Aşa că m-am hotărât să-mi desenez o hartă spre acestă „copilărie”.

Îmi iau toate creioanele colorate,

cerate, cariocile şi plastilina, iar în cinci-şase minute, o fostă coală albă de hârtie s-a transformat într-
o înlănţuire de drumuri multicolore care duc spre acelaşi loc: Copilaria.

Şi cum nu pot pleca în cercetare doar cu o hartă, îmi iau rucsacul cu care mami obişnuieşte să
ma ducă la grădiniţă, în care pun plăcinţelele bunicii, cereale Cookie Crisp, suculeţul Teddy şi păpuşa
mea Vero, şi gata, sunt pregătită pentru excursie.

Primul punct de pe hartă este Râul năzbâtiilor pe care trebuie să-l trec cu bacul năzbâtioşilor.
Singura problemă e că la intrarea pe punte este un copilaş mai grăsunel, brunet şi cu ochii negri
precum două mure, care nu mă lasă să trec decât dacă ştiu să joc şotron. Asta nu e o problemă
pentru mine deoarece de când mă ştiu practic acest joc, parcă de cănd eram în burta mamei.

După ce cobor, văd un indicator spre Câmpia Căpşunelelor, care este tocmai în drumul meu.
Când ajung aici văd câţiva prichindei, cam cât mine, ce se joacă “de-a gradinăritul”. Nu ma lasă să trec
decât dacă-i ajut sa ude toare fructele. Ce uşor! Un fleac căci în fiecare vară, când mai trec pe la
bunicuţa şi bunicuţul vor să-i ajut la udatul plantelor. Ca răsplată pentru munca făcuta îmi dau un
coşuleţ plin cu căpşuni mari şi roşii.

Mă uit pe hartă şi următoarea destinaţie este Dealul Ghicitorilor. Aici sunt foarte mulţi
locuitori care, ca paşaport îmi cer o ghicitoare nouă, pe care nimeni să nu o poată ghici. Cam
complicat, căci ei ştiu toate ghicitorile din lume. Dar stau puţin şi-mi vine-n minte: În ce ţară, în ce
deal,

Toţi copii-ţi cer o ghicitoare

Ca paşaport la intrare?

Deşi răspunsul este chiar numele dealului lor, niciunul nu ştie. Aşa că trec cu brio şi de acest
popas.

Dar când mă uit din nou pe hartă să văd care este următoarea destinaţie,observ o întâmplare,
ce mie mi se pare veche, chiar dacă s-a întamplat cu câteva luni în urmă, în care eram protagonistă
chiar eu.

Era în toiul verii, în mijlocul unei ploii de lumină. Pe atunci, ceea ce nu s-a schimbat nici acum,
bunicuţul meu iubea tot ce ţine de grădinărit. Aşa că, din primăvară până în toamnă, grădina lui era
neasemuit de frumoasă. De la gingaşii ghiocei ce îşi scot căpuşorul din zăpadă, până la zambilele,
narcisele şi lăcrămioarele care revarsă o ploaie de miresme. Lalelele multicolore îşi legănau tulpinile
în bătaia vântului, lăcramioarele ghiduşe mi se păreau să se ascund mereu de mine după marea de
frunze ce le ocrotesc bulgăraşii mici şi albi, iar liliacul şi iasomia străjuiau în spatele grădinii. Apăreau
apoi maiestuoşii bujori ce îşi deschideau petalele asemenea unor coroane. Nelipsiţi erau trandafirii,
preferaţii bunicului, care protejaţi de mantia ţepoasă, îşi arătau frumuseţile şi miresmele, făcându-mi
parcă intenţionat în ciudă.

În acea zi, cam prin jurul orei 14:00 bunicii mei mă trimiteau în pat căci pe atunci toată
suflarea de om adormea în întreg satul, mie nu-mi stătea să dorm şi vroiam să plec la joacă.. Dar ce
să te înţelegi cu bunica şi bunicul, care atunci când îşi pun ceva în cap nu poţi să-i îndupleci. Şi m-au
trimis în casă la somn. Bunica s-a culcat, iar bunicul, când nu avea somn se ducea la maiestuoşii săi
trandafiri. Şi aşa s-a întâmplat şi atunci. Eu, singură în pat fierbeam de supărată ce eram şi nici
pomeneală să adorm. Oricât încercam să-mi găsesc somnul simţeam că aş căuta acul în carul cu fân.
Aşa că m-am strecurat afară, cu paşii pisicii şi l-am văzut pe bunicul, pe vine, tăind frunzele uscate ale
trandafirilor. Iar eu, încă supărată pentru că nu m-a lăsat la joacă, mi-am luat avânt şi l-am împins
direct cu nasul în trandafiri, răzbunându-mă astfel şi pe el şi pe prea iubiţii lui. Nu mi-a trebuit să văd
ce s-a întamplat, că deja eram pe drum, desculţă, alergând. Norocul a fost că bunicul meu este foarte
intuitiv, iar reflexul l-a ajutat să se sprijine cu măinile de bordură, şi nu s-a întamplat nimic grav.

Spre seară m-am întors acasă, dar bunicul, un om foarte inteligent de altfel ştia că iertarea
este cea mai frumoasă răzbunare şi nu mi-a adresat o vorbuliţă nici în timpul mesei şi nici după
aceea. Însă eu m-am simţit vinovată şi m-am dus singură la colţul de ruşine.

Nu ştiu cum de a ajuns această întâmplare pe harta mea dar ştiu ca ultimul punct pe care
trebuie să-l parcurg este Marea Înţelepciunuii! Aici îmi vorbeşte o voce, dar nu ştiu a cui este. Mă uit
în stânga, mă uit în dreapta, dar nu văd pe nimeni, deşi acestă voce îmi pătrunde până în suflet:

-Ai venit să cauţi ceva, în mine, în apa mea?

-Da, zic eu cu un tremurat pe buze. Am venit să caut Copilăria.

-Copilăria, zici? aud din nou.

-Vreau să-mi dau seama ce este Copilăria!

-De-mi vei putea spune la ce se referă următorul citat îţi voi da Copilăria.

Şi imediat, cu acompaniament de harpă, mi se derulează în faţa ochilor urmatoarele:”Aşa

eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copii de când e lumea şi pământul...”.

-Spune-mi, se aude iară, la ce se referă?

Stau şi mă gândesc la “vârsta cea fericită“ şi îmi dau seama că eu sunt fericită şi toţi prietenii
mei, dar câteodată mami, tati, buni sau doamna educatoare sunt trişti, deci doar noi, copii suntem
întotdeauna fericiţi.

Îmi vine în minte cuvantul „copilărie” şi-l rostesc:

-Copilăria este “vârsta cea fericită”!

-Deşi nu ştiai înţelesul acestui cuvânt, ţi-ai dat seama în cele din urmă de conţinutul său. Aşa
cum am promis îţi voi da ce ai cerut.

Şi imediat apare în faţa mea, ca de nicăieri, un cufăr.

-Dar copilăria nu este „vărsta cea fericita”? întreb eu. În cufăr este o altă copilărie?

-Nu, este aceiaşi, dar sub altă formă. Hai deschide-o, mă îndeamnă acelaşi glas fără trup care
mi-a dat comoara.

Îl deschid şi ce văd? O lumină portocaliu-roşiatică, deosebită, parcă perfectă, cu o formă adânc

meşteşugită.

-Acesta este amurgul, zise marea, momentul intermediar între zi şi noapte. Ţine-l în suflet, iar
de fiecare dată când vei vedea apusul pe cer, să-ţi dai seama că a mai trecut o zi din viaţa ta, dar
asfinţitul din tine nu va disparea niciodată, căci copilăria trebuie păstrată cu grijă în inimă, în inima ta
pentru totdeauna.

Cum soarele dispare de pe cer, mă văd în patul meu gata de culcare cu un semn de întrebare
in minte, dar nu şi în suflet: oare am adormit mai devreme şi m-am visat când eram de-o şchioapă
sau era un semn că dacă voi avea grijă de amurgul din sufletul meu, voi primi cel mai sfânt cadou: să
fiu pe veci copil!