Romania moderna

Epoca moderna desemneaza acea perioada din istoria omenirii in care au loc
schimbari profunde pe plan politic, cultural-ideologic, social si economic. Aceasta
perioada se deosebeste fundamental de cea anterioara; mai mult, este opusul ei,
potrivnica valorilor care i-au dat nastere si au mentionat-o de-a lungul a mai multor
secole. Societatea moderna promoveaza alte valori, si in primul rand cele umane,
singurele care pot favoriza progresul.

Astfel, statul modern este statul constitutional, bazat pe principiul separarii puterii
in stat. Constitutia devine legea fundamentala, pe ale carei principii se desfasoara
intreaga activitate a societatii. In aceasta perioada are loc schimbarea raportului
dintre Stat si individ. Supusul monarhului din perioada medievala devine cetatean cu
drepturi fundamentale, pe care statul modern este obligat a i le apara.

In istoria romanilor, epoca moderna cuprinde aproape un secol si s-a desfasurat

intre doua evenimente majore: Revolutia condusa de Tudor Vladimirescu de la 1821
si constituirea statului national unitar roman din 1918. Perioada respectiva se
caracterizeaza prin acelasi proces de modernizare a tuturor componentelor societatii
romanesti. Revolutia lui Tudor Vladimirescu are semnificatia unei reveniri la
coordonatele istorice nationale, marcand inceputul epocii moderne romanesti.

Chestiuni economice fundamentale

-Tratatul de pace de la Adrianopol, încheiat în 1829 după războiul ruso-turc
declanşat în anul precedent, prevedea ca în Principate, ocupate de armata ţaristă,
administraţia condusă de generalul Kiseleff să realizeze, potrivit dorinţei formulate de
boierimea ţării, regulamente administrative care în viitor să servească drept baze
pentru orânduirea internă a celor două provincii. Tratatul prevedea în domeniul
comercial suprimarea monopolului turcesc şi reintegrarea raialelor-porturi de la
Dunăre (Turnu, Giurgiu şi Brăila) în graniţele Ţării Româneşti, acesta emancipându-
se de sub tutela otomană. Se mai prevedea scutirea pe o perioadă de doi ani a
Principatelor de la plata impozitelor. Prin aceste măsuri Tratatul din 1829 reprezintă
în economia românească o linie de demarcaţie între epoca feudală şi epoca
modernă.

-Comerţul interior: Desfiinţarea vămilor interne încurajează circulaţia liberă a

mărfurilor micilor producători, meseriaşi, precum şi apariţia acestor clase de
producători.În epoca regulamentară sporirea prăvăliilor, a târgurilor, bâlciurilor,
iarmaroacelor stimulează întreaga viaţă economică şi socială. Creşterile cantitative
ale comerţului interior sunt însoţite mărirea numărului negustorilor şi meseriaşilor, al
„micilor întreprinzători” cu angajaţi, a populaţiei din oraşe şi târguri..În această
perioadă apar în Ţara Românească oraşe ca Alexandria (1834), Turnu-Severin
(1836), Turnu Măgurele (1836).
 -Comerţul exterior: Este ramura economică, care se dezvoltă puternic în primii
ani după 1829 beneficiind de eliminarea monopolul otoman de scutirea de impozite
către Poartă. Relansarea comerţului românesc are loc într-un context internaţional
favorabil, caracterizat prin interesul marilor puteri pentru zona Mării Negre şi a gurilor
Dunării. O mare dezvoltare cunoaşte, după 1829 comerţul cu Transilvania, care
exporta în Ţara Românească şi Moldova cu predilecţie produse din fier şi textile şi
importa de aici cereale şi vite

-Economia în perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza: Noile condiţii de

după 1856 impuneau în domeniul economic măsuri care să asigure o dezvoltare
economică capabilă să integreze, în timp, noua entitate statală în economia modernă
europeană.

Crearea statului român modern, condus de Alexandru.Ioan Cuza, care era un

obiectiv politic al naţiunii române încă din perioada premergătoare revoluţiei de la
1848 trebuia obligatoriu completată cu reforme care să-i asigure viabilitatea într-o
zonă geopolitică extrem de sensibilă a Europei. Primul document oficial care anunţa
ideologia socială şi politică economică a noii domnii este Mesajul din 6 decembrie
1859 a lui Alexandru Ioan Cuza adresat Adunării Deputaţilor a Ţării Româneşti şi citit
în faţa deputaţilor de către Ion Ghica preşedintele Consiliului de Miniştrii la acea dată.
Ca urmare a acestui document, in 24 ianuarie/5 februarie 1862, când se deschide la
Bucureşti primul Parlament al României, începe vasta şi dificila operă de unificare
legislativă, constituţională şi economică a ţării, de instituţionalizare a cadrului care să
permită edificarea organismului modern al economiei naţionale.

Programul economic al lui Al. I. Cuza avea in vedere construirea de “ linii de

drumuri de fier pe suprafaţa pământului nostru pentru înlesnirea comunicaţiilor“.însă
numai în 1865 sa încheiat o convenţie cu societatea J. Saniforth şi G. Barcalay din
Londra pentru construirea căii ferate Bucuresti-Giurgiu. A fost singura concensiune
din perioada Cuza care a fost finalizată deşi în 1866 Parlamentul a anulat-o pentru a
o reaccepta în anul următor. Linia ferată Bucureşti-Giurgiu în lungime de 67,5 km.
inaugurată la 31 octombrie 1869 lega capitala de unul din cele mai importante porturi
de la Dunăre.

-Economia României în deceniul premergător independenţei: După

înlăturarea lui Cuza şi votarea Constituţiei din vara anului 1866 România care prin
preluarea domniei de Carol I îşi reafirmase hotorârea de a se integra în Europa
procesul de modernizare economică a continuat realizându-se o serie de obiective ce
nu fuseseră posibile în domnia precedentă.
 -Instituirea sistemului monetar naţional: După venirea la domnie a lui Carol I,
guvernele României au continuat eforturile de a convinge autorităţile otomane de a
accepta instituirea unei monede naţionale. Demersurile vor fi încununate de succes
în 1867, când Turcia acceptă introducerea sistemului monetar naţional. Votată de
corpurile legiuitoare de la Bucureşti, Legea pentru înfiinţarea unui nou sistem
monetar şi pentru fabricarea monedelor naţionale a stabilit ca unitate monetară leul,
care din monedă de calcul devine o monedă reală.

Ramurile economiei
Problema agrară - Incapacitatea reformei agrare din 1864 de a contribui la
crearea unei proprietăţi ţărăneşi competitive, rentabile economic capabilă să elimine
legătura economică dintre clăcaşul devenit propritar şi marea proprietate
moşierească, pe fondul înzestrării tehnice tradiţionale slab productive au determinat
menţinerea gospodăriei ţărăneşti într-o stare economică precară.

Ramura petrolieră devenea spre sfarsitul secolului al XIX-lea ,odata cu

descoperirea bogatelor zacaminte petrolifere la est si sud de arcul carpatic, o zonă
atractivă de învestiţii pentru marile trusturi internationale cu capital german, englez si
dupa 1900 american ;industria textila,desi a cunoscut un ritm crescand de
dezvoltare,nu a reusit sa asigure decat o parte din consumul intern. O dezvoltare
relativ rapida au cunoscut industriile pielariei,hartiei si materialelor de constructie.

Industria metalurgica se limita la producţia de cuie, sârmă şi piese pentru

repararea masinilor agricole, încât acest sector al economiei păstra in continuare un
caracter manufacturier. România a cunoscut un ritm inegal de dezvoltare economică,
pe primul plan situanduse acele sectoare care foloseau materia prima din tara si mai
ales care necesitau investitii mai reduse si posibilitati de castiguri imediate. Ca o
particularitate a dezvoltarii industriale a Romaniei este faptul ca marea industrie
mecanizata apare si se dezvolta simultan cu cresterea atelierelor manufacturiere. Cu
toate caă industria a cunoscut in ultimul sfert al secolului al XIX-lea o dezvoltare
semnificativă in comparatie cu perioada anterioara, totusi procesul de industrializare
a ţării s-a desfasurat intr-un ritm destul de lent în raport cu cerintele statului modern
roman. Acest proces a fost influenţat în sens negativ atat de concurenăa produselor
străine, cât şi de insuficienţa capitalului autohton. Caracteristic pentru dezvoltarea
economiei romaneşti in aceasta perioada este pătrunderea capitalului străin care
controlează principalele ramuri ale economiei nationale.

Capitaluile romanesti si straine in epoca moderna

Probleme monetare şi financiare - Alexandru Ioan Cuza moştenise o situaţie
financiară dificilă, consecinţă a anilor de război şi de ocupaţie străină. Pentru a o
rezolva era necesară o schimbare monetară pe care şeful statului a urmărit să o
realizeze prin impunerea romanatului (monedă metalică cu o greutate de 5 grame de
argint, similară francului francez). Măsura viza eliminarea numeroaselor monede
străine de aur, argint şi aramă, care incomoda schimbul intern şi extern şi necesita
numeroase calcule şi transformări datorită parităţi lor diferite. Aceste monede erau
supuse în unor permanente fluctuaţii, ce determinau dispariţia de pe piaţă a
monedelor de aur care se tezaurizau, concomitent cu deprecierea monedelor de
valoare mai scăzută având un impact negativ asupra acumulării de capital.

În programul economic al lui Alexandru Ioan Cuza se prevedea şi înfiinţarea unei

bănci centrale însă, cu toate eforturile sale condiţiile interne, lipsa capitalurilor, a
sprijinului internaţional, opoziţia guvernului otoman au făcut ca toate tentativele
făcute să nu se materializeze. Singura realizare majoră în domeniul creării unei
instituţii financiar bancare o reprezintă înfiinţarea prin decret domnesc la 1/13
decembrie 1864 a Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni.

Monopolul otoman asupra comerţului exterior al Ţării Româneşti şi Moldovei a

constituit o cauză esenţială a slabei acumulări de capital, precum şi a unor schimbări
însemnate în producţia agricolă, cum au fost scăderea interesului marilor moşii
boiereşti de a extinde suprafeţele cultivate şi a spori randamentul culturilor, datorită
profitabilităţii scăzute, extinderea culturilor de porumb în detrimentul celor de grâu
întrucât porumbul nu era solicitat de Poarta Otomană, extinderea, din acelaşi motiv,
într-o măsură mai mare a creşterii porcilor în defavoarea creşterii bovinelor, ovinelor.
evidenţiau statutul de economie periferică al Economiei Principatelor.

În Principate piaţa capitalurilor era incipientă, acestea îmbrăcând forma capitalului

cămătăresc aflat în posesia unor bancheri zarafi, negustori, arendaşi, clerici şi mari
proprietari. Gheorghe Zane estima capitalul cămătăresc la 600-700 milioane lei care
aducea deţinătorilor o dobândă de 80-100 milioane lei, depăşind cu mult încasările
bugetare ale statului. Convins că deţinătorii acestui capital erau ostili creării unei
monede naţionale, unui sistem bancar de credite şi promovării investiţiilor de tip
capitalist Alexandru Ioan Cuza, a făcut apel la capitalul francez care a refuzat să se
implice în Principate.

În primii ani după Unire, statul român n-a obţinut nici un credit de investiţie, nici din
partea Puterilor garantate şi, în consecinţă, punerea în practică a unor proiecte ce
vizau crearea unor structuri ale economiei moderne nu a fost posibilă.. Primul
împrumut extern a fost contractat în Anglia de guvernul Kogălniceanu în august 1864
fiind acordat de Banca Stern Brothers şi de Banca imperială otomană (cu capital
englez). Împrumutul era în valoare nominală de 916.000 lire sterline, cu o dobândă
anuală de 7%, plata anuităţilor fiind garantată de o ipotecă de gradul I asupra
veniturilor vamale ale României.

Domnia lui Cuza a reprezentat o etapă esenţială în procesul de modernizare a

economiei româneşti în care ritmul reformelor a avut o intensitate maximă şi a marcat
momentul desprinderii definitive de sistemul economic otoman. Anii 1859-1866 au
reprezentat o perioadă în care confruntarea dintre elita conservatoare dominantă în
plan politic şi cea liberală în curs de consolidare care au permis prin reformele
promovate o deschidere semnificativă către economia europeană.

Politica comerciala in epoca moderna

La începutul secolului al XX-lea comerţul exterior românesc îşi păstrează orientare
tradiţională fiind legat de piaţa Europei centrale şi de cea balcanică. Relaţiile
comerciale cu Europa apuseană au o pondere mai redusă deoarece legăturile
economice cu Franţa se diminuaseră după 1866 aceasta îndreptându-şi atenţia spre
Rusia, iar Anglia deşi manifestase un constant interes comercial pentru Principate
după 1829 şi continua să fie un concurent redutabil pentru Puterile Centrale pe piaţa
românească îşi avea interesele comerciale externe orientate în afara spaţiului
european: America latină, Orientul îndepărtat, colonii şi dominioane. În aceste condiţii
relaţiile comerciale cu Anglia au particularitate deoarece sunt intermediate de Belgia.
Importurile belgiene de cereale româneşti sunt doar un paravan pentru firmele
britanice, Belgia fiind din raţiuni ce ţin de politica comercială principala poartă de
tranzit a Marii Britanii în ceea ce priceşte produsele europene. Germania îşi va
intensifica în aceste condiţii relaţiile comerciale cu România, ale cărei cereale găsesc
în Germania o nouă piaţă de desfacere avantajoasă, alături de tradiţionala piaţă
habsburgică. În zona balcanică, după evenimentele din anii 1877-1878, România îşi
va normaliza rapid raporturile cu Turcia desfăşurând până în 1914 o intensă activitate
comercială. Ţara noastră exporta masiv produse agricole şi lemnoase, importând la
preţuri avantajoase produse mediteraneene.

Semnarea de către România la 10/22 iunie 1875 a Convenţiei comerciale cu

Imperiul Austro-Ungar, după negocieri dificile care se purtaseră timp de mai mulţi ani
corespundea în mare măsură acestor interese favorizând pe marii proprietari
exportatori de cereale dar afecta grav politica de industrializare deoarece lăsa fără
apărare produsele industriale autohtone în faţa concurenţei produselor austriece.
Pozitiv era faptul că ea integra în mai mare măsură România (pe baza principiului
liberului schimb) în dinamica relaţiilor comerciale din Europa Centrală.

România putea în aceste condiţii să exporte fără taxe vamale cereale în

AustroUngaria iar exportul de animale era supus unei taxe pe teritoriul austro-ungar.
Pentru mărfurile care nu erau specificate în Convenţie se prevedea un tarif de 7,5%
ad valorem iar tranzitarea teritoriului celor două state de mărfurile celor două părţi
contractante era scutită de taxe. Convenţia a dezavantajat ţara noastră deoarece
acesta exporta produse agricole şi animaliere ce aveau preţuri mici pe piaţa
internaţională şi importa produse de lux şi produse industriale cu un grad înalt de
prelucrare ce aveau un preţ de piaţă ridicat.
 Exportul românesc în Austro-Ungaria a întâmpinat numeroase dificultăţi ca urmare
a presiunilor exercitate asupra autorităţilor de marii proprietari agrari afectaţi şi ei de
criza agrară. Încheierea în anii următori a unor convenţii în condiţii asemănătoare cu
Rusia, Germania, Anglia, Franţa, Italia, au arătat că marile erau interesate de
dezvoltarea relaţiilor cu România favorizând acţiunile acesteia de emancipare faţă de
Turcia.

În 1912/1913 România se prezenta ca o ţară de mare export. În perioada

antebelică, România a avut, în ceea ce priveşte exportul, un regim de completă
libertate de la care se putea face însă o singură derogare, permisă de articolul 12 al
legii generale al vămilor, articol care preciza că, prin decrete regale, în cazuri de
urgenţă, exportul produselor agricole să fie controlat de stat.