UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

Master management educațional –AN I ( 2018 - 2019 )

REFERAT

Prof.univ.dr :SORIN CRISTEA

Student : Popescu Veronica

 PROCESUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT

 CAPITOL 1

PROCESUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT – principalul subsistem al sistemului de învățământ

I.1. Aspecte teoretice – definire

 CAPITOL 2

Abordarea curriculară a procesului de învățământ

II.1. Procesul de învăţământ ca relaţie predare – învăţare – evaluare

 CAPITOL 3

Aplicatii si concluzii
 I. TEORIE
In acest referat imi propun urmatoarele obiective :

 Sa clarific aspectele teoretice ale problemelor din titlu

 Sa orientez problemele respective din mediul cunoscut al scolii

PROCESUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT – principalul subsistem al sistemului de învățământ

Procesul de învăţământ reprezintă principalul subsistem al sistemului de învăţământ, a cărui

definiţie generică poate fi: activitatea instructiv-educativă complexă, desfăşurată în mod organizat şi
sistemic de elevi şi profesori în şcoală, prin care elevii dobândesc un sistem de cunoştinţe, priceperi,
deprinderi, capacităţi, competenţe, achiziţii intelectuale şi motrice, prin care îşi formează concepţia
despre lume, convingerile morale, trăsăturile de caracter, precum şi aptitudinile de cunoaştere,
cercetare şi creaţie.

În învăţământul preuniversitar, activitatea instructiv-educativă este orientată spre cunoaşterea şi

asimilarea unui sistem de valori bine precizat, prin documente curriculare oficiale (planuri de
învăţământ, programe, manuale şcolare, etc). Cunoaşterea corespunzătoare procesului de învăţământ
este mijlocită didactic, graţie strategiilor de instruire şi autoinstruire proiectate şi utilizate de profesor,
care sprijină elevul în descoperirea adevărurilor cunoscute. Cunoaşterea didactică are caracter ştiinţific
şi ea avansează o dată cu derularea activităţilor de învăţare şi predare, cărora li se adaugă evaluări
continue, sistematice, ce se constituie în premise ale activităţilor de reglare şi optimizare a procesului
de învăţământ.
Activităţile instructiv-educative se desfăşoară într-un context didactic concret, bine determinat,
în interiorul căruia intervin anumite variabile; unele dintre acestea sunt bine cunoscute şi valorificate,
altele pot fi identificate, iar altele sunt aleatorii. Acestea din urmă trebuie acceptate aşa cum sunt, iar
celelalte două categorii trebuie menţinute sub control şi adaptate nevoilor concrete ale procesului
didactic. Astfel, fiecare acţiune instructiv-educativă prezintă o serie de caracteristici:
 Angajează activitatea binomului educaţional;
 Vehiculează un conţinut ideatic purtător de mesaje educaţionale;
 Vizează motivarea elevilor prin conştientizarea obiectivelor educaţionale care
urmează să fie realizate;
 Se desfăşoară în conformitate cu anumite principii, reguli şi norme didactice;
 Recurge la valenţe psihopedagogice şi metodice ale unor metode şi mijloace de
învăţământ;
 Este orientată de finalităţi educaţionale, concretizate în performanţe şcolare, care
urmează să fie evaluate.
 Didactice modernă concepe procesul de învăţământ ca activitate de predare-învăţare. Rolul
prioritar revine cadrului didactic care este centrat pe corelaţia dintre acţiunea iniţială de predare şi cea
ulterioară sau simultană de învăţare, orientată pe direcţia transformării personalităţii elevului.
Didactica postmodernă concepe procesul de învăţământ ca activitate de predare – învăţare -
evaluare, proiectată în sens curricular prin centrarea pe obiective şi realizarea corespondenţei
pedagogice dintre obiective – conţinuturi – metodologie - evaluare .
Ca obiect specific al didacticii generale ,procesul de învatamant reprezinta dimensiunea
dinamica a sistemului de invatamant ,sistem de invatamant care fixeaza static ,in termeni de politica a
educatiei :
 Nivelurile si treptele invatamantului
 Structurile de conducere manageriala
 Resursele pedagogice ,determinate social
 Relatiile cu societatea
Asadar ,procesul de invatamant asigura functionalitatea sistemului de invatamant intr-o logica proprie
,asumata si promovata pedagogic la nivel de :
 Principii de proiectare si principii de organizare ,planificare ,realizare a instruirii/procesului de
invatamant ;
 Valorificare optima a raporturilor dintre :

 “fluxurile de intrare”: obiectivele generale ,specific ,concrete ;resursele umane (elevii si

cadrele didactice ,de toate specialitatile ),continuturile ,formele de organizare (formala ,nonformala ;
frontal,pe microgrupe,individuala), baza didactico-materiala,spatiul scolar; mediul sociocultural ;
 “activitatea de instruire care se desfasoara in timp “ prin actiunile de predare ,invatare si
evaluare ,care angajeaza specific ,in cadrul fiecarei trepte si discipline de invatamant , ‘transformari
,metode,procedee,strategii,principii,norme” etc.
 “fluxurile de iesire”- produsele activitatii de instruire : “cunostinte ; deprinderi sau capacitate
intelectuale ;deprinderi practice; comportamente ,atitudini,convingeri ,sentimente ;aptitudini,trasaturi
de personalitate;

Realizarea procesului de invatamant in context deschis ,spatial (programe si discipline de invatamant

cu character obligatoriu ,optional ,facultativ) si temporal (trepte ,ani ,semester de invatamant ;
module de studio ,capitol ,unitati de instruire -angajeaza pedagogic “un ansamblu deliberat de
actiuni "su“ordonate obiectivelor activitatilor de instruire ,care determina transormarea calitativa
personalitatii scolarilor ,prescolarilor,studentilor (s.a.m.d ) in plan cognitive si
noncognitiv/comportamental.
In acesta situatie ,putem identifica trei tipuri de actiuni desfasurate spatial si temporal ,in plan social
(comunitar) ,psihologic si didactic ,la nivel de :
 1. Actiuni de parteneriat : professor –elevi ,profesori –parinti ,professor –comunitatea
educationala
2. Actiuni de mediere intre obiectivele pedagogice asumate (generale,specific,concrete) si
resursele pedagogice disponibile ,valorificabile in context deschis ,in raport de situatia reala
existent ,dependent de conditiile concrete existente ;
3. Actiuni de predare (transmitere /constructive a mesajului didactic )- invatare (receptare si
asimilare a mesajului didactic )-evaluare (gestionare permanenta a predarii –invatarii )
realizate in interdependenta lor ,in conditii de reglare –autoreglare ,de conexiune inversa
externa si interna .

II . TEORIE APLICATA

Facand referire si la abordarea curriculara a procesului de invatatamnt , putem spune ca

procesul de invatamant abordat curricular ,ca principal subsistem al sistemului de invatamant ,dezvolta
pedagogic si valideaza social o structura a instruirii subordonata unor functii generale ,cu caracter
obiectiv .Avem in vedere functiile de :
 Organizare a resurselor pedagogice(informationale,umane,didactico-materiale,financiare) pe
niveluri si trepte de invatamant ,pe ani si semestre de invatamant șpe discipline de invatamant
,pe unitati de instruire/invatare ,pe lectii etc; pe programe de instruire /educatie de tip formal si
nonformal ,obligatorii ,ptionale ,faculatative ,determinate social sau/si initiate territorial si
local (de organizatia scoalara ,de professor ,de comunitatea educationala etc.); pe activitati de
instruire de tip formal (lectia etc.) si nonformal (cercurile de specialitate ,consultatiile oferite
elevilor etc.),realizate frontal ,pe (micro) grupe ,individual ;
 Conducere manageriala angajata pedagogic la nivel de :
 Organizatie scoalara ;
 Activitate de instruire planificata pe trepte ,ani ,semestre de invatamant ,unitati de
instruire /lectii etc., centrata asupra interdependetei ,necesara curricular ,intre
obiective –continuturi de baza-metode-evaluare;
 Activitate de instruire dezvoltata in diferite forme de organizare ,centrata asupa
interdependentei ,necesara curricular ,intre actiunile de predare –invatare-evaluare ;
 Distributie optima a resurselor pedagogice (informationale ,umane ,didactico-materiale
,financiare ) existente /disponibile in cadrul spatiului si timpului pedagogic ,necesare pentru
indeplinirea obiectivelor generale ,specifice si concrete ale activitatii de instruire ;
 Relatia cu societatea (comunitatea locala ,teritoriala ,nationala etc., familia ,cu toti factorii
sociali ) in context deschis ,care stimuleaza :
a) Dezvoltarea fiecarei scoli ca organizatie scolara care invata
 b) (auto)perfectionarea activitatii fiecarui profesor ,in perspectiva educatiei permanenete
si a autoeducatiei .

De asemenea ,ideea de proces de învăţământ invocă întotdeauna o dualitate, existenţa unor

fiinţe care provoacă, impun o schimbare (educatorii), precum şi existenţa unor fiinţe aflate în
dezvoltare, care nu numai că suportă schimbarea, dar chiar se implică activ în actul schimbării
(educaţii). Este vorba de schimbarea în timp, spaţiu şi formă a experienţelor de cunoaştere, afectiv-
emoţionale şi acţionale ale elevului, astfel încât să determine schimbări în comportament, în structura
cunoştinţelor, a abilităţilor intelectuale sau motrice.
În cadrul acestui proces unitar, putem distinge trei categorii de acţiuni specifice: predarea,
învăţarea şi evaluarea, acestea contopindu-se într-un întreg, care asigură realizarea sarcinilor
învăţământului, chiar dacă au finalităţi, motivaţie şi metodologie distincte. Fie că se desfăşoară prin
alternanţă, fie în condiţii de simultaneitate, ele sunt inseparabile, ca părţi integrante ale aceluiaşi
sistem.
Predarea nu are sens decât în măsura în care determină un efort corespunzător de învăţare din
partea elevilor, după cum şi învăţarea pierde legătura dintre profesor şi elev dacă nu este determinată
de predare. Dar, deşi relaţia dintre predare şi învăţare este una de tip cauză – efect, demersul nu este
totuşi linear, în sensul că un anumit tip de predare nu generează automat un anumit tip de învăţare.
Predarea singură, indiferent cât de bună ar fi, nu duce în mod automat, de la sine, la efectele de
învăţare aşteptate, ci rezultatele predării sunt condiţionate de calitatea învăţării, precum şi de
intervenţia altor factori implicaţi în desfăşurarea procesului. Astfel, succesele şi eşecurile trebuie puse
atât pe seama muncii cadrelor didactice, cât şi pe seama efortului individual al elevilor şi pe seama
influenţelor altor factori, cu rol pozitiv sau negativ.
În accepţiunea didacticii moderne, procesul de învăţământ încorporează şi o a treia activitate,
cea de evaluare, care completează demersul întreprins de cadrul didactic asupra elevilor. Evaluarea îşi
propune să determine valoarea rezultatelor învăţării, dar şi valoarea proceselor de predare şi de
învăţare, având un rol de supraveghere, de ghidare a activităţii profesorilor şi a elevilor.
O afirmaţie susţinută cu tărie de pedagogii contemporani se referă la necesitatea mutării
accentului de pe activitatea de predare, pe activitatea de învăţare. Perspectiva clasică asupra
învăţământului, preocupată mai mult de conţinuturi, de calitatea şi cantitatea cunoştinţelor transmise,
considera predarea ca activitate primordială, cu rol hotărâtor în obţinerea rezultatelor şcolare, mergând
până la absolutizarea acesteia. În virtutea acestei priorităţi, actul învăţării era tratat ca o consecinţă
naturală a predării, ceva subordonat acesteia şi neglijabil în bună măsură, lăsând elevului sarcina de a
se adapta predării. În aceste condiţii, verificările finale se făceau doar cu scopul clasificării elevilor,
potrivit cerinţelor venite din afară.
 Concepţia modernă, puternic umanistă, inversează ordinea lucrurilor, privind elevul în dublă
ipostază, cea de obiect al instruirii, concomitent cu cea de subiect al propriei formări, datorită
implicării în activitatea de învăţare. Astfel, se consideră că rezultatele şcolare reflectă, mai întâi de
orice, efortul de învăţare depus de elevi, prestaţia profesorului rămânând în plan secund. În această
situaţie, învăţarea devine centrul de interes, ceea ce implică revizuirea concepţiilor despre predare.
Faţă de ceea ce a fost, predarea vizează acum nu atât transmiterea de cunoştinţe, cât punerea elevului
în situaţia de învăţare, asigurarea condiţiilor, motivarea lui, dezvoltarea capacităţii acestuia de învăţare
şi dezvoltarea acelor capacităţi superioare de care depinde succesul învăţării. În această situaţie, efortul
de adaptare trebuie să aparţină în special profesorului. Evaluarea devine acum un instrument de
transformare a învăţării şi a predării, oferind informaţii atât despre rezultatele elevilor, cât şi despre
calitatea prestaţiilor profesorului. În acest fel se completează demersul de intervenţie a profesorului
asupra elevilor, dar şi al elevilor asupra profesorului.
Constantin Cucoş („Pedagogie”, 2002, p. 277) menţionează mai multe modele
instrucţionale:
a. Modelul logocentric – ştiinţa este un produs, un rezultat finit
şi un set de adevăruri concretizate într-un corp de cunoştinţe, iar obiectivul
instruirii este transmiterea de către profesor a informaţiilor esenţiale, cadrul
didactic având monopolul absolut. Conţinutul instruirii îl constituie aspectele
noţionale, logice, cantitative mai ales, iar metodele utilizate sunt frecvent
analitice. Este un model economicos din punct de vedere al timpului şi al
resurselor de instruire, dar se cultivă aspectul livresc al informaţiei, realitatea
fiind subestimată. Informaţia este stocată deseori doar la nivel mnezic,
potenţialul de operare fiind redus.
b. Modelul empirocentric – ştiinţa este un proces ce trebuie
descoperit şi parcurs, elevii trebuie familiarizaţi cu logica investigaţiei
ştiinţifice şi cu tehnicile de cercetare. Elevii experimentează cunoaşterea,
folosind tehnica învăţării prin descoperire şi rezolvarea de probleme.
Învăţarea este orientată spre experienţele elevului (acţionale, afective,
individuale, sociale), aceştia se autoevaluaeză, îşi dezvoltă operaţiile şi
procesele intelectuale. Este un grad mare de activism al elevilor, dar consumul
de timp şi resurse este pe măsură. În acelaşi timp, nu se pot acoperi toate
aspectele conţinuturilor, deoarece nu totul poate fi experimentat.
c. Modelul tehnocentric – este centrat pe eficienţă şi
performanţă în învăţământ, pe raţionalizarea procesului de predare-învăţare
sub forma unei înlănţuiri de procedee şi tehnici de lucru: operaţionalizarea
obiectivelor, analiza conţinuturilor, aplicarea metodologiei, evaluarea
 operaţională. Aceste stereotipuri e predare şi învăţare pot frâna spontaneitatea
şi creativitatea elevului, dar şi a profesorului.
d. Modelul sociocentric – învăţarea porneşte de la acţiunea în
grup a elevilor, colectivul şi organizarea socială devenind centrul de interes,
chiar dacă, din punct de vedere psihologic, învăţarea este individuală.
Principalele metode sunt cele de tip cooperatist, de autoconducere,
dezbaterile, cercetarea în echipă etc. Apare uniformizare, diminuarea rolului
individual, slaba conturare a calităţilor personale.
e. Modelul psihocentric – vizează formarea şi exploatarea
nevoii copiilor de dezvoltare spontană, metodele fiind adaptate cerinţelor
individuale ale fiecăruia: munca independentă, jocul didactic, simularea.
Preocuparea cadrului didactic este de a motiva elevii, de a stimula afirmarea
calităţilor personale, intercunoaşterea şi autocunoaşterea. Rolul profesorului
în instruire este minimalizat, acesta devine ghid, manager al clasei etc.

III. APLICATIE – SOLUTII PENTRU REZOLVAREA

PROBLEMELOR
Ca in orice alte contexte esentiale pentru dezvoltarea generala a copiilor ,exista si probleme critice
sesizabile .
 O problema esentiala in contextului procesului de invatamant o constituie si reliefarea
abandonului scolar a diferitor tipuri de elevi .Provenienta din medii familiale cu diverse
probleme legate de situatii financiare sau emotionale ,lipsa unuia dintre membrii familiei
,reprezinta factorul principal care conduce la nefrecventarea si lipsa importantei prezentei la
scoala .
Chiulul poate să intervină în momentul în care apare un dezechilibru între familie -copil-
şcoală. Când analizăm acest fenomen avem în vedere relaţiile dintre aceşti trei factori.
Responsabilitatea absenteismului o are familia care aplică metode neadecvate pentru a putea
ţine legătura cu şcoala şi copilul. Pentru ca acest fenomen să fie eradicat, familia trebuie să
ajute pe copil să îşi dezvolte încredrea în forţele proprii, responsabilitatea, autonomia. Grupul
are influenţă numai dacă familia lasă gol în afectivitatea faţă de el, copilul căutând
afectivitatea în cadrul grupului din care face parte.Sunt situaţii când copiii manifestă lipsă de
respect faţă de şcoală deoarece este influenţat de părerea greşită pe care părinţii o au faţă de
şcoală şi profesori
Asadar,pentru a creste efiecienta invatamantului , toate demersurile de adaptare, de inovare,
schimbare au un scop bine definit - eficientizarea procesului instructiv-educativ. Exprimate in termeni
de obiective, continuturi reactivate, informatii stiintifice noncurriculare, explicative, agenti umani,
circumstante materiale (spatiu, dotare,timp), procesualitatea activitatilor de predare –invatare -
evaluare (metode, mijloace didactice, forme de organizare, relatii interumane si sociale, stiluri,
normnormativitate, procese, produse (performante, competente) reglarea si autoreglarea ,
componentele procesului se articuleaza dupa legile unitatii ca un ansamblu organizat si coerent,
coordonat ca un tot unitar.De aseemenea , GRADUL DE ORGANIZARE A ACTIVITATII
reprezinta o variabila care influenteaza calitatea si cantitatea rezultatelor procesului instructiv-
educativ ca si nivelul proiectarii. Modul si formele de organizare, succesiunea si tipul activitatilor,
bugetul temporal afectat, strategiile puse la dispozitie, resursele materiale si umane, toate determina
modificari atat la nivelul procesului cat si a rezultatelor. CALITATEA VIETII SCOLARE poate fi
asigurata doar atunci cand fiecare isi cunoaste atributiile, directiile de interrelationare, baremele si
nivelele calitative admise in propria activitate, lucruri prevazute in acte normative, ca Legea
invatamantului, Regulamentul de organizare si functionare, Regulamentul de ordine interioara etc.

De asemenea ,o alta problema poate fi : Violenţa în şcoală

Astăzi, mai mult ca oricând , suntem martorii numeroaselor manifestări violente care au ca loc
de desfăşurare strada, şcoala , casa. În scoală , mai ales , aceste manifestări au loc între colegi
.Când apar aceste situaţii, părinţii şi profesorii caută o explicaţie din care să afle faptele
petrecute şi cauzele acestora.
Numeroase studii încearcă să găsească explicaţia acestor comportamente, dar cel mai plauzibil
este acela că mediul în care indivizii îşi desfăşoară activitatea este vinovat alături de educaţia
pe care o primesc. O altă cauză a violenţei este frustrarea , de care a avut parte individul în a
obţine ceva care îi face plăcere şi care îi generează o nemulţumire şi îl împinge pe copil la
manifestări agresive. Frustrările nu trebuie să fie cele biologice cum ar fi hrana , pot fi şi de
natură educaţională (excluderea din echipă , nota mică primită , interzicerea unei jucării
preferate , limitarea libertăţii de mişcare). Pe de altă parte , agresivitatea poate să fie un
comportament învăţat ( imitarea comportamentului unui adult pe care îl iubeşte , imitarea
comportamentului părinţilor ). Unii părinţi îşi agresează copiii şi atunci aceştia la rândul lor
înţeleg să se manifeste când sunt nemulţumiţi prin violenţă şi agresivitate. Deci, în general,
violenţa apare printre elevi nu datorită faptului că unii sunt mai puţin agresivi din naştere
decât alţii ci datorită frustărilor resimţite de aceştia . Părintele are un rol important în
educarea copilului pentru că poate să-l deprindă pe acesta să facă faţă conflictelor paşnic.
 In concluzie, o atmosfera lucrativa intr-un mediu salubru, ergonomic organizat si
structurat, securizant, in care disciplina liber consimtita este esentiala ca si unitatea de cerinte
si sanctiuni pozitive si negative, libertatea opiniei si respectul fata de sine nu poate decat sa
completeze armonios imaginea unei scoli in care viitorul a batut de mult la usa.

Bibliografie

1. Sorin Cristea ,Instruirea/Procesul de invatamant ,Editura Didactica Publishing House,Bucuresti

,2017

2. Constantin Cucoş ,Pedagogie, Editura Polirom,2002, p. 277

3. URL, https://www.scribd.com/document/120425838/Procesul-de-Invatamant ,18 iunie 2019