică, de drept privat, înfiinţate, în condiţiile legii, de unităţile administrativ-
teritoriale pentru realizarea în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes zonal sau
regional ori furnizarea în comun a unor servicii publice. Prin derogare de la prevederile O.G. nr.
26/2000 cu privire la asociații și fundații, asociațiile de dezvoltare intercomunitară sunt de
utilitate publică, prin efectul Legii administrației publice locale.

§ 4. Constituirea, competenţa şi funcţionarea consiliului local

Primele organe colegiale de administrare a treburilor comunelor le întâlnim reglementate în

Regulamentele Organice, care prevedeau pentru comunele urbane înfiinţarea sfaturilor
orăşeneşti.
Această organizare s-a menţinut până la adoptarea Legii comunale din 1864, potrivit
dispoziţiilor căreia, fiecare comună era reprezentată printr-un consiliu comunal, iar administraţia
treburilor fiecărei comune era încredinţată unei persoane numită primar.
Constituţia din 1866 va menţine această lege, ulterior modificată în repetate rânduri, dar
organizarea şi funcţionarea organelor administraţiei publice comunale astfel cum fuseseră
instituite în 1864 vor dura până la Legea pentru unificarea administrativă din 1925.
Prin această lege se făcea distincţia între comune rurale, alcătuite din unul sau mai multe
sate şi comune urbane privite ca centre de populaţie declarate astfel prin lege. Comunele erau
conduse de consilii comunale, ca organe deliberative, şi de primari, ca organe de execuţie.
Consiliile locale alegeau din rândul consilierilor, delegaţia pemanentă a consiliului şi pe
primarul comunei, care era capul administraţiei comunale, potrivit legii.
Această organizare a administraţiei publice locale va fi menţinută şi de Legea pentru
organizarea administraţiei publice locale din 1929, care va înfiinţa însă şi aşa-numitele
directorate ministeriale locale, în număr de şapte, ca centre de administraţie şi inspecţie locală,
având un caracter centralizator.
Legea administrativă din 1936 va păstra aceeaşi organizare a administraţiei publice locale,
dar va desfiinţa directoratele.
La scurt timp, în anul 1938 va fi adoptată o nouă lege administrativă, care va menţine
circumscripţiile existente, dar va înfiinţa 10 ţinuturi. După numai 2 ani, ţinuturile vor fi
desfiinţate şi se va reveni la prefecturile de judeţ.
Pe fondul noului regim politic în curs de instaurare, printr-o lege adoptată în anul 1947 au
fost instituite comisii interimare la comune şi judeţe, pentru ca printr-o lege adoptată în anul
1949 să fie înfiinţate sfaturile populare şi apoi consiliile populare, ca organe locale ale puterii
de stat şi comitetele lor executive, ca organe locale ale administraţiei de stat.
După modelul reglementărilor din perioada interbelică, legea din 1991 în vederea organizării
alegerilor locale a revenit la denumirea de consilier.
 Dacă în varianta iniţială a Legii nr.70/1991 privind alegerile locale ce s-a aflat la baza
alegerilor locale generale din februarie 1992, doar consiliile locale au fost alese prin vot direct,
consiliile judeţene fiind alese prin vot indirect, Legea nr.24/1996 de modificare şi completare a
Legii nr.70/1991 va generaliza principiul alegerii directe şi pentru consiliile judeţene. Cu puţin
timp înainte de alegerile locale generale din vara anului 2004, Legea nr.70/1991 republicată a
fost înlocuită cu Legea nr.67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.
La rândul ei, Legea nr. 67/2004 a fost abrogată expres prin Legea nr. 115/2015 pentru
alegerea autorităților administrației publice locale, pentru modificarea Legii administrației
publice locale nr. 215/2001, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 393/2004
privind Statutul aleșilor locali cu modificările și completările ulterioare. Acest act normativ s-a
aflat la baza alegerilor locale generale din data de 5 iunie 2016.
O analiză a evoluţiei legislaţiei adoptate în domeniu, după anul 1990 duce la concluzia
tendinţei legiuitorului de scădere a numărului consilierilor, atât a celor locali, cât şi a celor
judeţeni.
Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală introduce în art. 29 o serie de
precizări de ordin procedural, prevăzând atribuţia prefectului de a stabili prin ordin, numărul
membrilor fiecărui consiliu local, în funcţie de numărul locuitorilor comunei, oraşului sau
municipiului, conform populației după domiciliu raportate de Institutul Naţional de Statistică la
data de 1 ianuarie a anului în curs.
Pe acest principiu, numărul consilierilor locali variază între 9 membri (în localităţile cu până
la 1500 de locuitori) şi respectiv, 31 de membri (în localităţile cu peste 400.000 de locuitori).
Consiliul General al Municipiului Bucureşti este compus din 55 de membri. Numărul membrilor
consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti se stabileşte în funcţie de numărul
locuitorilor sectoarelor respective, potrivit dispoziţiilor legii.
În ce priveşte condiţiile de eligibilitate, stabilite de Constituţie şi de Titlul I al actualei
reglementări privind alegerea autorităților administrației publice locale vom reţine că, pentru a fi
ales consilier, persoana fizică trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să aibă
calitatea de alegător, să aibă vârsta de cel puţin 23 de ani, să aibă domiciliul pe teritoriul
unității-administrative în care urmează să fie aleasă, să nu aibă funcţia de magistrat (judecător
sau procuror) sau să nu fie militar activ ori alt funcţionar căruia îi este interzisă asocierea în
partide politice, potrivit art.40 alin.(3) din Constituţia republicată.
În plus, în urma revizuirii legii fundamentale, potrivit art. 16 alin. (4), „în condiţiile aderării
României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au
dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale.”
Potrivit art.88 alin.(1) din Legea nr.161/2003 vizând regimul incompatibilităţilor în
exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice, la care ne-am referit şi cu ocazia analizei
incompatibilităţilor funcţiei de ministru, funcţia de consilier local sau judeţean este
incompatibilă cu:
„a). funcţia de primar; b). funcţia de prefect sau subprefect; c). calitatea de funcţionar public
sau angajat cu contract individual de muncă în aparatul propriu al consiliului local respectiv
sau în aparatul propriu al consiliului judeţean ori al prefecturii din judeţul respectiv; d). funcţia
de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, manager, asociat, administrator,
membru al consiliului de administraţie sau cenzor la regiile autonome şi societăţile reglementate
de Legea nr.31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, de interes național
care îşi au sediul sau care deţin filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă, cu
excepția reprezentanților în adunarea generală a acționarilor la societățile reglementate de
Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a membrilor în
consiliile de administrație ale unităților și instituțiilor de învățământ de stat sau confesionale și
ale spitalelor publice din rețeaua autorităților administrației publice locale sau a altor
reprezentanți ai instituțiilor publice din subordinea unităților administrativ-teritoriale sau la
care unitatea administrativ-teritorială respectivă deține participație, în cazul consilierului local,
respectiv la regiile autonome și societățile reglementate de Legea nr.31/1990, republicată, cu
modificările și completările ulterioare, de interes local înființate sau aflate sub autoritatea
consiliului local, precum și la regiile autonome și societățile reglementate de Legea nr.31/1990,
republicată, cu modificările și completările ulterioare, de interes național care își au sediul sau
care dețin filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă, cu excepția reprezentanților în
adunarea generală a acționarilor la societațile reglementate de Legea nr.31/1990, republicată,
cu modificările și completările ulterioare, a membrilor în consiliile de administrație ale
unităților și instituțiilor de învățământ de stat sau confesionale și ale spitalelor publice din
rețeaua autorităților administrației publice locale sau a altor reprezentanți ai instituțiilor
publice din subordinea unităților administrativ-teritoriale sau la care unitatea administrativ-
teritorială respectivă deține participație, în cazul consilierului județean; e). funcţia de preşedinte
sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la o societate comercială
de interes local ori la o societate comercială de interes naţional care îşi are sediul sau care
deţine filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă; f). funcţia de reprezentant al
statului la o societate comercială care îşi are sediul ori care deţine filiale în unitatea
administrativ-teritorială respectivă; g). calitatea de deputat sau senator; h). funcţia de ministru,
secretar de stat, subsecretar de stat şi funcţiile asimilate acestora.
Recent, prin Legea nr. 128/2017 a fost adăugat alin. (1)1 art.88 de mai sus, text prin care s-a
stipulat că: „Activitatea desfășurată de consilierul local sau județean, în calitate de membru al
consiliilor de administrație al unei entități economice din subordinea sau la care unitatea
administrativ-teritorială pe care o conduce deține participație, la unitățile și instituțiile de
învățământ de stat sau confesionale și la spitalele publice din rețeaua autorităților administrației
publice locale sau a altor reprezentanți ai instituțiilor publice din subordinea unităților
administrativ-teritoriale nu este retribuită.”
La aceste incompatibilităţi, Legea nr.161/2003 mai adaugă şi altele, cu precizarea expresă că,
o persoană nu poate exercita în acelaşi timp un mandat de consilier local şi un mandat de
consilier judeţean.
Potrivit art. 30 din Legea administraţiei publice locale, constituirea consiliilor locale se face
în termen de 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor... Convocarea consilierilor declaraţi
aleşi pentru şedinţa de constituire se face de către prefect. La şedinţa de constituire pot participa
prefectul sau reprezentantul său, precum şi primarul chiar dacă procedura de validare a
mandatului acestuia nu a fost finalizată.
Şedinţa este legal constituită dacă participă cel puţin două treimi din numărul consilierilor
aleşi. În cazul în care nu se poate asigura această majoritate, şedinţa se va organiza, în aceleaşi
condiţii, peste 3 zile, la convocarea prefectului. Dacă nici la a doua convocare, reuniunea nu
este legal constituită, se va proceda la o nouă convocare, de către prefect, peste alte 3 zile, în
aceleaşi condiţii.
În situaţia în care consiliul local nu se poate reuni nici la această ultima convocare, din
cauza absenţei, fără motive temeinice, a consilierilor, prefectul va declara vacante, prin ordin,
locurile consilierilor aleşi care au lipsit nemotivat de la cele 3 convocări anterioare, dacă
aceştia nu pot fi înlocuiţi de supleanţii înscrişi pe listele de candidaţi respective, organizându-se
alegeri pentru completare, în termen de 30 de zile, în condiţiile Legii privind alegerea
autorităţilor administraţiei publice locale.
Legea conţine dispoziţii atât de stricte legate de constituirea consiliului local dar şi a
consiliului judeţean, dispoziţii introduse pentru prima dată în anul 1996, cu ocazia modificării şi
completării Legii nr.69/1991, legea anterioară în materie, tocmai datorită problemelor apărute în
unele localităţi, după primele alegeri locale generale din anul 1992, când din considerente
politice, mai ales, nu s-a reuşit constituirea unor consilii locale şi respectiv, a unor consilii
judeţene, luni de zile.
Ordinul prefectului prin care se declară vacante locurile consilierilor care au lipsit
nemotivat poate fi atacat de cei în cauză la instanţa de contencios administrativ în termen de 5
zile de la comunicare, hotărârea instanţei fiind definitivă şi irevocabilă.
Absenţa consilierilor de la şedinţa de constituire este considerată motivată, prevede expres
legiuitorul, dacă se face dovada că aceasta a intervenit din cauza unei boli care a necesitat
spitalizarea sau a făcut imposibilă prezenţa acestora, a unei deplasări în străinătate în interes
de serviciu sau a unor evenimente de forţă majoră.
Potrivit art.31 din lege, lucrările şedinţei de constituire sunt conduse de cel mai în vârstă
consilier, asistat de 2 consilieri dintre cei mai tineri. Pentru validarea mandatelor, consiliile
locale aleg prin vot deschis, dintre membrii lor, pe întreaga durată a mandatului, o comisie de
validare alcătuită din 3 – 5 membri.
Validarea este operaţia prin care o autoritate a statului sau a administraţiei publice locale,
aleasă prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, este confirmată în vederea ocupării
şi exercitării funcţiei respective.
Comisia de validare examinează legalitatea alegerii fiecărui consilier şi propune consiliului
local, validarea sau invalidarea mandatelor, în ordine alfabetică, cu votul deschis al majorităţii
consilierilor prezenţi la şedinţă. Persoana al cărei mandat este supusă validării sau invalidării
nu participa la vot.
Hotărârea de validare sau invalidare a mandatelor poate fi atacată de cei interesaţi la
instanţa de contencios administrativ în termen de 5 zile de la adoptare sau, în cazul celor absenţi
de la şedinţă, de la comunicare. Instanţa de contencios administrativ se pronunţă în cel mult 30
de zile. În acest caz, procedura prealabilă nu se mai efectuează, iar hotărârea primei instanţe
este definitivă şi irevocabilă.
Consilierii locali ale căror mandate au fost validate depun în faţa consiliului local, jurământul
prevăzut de lege. Consilierii locali care refuză să depună jurământul sunt consideraţi demisionaţi
de drept. Faţă de această ultimă prevedere, în doctrină s-a arătat pe deplin întemeiat, că nu poţi fi
“demisionat” dintr-o funcţie sau demnitate pe care nici nu ai dobândit-o. Prin urmare, pentru
refuzul de a depune jurământul, cerut de lege, ar trebui ca sancţiunea să fie retragerea validării.
Consiliul local se declară legal constituit, dacă majoritatea consilierilor locali validaţi au
depus jurământul iar constituirea consiliului local se constată prin hotărâre, adoptată cu votul
majorităţii consilierilor locali validaţi.
După declararea ca legal constituit, consiliul local alege dintre membrii săi, prin votul deschis
al majorităţii consilierilor locali în funcţie, un preşedinte de şedinţă, pe o perioadă de cel mult 3
luni, pentru a conduce şedinţele consiliului şi a semna hotărârile adoptate de acesta.
Observăm că, în cazul consiliului local, nu putem vorbi de un preşedinte al acestuia, aşa cum
se întâmplă în cazul consiliului judeţean, şi doar de un preşedinte de şedinţă, ce poate conduce
şedinţele consiliului local, maxim 3 luni.
 Potrivit art.121 alin.(2) din Constituţia republicată: “Consiliile locale şi primarii
funcţionează, în condiţiile legii, ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă treburile
publice din comune şi din oraşe.”
Prin urmare, consiliul local are atribuţii de natură administrativă şi financiară în orice
domeniu, dacă nu există vreo interdicţie expresă a legii.
În ce priveşte atribuţiile consiliului local, acesta dispune deci de o competenţă materială
generală. Consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte, în condiţiile legii, în toate problemele de
interes local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi ale
administraţiei publice, locale sau centrale.
Înainte de modificările şi completările aduse Legii nr.215/2001 prin Legea nr.286/2006, erau
enumerate 26 de atribuţii ale consiliului local, calificate, în mod impropriu, ca fiind principale.
De regulă, în doctrină ele erau grupate pe mai multe categorii, în funcţie de specificul activităţii
avută în vedere. Legea nr.286/2006 a introdus chiar ea mai multe categorii de atribuţii, grupate
pe o serie de criterii precum:
a). atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al primarului, ale
instituţiilor şi serviciilor publice de interes local şi ale societăţilor comerciale şi regiilor
autonome de interes local: aprobarea statutului comunei, oraşului sau municipiului, a
regulamentului de organizare şi funcţionare a consiliului local, a statului de funcţii al aparatului
de specialitate al primarului, al instituţiilor şi serviciilor publice de interes local, exercitarea, în
numele unităţii administrativ-teritoriale, a tuturor drepturilor şi obligaţiilor corespunzătoare
participaţiilor deţinute la regii autonome sau societăţi comerciale, în condiţiile legii;
b). atribuţii privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a comunei, oraşului sau
municipiului: aprobarea, la propunerea primarului, a bugetului local, a virărilor de credite, a
modului de utilizare a rezervei bugetare şi a contului de încheiere a exerciţiului bugetar,
aprobarea, la propunerea primarului, a contractării şi/sau garantării împrumuturilor şi
contractarea de datorie publică locală prin emisiuni de titluri de valoare în numele unităţii
administrativ-teritoriale, stabilirea şi aprobarea impozitelor şi taxelor locale, aprobarea, la
propunerea primarului, a documentaţiilor tehnico-economice pentru lucrările de investiţii de
interes local, în condiţiile legii, aprobarea strategiilor privind dezvoltarea economico-socială şi
de mediu a unităţii administrativ-teritoriale, asigurarea realizării lucrărilor şi luarea măsurilor
necesare în procesul de integrare europeană, în domeniul protecţiei mediului şi gospodăririi
apelor pentru serviciile furnizate cetăţenilor;
c). atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau
municipiului: hotărăşte darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate
publică a comunei, oraşului sau municipiului, după caz, precum şi a serviciilor publice de interes
local, în condiţiile legii, hotărăşte vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate
privată a comunei, oraşului sau municipiului, după caz, precum şi a serviciilor publice, în
condiţiile legii, avizează sau aprobă documentaţiile de amenajare a teritoriului şi urbanism ale
localităţilor, atribuie sau schimbă, în condiţiile legii, denumiri de străzi, de pieţe şi de obiective
de interes public local;
d). atribuţii privind gestionarea serviciilor furnizate către cetăţeni: asigură cadrul necesar pentru
furnizarea serviciilor publice de interes local, hotărăşte acordarea unor sporuri şi altor facilităţi,
personalului sanitar şi didactic, sprijină activitatea cultelor religioase, aprobă construirea
locuinţelor sociale etc.;
e).atribuţii privind cooperarea interinstituţională pe plan intern şi extern: hotărăşte cooperarea
sau asocierea cu persoane juridice române sau străine, în vederea finanţării şi realizării în comun
a unor acţiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes public local; hotărăşte cooperarea sau
asocierea cu alte unităţi administrativ-teritoriale din ţară sau din străinătate, precum şi aderarea la
asociaţii naţionale şi internaţionale ale autorităţilor administraţiei publice locale, în vederea
promovării unor interese comune etc.
Legat de mandatul consiliului local reţinem în primul rând, alegerea acestuia pe o perioadă
de “4 ani, mandat ce poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.
Mandatul consiliului local se exercită de la data constituirii până la data declarării ca legal
constituit a consiliului nou-ales.”
Legiuitorul a avut în vedere şi ipoteza reorganizărilor administrativ-teritoriale, pe parcursul
unui mandat stabilind expres o normă tranzitorie: “Consiliul local sau consiliul judeţean, precum
şi primarul, aleşi, în urma organizării unei noi unităţi administrativ-teritoriale sau în urma
dizolvării unor consilii, respectiv vacantării unor posturi de primari, îşi exercită mandatul
numai până la organizarea următoarelor alegeri locale generale.”
“Consiliul local se întruneşte în şedinţe ordinare, lunar, la convocarea primarului şi se poate
întruni şi în şedinţe extraordinare, la cererea primarului sau a cel puţin unei treimi din numărul
membrilor consiliului.
Convocarea consiliului local se face în scris, prin intermediul secretarului unităţii
administrativ-teritoriale, cu cel puţin 5 zile înaintea şedinţelor ordinare sau cu cel puţin 3 zile
înainte de şedinţele extraordinare. Odată cu notificarea convocării, sunt puse la dispoziţia
consilierilor locali materialele înscrise pe ordinea de zi.
În caz de forţă majoră şi de maximă urgenţă pentru rezolvarea intereselor
locuitorilor...convocarea consiliului local se poate face de îndată....
Ordinea de zi a şedinţei consiliului local se aduce la cunoştinţă locuitorilor comunei sau ai
oraşului prin mass-media sau prin orice alt mijloc de publicitate.”
Această prevedere impune precizarea că este vorba despre proiectul ordinii de zi, pentru că,
potrivit unei alte dispoziţii a legii, ordinea de zi se aprobă de consiliu.
“În comunele sau oraşele în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere
de peste 20% din numărul locuitorilor, ordinea de zi se aduce la cunoştinţă publică şi în limba
maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective.”
Stabilirea acestui procent de 20% a fost criticată în doctrină, ca având un caracter aleatoriu,
doar procentul de 50% plus unul din numărul locuitorilor fiind unul democratic. Aşa cum a fost
stabilit procentul de 20% putea fi stabilit unul de 10% sau 30% sau oricare altul până la cel
corect, de 50%.
Şedinţele consiliului local se desfăşoară legal în prezenţa majorităţii consilierilor locali în
funcţie, prezenţa fiind obligatorie. Şedinţele consiliului local sunt publice.
Lucrările şedinţelor se desfăşoară în limba română. În consiliile locale în care consilierii
aparţinând unei minorităţi naţionale reprezintă cel puţin o cincime din numărul total, la
şedinţele de consiliu se poate folosi şi limba maternă. Formularea acestui text de lege (care în
varianta iniţială se referea la o treime din numărul total- subl.ns.), a fost criticată în doctrină sub
mai multe aspecte.
În primul rând, simpla sintagmă limba maternă este incompletă, deoarece şi pentru români,
limba română este limba maternă, de unde propunerea de lege ferenda, de a se face precizarea:
limba maternă a acelei minorităţi naţionale.
În al doilea rând, se aprecia înainte de modificările din 2006, prin această dispoziţie se ajunge
la situaţia nedemocratică ca, două treimi să se supună voinţei unei treimi. În prezent, putem vorbi
de necesitatea ca patru cincimi să se supună unei singure cincimi, adică o situaţie mai
paradoxală, de dominaţie a unei minorităţi, în faţa majorităţii.
În sfârşit, în text nu se prevede ca folosirea limbii materne a consilierilor minoritari să se facă
la cererea acestora cum ar fi fost firesc, ci doar că, în aceste cazuri se va asigura, prin grija
primarului, traducerea în limba română. “În toate cazurile, documentele şedinţelor de consiliu
se întocmesc în limba română.”
Faţă de această prevedere legală se ridică întrebarea firească, în opinia unui autor, ce rost mai
are aducerea la cunoştinţă a ordinii de zi a şedinţei, în limba minorităţilor care deţin o pondere de
peste 20% şi chiar ce rost ar mai avea desfăşurarea în limba minorităţilor care deţin o treime din
numărul consilierilor, a şedinţelor consiliului local.
“Dezbaterile din şedinţele consiliului local, precum şi modul în care şi-a exercitat votul
fiecare consilier local se consemnează într-un proces verbal, semnat de preşedintele de şedinţă
şi de secretarul unităţii administrativ-teritoriale.” Prin aceste semnături, preşedintele de şedinţă
şi secretarul comunei sau oraşului îşi asumă responsabilitatea veridicităţii celor consemnate.

§ 5. Actele şi răspunderea consiliului local

În epoca modernă s-a dezvoltat tradiţia ca, actele autorităţilor administraţiei publice să poarte
o denumire specifică, deşi unele repetări apar ca inevitabile.
De regulă, actele organelor colegiale sunt denumite hotărâri sau regulamente, iar actele
organelor de conducere unipersonală sunt denumite dispoziţii, ordine, decrete, decizii etc.
“În exercitarea atribuţiilor ce îi revin consiliul local adoptă hotărâri, cu votul majorităţii
membrilor prezenţi, în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare şi
funcţionare a consiliului cere o altă majoritate.
Hotărârile privind bugetul local, contractarea de împrumuturi, în condiţiile legii, prin care
se stabilesc impozite şi taxe locale, participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională,
zonală sau de cooperare transfrontalieră, organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor
şi amenajarea teritoriului, precum şi cele privind asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi
publice, cu persoane juridice române sau străine se adoptă cu votul majorităţii consilierilor
locali în funcţie.”
Hotărârile privind patrimoniul se adoptă cu votul a două treimi din numărul total al
consilierilor locali în funcţie.
Astfel, în ce priveşte adoptarea hotărârilor consiliului local, regula o reprezintă majoritatea
simplă, jumătate plus unul din cei prezenţi, adică din cei care trebuie să participe la şedinţă
pentru ca aceasta să se desfăşoare legal.
De la această regulă, legea stabileşte excepţii, prevăzând expres, situaţiile în care este
obligatorie adoptarea unei hotărâri, fie cu majoritatea absolută, fie cu o majoritate calificată
de două treimi din numărul consilierilor.
De asemenea, legea prevede posibilitatea consiliului local de a stabili ca unele hotărâri să fie
luate prin vot secret, cu precizarea că hotărârile cu caracter individual cu privire la persoane
vor fi luate întotdeauna prin vot secret, cu excepţiile prevăzute de lege.
“Proiectele de hotărâri pot fi propuse de consilieri locali, de primar, viceprimar sau de
cetăţeni. Redactarea proiectelor se face de cei care le propun, cu sprijinul secretarului unităţii
administrativ-teritoriale şi al serviciilor din cadrul aparatului de specialitate al primarului.”
Legea prevede o serie de incompatibilităţi, stabilind că anumiţi consilieri, în anumite situaţii,
trebuie să se abţină de la deliberare şi votare.
 Astfel, potrivit textului legal, așa cum a fost completat recent, prin Legea nr. 32/2017, „nu
poate lua parte la deliberare şi la adoptarea hotărârilor consilierul local care, fie personal, fie
prin soţ, soţie, afini sau rude până la gradul al patrulea inclusiv, are un interes patrimonial în
problema supusă dezbaterilor consiliului local, cu excepția situațiilor prevăzute la art.57 alin. (41)
și art. 101 alin. (31)”. Potrivit art. 57 alin. (41): „La deliberarea și adoptarea hotărârilor care
privesc alegerea sau schimbarea din funcție a viceprimarului participă și votează consilierul local
care candidează la funcția de viceprimar, respectiv viceprimarul în funcție a cărui schimbare se
propune.” Potrivit art. 101 alin. (31): „La deliberarea și adoptarea hotărârilor care privesc
alegerea sau eliberarea din funcție a președintelui sau vicepreședintelui consiliului județean
participă și votează consilierul județean care candidează la funcția de președinte sau
vicepreședinte al consiliului județean, respectiv președintele sau vicepreședintele consiliului
județean a cărui eliberare din funcție se propune.”
Prevederea este urmată imediat de sancţiune. “Hotărârile adoptate de consiliul local cu
încălcarea acestor dispoziţii sunt nule de drept, nulitatea putând fi constatată de instanţa de
contencios administrativ. Acţiunea poate fi introdusă de orice persoană interesată.”
Potrivit art. 47 din Legea nr. 215/2001: „(1). Hotărârile consiliului local se semnează de
preşedintele de şedinţă, ales în condițiile prevăzute la art.35 şi se contrasemnează, pentru
legalitate, de către secretar. (2). În cazul în care preşedintele de şedinţă refuză să semneze,
hotărârea consiliului local se semnează de 3-5 consilieri locali. (3) În cazul în care președintele de
ședință lipsește, la propunerea consilierilor locali, din rândul acestora este ales un alt președinte
de ședință, prin hotărâre adoptată cu votul majorității consilierilor locali prezenți, care va
conduce ședința respectivă. Acesta exercită atribuțiile prevăzute de lege pentru președintele de
ședință.”
„Secretarul unităţii administrativ-teritoriale nu va contrasemna hotărârea în cazul în care
consideră că aceasta este ilegală. În acest caz, va depune în scris şi va expune consiliului local
opinia sa motivată, care va fi consemnată în procesul-verbal al şedinţei.”
“Secretarul unităţii administrativ-teritoriale va comunica hotărârile consiliului local,
primarului şi prefectului, de îndată, dar nu mai târziu de 10 zile lucrătoare de la data
adoptării.”
În absenţa unei sancţiuni exprese, în practica administrativă sunt destul de des întâlnite
situaţiile, în care secretarul nu-şi îndeplineşte această obligaţie extrem de importantă, lipsindu-l
astfel pe prefect de posibilitatea de a ataca în contencios administrativ, actele autorităţilor
administraţiei publice locale pe care le consideră ilegale, atâta vreme cât nu le cunoaşte
conţinutul.
Hotărârile consiliului local sunt acte administrative, legea stabilind o distincţie în ce
priveşte momentul intrării lor în vigoare după cum au caracter individual sau normativ.
Astfel, potrivit art.49 din lege: “hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii şi produc
efecte de la data aducerii lor la cunoştinţă publică, iar cele individuale, de la data comunicării.
Aducerea la cunoştinţă publică a hotărârilor cu caracter normativ se face în termen de 5 zile de
la data comunicării oficiale către prefect.” Prin această dispoziţie expresă, legiuitorul a introdus
practic o suspendare pe o perioadă determinată a actelor administrative normative adoptate de
consiliul local.
În doctrina actuală s-a pus problema dacă consiliul local emite sau încheie şi alte categorii de
acte juridice.
În reglementarea anterioară se făcea distincţie între calitatea de persoane juridice de drept
public şi calitatea de persoane juridice de drept privat a unităţilor administrativ-teritoriale.
Astfel, consiliul local putea încheia acte supuse circuitului civil, ca persoană juridică de drept
privat şi respectiv, acte administrative unilaterale, dar şi contracte administrative, ca persoană
juridică de drept public.
Deşi actuala reglementare prevede pentru unităţile administrativ-teritoriale doar calitatea de
persoane juridice de drept public, ce dispun de patrimoniu propriu şi capacitate juridică
deplină, în doctrină se apreciază în continuare că, unităţile administrativ-teritoriale îşi păstrează
şi calitatea de persoane juridice civile.
După constituire, consiliul local îşi organizează comisii de specialitate, pe principalele
domenii de activitate. Pot fi membri ai acestora, numai consilierii locali.
“Comisiile de specialitate îşi aleg câte un preşedinte şi un secretar. Ele analizează şi
avizează proiectele de hotărâre din domeniul lor de activitate. Comisiile de specialitate lucrează
în plen şi iau hotărâri cu votul majorităţii membrilor lor.”
În afară de comisiile de specialitate, consiliile locale pot organiza, din proprie iniţiativă sau
la iniţiativa primarului, după caz, comisii speciale de analiză şi verificare, pe perioadă
determinată.
Potrivit art.55 din Legea nr.215/2001 republicată, dizolvarea consiliului local poate interveni
de drept sau prin referendum local.
Consiliul local se dizolvă de drept în cazul în care acesta “nu se întruneşte timp de 2 luni
consecutiv, deși a fost convocat potrivit prevederilor legale” sau „nu a adoptat în 3 şedinţe
ordinare consecutive nicio hotărâre”, precum şi „în situaţia în care numărul consilierilor locali
se reduce sub jumătate plus unu şi nu se poate completa prin supleanţi.”
În legătură cu cea din urmă situaţie se ridică întrebarea firească, ce se va întâmpla în situaţia
în care consiliul local trebuie să adopte o hotărâre privind patrimoniul, pentru care legea prevede
votul majorităţii calificate a membrilor săi, iar numărul acestora a scăzut sub această majoritate,
dar nu a ajuns încă la majoritatea absolută, cea cerută de lege pentru a putea fi dizolvat de drept.
Prin urmare, de lege ferenda propunem ca dizolvarea de drept a consiliului local să poată
interveni în situaţia în care numărul consilierilor se reduce sub două treimi.
Primarul, viceprimarul, secretarul unităţii administrativ-teritoriale sau orice altă persoană
interesată sesizează instanţa de contencios administrativ cu privire la cazurile care atrag
dizolvarea de drept a consiliului local iar instanţa analizează situaţia de fapt şi se pronunţă cu
privire la dizolvarea consiliului local. Hotărârea instanţei este definitivă şi se comunică
prefectului.
Consiliul local poate fi dizolvat prin referendum local, organizat în condiţiile legii.
Referendumul se organizează ca urmare a cererii adresate în acest sens prefectului de cel puţin
25% din numărul cetăţenilor cu drept de vot înscrişi pe listele electorale ale unităţii
administrativ-teritoriale.
Legea detaliază procedura desfăşurării referendumului prevăzând că, stabilirea datei pentru
organizarea alegerii noului consiliu local se face de Guvern, la propunerea prefectului.
Alegerile se organizează în maxim 90 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a
hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat dizolvarea consiliului local sau, după caz, de la
validarea rezultatului referendumului.
Până la constituirea noului consiliu local, primarul sau, în absenţa acestuia, secretarul
unităţii administrativ-teritoriale va rezolva problemele curente ale comunei, oraşului sau
municipiului, potrivit competenţelor şi atribuţiilor ce îi revin potrivit legii.
„Mandatul de consilier local se suspendă de drept numai în cazul în care acesta a fost
arestat preventiv. Măsura arestării preventive se comunică de îndată de către instanţa de
judecată prefectului, care, prin ordin, în termen de maximum 48 de ore de la comunicare,
constată suspendarea mandatului”. Ordinul de suspendare se comunică consilierului local, în
termen de maximum 48 de ore de la emitere. Aceasta durează până la încetarea situaţiei mai sus
prevăzute, iar în cazul în care consilierul local este găsit nevinovat, el va avea dreptul la
despăgubiri, în condiţiile legii.
Potrivit Legii nr.393/2004 privind Statutul aleşilor locali cu modificările şi completările
ulterioare, calitatea de consilier local, ca şi cea de consilier judeţean încetează de drept, înainte
de expirarea duratei normale a mandatului, în următoarele situaţii: demisie; incompatibilitate;
schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială, inclusiv ca urmare a
reorganizării acesteia; lipsa nemotivată de la mai mult de 3 şedinţe ordinare consecutive ale
consiliului; imposibilitatea exercitării mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni
consecutive, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege; condamnarea, prin hotărâre
judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate; pierderea calităţii de
membru al partidului politic sau al organizaţiei minorităţilor naţionale pe a cărei listă a fost
ales; punerea sub interdicţie judecătorească; pierderea drepturilor electorale; deces.
Tot potrivit Legii nr.393/2004 privind Statutul aleşilor locali cu modificările şi completările
ulterioare, consilierii răspund în nume propriu, pentru activitatea desfăşurată în exercitarea
mandatului, precum şi solidar, pentru activitatea consiliului din care fac parte şi pentru hotărârile
pe care le-au votat.
În doctrina actuală sunt identificate trei forme de răspundere a consilierilor locali: o
răspundere administrativ-disciplinară; o răspundere administrativ-patrimonială şi o răspundere
penală.
O situaţie specială o prezintă administraţia publică a municipiului Bucureşti, căreia Legea
nr.215/2001 îi rezervă un întreg capitol, ce nu rezolvă însă, multitudinea de probleme ce apar la
nivelul administraţiei Capitalei. Este motivul pentru care, de mai multă vreme este vehiculată
ideea adoptării unei legi distincte consacrate zonei metropolitane Bucureşti.
Potrivit legii, hotărârile Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi dispoziţiile cu
caracter normativ ale primarului general sunt obligatorii şi pentru autorităţile administraţiei
publice locale organizate în sectoarele municipiului Bucureşti.
În opinia noastră, printr-o astfel de dispoziţie expresă se consacră o formă indirectă de
subordonare între autorităţile alese la nivelul sectoarelor Capitalei şi cele alese la nivelul
Capitalei.
“Consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti se constituie, funcţionează şi pot fi
dizolvate în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legii administraţiei publice locale pentru
consiliile locale care se aplică în mod corespunzător.”
Consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti exercită în principal o serie de
atribuţii din care reţinem următoarele:
a). aleg din rândul consilierilor, consilierul care conduce şedinţele consiliului, precum şi un
viceprimar; aceştia îşi păstrează calitatea de consilier;
b). aprobă regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului;
c). avizează studii, prognoze şi programe de dezvoltare economico-socială, de organizare şi
amenajare a teritoriului şi urbanism etc.;
d). aprobă bugetul local, împrumuturile, virările de credite şi modul de utilizare a rezervei
bugetare, aprobă contul de încheiere a exerciţiului bugetar, stabilesc impozite şi taxe locale,
precum şi taxe speciale, în condiţiile legii;
f). administrează, în condiţiile legii, bunurile proprietate publică sau privată a municipiului, de
pe raza sectorului, pe baza hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti etc.
Unele din atribuţiile expres prevăzute pot fi exercitate numai pe baza împuternicirii date prin
hotărâre a Consiliului General al municipiului Bucureşti, potrivit legii.

§ 6. Primarul, viceprimarul şi administratorul public

Din perspectiva dreptului comparat, funcţia de primar reprezintă o funcţie tradiţională în

administraţia publică locală, nu numai din Europa, dar şi din alte continente, ca de exemplu în
America, unde a pătruns influenţa europeană.
Sub aspectul evoluţiei istorice, la noi, prin Legea comunală din 1864 s-a impus soluţia
alegerii consiliului local şi a primarului de către locuitorii comunei rurale, iar primarul era
magistratul comunal, căruia legea îi încredinţa întreaga administraţie a comunei, dar în acelaşi
timp era şi delegatul puterii centrale, în comunele rurale, unde trebuia să fie confirmat de
prefect. În comunele urbane, primarul era numit de Domn, dintre primii trei consilieri care
întruniseră cele mai multe voturi. Reglementările ulterioare au consacrat soluţia alegerii
primarului de către consiliu.
Legislaţia actuală a optat pentru soluţia alegerii primarului, la fel ca şi consiliul local, şi
consiliul judeţean, direct de către comunitatea locală, indiferent că este vorba de mediul rural
sau urban.
Astfel, potrivit Legii nr.215/2001 privind administraţia publică locală, „comunele, oraşele şi
municipiile au câte un primar şi un viceprimar, iar municipiile reşedinţă de judeţ au un primar
şi 2 viceprimari, aleşi în condiţiile legii.”
Sectoarele municipiului Bucureşti au câte un primar şi un viceprimar iar municipiul
Bucureşti are un primar general şi 2 viceprimari.
Potrivit art.101 alin. (2) și (3) din Legea nr.115/2015: „Este declarat ales primar candidatul
care a întrunit cel mai mare număr de voturi valabil exprimate. În caz de balotaj se va organiza
un nou tur de scrutin la două săptămâni de la primul tur, la care vor participa doar candidații
care se află în această situație.”
Validarea alegerii primarului se face în termen de 20 de zile de la data desfăşurării
alegerilor, în camera de consiliu a judecătoriei în a cărei rază teritorială se află comuna sau
oraşul, de către un judecător desemnat de preşedintele judecătoriei.
Rezultatul validării sau invalidării alegerii primarului se aduce la cunoştinţă prefectului şi se
prezintă în şedinţa de constituire a consiliului local sau, după caz, într-o şedinţă extraordinară,
de către un judecător desemnat de preşedintele judecătoriei.
“În caz de invalidare a alegerii primarului, Guvernul, la propunerea prefectului, va stabili
data alegerilor. Acestea se organizează în termen de maxim 90 de zile de la data invalidării sau,
după caz, de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti, în condiţiile
legii. ”
Potrivit Legii nr.393/2004 privind Statutul aleşilor locali cu modificările şi completările
ulterioare, pe timpul exercitării mandatului de primar, viceprimar, preşedinte sau vicepreşedinte
al consiliului judeţean se suspendă contractul de muncă sau actul de numire a acestora în cadrul
unei instituţii ori autorităţi publice, respectiv la regii autonome sau la societăţi comerciale cu
capital integral ori majoritar de stat sau ale unităţilor administrativ-teritoriale. Sunt exceptate
de la suspendarea contractului de muncă sau a actului de numire cadrele didactice, cecetătorii
ştiinţifici, ziariştii cu atestat profesional, oamenii de cultură şi artă.
 Potrivit Legii administraţiei publice locale, “primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate
publică. Primarul asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a
prevederilor Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui
României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, a hotărârilor consiliului local; dispune
măsurile necesare şi acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor şi instrucţiunilor cu caracter
normativ ale miniştrilor, ale celorlalţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice
centrale, ale prefectului, precum şi a hotărârilor consiliului judeţean, în condiţiile legii.
Ca urmare a modificărilor şi completărilor introduse prin legea nr.286/2006, şi atribuţiile
primarului au fost grupate în mai multe categorii, asemeni celor ale consiliilor locale.
Astfel, potrivit Legii administraţiei publice locale nr.215/2001 republicată vom distinge:
a). atribuţii exercitate în calitate de reprezentant al statului, în condiţiile legii: ofiţer de stare
civilă şi de autoritate tutelară, organizarea şi desfăşurarea alegerilor, a referendumului şi a
recensământului etc.
b). atribuţii referitoare la relaţia cu consiliul local: primarul prezintă consiliului local, în primul
trimestru, un raport anual privind starea economică, socială şi de mediu a unităţii administrativ-
teritoriale; prezintă, la solicitarea consiliului local, alte rapoarte şi informări; elaborează
proiectele de strategii privind starea economică, socială şi de mediu a unităţii administrativ-
teritoriale şi le supune aprobării consiliului local;
c). atribuţii referitoare la bugetul local: exercită funcţia de ordonator principal de credite;
întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le supune spre
aprobare consiliului local; iniţiază, în condiţiile legii, negocieri pentru contractarea de
împrumuturi şi emiterea de titluri de valoare în numele unităţii administrativ-teritoriale; verifică,
prin compartimentele de specialitate, corecta înregistrare fiscală a contribuabililor la organul
fiscal teritorial, atât a sediului social principal, cât şi a sediului secundar;
d). atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor: coordonează realizarea serviciilor
publice de interes local; ia măsuri pentru prevenirea şi, după caz, gestionarea situaţiilor de
urgenţă; asigură elaborarea planurilor urbanistice prevăzute de lege, le supune aprobării
consiliului local şi acţionează pentru respectarea prevederilor acestora; emite avizele, acordurile
şi autorizaţiile date în competenţa sa prin lege şi alte acte normative etc.
e). alte atribuţii stabilite prin lege.
Pentru exercitarea corespunzătoare a atribuţiilor sale, primarul colaborează cu serviciile
publice deconcentrate ale ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale administraţiei
publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale, precum şi cu consiliul judeţean.
Atribuţiile de ofiţer de stare civilă şi de autoritate tutelară pot fi delegate şi secretarului
unităţii administrativ-teritoriale sau altor funcţionari publici din aparatul de specialitate cu
competenţe în domeniu, primarul dispunând în acest sens, de un veritabil drept de apreciere.
O inovaţie adusă prin Legea nr. 286/2006 a constituit-o posibilitatea primarilor de a angaja
consilieri personali. Potrivit art. 66 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 astfel cum a fost modificat
ulterior, prin Legea nr.119/2015: „Primarii comunelor pot înființa, în limita numărului maxim de
posturi aprobate, un post de consilier al primarului. Primarii orașelor, municipiilor și ai
municipiilor reședință de județ pot înființa, în limita numărului maxim de posturi aprobate,
cabinetul primarului, compartiment distinct, format din: a) maximum 2 posturi, la orașe și
municipii; b) maximum 4 posturi, la municipii reședință de județ....”
Legat de actele primarului, art.68 din Legea nr.215/2001 privind administraţia publică locală
republicată prevede că: “în exercitarea atribuţiilor sale, primarul emite dispoziţii cu caracter
normativ sau individual. Acestea devin executorii după ce sunt aduse la cunoştinţă publică sau
după ce au fost comunicate persoanelor interesate, după caz. ”
Actele administrative cu caracter normativ emise de primar vor produce efecte după ce vor fi
aduse la cunoştinţă publică în formele consacrate legislativ (publicare în Monitorul Oficial al
judeţului, publicare în presa locală sau afişare în locuri special amenajate, etc.). Actele
administrative individuale emise de primar se comunică celor interesaţi şi-şi produc efecte din
momentul comunicării.
“Mandatul primarului este de 4 ani şi se exercită până la depunerea jurământului de
primarul nou ales, putând fi prelungit prin lege organică, în caz de război, calamitate naturală,
dezastru sau sinistru deosebit de grav. ”
Mandatul primarului încetează, de drept în condiţiile legii statutului aleşilor locali precum
şi în următoarele situaţii: dacă acesta se află în imposibilitatea exercitării funcţiei, datorită unei
boli grave, certificate, care nu permite desfăşurarea activităţii în bune condiţii timp de 6 luni pe
parcursul unui an calendaristic sau dacă acesta nu îşi exercită, în mod nejustificat, mandatul
timp de 45 de zile consecutiv.
Potrivit Legii nr.393/2004 privind Statutul aleşilor locali cu modificările şi completările
ulterioare, calitatea de primar încetează, de drept, înainte de expirarea duratei normale a
mandatului, în următoarele cazuri: demisie; incompatibilitate; schimbarea domiciliului într-o
altă unitate administrativ-teritorială; condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă
definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate; punerea sub interdicţie judecătorească;
pierderea prin demisie, a calităţii de membru al partidului politic sau al organizaţiei
minorităţilor naţionale pe a cărei listă a fost ales; pierderea drepturilor electorale; deces.
În toate acest cazuri, prefectul prin ordin ia act de încetarea mandatului primarului. Legea
reglementează condiţiile în care primarul poate ataca ordinul prefectului la instanţa de contencios
administrativ, data organizării alegerilor pentru funcţia de primar fiind stabilită de Guvern, la
propunerea prefectului, în maxim 90 de zile.
O noutate adusă de Legea administraţiei publice locale nr.215/2001 în varianta iniţială,
menţinută şi în prezent a constituit-o posibilitatea înlăturării primarului pe calea
referendumului local, pe principiul simetriei juridice. Mandatul primarului încetează, de
asemenea, înainte de termen ca urmare a rezultatului unui referendum local, organizat în
condiţiile legii, conform procedurii prevăzute pentru înlăturarea consiliului local prin
referendum local. Expresia “în condiţiile legii” vizează procedura de organizare şi desfăşurare a
referendumului stabilită prin legea specială în materie, Legea nr.3/2000.
Referendumul pentru încetarea mandatului primarului se organizează ca urmare a cererii
adresate în acest sens, prefectului, de locuitorii comunei, oraşului sau municipiului, ca urmare a
nesocotirii de către acesta a intereselor generale ale colectivităţii locale sau a neexercitării
atribuţiilor ce îi revin, potrivit legii, inclusiv a celor pe care le exercită ca reprezentant al
statului.
Organizarea referendumului trebuie să fie solicitată, în scris, de cel puţin 25% dintre
locuitorii cu drept de vot. Acest procent trebuie să fie realizat în fiecare dintre localităţile
componente ale comunei sau oraşului. ”
Suspendarea mandatului primarului intervine de drept, numai în cazul arestării sale
preventive. Potrivit actualei reglementări, “măsura arestării preventive se comunică de îndată,
de către instanţa de judecată prefectului, care, prin ordin, în termen de maxim 48 de ore de la
comunicare constată suspendarea mandatului. Ordinul de suspendare se comunică, în termen de
maxim 48 de ore de la emitere, primarului. Suspendarea durează până la încetarea arestării
preventive, iar dacă primarul suspendat din funcţie a fost găsit nevinovat, acesta are dreptul la
despăgubiri, în condiţiile legii, la plata drepturilor salariale corespunzătoare perioadei în care a
fost suspendat.”
Aceste prevederi se aplică şi viceprimarului.
Statutul viceprimarului este succint reglementat în conţinutul actualei reglementări, Legea
nr.286/2006 aducând modificări şi cu privire la această funcţie.
Cea mai importantă modificare, deja criticată de doctrină, vizează instituirea unei subordonări
exprese a viceprimarului faţă de primar, viceprimarul fiind calificat drept înlocuitorul de drept
al acestuia, care îi poate delega atribuţiile sale.
Potrivit legii, viceprimarul este ales cu votul majorităţii consilierilor locali în funcţie, din
rândul membrilor acestuia.
Potrivit modificărilor introduse prin Legea nr.115/2015, „schimbarea din funcţie a
viceprimarului se poate face de consiliul local, prin hotărâre adoptată cu votul a două treimi din
numărul consilierilor în funcţie, la propunerea motivată a primarului sau a unei treimi din
numărul consilierilor locali în funcţie.”
Pe durata exercitării mandatului, viceprimarul îşi păstrează statutul de consilier local, fără a
beneficia de indemnizaţia aferentă acestui statut.
O instituţie nou creată, cu ocazia modificărilor aduse în vara anului 2006, Legii administraţiei
publice locale priveşte funcţia de administrator public, creat după modelul existent în sistemul
anglo-saxon, cunoscut sub denumirea de city manager.
Iniţiativa de a înfiinţa funcţia de administrator public la nivelul administraţiei publice locale
româneşti a vizat creşterea gradului de profesionalism în funcţionarea autorităţilor publice la
nivel de judeţ, municipiu, oraş şi comună.
Dacă ideea ce se află în spatele înfiinţării acestei funcţii,-deja calificate în doctrina de
specialitate, ca fiind una neconstituţională, deoarece nu este enumerat printre autorităţile
administraţiei publice locale identificate de legiuitorul constituant-, ar putea fi una generoasă,
aceea de a degreva primarul, om politic prin excelenţă, de multitudinea de probleme pe care le
ridică administrarea unei colectivităţi locale, în schimb, în ce priveşte statutul administratorului
public, acesta este în mod evident, insuficient reglementat.
Astfel, din conţinutul art.112-114 din Legea nr.215/2001 republicată rezultă că,
administratorul public este o funcţie ce se poate regăsi atât la nivelul comunelor şi oraşelor cât
şi la nivelul judeţelor. În primul caz, cel care poate propune înfiinţarea acestei funcţii, consiliului
local este primarul iar în cel de-al doilea caz, cel care poate propune înfiinţarea acestei funcţii,
consiliului judeţean este preşedintele consiliului judeţean.
La nivel local, numirea şi eliberarea din funcţie a administratorului public se face de primar,
pe baza unor criterii, proceduri şi atribuţii specifice, aprobate de consiliul local, numirea în
funcţie având loc pe baza unui concurs.
La nivel judeţean, numirea şi eliberarea din funcţie a administratorului public se face de
preşedintele consiliului judeţean, pe baza unor criterii, proceduri şi atribuţii specifice, aprobate
de consiliul judeţean, numirea în funcţie având loc pe baza unui concurs.
La nivel local, administratorul public, poate îndeplini, în baza unui contract de management
(baza legală a angajării acestuia), încheiat în acest sens cu primarul, atribuţii de coordonare a
aparatului de specialitate sau a serviciilor publice de interes local.
La nivel judeţean, administratorul public, poate îndeplini, tot în baza unui contract de
management, încheiat în acest sens cu preşedintele consiliului judeţean, atribuţii de coordonare a
aparatului de specialitate sau a serviciilor publice de interes judeţean.
 La nivel local, primarul sau la nivel judeţean, preşedintele consiliului judeţean pot delega
administratorului public, în condiţiile legii, calitatea de ordonator principal de credite.
Totodată, prin lege se mai precizează, posibilitatea asociaţiilor de dezvoltare
intercomunitară, -ce au un statut insuficient reglementat, în opinia noastră-, de a decide
desemnarea unui administrator public pentru gestionarea serviciilor de interes general care fac
obiectul asocierii.
Din analiza cadrului legal extrem de sintetic, aflat la baza creării acestei funcţii apreciem că
nu este vorba de un funcţionar public, supus rigorilor Statutului funcţionarilor publici, ci de un
angajat contractual, supus dispoziţiilor Codului muncii.

§ 7. Secretarul unităţii administrativ-teritoriale

Tradiţional, în administraţia publică locală românească, pe lângă organele alese sau numite
pe baza unor criterii politice, au existat şi funcţionari care au avut statutul de funcţionari de
carieră şi au asigurat continuitatea.
După modelul european, alături de notar, a început să apară şi la noi, funcţia de secretar al
consiliului comunal, funcţie, care, treptat, prin schimbări legislative a înlocuit funcţia de notar,
preluând şi atribuţii ale acestuia.
Potrivit Legii administraţiei publice locale, nr.215/2001 republicată: “Fiecare unitate
administrativ-teritorială şi subdiviziune administrativ-teritorială a municipiilor are un secretar
salarizat din bugetul local. Secretarul comunei, oraşului, municipiului, judeţului şi al
subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiilor este funcţionar public de conducere, cu
studii superioare juridice sau administrative.”
Observăm că legea precizează expres posibilitatea ca funcţia de secretar al unei unităţi
administrativ-teritoriale să poată fi ocupată şi de absolvenţi ai unei forme de pregătire
universitară în domeniul administraţiei publice, al ştiinţelor administrative în general, pe lângă
cea tradițională de absolvent de studii juridice.
Potrivit Legii administraţiei publice locale, secretarul nu poate fi membru al unui partid
politic, sub sancţiunea destituirii din funcţie. Secretarul unităţii administrativ-teritoriale nu
poate fi soţ, soţie sau rudă de gradul întâi cu primarul sau cu viceprimarul, respectiv cu
preşedintele sau vicepreşedintele consiliului judeţean, sub sancţiunea eliberării din funcţie.
Recrutarea, numirea, suspendarea, modificarea, încetarea raporturilor de serviciu şi regimul
disciplinar ale secretarului unităţii administrativ-teritoriale se fac în conformitate cu prevederile
legislaţiei privind funcţia publică şi funcţionarii publici.
Printre atribuţiile principale ale secretarului enumerăm: avizarea, pentru legalitate, a
dispoziţiilor primarului şi ale preşedintelui consiliului judeţean, a hotărârilor consiliului local,
respectiv, ale consiliului judeţean; participarea la şedinţele consiliului local, respectiv ale
consiliului judeţean; asigurarea gestionării procedurilor administrative privind relaţia dintre
consiliul local şi primar, respectiv consiliul judeţean şi preşedintele acestuia, precum şi între
aceştia şi prefect; asigurarea transparenţei şi comunicării către autorităţile publice, instituţiile
publice şi persoanele interesate a actelor autorităţilor locale, în condițiile Legii nr. 544/2001
privind liberul acces la informațiile de interes public, cu modificările și completările ulterioare;
pregătirea lucrărilor supuse dezbaterii consiliului local, respectiv a consiliului judeţean şi
comisiilor de specialitate ale acestuia etc.
“Secretarul îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege sau însărcinări date de consiliul
local, de primar, de consiliul judeţean sau de preşedintele consiliului judeţean, după caz.”
§ 8. Consiliul judeţean şi preşedintele consiliului judeţean

“Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice locale, constituită la nivel

judeţean, pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale, orăşeneşti şi municipale, în
vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean.”
În ce priveşte alegerea consiliului judeţean, art.122 alin.(2) din Constituţia republicată se
rezumă la a preciza că acesta este ales şi funcţionează în condiţiile legii.
Astfel, potrivit Legii administraţiei publice locale, „consiliul judeţean este compus din
consilieri aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile legii.”
„Numărul membrilor fiecărui consiliu judeţean se stabileşte prin ordin al prefectului, în
funcţie de numărul locuitorilor judeţului, conform populației după domiciliu raportate de
Institutul Naţional de Statistică la data de 1 ianuarie a anului curs, el variind între 31 de
consilieri pentru o populaţie de până la 350.000 de locuitori şi 37 de consilieri pentru o
populaţie de peste 650.000 de locuitori.
Constituirea consiliilor judeţene şi validarea mandatelor consilierilor judeţeni este
reglementată de o manieră asemănătoare celei privind consiliile locale.
Consiliul judeţean îndeplineşte următoarele categorii principale de atribuţii:
a). atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al consiliului
judeţean, ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi ale societăţilor comerciale
şi regiilor autonome de interes judeţean, cea mai importantă fiind alegerea președintelui și a
celor 2 vicepreşedinţi dintre consilierii judeţeni;
b). atribuţii privind dezvoltarea economico-socială a judeţului, precum, aprobarea bugetului
propriu al judeţului, la propunerea preşedintelui consiliului judeţean;
c). atribuţii privind gestionarea patrimoniului judeţului, precum atribuţia privind darea în
administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a judeţului;
d). atribuţii privind gestionarea serviciilor publice din subordine precum asigurarea cadrului
necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes judeţean;
e). atribuţii privind cooperarea interinstituţională precum atribuţia de a hotărî, în condiţiile legii,
cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române ori străine, inclusiv cu parteneri din
societatea civilă, în vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni, lucrări, servicii sau
proiecte de interes public judeţean;
f). alte atribuţii prevăzute prin lege.
Legat de funcţionarea consiliului judeţean, vom reţine că, mandatul acestuia este de 4 ani,
putând fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă şi se exercită de la
data constituirii până la data declarării ca legal constituit a consiliului nou-ales.
„Consiliul judeţean se întruneşte în şedinţă ordinară în fiecare lună, la convocarea
preşedintelui consiliului judeţean.
Consiliul judeţean se poate întruni şi în şedinţe extraordinare ori de câte ori este necesar, la
cererea preşedintelui sau a cel puţin unei treimi din numărul membrilor consiliului ori la
solicitarea prefectului, adresată preşedintelui consiliului judeţean, în cazuri excepţionale care
necesită adoptarea de măsuri imediate pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor
calamităţilor, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor sau epizootiilor, precum şi pentru apărarea
ordinii şi liniştii publice.”
În ce priveşte cvorumul necesar pentru desfăşurarea şedinţelor, legea prevede necesitatea
prezenţei majorităţii consilierilor judeţeni în funcţie, prezenţa acestora fiind obligatorie.
 “În exercitarea atribuţiilor ce îi revin consiliul judeţean adoptă hotărâri cu votul majorităţii
membrilor prezenţi, în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare şi
funcţionare a consiliului cere o altă majoritate. Hotărârile se semnează de preşedinte sau în
lipsa acestuia de vicepreşedintele consiliului judeţean care a condus şedinţa şi se
contrasemnează de secretarul judeţului. ”
Legat de semnarea hotărârilor autorităţilor locale deliberative, în doctrină a fost subliniată
diferenţa pe care o face legiuitorul între „preşedintele de şedinţă” în cazul consiliului local şi
„preşedintele consiliului judeţean” care, prin atribuţiile conferite, devine o autoritate publică
unipersonală ce reprezintă consiliul judeţean.
Consiliul judeţean se dizolvă de drept în aceleaşi condiţii ca şi consiliul local sau prin
referendum judeţean.
Deși înaintea alegerilor locale generale din iunie 2008, se trecuse la alegerea directă a
preşedintelui consiliului judeţean, consacrat expres ca autoritate executivă, la nivelul judeţului,
la alegerile locale generale din 5 iunie 2016 s-a revenit la alegerea indirectă a președintelui
consiliului județean, așa cum se procedase anterior, cu ocazia alegerilor locale generale din anii
1996, 2000 și respectiv, 2004.
Astfel, după derularea a doar două mandate în care președintele consiliului județean fusese
ales prin vot direct, prin Legea nr. 115/2015 pentru alegerea autorităților administrației publice
locale, pentru modificarea Legii administrației publice locale nr. 215/2001, precum și pentru
modificarea și completarea Legii nr. 393/2004 privind statutul aleșilor locali s-a revenit la
alegerea acestuia, prin „votul secret al majorității consilierilor județeni în funcție.”
Potrivit art. 101 alin. (1)-(3) din Legea administraţiei publice locale, în forma modificată prin
Legea nr. 115/2015, în vigoare la ora actuală: „Consiliul judeţean alege dintre membrii săi un
președinte și 2 vicepreşedinţi. Președintele și vicepreşedinţii se aleg cu votul secret al majorităţii
consilierilor judeţeni în funcţie. Eliberarea din funcţie a președintelui sau a vicepreşedinţilor
consiliului judeţean se face cu votul secret a două treimi din numărul consilierilor în funcţie, la
propunerea motivată a cel puţin unei treimi din numărul acestora. Eliberarea din funcţie a
președintelui sau a vicepreşedinţilor consiliului judeţean nu se poate face în ultimele 6 luni ale
mandatului consiliului judeţean.”
Conform alin. (31) al art. 101: „La deliberarea și adoptarea hotărârilor care privesc alegerea
sau eliberarea din funcție a președintelui sau vicepreședintelui consiliului județean participă și
votează consilierul județean care candidează la funcția de președinte sau vicepreședinte al
consiliului județean, respectiv președintele sau vicepreședintele consiliului a cărui eliberare din
funcție se propune.”
„Preşedintele consiliului judeţean reprezintă judeţul în relaţiile cu celelalte autorităţi publice,
cu persoanele fizice şi juridice române şi străine precum şi în justiţie. Preşedintele consiliului
judeţean răspunde în fața consiliului judeţean de buna funcționare a administrației publice
județene. Aparatul de specialitate al consiliului judeţean este subordonat preşedintelui
acestuia. Funcţionarii din cadrul aparatului de specialitate al consiliului judeţean se bucură de
stabilitate în funcţie, în condiţiile legii.” „Preşedintele consiliului judeţean asigură respectarea
prevederilor Constituţiei, punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a
hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, a hotărârilor consiliului judeţean, precum şi a altor acte
normative.”
Preşedintele consiliului judeţean îndeplineşte, în condiţiile legii, următoarele categorii de
atribuţii: a).atribuţii privind funcţionarea aparatului de specialitate al consiliului judeţean, a
instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi a societăţilor comerciale şi regiilor
autonome de interes judeţean; b).atribuţii privind relaţia cu consiliul judeţean; c).atribuţii
privind bugetul propriu al judeţului; d). atribuţii privind relaţia cu alte autorităţi ale
administraţiei publice locale şi serviciile publice; e).atribuţii privind serviciile publice de interes
judeţean; f).alte atribuţii prevăzute de lege sau sarcini date de consiliul judeţean.”
În exercitarea atribuţiilor sale, preşedintele consiliului judeţean emite dispoziţii cu caracter
normativ sau individual, care devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoştinţă publică
sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate, după caz.
Şi la nivelul acestei funcţii se regăseşte cabinetul preşedintelui, format din maxim 4 persoane,
numit şi eliberat din funcţie de acesta.

§ 9. Prefectul şi subprefectul

Prefectul este un reprezentant al Guvernului în teritoriu, motiv pentru care este şi calificat ca
administraţie de stat în teritoriu, răspunzând principiului deconcentrării administrative.
Potrivit art.123 din Constituţia republicată:
“Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. (2). Prefectul este
reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice deconcentrate ale
ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile
administrativ-teritoriale. (3). Atribuţiile prefectului se stabilesc prin lege organică. (4). Între
prefecţi pe de-o parte, consiliile locale şi primari, precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii
acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare. (5). Prefectul poate ataca, în faţa
instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului judeţean, al celui local sau al
primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept. ”
Dacă iniţial, instituţia prefectului a fost reglementată într-un capitol distinct al Legii
administraţiei publice locale, ulterior a fost adoptată o lege specială, Legea nr.340/2004 privind
prefectul şi instituţia prefectului, ce a suferit modificări şi completări ulterioare, fiind republicată
în 2008.
Potrivit primelor dispoziţii ale Legii nr.340/2004 cu modificările şi completările ulterioare,
Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local. Guvernul numeşte câte un prefect, în
fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, la propunerea ministrului internelor și reformei
administrative (în prezent, ministrul afacerilor interne –n.n). Prefectul este garantul respectării
legii şi a ordinii publice la nivel local. Miniştrii şi conducătorii celorlalte organe ale
administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului pot delega prefectului unele din
atribuţiile lor de conducere şi control cu privire la activitatea serviciilor publice deconcentrate
din subordine.
Atribuţiile care pot fi delegate se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
Sediul instituţiei prefectului denumit prefectură este în municipiul reşedinţă de judeţ, într-un
imobil proprietate publică a statului, a judeţului sau a municipiului, după caz. Este utilizată
expres noţiunea de prefectură, încetăţenită în vorbirea cotidiană, ca şi noţiunea de primărie,
Constituţia referindu-se doar la primar şi prefect, ca organe de conducere unipersonală, cu
aparate proprii de specialitate.
Dintr-o asemenea perspectivă nu putem fi de acord nici cu prevederile O.U.G. nr.179/2005
pentru modificarea şi completarea Legii nr.340/2004 prin care se organizează şi funcţionează
instituţia prefectului, sub conducerea prefectului, pentru exercitarea de către acesta a
prerogativelor care revin potrivit Constituţiei şi legii.
 Mai mult decât atât, se precizează, total inadecvat în opinia noastră, că „instituţia prefectului
este o instituţie publică cu personalitate juridică, cu patrimoniu şi buget propriu”. Or, potrivit
dispoziţiilor constituţionale, prefectul, organ de conducere unipersonală reprezintă o autoritate a
administraţiei statale în teritoriu ce dispune de un aparat propriu de specialitate, care nu poate
constitui o instituţie publică, în sensul în care această sintagmă se regăseşte consacrată în
legislaţia în vigoare.
Activitatea prefectului se întemeiază pe principiile: legalităţii, imparţialităţii, obiectivităţii,
transparenţei şi liberului acces la informaţiile de interes public, eficienţei, responsabilizării,
profesionalizării şi orientării către cetăţean.
Pentru îndeplinirea atribuţiilor şi prerogativelor care îi revin potrivit legii, prefectul este ajutat
de doi subprefecţi. Prefectul municipiului Bucureşti este ajutat de trei subprefecţi. Atribuţiile
prefectului se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
Prefectul şi subprefectul fac parte din categoria înalţilor funcţionari publici, dispoziţie
consacrată expres în Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în
2007.
Potrivit art.11 din Legea nr. 340/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
„între prefecţi, pe de-o parte, consiliile locale şi primari, precum şi consiliile judeţene şi
preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare.” De remarcat că,
dispoziţia de mai sus, se regăseşte ca urmare a revizuirii, şi în art.123 din Constituţia republicată.
În dorinţa de profesionalizare a acestei funcţii, prin scoaterea începând cu anul 2006 de sub
impactul politicii, Legea nr.340/2004 cu modificările şi completările ulterioare a prevăzut expres
că, prefectul şi subprefectul nu pot fi membri ai unui partid politic sau ai unei organizaţii căreia
îi este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice, potrivit legii, sub sancţiunea
destituirii lor din funcţia publică. A apărut astfel o contradicţie evidentă atât cu prevederea
constituţională, cât şi cu prevederea legală potrivit cărora prefectul este reprezentantul
Guvernului pe plan local.
La mai bine de un deceniu de aplicare a actualei reglementări, Tezele prealabile ale
proiectului Codului administrativ aprobate prin H.G. nr. 196/2016 urmăresc să rezolve această
disfuncționalitate, stabilind că, pe baza prevederilor constituționale, Codul administrativ își
propune să clarifice rolurile, funcțiile și competențele celor două categorii de organisme ce
răspund principiului deconcentrării administrative, prefectul și serviciile publice deconcentrate la
nivel teritorial, astfel încât să își poată îndeplini misiunile în domeniile de competență. În ceea ce
privește prefectul, Codul administrativ va avea în vedere: „a) consolidarea statutului juridic al
acestuia ce derivă din calitatea sa de reprezentant al Guvernului pe plan local; b) clarificarea
rolului constituțional al prefectului de conducere a serviciilor publice deconcentrate ale
ministerelor, în sensul delimitării conducerii exercitate de prefect de cea exercitată de către
ministere.”
Prefecţii şi subprefecţii nu au dreptul la grevă şi nu pot să înfiinţeze organizaţii sindicale
proprii.
În prezent, prefectul are două sarcini esenţiale în calitate de reprezentant al statului în
teritoriu. Pe de-o parte, prefectul conduce activitatea serviciilor publice deconcentrate ale
ministerelor (avizând numirea şi eliberarea din funcţie a conducătorilor acestora) precum şi
activitatea celorlalte autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate, organizate la
nivelul unităţilor administrativ-teritoriale.
Pe de altă parte, potrivit art.123 alin.(5) din Constituţia republicată şi art.3 (consacrat tutelei
administrative) din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, prefectul poate ataca, direct
în faţa instanţei de contencios administrativ, actele emise de autorităţile administraţiei publice
locale, dacă le consideră nelegale, actul atacat fiind suspendat de drept. Acţiunea se formulează
în termenul prevăzut la art.11 alin.(1) din lege (6 luni-n.n.) şi începe să curgă de la momentul
comunicării actului către prefect. Acţiunea introdusă de prefect este scutită de taxa de timbru.
Printre atribuţiile principale ale prefectului, ca reprezentant al Guvernului, Legea
nr.340/2004 mai reţine: asigurarea aplicării şi respectării Constituţiei şi a tuturor actelor
normative precum şi a ordinii publice; verificarea legalităţii actelor administrative ale
autorităţilor administraţiei publice locale şi judeţene, asigurarea împreună cu organismele
abilitate a măsurilor de pregătire şi intervenţie pentru situaţii de urgenţă etc.
Pentru îndeplinirea atribuţiilor sale, prefectul emite ordine cu caracter individual sau
normativ, în condiţiile legii.
Ordinul prefectului care conţine dispoziţii normative devine executoriu numai după ce a fost
adus la cunoştinţă publică iar ordinul prefectului cu caracter individual devine executoriu de la
data comunicării către persoanele interesate.
Un element de noutate, adus de O.U.G.nr.179/2005 îl constituie Cancelaria prefectului,
organizată în cadrul instituţiei prefectului, sub forma unui compartiment organizatoric distinct,
ce cuprinde următoarele funcţii de execuţie de specialitate specifice: directorul cancelariei, un
consilier, un consultant şi secretarul cancelariei. Numărul maxim de posturi din cancelaria
prefectului este de 4.
Totodată, prefectul poate organiza, prin ordin, în cadrul numărului de posturi şi al fondurilor
aprobate anual, oficii prefectorale, cu avizul conform al ministerului de resort. În municipiul
Bucureşti se pot organiza oficii prefecturale în fiecare sector.
Oficiile prefectorale fac parte integrantă din instituţia prefectului şi sunt conduse de către un
şef al oficiului prefectural, funcţie echivalentă cu funcţia de director executiv.

§ 10. Întrebări și probleme de pus în discuție

1. Identificați principiile de bază ale organizării autorităților administrației publice locale

consacrate de Constituție și de legea cadru în materie
2. Prezentați modalitatea de constituire a consiliului local
3. Care sunt actele adoptate de consiliul local, care este quorumul de ședință și majoritatea
cerută pentru adoptare ? Menționați și acte pentru adoptarea cărora se cere o altă majoritate.
4. Precizați cazurile de dizolvare de drept a consiliului local
5. Care este rolul primarului ? Dar al viceprimarului ?
6. Răspunderea primarului. Răspunderea vice-primarului.
7. În ce condiții intervine suspendarea consilierul local sau a primarului ?
8. Ce reprezintă administratorul public ?
9. Care este regimul juridic aplicabil funcției de secretar al unității administrativ-teritoriale
10. Președintele consiliului județean reprezintă o autoritate a administrației publice locale ?
11.În ce constă controlul de legalitate exercitat de prefect ?
12. Care sunt actele emise de prefect ?