a murit în ’98

În 1962, în timpul Crizei rachetelor, un portavion american a lansat bombe

de adâncime împotriva unui submarin sovietic descoperit lângă coastele Cubei,
pentru a-l forţa să iasă la suprafaţă. Nu ştiau că submarinul era dotat cu arma
nucleară. În aceste situaţii prevăzute de procedură, submarinul era autorizat să
lanseze racheta nucleară dacă trei dintre ofiţerii din comandă erau de acord. O
ceartă s-a iscat între aceştia. Doi dintre ei au fost pentru, unul împotrivă.
Astăzi ştim şi numele său: Arkhipov. Până la urmă, cei trei admit să ridice
submarinul şi să aştepte ordine de la Moscova.
Ne putem imagina uşor ce s-ar fi întâmplat după lansarea rachetei; Statele
Unite trebuiau să riposteze, războiul nuclear ar fi fost pornit. S-a spus despre
Arkhipov: ‘este tipul care a salvat lumea’. S-a încercat chiar un scenariu
ecranizat de Hollywood pe temă (K-19: The Widowmaker, 2002), nu foarte acurat sau
convingător.
Putem merge mai departe imaginându-ne contrafactual, rezonabil,
deznodământul cel mai probabil al lucrurilor. În cazul cel mai bun, în care
schimbul de rachete termonucleare ar fi fost unul moderat de ambele părţi, am fi
avut o iarnă nucleară de doi ani. Circa 10% din populaţia lumii ar fi supravieţuit.
Cioran ar fi fost considerat filozoful profet al lumii; la acea dată, era singurul
dintre gânditori care scria în Occident despre urgenţa catastrofei. Probabil nu m-
aş fi născut, după cum nici cititorii nefericiţi ai acestor rânduri. Inventarea
internetului ar fi fost amânată cu 50 sau 100 de ani. Comunismul ar fi supravieţuit
câteva secole, tensiunea dintre cele două blocuri ar fi fost continuă. Populaţia
supravieţuitoare ar fi intrat într-un mixaj total, după marile migraţii
construindu-şi aşezările şi noile oraşe-stat pe ţărmul mărilor şi oceanelor, mai
calde şi scăldate de vânt, propice climatic agriculturii şi supravieţuirii.
Bibliotecile ar fi fost muzee (hm, sunt deja), s-ar fi instalat o profundă
neîncredere în spiritul uman. Niciun roman bestseller, nicio simfonie. Niciun
vernisaj de artă. Nicio paradă a modei, pe niciun catwalk. Probabil, la această
dată deja, o religie nouă înglobând universalitatea şi-ar fi făcut timid apariţia.
Soarta lumii, toată, într-un singur om. Nu neapărat şef politic. Un ins.
Necunoscut. Care cine ştie ce filozofi a citit, ce simfonii a ascultat. Dacă. Unde
a crescut, în ce bloc de locuinţe comune. Cine i-a zâmbit, l-a scos într-un parc la
plimbare, l-a învăţat să spună nu. Alte circa 10 incidente cu deznodământ nuclear
iminent s-au mai întâmplat de atunci, de alte 10 ori soarta a orice a stat într-un
singur om. S-a numit Arkhipov, Vasili Arkhipov, şi a murit în ’98.