Parcul Național Călimani Parcul Național Călimani

Ghid tematic pentru elevi Ghid tematic pentru elevi

Editorul Materialului: Asociația Tășuleasa Social Îmbunătăţirea stării de conservare a

Data publicării: iulie 2013 speciilor şi habitatelor de importanţă
Fotografii realizate de: Elena Cenușă, Cireș Cristin comunitară din Parcul Naţional Călimani
Dan Grigoroaea, Iacob Simionescu
Ilustrații: Paul Mureșan
Proiect cofinanţat prin Fondul European
de Dezvoltare Regională

Material realizat de Asociația Tășuleasa Social în cadrul proiectului

“Îmbunătăţirea stării de conservare a speciilor şi habitatelor de
importanţă comunitară din Parcul Naţional Călimani”- SMIS-CSNR 36094
cofinanţat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul
Operaţional Sectorial “Mediu” 2007-2013, Axa Prioritară 4.
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia
oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României.
Text: Elena Cenușă
Ilustrații: Paul Mureșan

Contact:
Asociația Tășuleasa Social
Str. Liviu Rebreanu, nr. 46
Bistrița, Jud. Bistrița-Năsăud
Parcul Național Călimani
Ghid tematic pentru elevi

1

 e salut!… ne-am mai întâlnit
cumva? Daaaaa, e adevărat
că sunt un copac, de fapt un
arbore conifer. Și chiar nu sunt
unul oarecare, sunt reprezentantul de
vază al Parcului Național Călimani!
Sunt atât de important încât m-au
desenat pe sigla parcului, împreună
cu stâncile de la 12 Apostoli și cocoșul
de mesteacăn.

Dacă ai deschis această cărticică

înseamnă că ești un om curios! Îmi
plac oamenii curioși, iar dacă le place
și de natură, înverzesc de încântare.
Dar ca să nu fiu plictisitor, cel mai
bine e să te iau într-o excursie prin
Parcul Național Călimani. Am să te
învăț multe lucruri mai puțin știute
despre viețuitoarele de acolo, cum
trăiesc ele, cum se bucură, dar am
să te și ajut la nevoie. Pentru că
eu sunt cel mai bătrân locuitor al
parcului, am trecut prin multe ierni
grele și vremuri tulburi, și uite, sunt
un învingător! Am semeni falnici
ca și mine, am pitici care vor crește
viguroși în viitor, am prieteni buni
și... inamici pe măsură.

Eiiii, dar asta am să-ți spun de-a lungul

călătoriei noastre! Ia să vedem...
mmmm ai bocanci în picioare? Ai
rucsăcelul în spate? Apă, hartă? Păi
unde sunt? Știi ceva? Eu am timp
muuuuult și chef de vorbă, iar dacă mă
asculți nu o să-ți pară rău. Muntele
nu este un joc pe calculator și dacă
nu te pregătești dinainte, poți să fii
în pericol. Nu te speria. Facem să fie
bine, dar mai ales frumos, astfel încât
să vrei să mergi iar și iar fără să te
saturi...

Le luăm pe rând... Pe mine mă cheamă...

Cembra! Sunt absolut încântat de
cunoștință!
3
 mm, tu ai auzit de marii exploratori care au descoperit continente
noi, locuri sau au făcut înconjurul lumii pe mări și oceane? Dar pe cei
care au cucerit Everestul, cel mai înalt pisc din lume? Dacă nu s-ar
fi pregătit temeinic pentru expedițiile lor, nu ar fi reușit! Așa trebuie să
facem și noi. Să căutăm o hartă bună, care să ne arate traseul sau drumul
pe care vom merge, să ne spună cât de greu va fi, dacă avem nevoie de
haine speciale, de provizii de hrană, apă, poate de un cort? Apoi să citim mai
multe despre primul ajutor sau cum să ne orientăm după punctele cardinale.
Aceste lucruri trebuie să le ții bine minte, mai mult decât povestioarele pe
care am plănuit să ți le spun atunci când se lasă seara. Fiind lucruri atât de
importante, voi fi strict ca un profesor. Așadar:

Unde vreau să merg și cât îmi propun să stau?

De data asta, obligatoriu te iau cu mine în
Călimani! Așadar, să luăm o hartă și să vedem
ce traseu vom parcurge. Întotdeauna, vei căuta
o hartă cu locul în care îți dorești să ajungi. Dar,
atenție: nu orice hartă este de folos! Are roza
vânturilor? Are legendă și scară? Roza vânturilor
ne arată punctele cardinale și cum trebuie
să poziționăm harta atunci când suntem pe
drum. Legenda ne spune ce înseamnă semnele
desenate, iar scara ne ajută să calculăm distanța dintre două puncte. Treabă
inginerească, ce mai!

Avem o hartă bună, așa că hai să ne jucăm! Cum știi în ce direcție e Nordul?
Sigur ai învățat la școală, dar nu ne costă nimic dacă mai repetăm. Ai urmărit
vreodată berze sau rândunele când pleacă? La sfârșitul verii, păsările
migratoare parcurg fără greșeală, drumul lung către țările calde. Porumbeii
migratori știu să se întoarcă la punctul de plecare, la fel și câinii. Aceste
animale au un sens instinctiv de a se orienta. Dar și oamenii pentru a se
orienta, au inventat repere precise numite puncte cardinale.
4
 unctele cardinale pot fi reperate în trei moduri:
▸ În timpul zilei, în funcție de poziția soarelui: dimineața, soarele
răsare de la Est; la prânz, soarele se află la Sud, atunci când atinge
punctul cel mai înalt pe cer; seara, soarele apune la Vest; la noi, în Emisfera
Nordică, soarele nu ajunge niciodată la Nord.
▸ În timpul nopții, în funcție de poziția Stelei Polare.
Alte metode de identificare a Nordului, dar nu foarte precise sunt cele
folosind ceasul de mână, mușchiul de pe scoarța arborilor sau localizarea
zăpezii netopite la începutul primăverii.
Steaua Polară indică Nordul. Ca să o identificăm, căutăm Ursa Mare, iar
apoi, multiplicăm distanța dintre ultimele două stele ale cozii de 5 ori, ca
în desenul de mai jos. În capătul de sus vom găsi Steaua Polară. Cunoscând
acest punct, este ușor să le identificăm pe celelalte: în spatele meu se află
Sudul, la dreapta Estul și la stânga, Vestul. Putem folosi și busola, instrument
conceput special pentru a identifica Nordul.

Acum ieșim afară să căutăm Nordul! E soare? Simplu!

E noapte și sunt stele? Simplu! Este înnorat? Atunci
trebuie să fim cu băgare de seamă. Căutăm mușchiul
de pe arbori, partea cu zăpadă de pe mușuroaiele de
furnici, dar dacă nu avem aceste elemente? Busola
este instrumentul care ne indică Nordul, indiferent de
anotimp și condițiile meteo. De aceea, este bine să ne
procurăm una!
O dată găsit Nordul, ne poziționăm harta în direcția lui,
cu ajutorul rozei vânturilor.
Deja am folosit unul din elementele hărții! E greu?
5
 e mai vezi pe hartă? Linii colorate? Puncte roșii, galbene sau albastre?
Triunghiuri? Alte semne? Sunt simboluri care punctează cele mai
înalte vârfuri montane. De obicei ele sunt însoțite de un nume și o
cifră care reprezintă de fapt altitudinea. Altitudinea ne spune la ce înălțime
se află acel vârf, față de nivelul zero al mării sau cât de sus este față de
mare. Mai vedem linii albastre, subțiri, însoțite de un nume. În general, ele
ne indică un râu sau orice apă curgătoare. Altele, ne indică trasee turistice
sau poteci marcate cu anumite semne pe care noi putem să le urmăm fără
să ne rătăcim sau să ne expunem la pericole mari. Fiecare hartă conține
simboluri în funcție de scopul pentru care a fost făcută. De exemplu, harta
Parcului Național Călimani are o linie care delimitează strict perimetrul
parcului iar rezervațiile din interior sunt și ele reprezentate. Totul este să
citim Legenda! Facem un exercițiu? Ia o hartă și caută pe ea simbolurile
descrise în legendă. Oare ce fel de hartă e?

Ne-am familiarizat cu harta, o facem aliatul nostru de bază pentru

expediție, așa că putem să ne alegem un traseu pentru călătoria noastră!
În Parcul Național Călimani, traseele sunt marcate cu următoarele
simboluri:

▸ Punct albastru, galben sau roșu în

chenar alb;
▸ Triunghi albastru, galben sau roșu
în chenar alb;
▸ Cruce albastră, galbenă sau roșie
pe fond alb;
▸ Bandă albastră, galbenă sau roșie
pe fond alb.

Atunci când alegi traseul, trebuie să te gândești dinainte dacă ai

posibilitatea și condiția fizică pentru a face o excursie de o zi, două sau
mai multe. Este foarte important să știi dacă suferi de boli care pot să îți
pericliteze viața în caz de efort prelungit. În cazul în care suferi de astfel
de boli, eu îți recomand să întrebi pe rangerii parcului dacă există trasee
ușoare sau cum poți să petreci cât mai mult timp în natură fără să îți riști
sănătatea.

Atenție! Nu vom urma niciodată un marcaj care

arată un pătrat roșu în chenar alb! Acesta reprezintă
limita parcului național!

6
 acă te simți în formă maximă, hai să alegem un traseu! Dar cum
știm ce lungime are?

Ei, pentru a afla distanța reală dintre două puncte de pe hartă, avem
nevoie de scară. După cum știi, harta este o reprezentare micșorată a
unei suprafețe de teren. De exemplu, când ai în față harta parcului, vezi
tot masivul Călimani, toate vârfurile, ceea ce în realitate nu este posibil
datorită distanțelor mari dintre acestea. Dar cum ți-am mai spus, bucata
de hârtie frumos colorată nu s-ar numi hartă dacă nu ar avea scara! Scara
este raportul dintre distanța măsurată pe hartă și valoarea acesteia din
teren. Dar mai simplu, scara ne arată de câte ori a fost micșorată acea
suprafață ca să încapă pe coala de hârtie.

De exemplu, dacă luăm o hartă a Călimanilor cu scara 1/200.000, asta

înseamnă că acești munți sunt de 200.000 de ori mai mari decât pe hartă!
Ai înțeles? Dacă nu, putem cere ajutorul unui ranger care să ne ajute să
descifrăm această problemă. Același lucru se aplică și pentru un traseu.
Ne uităm cu atenție ce spune scara: de exemplu, 1 cm = 1 km, adică
1 centimetru de pe hartă corespunde la 1 km de pe teren. Încercăm
un exercițiu? Mai jos este reprezentat un traseu turistic. Măsurăm cu
rigla câți centimetri lungime are și înmulțim cu valoarea echivalentă
menționată la scară. În cazul nostru, dacă valoarea obținută este 7,8 cm,
atunci traseul nostru are o distanță de 7,8 kilometri! Ai observat că nu
este ușor să măsori o linie sinuasă și este posibil să nu obținem o valoare
exactă a distanței traseului. De aceea, este bine să considerăm o valoare
suplimentară pentru a nu întâmpina dificultăți în timpul excursiei.

7
 i văzut că ne-am descurcat?
Acuma ia spune-mi dacă te țin picioarele să mergem o zi întreagă
hai hui pe munte!
▸ Ne luăm bocanci ca să nu alunecăm sau să ne lovim la picioare
și pe cât posibil să nu ne udăm!
▸ Ne luăm și o haină de ploaie, pentru că pe munte poate să
plouă când nici nu te aștepți!
▸ Ceva merinde în traistă, adică rucsăcel de purtat pe spate ca
să ai mâinile libere și mobile. Neapărat pune ceva fructe mai tari ca să nu
se zdrobească la mers, și un baton dulce ca să te revigoreze după efort și
... foarte important, apă!
▸ Eu aș pregăti și un tricou și o pereche de pantaloni de schimb
în caz că mă ud.
▸ Și o mică trusă de prim-ajutor cu bandă adezivă, comprese
sterile, o soluție antiseptică, foarfece, ace de siguranță, aspirină, ibuprofen,
cremă de protecție solară. Dacă nu te descurci, poți da o fugă la farmacie
unde farmacistul poate să te ajute să compui această trusă.
▸ Să ai și o lanternă funcțională, iar hainele și proviziile să le
împachetezi în pungi de plastic ca să fie protejate de umezeală.
▸ Suntem gata? Hartă, echipament, hrană, trusă medicală? Le
avem pe toate? Mâine pornim dis-de-dimineață, așa că odihnește-te bine.
Și nu uita, întotdeauna trebuie să ai cel puțin un tovarăș de drum și în
mod obligatoriu, să anunți prietenii și familia unde pleci și cât estimezi că
vei fi plecat.

Ia uite ce echipat ești! Nu te mai întreb dacă te-ai pregătit cum te-am
învățat. Pornim la drum cu voie bună și fără grabă, ca să vedem și să
înțelegem cât mai multe fără să simțim efortul pe care trebuie să-l facem.
Vom parcurge o multitudine de elemente ale mediului natural.

8
 are ce este mediul natural? Mediul natural
cuprinde totalitatea elementelor vii și fără
viață care există în mod natural pe Terra, dar
și relațiile care se stabilesc între aceste elemente.
Cel mai simplu este să ne gândim că de fapt natura
este alcătuită din două componente primare,
foarte importante: organismele vii pe de o parte,
și ceea ce le înconjoară, pe de altă parte, adică
mediul lor. Toate ființele vii, toate plantele și
animalele, sunt organisme. Plantele din parc de
exemplu sunt reprezentate de la cele mai mici
bacterii și până la cei mai înalți arbori, în timp ce
animalele pot fi găsite de la amoebele unicelulare
și până la ursul brun. Iar mediul de viață este tot
ceea ce stimulează sau limitează posibilitățile
unui organism de a supraviețui: lumina, aerul,
căldura, apa, solul și nutrienții, dar și substanțele
otrăvitoare. Prezența altor organisme, cum ar
fi ciuperci, insecte, sau mamifere ierbivore,
este parte din mediu. Atunci când noi, oamenii,
modificăm mediul, alterăm posibilitățile celorlalte
organisme de a supraviețui. Schimbări pot fi în
bine... Dar pot fi și în rău.


 Habitat de izvoare

ediul natural și ecosistemul reprezintă același lucru?

Nu, nu chiar! Dar putem spune că mediul natural este alcătuit din
multe ecosisteme diferite. Ecosistemul este o parte din natură cu
toate plantele și animalele ei, aflate în armonie cu mediul în care trăiesc.
Componentele dintr-un ecosistem relaționează între ele și acționează ca
un întreg.
Un ecosistem poate fi mare sau mic, în funcție de ce vrem să investigăm:
o pădure de molid, un ochi de apă sau trunchiul unui arbore mort. Un
ecosistem poate fi o mlaștină, un lac, o turbărie, o pajiște sau o fâneață.
Și dacă tot suntem la capitolul teoretic, să vedem ce înseamnă biotopul!
Biotopul este o zonă cu mediu uniform, a cărui limite sunt trasate în mod
natural de climatul local, caracteristicile solului sau viața plantelor și
animalelor. Fiecare biotop reprezintă habitatul unei anumite plante sau
al unui animal. Speciile de plante și animale care se găsesc acolo depind
de caracteristicile fiecărui biotop.
În excursia noastră vom trece peste pâraie, vom traversa pădurile
umbroase de foioase dar și cele întunecoase de molid, vom păși cu băgare
de seamă prin jnepenișuri și ienupărete, vom mirosi florile de smirdar și
vom admira cerul de pe vârful Pietrosul Călimani de la 2.103 m, cel mai
înalt punct din parc!
10
 Caltha palustris Cardamine amara

e se aude? Aaa, e pârâiașul care își face loc printre pietre și pe care
va trebui să-l trecem. Facem un mic popas pentru că vreau să-ți spun
despre plantele și animalele care trăiesc și depind de o cantitate
mai mare de apă. Malurile pâraielor și izvoarelor de munte sunt acoperite
de plante iubitoare de apă. Aici trăiește ochii-șoricelului (Saxifraga
stellaris) și multe specii de mușchi. Putem să mai vedem: calcea-calului
(Caltha palustris), stupitul cucului (Cardamine amara), steluța (Stellaria
nemorum), viorelele galbene (Viola bifolia), omagul (Aconitum tauricum).
Apele curgătoare, vegetația, aerul umed, umbra, solul mlăștinos, toate ajută
la crearea unui mediu cu o mare diversitate de specii. Izvoarele din locuri
inaccesibile sunt favorabile pentru unele animale și plante care necesită
zone nederanjate: mușchi, licheni, ciuperci de pădure, melci. Pâraiele
mărginite de arbori sunt habitate favorabile pentru multe păsări care își
fac cuibul aici și care se hrănesc cu insecte de apă sau alte organisme mici.

Mai mult, plantele care cresc pe malul apelor curgătoare sunt foarte
importante deoarece prin rădăcinile lor bine ancorate, reduc eroziunea
solului produsă de curgerea apei.

Îți place aici, nu-i așa? Mai ales dacă soarele arde puternic și aerul devine
înăbușitor, pe malul pârâului sau pe marginea izvorului, este odihnitor!
Ești însetat? Ei bine, apa de izvor este bună, dar trebuie să ai grijă. Când
sunt animale domestice în preajmă, poate să fie contaminată cu paraziți,
dar și apa rece poate să îți creeze probleme. Bea cu înghițituri mici sau
așteaptă să se încălzească puțin! Spuneam că poate să fie contaminată. Da,
se poate! Omul influențează negativ mediul natural, iar apa este printre
cele mai vulnerabile elemente. Poluarea apelor de munte cu dejecții de la
animalele domestice, resturi lăsate de turiști precum și folosirea utilajelor
forestiere pe albiile pâraielor conduce la distrugerea acestui habitat. Cum
pot fi protejate? Folosind doar potecile marcate, păstrând curate malurile
pâraielor și evitând utilizarea pâraielor pentru transportul buștenilor.
11
 Saxifraga stellaris

Viola bifolia

12
 acă tot povestim la umbră cu pârâul bulbucind lângă noi... Știi că
și arborii de pe malul apelor formează păduri? Le spune păduri
aluviale! Pădurile aluviale sunt un tip de pădure de amestec, doar
că ele se întâlnesc de-a lungul râurilor și pâraielor de la câmpie și până
la munte. În Călimani, principalele specii de arbori sunt aninul alb (Alnus
incana) şi frasinul (Fraxinus excelsior), rar aninul negru (Alnus glutinosa).
Primăvara, când zăpada se topește și debitul apelor crește, acești arbori
sunt inundați, urmând ca în restul anului, să se ancoreze în solul bine
aerisit. Pe lângă arbori, stratul ierburilor este reprezentat de plante
cu tulpini înalte, ca angelica de pădure (Angelica sylvestris), pălăria-
vacii (Telekia speciosa), crețușca (Filipendula ulmaria), coada-calului
(Equisetum spp.) și călțunul Doamnei (Geum rivale). Primăvara, putem
vedea și untișor (Ranunculus ficaria), floarea-Paștelui (Anemone nemorosa)
sau brebenei (Corydalis solida). Nu sunt peste tot în parc, ci în văile joase
ale versanților sudici, unde clima este mai blândă. Pădurile aluviale sunt
importante pentru consolidarea și stoparea eroziunii malurilor râurilor și
pâraielor. Prin intermediul rădăcinilor, o parte din sedimente sunt depuse
sub formă de aluviuni fiind astfel un adăpost pentru speciile acvatice și în
același timp, stopează curgerea sedimentelor către aval. În coronament și
litieră se oprește o parte din apa provenită din precipitații, în felul acesta
contribuind la alimentarea pânzei freatice și la prevenirea inundațiilor.
Malurile pâraielor cu vegetația lor, sunt loc de cuibărit și de hrănire
pentru multe specii de păsări, dar și pentru specii de insecte, amfibieni și
mamifere. Aceste păduri pot fi protejate printr-o mai bună conștientizare
a importanței lor și a beneficiilor pe care acestea le oferă în mod gratuit.
Construirea de diguri și baraje conduc la modificarea debitului apei.
Regularizarea cursurilor de apă se realizează prin defrișarea pădurilor
aluviale și astfel se reduce suprafața acestora.

Geum rivale Păduri aluviale Telekia speciosa

13
 Salmo trutta-fario

leosc! Aaa, uite și păstrăvul vine să ne salute. E un pește pretențios.

Îi plac doar apele limpezi, reci, bogate în oxigen, drept pentru care
preferă să trăiască în pâraiele și izvoarele de la munte. Are și un
colorit frumos: spatele închis la culoare și burta argintie, iar pe laterale e
punctat cu multe pete maronii și roșii. Este un carnivor feroce hrănindu-se
cu insecte, melcișori și alte vietăți. Toamna, începând din luna octombrie
și până pe la mijlocul lunii noiembrie, când temperatura apei ajunge la 7-8
grade, păstrăvii urcă în grupuri pentru a depune ponta.

Nu doar peștii depun ponta în apă. Și amfibienii o fac! Ba mai mult,

amfibienii au fost printre primele animale care au cucerit uscatul, cu sute
de mii de ani în urmă și, cu toate că trăiesc în mare parte pe sol, se
reproduc în apă. Din ouă ies larve (mormoloci) care au branhii și coadă ca
și peștii și îi vedem înotând prin ochiurile de apă. Unii amfibieni au coadă
și la maturitate, cum sunt tritonii sau salamandra, alții, o pierd, cum se
întâmplă cu broaștele.

14
 n Parcul Național Călimani trăiesc mai multe specii de tritoni.
Tritonul de munte (Triturus alpestris alpestris) preferă apele curate,
reci, fără vegetaţie, fiind selectiv în ceea ce privește calitatea acestora.
Iernează uneori în apă în special în lacurile de munte, adânci, fără peşte.
La altitudini mari, în lacurile acoperite pentru mult timp cu gheaţă, nu
părăseşte apa și atunci reproducerea are loc la doi ani.
Tritonul comun (Triturus vulgaris) este mai puțin pretențios, apare devreme
primăvara în ochiurile de apă, mai întâi masculii, apoi femelele, unde are
loc reproducerea.
Apoi mai există și tritonul cu creastă (Triturus cristatus). Îi spune așa
pentru că în perioada de reproducere, masculul prezintă o creastă puternic
dințată, care începe de deasupra ochilor și se termină la baza cozii. Îi plac
apele mai adânci de 1 m, stagnante și în care să nu fie pește. Masculii
hibernează de obicei pe fundul apei, îngropați în mâl, în timp ce femelele
hibernează pe sol uscat.
Tritonul carpatic (Triturus montandoni) este un triton de dimensiuni mai
mici, căruia îi plac apele stagnante și puțin curgătoare din zona pădurilor
mixte de fag și conifere. Este o specie care trăiește doar în lanțul carpatic,
din Slovacia și până în România, fiind endemică pentru acești munți.

Triturus montandoni

15
 Cinclus cinclus Motacilla cinerea

ineva se simte foarte bine în apă. E pescărelul negru! I se mai spune

și mierla de apă (Cinclus cinclus) fiind un expert în ale bălăcelii:
țopăie de pe pietre direct în apă, se scufundă și umblă pe sub apă
în căutarea hranei și mai și zboară ca un profesionist ce e.
Se întâlnește în preajma râurilor repezi în zona pădurilor de conifere și
de amestec. Are penaj negru cenușiu cu o pată mare albă pe piept și
gușă. Își construiește cuibul sub bolovanii de pe maluri sau în crăpăturile
stâncilor. Iarna, migrează în zonele de șes ale râurilor.
Codobatura de munte (Motacilla cinerea) preferă și ea habitatul oferit
de pâraiele de munte unde își face cuibul. O recunoaștem după coada
foarte lungă, chiar mai lungă decât a altor codobaturi. Își folosește foarte
mult coada în mișcările balansate de pe sol, iar zborul este ondulatoriu.
Aleargă și se strecoară cu abilitate printre bolovanii din râurile repezi,
adesea zboară pe loc deasupra apei în căutare de insecte, manifestând
înclinația de a sta pe crengi deasupra apei.
Peștii, amfibienii, chiar și ouăle păsărilor, constituie hrana vidrei (Lutra
lutra), un carnivor adaptat la viața în apă. Are o coadă musculoasă pe
care o folosește pe post de cârmă. Labele sunt scurte, cu membrană între
degete care o ajută la înot. Sub apă, poate să închidă orificiile urechilor și
nările prin intermediul unor pliuri ale pielii. Este un excelent înotător și
scufundător. Vizuina este localizată în imediata vecinătate a cursului de
apă. Acest animal este protejat la nivel european.

Lutra lutra

16
 i, dar e timpul să mergem mai departe. Intrăm în pădurea cu fagi
uriași, paltini de munte, frasini, brazi și molizi. Ce răcoare și bine
este!
Pădurile cu mai multe specii de arbori se numesc păduri de amestec sau
mixte. În Parcul Național Călimani există atât amestecuri între specii
de conifere cât și amestecuri între conifere și foioase. Acestea din urmă
se întâlnesc pe versanții sudici ai Munților Călimani, pe văile pâraielor
Mijlocu, Tihu, Ilva și Ilișoara. În compoziția lor intră fagul (Fagus sylvatica),
bradul (Abies alba) și molidul (Picea abies), la care se adaugă și alte specii
de arbori, arbuști și ierburi. Aceste păduri pot fi de mai multe tipuri, în
funcție de covorul vegetal, astfel:
▸ Păduri de fag, brad și molid, cu horști (Luzula luzuloides),
mușchi de pământ (Polytrichum formosum) şi adesea păiuș (Deschampsia
flexuosa), trestioară (Calamagrostis villosa), afin (Vaccinium myrtillus) și
ferigă de câmp (Pteridium aquilinum).
▸ Păduri de fag, brad și molid cu vinariță (Galium odoratum),
Floarea Paștilor (Anemone nemorosa), gălbinițe (Lamiastrum galeobdolon)
și colțișor (Dentaria bulbifera).
▸ Păduri de fag, brad și molid cu brustur negru (Symphytum
cordatum) și: breabăn (Cardamine glanduligera), crucea-voinicului
(Hepatica transsilvanica), mierea-ursului (Pulmonaria rubra), gălbenele de
munte (Ranunculus carpaticus), laptele câinelui (Euphorbia carniolica) și
altele.

Abies alba

Fagus sylvatica

Picea abies

17
 Pădure de amestec

ădurea este foarte importantă pentru mediu, iar atunci când

oamenii intervin în ea, ei creează o legătură nouă în lanțul ecologic.
Ei afectează fluxul de energie și de apă, circulația nutrienților, adică
acele procese care de fapt construiesc pădurea. În fiecare ecosistem energia
este consumată, iar nutrienții circulă într-un ciclu foarte bine echilibrat
– o interrelație în care substanțele bogate în energie sunt create și apoi
descompuse. Arborii, arbuștii, ierburile și alte vegetale pot utiliza energia
solară prin intermediul clorofilei lor (substanța verde din frunze) pentru
a produce glucide din dioxid de carbon și apă. Acest proces este numit
fotosinteză. Plantele absorb dioxidul de carbon prin intermediul frunzelor
și al stomatelor, al micilor orificii din frunze care se pot închide și deschide
în funcție de apa disponibilă. Apa, care conține nutrienții necesari pentru
plantă, cum sunt azot, fosfor, potasiu, magneziu și calciu, este absorbită
din sol de către rădăcinile plantelor. Pe parcursul fotosintezei, plantele
eliberează oxigenul necesar pentru respirația proprie dar și a celorlalte
viețuitoare.

Se poate spune că soarele este motorul în ecosistem, iar glucidele

(țesuturile plantelor) sunt combustibilul. Plantele utilizează doar o parte
din acest combustibil pentru respirație, dar cea mai mare parte merge
pentru creșterea trunchiului, ramurilor, rădăcinilor și frunzelor. De
acestea beneficiază animalele erbivore, care, la rândul lor sunt hrană
pentru animalele carnivore și parțial, pentru oameni care exploatează
lemnul din păduri, culeg fructe și ciuperci, și vânează animale sălbatice.
Ramurile, frunzele și alte resturi vegetale cad la sol, transformându-se în
țesuturi moarte. Acestea formează litiera, care este descompusă de fungi
și bacterii, dar și de viermi și insecte.
18
 tunci când litiera este descompusă, ea se transformă în humus.
Organismele implicate în procesul de descompunere utilizează
o parte din energia și nutrienții din litieră. Nutrienții sunt astfel
eliberați și devin din nou disponibili pentru plante. În ecosistem, nutrienții
circulă între sol și plante într-un ciclu continuu.
Importanța pădurilor în general, este foarte complexă. Prin frunzișul
dens și rădăcinile puternice ale arborilor, ea împiedică eroziunea solului
și alunecările de teren, previne inundațiile și moderează clima: crește
umiditatea aerului și favorizează căderea de precipitații, reduce viteza
vântului acționând ca o barieră. Pădurea este adăpost și sursă de hrană
pentru numeroase animale, de la microrganisme până la mamifere și
om.
Totuși, toate pădurile, dar mai ales cele de amestec, sunt amenințate
cu dispariția: exploatarea excesivă, înlocuirea lor cu monoculturi, adică
păduri cu o singură specie de arbore, înmulțirea excesivă a unor animale
în detrimentul altora – ceea ce duce la vătămarea arborilor și ulterior,
moartea lor – sunt doar câteva pericole pentru ele.
Oare cum le putem proteja? Utilizând energia și combustibilul într-un
mod rațional!

19
 e arbore bătrân! Știi
că el este la rândul lui
un habitat important
pentru organisme? Frunzele
lui (acele) sunt mâncate
de o omidă, care este apoi
consumată de o viespe
parazită, care la rândul ei
este mâncată de o pasăre
insectivoră, la rândul ei pradă
pentru șoimul păsărelelor. Un
întreg lanț trofic pleacă de
la o plantă către un erbivor,
apoi un prădător și în final,
la un carnivor. Este pierdută
energie la fiecare verigă a
lanțului, întrucât cea mai
mare parte din energia
furnizată de hrană, este
folosită pentru supraviețuire
(căldură, deplasare pentru
hrană, fuga de prădători,
etc.). Doar o mică parte este
utilizată de către organisme
pentru creștere. Prin urmare,
lanțul trofic nu poate fi
nelimitat. Mai mult, în natură
există numeroase lanțuri
trofice care interacționează
între ele, formând o rețea
alimentară. Doar o mică
schimbare în condițiile unei
specii cheie poate duce la
perturbări ale altor elemente
din rețea.
Fiecare parte a unui arbore –
rădăcinile, ramurile, scoarța,
lemnul – este aliment pentru
un organism. Cele mai
nutritive surse de hrană sunt
semințele și frunzele, acestea
fiind cele mai căutate de
erbivore. Viața animalelor și
plantelor din interiorul și din
jurul unui arbore se modifică
odată cu vârsta acestuia.

20
21
 emințele și puieții sunt mâncate de veveriță și căprior, și chiar un
arbore matur, poate fi debilitat de insecte și fungi. Atunci când un
molid de 100 de ani este tăiat, este considerat de mulți oameni un
arbore care a trăit suficient. Dar, conform standardelor naturii, el este
un adolescent. Dacă nu ar fi fost tăiat, arborele ar fi trăit probabil cu
câteva sute de ani mai mult. Chiar și mort, el ar fi fost la fel de important
pentru procesele naturale. Doar când ajunge la cel puțin de două ori
vârsta când este tăiat, el prezintă interes pentru păsările de pradă ca
să își construiască cuibul în el. Ulii și acvilele se întorc în fiecare an la
propriul cuib care în final poate atinge o tonă. Acest lucru necesită un
arbore bătrân, cu ramuri puternice, uneori cu vârste de peste 300 de ani!
Atunci își fac apariția și fungii – primul semn de îmbătrânire, iar dacă
arborele este debilitat, atacul fungilor poate începe mult mai repede.

Ciocănitoarea neagră (Dryocopus martius) își construiește cuiburi

mari, găurind trunchiul arborilor bătrâni. Este cea mai mare specie de
ciocănitoare din Europa. Așa cum îi spune și numele, este o ciocănitoare
de culoare neagră, iar la mascul vom putea observa o scufiță de culoare
roșie pe cap care se prelungește până aproape de cioc. Femela are o pată
roșie doar în creștetul capului. Are un cioc foarte puternic, alb la bază și
albăstrui spre vârf. Picioarele sunt prevăzute cu gheare puternice pentru
a se putea agăța de scoarța copacilor. Coada este alcătuită din pene
tari care o ajută să se sprijine pe trunchiul arborilor atunci când caută
hrana. Aceste găuri sunt apoi utilizate de alte animale pentru culcușuri
și cuiburi.

Dryocopus martius

22
 ucuveaua (Athene noctua) este una
din păsările care folosesc găurile
scobite de ciocănitoare. Ea este o
bufniță de talie mai mică, pene cenușiu
deschis, o coadă scurtă și ochii de culoare
galbenă. Este activă atât ziua cât și noaptea.
Preferă regiunile de pădure cu luminișuri.
Cucuveaua nu este o pasăre migratoare, pe
timpul iernii se folosește de un depozit de
grăsime acumulat în corp în anotimpurile
calde.

Un alt animal care populează găurile de

ciocănitoare, este liliacul. Liliacul cârn
(Barbastella barbastellus) se adăpostește
vara în scorburi, în cuiburi şi sub scoarţa
arborilor bătrâni. Are botul scurt şi cârn și
Athene noctua gura strâmtă, cu dinţii mici. Blana, lungă şi
mătăsoasă, este gri-negricioasă pe spate,
cu vârful perilor mai deschişi, iar pe burtă
mai deschisă. Îi plac pădurile de amestec.
Iarna se adăpostesc în cavităţi naturale şi
artificiale, în scorburile arborilor, în pivniţe,
izolaţi sau în mici grupuri. Este destul de rezistent la frig, hibernând din
octombrie-noiembrie până în martie-aprilie.
Și dacă tot am adus vorba despre lilieci... Ce sunt liliecii? Ei bine, ei
sunt animale mamifere, înrudite cu șoarecii! S-au adaptat la zbor prin
dezvoltarea unei membrane din pielea corpului care se întinde de la
coadă, cuprinde membrele posterioare, adică cele din spate și până la
cele anterioare (din față). Are niște gheruțe cu ajutorul cărora poate sta
agățat cu capul în jos ore în șir și luni întregi atunci când hibernează.
Liliecii de la noi din țară se hrănesc cu insecte pe care le capturează din
zbor. Zborul este foarte bine controlat prin intermediul ultrasunetelor
pe care ei le emit și al ecoului produs de acestea. Sunt foarte, foarte
utili pentru noi, oamenii, prin cantitatea uriașă de insecte consumate.
Este total greșit să ne fie frică de ei sau să le facem rău distrugându-le
cuiburile sau tulburându-i în timpul somnului!

23
 ar să ne întoarcem la arborele nostru. Așa cum am spus, el este
casă și hrană pentru celelalte organisme care vin și pleacă sau mor
odată cu înaintarea în vârstă a arborelui. În final, arborele moare
și încetul cu încetul se instalează procesul de descompunere. Atunci când
arborele rămâne încă în picioare, este expus la soare și vânt, ceea ce
face ca lemnul din el să se usuce și să îngreuneze acțiunea fungilor. Apoi,
arborele este rupt de o furtună puternică și cade la sol. Condițiile de la
nivelul solului oferă mai multă umiditate, ceea ce accelerează procesul
de descompunere. Până să fie complet descompus și acoperit de licheni și
mușchi, el constituie habitat pentru multe animale și plante. Mulți gândaci
care trăiesc în lemn, fungii descompunători, și unii licheni și mușchi, pot
trăi în lemnul mort doar în condiții speciale. Ei necesită un anumit grad
de umiditate și rată de descompunere. Arborele trebuie să fie astfel expus
la razele solare încât să primească suficientă lumină dar să aibă și umbră.
Speciile care necesită astfel de condiții speciale se numesc specializate:
ciocănitorile, unele ciuperci, lichenii. Alte specii, cum sunt șoarecii,
ciorile, vulpile se pot adapta pentru viață în mai multe medii diferite. Ele
se numesc generaliste.

Să luăm o lupă și să privim la câteva specii de gândaci. Coleoptere: așa

numesc biologii aceste insecte. Cuvântul provine din două cuvinte grecești
care înseamnă ”aripi în teacă” și li s-a spus așa deoarece prezintă două
perechi de aripi, prima pereche fiind tare, ca un scut (elitre) și a doua,
membranoasă, așa cum vedem la albine, de exemplu.

24
 șa cum am spus, unii gândaci sunt specializați, fiind dependenți de
lemnul mort din pădurile de amestec cu foioase.
Din cauza exploatării lemnului de către oameni, trunchiurile
arborilor au fost îndepărtate și doar foarte puține au rămas să se
descompună. Astfel, unele specii de gândaci riscă să dispară.
Așa se întâmplă cu un gândac roșiatic (Cucujus cinnaberinus) care depune
ouăle în fagi, plopi, stejari sau paltini proaspăt căzuți la sol sau care au
început să se descompună. Și adulții și larvele se hrănesc în trunchi, dar
larvele ocazional pot fi și prădătoare. Are nevoie de 2 ani de la depunerea
ouălelor ca individul să ajungă adult.

Cucujus cinnaberinus

Un alt gândac (Osmoderma eremita), de data

aceasta mai mare și negru, cu o frumoasă
reflecție metalică, își depune larvele în arbori
încă vii, dar bătrâni. Dezvoltarea este de 2-3
ani, iar uneori poate dura și mai mult până
când larva devine adult. Sunt activi în special
seara și noaptea, și foarte rar părăsesc
Osmoderma eremita
culcușul. Zboară doar pe distanțe scurte.

Un coleopter deosebit de frumos este croitorul

alpin (*Rosalia alpina) de culoare albastră
deschisă, cu pete negre mărginite de o
dungă albă. Are antene lungi, care depășesc
lungimea corpului. Femela depune ouăle în
lemn uscat, mai ales în arborii bătrâni de
fag sau carpen, dar și ulm, tei și alte foioase.
Adulții sunt activi în zilele însorite. Se
hrănesc pe arborii vătămați și îi găsim mai
ales pe versanții sudici. Această specie era
des întâlnită în trecut. A fost clasificată ca
insectă dăunătoare, însă dispariția pădurilor
Rosalia alpina seculare de fag a condus la împuținarea
populației acesteia.
25
 ite și o salamandră
(Salamandra salamandra) care
se mișcă greoi prin mușchiul
moale! Are corpul robust, negru
cu pete galben-portocalii, masiv,
iar coada mai scurtă decât corpul.
Chiar și așa, atunci când se simte
amenințată se poate deplasa foarte repede. Ochii sunt mari, cu iris cafeniu
întunecat, aproape negru. Picioarele sunt scurte şi puternice, cu degete
uşor lăţite. Este un animal nocturn, așa că îl vedem doar dacă avem noroc.
Iernează pe sub tufe de ierburi, în muşchi, pe sub pietre. Femela depune
puii în apă, din aprilie până în iunie, înveliţi într-o membrană subţire şi
transparentă, care crapă în apă îndată după pontă. Ponta se poate depune
şi în mai multe etape, pe parcursul a câtorva săptămâni.

Dar cineva se pregătește să tulbure culcușul salamandrei. Un uriaș cu labe

mari și gheare puternice care întoarce bolovanii și mușchii din pădure în
căutare de larve de insecte, râme și alte animale. Ursul brun (Ursus arctos)
este cel mai mare carnivor din România putând ajunge la o greutate de
peste 400 kg! De fapt, este un animal omnivor, adică se hrănește atât
cu părți din plante (fructe, seminţe, frunze), dar și cu animale (insecte,
mamifere, sălbatice și chiar domestice). Are nevoie de teritorii largi unde
să-și caute hrana, să-și crească puii și să se adăpostească. Duce o viaţă
singuratică cu excepţia femelei, care după nașterea puilor, îi hrănește și
are grijă de ei timp de 2 ani.
Oamenilor le este frică de acest rege al pădurii, însă sunt puține cazurile
în care el a atacat. În plimbarea noastră, este suficient să povestim, să
trosnim câte un vreasc sub pași astfel încât să ne facem simțită prezența
și ursul să păstreze distanța.

Ursus arctos

26
 isica sălbatică (Felis silvestris) stă pe
o ramură și privește. E încă devreme
pentru mers la vânătoare. Cei doi pui
născuți luna trecută încă nu sunt capabili
să vâneze singuri. Pisica, la fel ca și cele
domestice, se hrănește cu carne: păsări,
mamifere și alte animale de dimensiuni mici.
Îi plac pădurile liniştite, cât mai întinse, cu
mulţi arbori bătrâni şi/sau hăţişuri.
Uite că deja se ridică! A văzut ceva mișcând
pe ramura vecină și se pregătește să atace.
Bietul șoricel!

Dar nu este un șoricel. E pârşul de alun

(Muscardinus avellanarius) care tocmai s-a
trezit din somnul lui zilnic. E un animal foarte
somnoros, dar seara este nevoit să-și procure
hrana. Are un cuib împletit din ierburi pe
care îl construiește pe timpul verii între
crenguțele tufișurilor. Iarna, căsuța e mai
trainică, făcută din ramuri și frunze, ascunsă
într-o scorbură sau chiar într-o gaură în sol.
Se hrăneşte cu nuci, ghindă, boabe de tot
felul, muguri de arbori. Vara, femela naște 2-4
pui, fără blăniță. Ei cresc repede şi după o
lună pot să-şi construiască singuri cuibul lor Felis silvestris
şi să se hrănească.

Muscardinus avellanarius

27
 ncet, încet, ieșim într-o poieniță. Ce fluture ca o zebră! *Callimorpha
quadripunctata este un fluture frumos, a cărui torace este negru, cu
două dungi albe. Partea de deasupra aripilor anterioare este neagră,
cu dungi albe și o margine îngustă tot albă. Aripile posterioare sunt roșu
aprins cu pete negre. Îi vedem zburând din iulie și până la mijlocul lunii
septembrie, mai ales noaptea, dar și ziua când se hrănesc pe diferite flori.
Odată cu răcirea vremii, fluturii intră în hibernare, continuând să se
hrănească în primăvară.

De-abia a ieșit fluturașul

nostru din cocon și a învățat
să zboare. Însă viața lui este
în pericol. Mulți prădători,
mai ales păsări insectivore
sunt gata să îl prindă în cioc.
Pițigoiul codat (Aegithalos
caudatus) îl urmărește.
Dar nu cu foarte mare
interes. O musculiță este
de departe o pradă mai
bună pentru el. Pițigoiul
este o pasăre sedentară, Callimorpha quadripunctata
adică nu migrează la
sfârșitul verii, cum fac
multe alte păsări. Petrece iarna împreună cu alți semeni, în grupuri mici,
permanent în căutarea hranei. Se adăpostește într-un cuib creat de el cu
mare iscusință. Este sferic sau puțin alungit, și are intrarea din laterală.
Folosește materiale diferite: de la pânze de păianjen, păr, pene și până la
licheni, care fac din cuib un adăpost foarte rezistent și elastic.

Aegithalos caudatus

28
 iii, și după plimbarea prin pădurea de amestec, am ieșit la liziera
acesteia. Dar oare ce e liziera?
Lizierele pot fi poieni, luminișuri sau benzi la marginea unei păduri.
Liziera pădurii este o zonă de tranziție de la pădure la pajiște, fiind
caracterizată de anumite plante iubitoare de umbră.
Unele plante se dezvoltă de-a lungul izvoarelor care mărginesc pâlcuri de
pădure: rotungioara (Glechoma hederacea), crețușca (Filipendula ulmaria),
angelica (Angelica archangelica), brusturele (numit și captalan – Petasites
hybridus), piciorul caprei (Aegopodium podagraria), năpraznicul (Geranium
robertianum), opaița roșie (Silene dioica), gălbinelele (Lysimachia punctata),
răchitanul (Lythrum salicaria). Altele, cresc la adăpostul pădurilor de
molid și amestec din zonele mai înalte: omagul (Aconitum napellus), fratele
priboiului (Geranium sylvaticum), bulbucii (Trollius europaeus), ciucurașii
(Adenostyles alliariae), Cicerbita alpina, degețelul galben (Digitalis
grandiflora), trestioara (Calamagrostis arundinacea).
Lizierele mărginesc peisaje create de om de-a lungul secolelor și merită
protejate. Acestă zonă de tranziție este mai bogată în specii de plante și
animale decât pădurea pe care o mărginește. Multe plante și animale de
pădure trăiesc aici, ceea ce arată că este un biotop bogat atât în specii
cât și în indivizi. Marginile de pădure sunt extrem de importante pentru
căprior, iepure, cerb, care găsesc hrană din abundență și protecție.

Liziera pădurii

29
 evoia oamenilor de a petrece mai mult timp în natură odată cu
perioade tot mai prelungite de stres și muncă, a condus la utilizarea
frecventă a marginilor de pădure pentru activități recreative și de
agrement. Picnicul este o astfel de activitate a cărei urmări sunt: deșeuri
abandonate, vegetație distrusă, mult zgomot care deranjează animalele
sălbatice din vecinătate, uneori și foc lăsat nesupravegheat.
Ieșirile în natură sunt benefice pentru oameni și se pot desfășura fără
a aduce daune majore mediului înconjurător. Activitățile recreative se
recomandă a se desfășura doar în spațiile special amenajate în acest scop,
care sunt dotate cu: mese și băncuțe, pubele pentru deșeuri prevăzute cu
mecanisme de închidere împotriva animalelor sălbatice.

Digitalis grandiflora Trollius europaeus

30
 iziera oferă mai multă hrană și mai mult spațiu pentru cuibărit,
creșterea puilor, curtarea partenerilor în perioada de reproducere
pentru unele specii de animale.

Fluturii găsesc hrană bogată și locuri favorabile pentru depunerea pontei

la liziera pădurilor. Plantele cu flori sunt mai numeroase și mai atractive
pentru insecte.

Fluturii fac parte din clasa mare a insectelor. În limbajul de specialitate

se mai numesc și lepidoptere, de la cuvintele grecești lepis, care înseamnă
solz și pterron care înseamnă aripă. Ei au aripile acoperite cu solzi foarte
mici, acel praf care se ia pe degete atunci când îi prindem în palme.
Fluturii se dezvoltă în mai multe stadii: ou, larvă, pupă și adult. Alcătuirea
corpului la adult este la fel ca și la celelalte insecte: cap, torace și abdomen.
Antenele sunt așezate pe cap, în număr de două, și pot avea diferite forme,
dimensiuni și culori. Pe torace sunt atașate trei perechi de picioare și două
perechi de aripi. Culorile, forma și desenul de pe aripi sunt importante în
determinarea speciei.
*Nymphalis vaualbum este un fluture
diurn, adică îl vedem zburând ziua, de
cum începe sezonul călduros, din aprilie
până în august, la marginea pădurii,
în locuri cu multe plante înflorite. Are
corpul închis la culoare, aproape negru,
antenele sunt galbene, iar aripile sunt
roșii cu pete și linii negre pe fața
superioară. Conturul aripilor este
zimțat. Prezintă câte un ”V” de culoare
albă la vârful aripilor anterioare. Este
un fluture protejat la nivel european
Nymphalis vaualbum datorită rarității sale.

31
 , un șarpe! Ba nu e șarpe! E o năpârcă! Anguis fragilis - năpârca, este
de fapt un neam de șopârlă. Da, o șopârlă fără picioare, chiar dacă
seamănă bine cu un șarpe. Nu vă recomandăm să o prindeți pentru
că ne va lăsa coada ei, în tentativa disperată de a fugi de dușman (adică
de tine!). Nu atacă, nu este veninoasă, așa că mai bine să o lăsăm să-și
vadă de viața ei. Am întâlnit-o pe potecă întrucât îi place să lenevească
la soare. În cea mai mare parte a timpului însă, preferă locurile umede.
Se hrăneşte cu râme, limacşi, omizi, melci mici, insecte. I se mai spune
șarpele de sticlă datorită aspectului lucios al pielii. Vara, năpârleşte
de câteva ori, pielea veche desfăcându-se de pe corp. Când se apropie
sezonul rece, năpârcile se adună în grupuri de câteva zeci de indivizi și
se îngroapă în galerii în pământ, închise la intrare cu mușchi. Uneori,
le găsim hibernând și în frunzele uscate, sub pietre sau lemn. Odată cu
venirea primăverii, ele devin active și începe sezonul de împerechere.
Puii se dezvoltă în corpul mamei, adică ouăle sunt eclozate acolo, ei ieșind
la exterior prin luna august.

Există multe povești legate de șerpi și alte târâtoare, ele fiind considerate
animale respingătoare. De aceea, oamenii au tendința de a le ucide sau
vătăma ori de câte ori le ies în cale. Este o faptă crudă și greșită! Fiecare
organism are locul lui foarte bine stabilit în natură, iar dispariția lui duce
în timp la dezechilibre în ecosistem.

Anguis fragilis

32
 easupra lizierei survolează o pasăre de pradă.
Acvila țipătoare mică (Aquila pomarina) este o pasăre de dimensiuni
mari, femelele depășind 2 kg, în timp ce masculii sunt puțin mai
mici. Ambii parteneri au penaj maro pe tot corpul, mai deschiși la culoare
pe spate și cap. Ciocul este puternic, picioarele sunt relativ scurte, de
culoare galbenă și terminate cu gheare puternice. Coada este rotundă.
O întâlnim de la șes până la munte, în locuri cu pășuni și fânețe extinse.
Cel mai mult îi plac habitatele variate, cu păduri, pajiști și liziere. Este
o pasăre migratoare, fiind la noi oaspete de vară. Încă de la începutul
lunii aprilie, ea se întoarce din migrație și își construiește cuibul într-un
arbore, rar pe stânci. Depune două ouă din care vor ieși puii peste 40
de zile. Ouăle fiind depuse la câteva zile distanță unul de celălalt, mai
întâi va ieși un pui, apoi celălalt. Primul va primi hrană și va crește mai
repede, ceea ce va crea un avantaj față de fratele mai mic. În general,
supraviețuiește un singur pui. Acvila țipătoare mică se hrănește mai ales
cu mamifere mici, păsări, reptile, amfibieni și insecte. Tatăl acvilă pleacă
la vânătoare pentru hrană, în timp ce mama hrănește puiul. Micuțul ia
lecții de zbor de la 8 săptămâni, pregătindu-se astfel pentru lungul drum
către Sud.

Aquila pomarina

33
 ăsăm pădurea și ne
îndreptăm pașii pe o
pajiște plină de flori.
E un pretext bun pentru
o binemeritată pauză! Și
pentru o nouă lecție... De
botanică!

Lumea vie a fost clasificată

de biologi în 5 regnuri:
Monera, Protista, Fungi,
Plantae și Animalia. Două
din aceste regnuri conțin
organisme greu de observat
cu ochiul liber, ceea ce duce
uneori la ideea total eronată
cum că ele nu au nici un rol
sau chiar faptul că astfel
de vietăți nu există. Totuși,
ele asigură diferite funcții
în circuitele de materie și
energie din natură, fiind
absolut importante pentru
aceasta.

Plantele sunt foarte răspândite, de la Ecuator și până în zonele cele mai

neprietenoase de la altitudini și latitudini mari. Unele asigură hrana
de bază pentru om și celelalte animale, altele, sunt materie primă și
combustibil, altele au rol medicinal, sau din contră, sunt dăunătoare. Însă
toate participă la producerea de oxigen și stocarea de dioxid de carbon,
ceea ce face ca proporția gazelor din atmosferă să se mențină constantă.
Unele dintre aceste plante ocupă suprafețe mici pe glob, chiar doar într-o
anumită regiune, ceea ce înseamnă că sunt endemice. Altele au devenit
tot mai rare ca urmare a activității umane intense sau pentru faptul că
au fost culese fără discernământ. Aceste plante au dobândit statut de
protecție tocmai pentru a se opri dispariția lor totală de pe Terra.

Animalele sunt și ele în pericol, unele pierzându-și locurile de reproducere,

altele devenind tot mai puține ca urmare a lipsei teritoriilor de hrănire
sau chiar a reducerii hranei. Unele animale au devenit mai numeroase
în detrimentul altora, ca urmare a dezechilibrelor cauzate de activitatea
umană. Ca și în cazul plantelor, au fost elaborate liste cu animale care au
nevoie să fie protejate tocmai pentru a nu dispărea cu totul. Un simbol al
eforturilor pentru protejarea animalelor pe cale de dispariție sau în curs
de extincție, este ursul panda.

34
 otaniștii, adică cei care se ocupă de studierea plantelor, au
clasificat lumea vegetală în grupuri de plante care au caracteristici
similare.

Plantele din interiorul unui grup sunt mai aproape înrudite cu celelalte din
interior, față de cele din alte grupuri, așa cum voi sunteți mai apropiați de
părinți și frați decât de colegii voștri de clasă. Din lumea verde fac parte:
mușchii, ferigile și plantele superioare.

Plantele superioare se împart în plante cu flori și sămânța învelită în fruct

(majoritatea arborilor cu frunza căzătoare din păduri, pomii fructiferi,
legumele, zarzavaturile, florile din pajiști și din grădini, etc.) și plante cu
sămânța nudă (coniferele sau arborii cu frunze veșnic verzi).

Atunci când dorim să cunoaștem numele unei plante, trebuie mai întâi
să o identificăm. Sunt mai multe întrebări la care trebuie să răspundem:
Unde crește? În mlaștină, lângă izvor, în pădurea de molid, pe ogor, pe
pajiște? Ce fel de plantă este? Cu bulb, agățătoare, ierboasă, tufiș, arbore?
Seamănă cu o ferigă? În ce lună am văzut-o înflorită? Ce culoare are
floarea? Cum este formată? Cum sunt frunzele așezate pe tulpină? Ce fel
de frunze are? Există cărți speciale pentru regiuni, țări de pe glob unde
pot fi găsite, pe baza răspunsului la întrebări, numele plantelor căutate.
De exemplu, Flora României cuprinde plantele care cresc în România. Mai
jos, puteți vedea câteva tipuri de frunze și de margini ale limbului foliar,
elemente utile în identificarea unei plante.

35
 i pentru că suntem pe o pajiște, să o cunoaștem mai îndeaproape.
Pajiștile sunt suprafețe în care ierburile sunt predominante. Ele
pot fi de mai multe feluri, în funcție de speciile de plante și de
substratul pe care acestea se dezvoltă. Clima influențează și ea aspectul
pajiștilor. Pajiștile vântuite de la peste 2.000 m sunt dominate de ierburi
scunde, cum este părul porcului ( Juncus trifidus) sau specii mai rare de
rogoz (Carex spp.).

Pajiștile subalpine cu țăpoșică (Nardus stricta) se întâlnesc la altitudini mai

joase, ele fiind smălțuite de frumoase plante cu flori: siminic (Antennaria
dioica), arnică (Arnica montana), sunătoare (Hypericum maculatum),
orhidee (Pseudorchis albida, Platanthera bifolia), amăreală (Polygala
vulgaris), sclipeți (Potentilla aurea), viorele sălbatice (Viola canina). Ele
sunt o sursă esențială de hrană pentru animalele domestice și sălbatice,
fie că se hrănesc cu tulpini, cu flori sau semințe. Sunt adăpost pentru
multe specii de insecte, păsări, rozătoare și alte animale. Combat și
previn eroziunea solului, iar prin materia organică pe care o produc, îl
îmbunătățesc.

Cu toate acestea, pajiștile de la munte sunt puternic influențate de

activitatea umană. Pășunarea lor a condus în timp la degradare și la
modificarea speciilor de plante din covorul vegetal.

pajiște subalpină cu Arnica montana

36
Antennaria dioica Juncus trifidus

Viola canina

Platanthera bifolia Pseudorchis albida

37
 a fel ca și năpârca pe care am întâlnit-o pe cărare la ieșirea din
pădure, ruda ei, șopârla cenușie, se încălzește la soare pe o piatră.
Amândouă fac parte din grupul reptilelor. Reptilele sunt animale
cu sânge rece, corpul lor neproducând căldură. Așa se explică de ce le
vedem vara stând pe bolovani, trunchiuri de arbori sau orice suprafață
expusă la soare. Reptilele se caracterizează printr-o piele prevăzută cu
solzi sau plăci. Sunt animale care trăiesc pe Pământ de sute de milioane
de ani, multe din ele dispărând în cursul erelor geologice. Dinozaurii sunt
cele mai cunoscute reptile preistorice, iar cauza dispariției lor nu a fost
complet elucidată nici până astăzi.

Reptilele trăiesc pe toate continentele, mai puțin Antarctica unde

temperaturile extreme nu permit supraviețuirea lor. Dintre reptile, pe
lângă șopârle, mai fac parte broaștele țestoase, șerpii, crocodilii, caimanii
și aligatorii.

Ce diferență de dimensiuni și comportament e între un crocodil și șopârla

noastră! Cine ar spune că sunt rude?

Pe șopârla cenuşie (Lacerta agilis) o vedem destul de des, fiind prezentă

pe lângă garduri şi tufişuri, prin pajişti și parchete de păduri defrişate,
pe malurile ierboase ale pâraielor, de unde repede sare în apă când simte
prezența dușmanilor. Este carnivoră, consumând melcișori, râme, muşte,
omizi și alte larve. Cum vine toamna, se ascunde la adăpost printre pietre
sau bucăți de lemn și doarme toată iarna. Primăvara, apar mai întâi tinerii,
după o săptămână, femelele şi apoi, masculii.

Lacerta agilis

38
 e spune că din reptile au evoluat strămoșii păsărilor de astăzi. Se
cunosc peste 10.000 de specii de păsări pe întreg globul, trăind
în medii din cele mai variate. Păsările sunt animale foarte bine
adaptate la zbor, fiind principala modalitate de deplasare. Totuși, există și
câteva specii care nu pot zbura. Zborul este foarte important atât pentru
hrănire, creșterea puilor cât și pentru evitarea prădătorilor.

Cel mai evident element îl constituie aripa. Dar aceasta nu poate fi utilizată
decât cu un consum foarte mare de energie, la fel ca în cazul avioanelor! Ca
să poată zbura, păsările trebuiau să fie ușoare, dar în același timp, foarte
rezistente. Astfel, scheletul lor a suferit unele modificări, prin dispariția
unor oase sau unirea altora și umplerea golurilor din ele cu aer, printr-un
mecanism legat de respirație. Întreg sistemul respirator este adaptat
pentru zbor. O cincime din volumul păsării este dedicat acestui sistem,
comparativ cu mamiferele la care acesta ocupă doar a douăzecea parte
din volumul corpului. Inima, este și ea mare și puternică. Și, bineînțeles,
este nevoie de un pilotaj bun, pentru că altfel, pasărea s-ar ciocni de tot
felul de obstacole. Creierul este conectat la o pereche de ochi vigilenți
și procesează foarte bine informațiile despre mediu venite de la ei, mai
eficient decât un computer performant! Așa se explică cum o pasăre de
dimensiuni mici, poate să se strecoare cu viteză printre crengile arborilor
pentru a scăpa de prădători.

Pe lângă zbor, păsările s-au adaptat pentru un

anumit mediu de viață – cum sunt păsările de
apă de exemplu – și, în funcție de hrană: un cioc
mai puternic sau mai subțire și lung, gheare
puternice, etc.
Vânturelul roșu (Falco tinnunculus) este o pasăre
prădătoare. Are picioare prevăzute cu gheare
puternice, foarte importante pentru uciderea
și transportarea prăzii. Degetele de la picioare
sunt câte 4, din care 3 în față și unul în spate.
Degetul din mijloc și cel din spate sunt cele mai
groase și cele mai puternice. Forța picioarelor
este factorul cel mai important pentru
capturarea prăzii. Și ciocul este de ajutor! Toate
răpitoarele de zi (șoimi, uli, vulturi, acvile) au
Falco tinnunculus ciocul curbat. Vârful ciocului este o adaptare
pentru sfâșiat piele groasă și carne.

Dar nici ghearele și nici ciocul nu ar putea face nimic, dacă pasărea nu
ar fi înzestrată cu ochi vigilenți! Cu ajutorul lor, ei reușesc să acopere un
câmp vizual de 360⁰. Auzul ajută și el. Chiar dacă nu vedem urechi la fel
ca la mamifere sau oameni, răpitoarele au un auz bun, prin intermediul
urechilor sub formă de găuri în spatele ochilor. În general sunt acoperite
cu pene și nu pot fi văzute cu ușurință.
39
 e îndreptăm încet către pădurea de molid, dar mai întâi să mai
facem o mică pauză și să povestim despre așa-numitele turbării.
Turbăriile sunt zone umede de tipul mlaștinilor, în care apa este
acidă și nu permite creșterea decât a anumitor specii de plante care pot
suporta aceasă aciditate. Sunt cunoscute și sub numele de tinoave.
Ele se formează doar în locurile în care relieful favorizează acumularea
unui surplus de apă (de exemplu, o adâncitură), pe substrat acid și care
nu permite drenarea apei, acolo unde clima este mai rece și bogată în
precipitații. În aceste locuri, resturile plantelor se descompun foarte greu
sau rămân nedescompuse pentru perioade foarte lungi de timp, de ordinul
miilor de ani, ceea ce duce la formarea turbei. Vegetația se dezvoltă sub
forma unor pernuțe de mușchi speciali, numiți mușchi de turbă (Sphagnum
spp.) care se acumulează în timp. Putem întâlni specii de plante ca:
ruginarea (Andromeda polifolia), răchițelele (Vaccinium oxycoccos), roua
cerului (Drosera rotundifolia), bumbăcarița (Eriophorum vaginatum), etc.

Vaccinium oxycoccos

40
 Andromeda polifolia

Eriophorum vaginatum

41
 șa cum îți spuneam, aceste turbării sunt acoperite cu mușchi de
turbă, din genul Sphagnum. Dar ce sunt mușchii? Mușchii sunt
incluși în regnul Plantae cu toate că nu sunt plante adevărate,
neavând rădăcină, tulpină, frunze și flori, așa cum știm de la plante.
Sunt alcătuiți din rizoizi cu care se fixează și absorb apa și tulpinițe pe
care cresc frunzișoare. În creșterea lor, apar distinct două generații:
gametofitică și sporofitică. Tulpinițele poartă separat, organe femeiești
și bărbătești. Mușchii pot fi: hepatici – sunt mușchi care se aseamănă
cu algele prin structura și modul lor de reproducere, și frunzoși – cei cu
tulpiniță și frunzulițe.

Sphagnum spp.

Mușchii de turbă (Sphagnum spp.) sunt adaptați la viața în condiții dificile,

dat fiind faptul că hrana este insuficientă, iar apa este puternic acidă și
deci nefavorabilă pentru creștere și dezvoltare. Acești mușchi prezintă o
parte vie, prin care se realizează toate procesele vitale ale organismului,
și o parte nevie, formată din celule mari, în care se stochează apa de
ploaie, ce va fi utilizată în perioadele de secetă. Mușchii sunt importanți
în formarea solului și a depozitelor de turbă.
Curechiul de munte (Ligularia
sibirica) este o plantă care crește
în zone umede, la marginea
turbăriilor acoperite de anin,
mesteacăn, sălcii sau alte
plante iubitoare de umezeală.
Este o plantă erbacee înaltă, cu
inflorescențe de culoare galbenă.
Chiar dacă nu are flori atât de
atrăgătoare care să fie rupte de
drumeți, este o plantă în pericol de
dispariție. Principala amenințare
o constituie expansiunea plantelor
lemnoase și a ierburilor, care
produc schimbări în regimul
hidric al habitatului (inundare
sau aridizare pe o perioadă mai
Ligularia sibirica îndelungată). Este protejată la
nivel european.
42
 Drosera rotundifolia

urbăriile sunt vitale în circuitul natural al apei. Acolo unde există,

ele previn inundațiile prin absorbirea ca un burete a surplusului
de apă și eliminarea acesteia, treptat, prin evaporare. În plus, prin
compoziția lor, filtrează și purifică apele.
Turbăriile acumulează cele mai mari cantități de carbon datorită resturilor
de plante nedescompuse care formează stratul de turbă.
În tinoave trăiesc specii de plante și animale deosebite, prin urmare, ele
contribuie la creșterea diversității biologice din zonă.
Oamenii de știință care se ocupă cu istoria lumii vii, culeg informații
din stratele cele mai adânci de turbă pentru a reconstitui vegetația care
creștea cu mii de ani în urmă în aceste locuri.
Dar chiar și aceste mlaștini, sunt amenințate: crearea de drenuri care duc
la secarea turbăriei, incedierea pentru înlăturarea vegetației existente,
exploatarea turbei pentru grădinărit sau combustibil, sunt doar câteva
exemple.
Ce putem face pentru ele? De mare ajutor este să povestim celor din jur
ce înseamnă o turbărie și cât este de importantă pentru circuitul apei și
al carbonului. În felul acesta, oamenii care au putere de decizie, pot ajuta
la protejarea lor.
43
 upă atâta soare, întrăm în
pădurea întunecoasă de
conifere. În Parcul Național
Călimani, majoritatea pădurilor
sunt de molid. Ele sunt dominante
pe catena nordică în timp ce în sud,
acestea se distribuie în continuarea
pădurilor de amestec. Multe dintre
aceste păduri sunt plantate și
gospodărite pentru obținerea de
lemn și alte produse. Ele provin
din păduri de amestec, care de-
a lungul timpului au fost tăiate și
înlocuite cu molid.
Molidul (Picea abies) este un
conifer cu frunze aciculare,
sempervirescente, înrudit cu bradul,
cu care de altfel se aseamănă mult.
Îl diferențiem totuși dacă privim
cu atenție crenguța pe care sunt
așezate acele. Vom vedea că acestea
se aranjează de jur-împrejurul
crenguței, pe când la brad sunt
așezate într-un singur plan. Spre
deosebire de brad, frunza de molid
nu are pe spate cele două dungi albe
de ceară. Însă, cel mai ușor este
Conuri de molid să strângem în mână crenguța și
dacă înțeapă, atunci este molid!

Pădure de molid cu măcrișul iepurelui

44
 Pădure de molid

ai ții minte când am vorbit despre importanța pădurilor de amestec?

La fel și cele de conifere sunt de mare ajutor pentru viața omului.
Ele protejează solul împotriva eroziunii provocate de șiroirile apei
de ploaie, topirea zăpezii sau vânt. Apoi, ele rețin în coronamentul lor, apa
din precipitații astfel încât previn producerea de inundații în văile locuite
de oameni.
Pădurea este adăpost pentru multe specii de animale cum ar fi cocoșul de
munte, lupul, ursul, cerbul, vulpea și altele. Părți ale plantelor care cresc
în aceste păduri, cum ar fi muguri, frunze, flori, fructe și semințe, precum
și ciupercile comestibile, sunt sursă de hrană pentru viețuitoare și om.
Lemnul este o resursă exploatată din cele mai vechi timpuri, însă
chiar și atunci când este mort, el devine o sursă neprețuită pentru
descompunători.
Dar, în fiecare an, aceste păduri devin tot mai puține, mai bolnave și supuse
presiunii oamenilor. Consumul tot mai mare de lemn pentru construcții și
combustibil a condus la o cerere tot mai mare pe piață a acestui produs.
Prin urmare, suprafețe mari de pădure au fost defrișate și continuă să fie
exploatate fără discernământ.
Uităm că pădurile sunt cele care ne protejează pe noi de ploile abundente,
vânturile puternice și seceta prelungită. Depindem de ele pentru resursele
pe care ni le oferă. De aceea, și noi, la rândul nostru trebuie să o protejăm
pentru a beneficia de adăpostul ei cât mai mult timp.
Pentru aceasta, zonele în care nu se fac tăieri sunt foarte importante.
Mai mult, suprafața acestora este bine să fie mărită, mai ales acolo unde
există pericolul alunecărilor de teren, al inundațiilor sau al culoarelor cu
vânturi puternice. Însă acest lucru nu este suficient. Trebuie să diminuăm
consumul: să folosim produsele reciclate și reciclabile, să încălzim adecvat
și nu în exces locuințele, și... exemplele pot continua!
45
 ub o tufă de afin se ascunde o broscuță. Umbra și umezeala solului
îi fac bine. Broasca roşie de munte (Rana temporaria) are corpul
robust și masiv. Capul îl are mai mult lat decât lung, cu botul rotunjit.
Membrele posterioare sunt scurte. Are pielea spatelui netedă sau ușor
verucoasă dorsal. Masculul are doi saci vocali. În perioada reproducerii,
pe fața internă a degetului gros are pernițe negre, spinoase. Trăiește în
medie 6-8 ani. Ca adult, se hrănește cu viermișori, melci, păianjeni și
insecte.

Rana temporaria

Și tot de sub tufele de afin, se strecoară încet o viperă (Vipera berus) cu

pielea-i solzoasă și frumos ornamentată. Vipera este cel mai comun șarpe
veninos de la noi. Este răspândită în tot lanţul carpatic şi în regiunea
de dealuri. Dintre varietăţile de culoare, cea mai comună la noi este
cea neagră. Puii la naştere sunt cenuşii şi cu timpul devin negrii. Prima
acuplare are loc primăvara, iar a doua toamna, dacă prima a fost timpurie.
Femela naşte 5-20 pui în iulie-septembrie, care încep să vâneze imediat
după naştere. Hibernează din noiembrie până în decembrie. Este mai
mult nocturnă. Pe vreme noroasă este foarte agresivă. Muşcătura poate
fi chiar mortală.

Vipera berus

46
 n pădurea de molid trăiesc multe specii de păsări adaptate la viața
în acest habitat. Cea mai impresionantă pasăre de aici este cocoșul
de munte (Tetrao urogallus) care trăiește mai mult în luminișurile
pădurilor de conifere, printre tufele de afin, iovă și mesteceni tineri.
Penajul și dimensiunile adulților sunt diferite. Masculul este mai mare,
atingând o greutate de 4-5 kg, cu penaj brun închis, iar pieptul are o
culoare verde cu irizații metalice. Femela este mult mai mică cântărind
numai 2,5 kg, penajul pe partea superioară a corpului pestriță brună cu
dungi argintii, iar partea inferioară a corpului alb gălbui. Iarna, pentru a
face față temperaturilor scăzute, la ambele sexe cresc pene pe picioare.
Sub ochi, păsările au o parte a pielii neacoperită de pene, de culoare roșie.
La sfârșitul primăverii, găinile de munte depun ouă de mărimea oului de
găină domestică, însă culoarea lor este albă punctată cu brun. Puii ies din
ou la începutul verii și sunt în grija mamei. Ei au penajul asemănător cu al
găinii, asigurând un camuflaj eficient împotriva dăunătorilor. Cocoșul se
hrănește cu semințe, fructe, insecte și larvele lor.

Ierunca (Tetrastes bonasia) este înrudită cu cocoșul de mesteacăn și cel

de munte, fiind una din cele mai mici păsări din neamul galinaceelor (din
care fac parte și găinile domestice, fazanii și potârnichile). Cuibărește în
pădurea deasă de molid și, la fel ca și găina cocoșului de munte, femela
de ieruncă clocește și are grijă de pui după eclozare. Masculul este
asemănător cu femela, dar spre deosebire de aceasta, el are o creastă
vizibilă și un guler din pene albe.

Tetrao urogallus Tetrastes bonasia

47
 Picoides tridactylus

n lemnul unui molid mort recent, răpus de insecte, sfredelește cu sârg

o ciocănitoare de munte (Picoides tridactylus). Pădurile bătrâne de
molid sunt cele mai bune locuri de hrană și cuibărit pentru ea. Iar
pădurea... Ei bine, pădurea este scăpată de multe insecte obraznice,
datorită ei. Își face cuibul în cavitățile pe care ea le scobește cu ajutorul
ciocului puternic. Bate darabana nu doar ca să caute insecte sau să își
construiască un cuib, dar și ca să își anunțe suratele asupra teritoriului
pe care ea îl ocupă. Cum reușește să lucreze neobosit fără să se rănească?
Nu fără adaptări! Craniul ciocănitorilor este format din oase spongioase
și un creier mic, ceea ce diminuează volumul și diseminează forța din
craniu. Mușchii gâtului sunt puternici, iar penele din coadă sunt foarte
rezistente permițând păsării să se spijine pe ele atunci când scobește.
Găurile ciocănitorilor sunt vizuini sau cuiburi pentru alte animale de
dimensiuni mai mici. Rozătoarele le căptușesc bine cu mușchi și licheni
și le utilizează ca adăposturi potrivite pentru somnul lung de iarnă. Alte
găuri sunt folosite pe post de depozit pentru provizii de fructe uscate și
semințe de tot felul.

Din luminiș se aude trilul unei păsări.

Să ne apropiem cu grijă, poate reușim
să o vedem fără să o deranjăm. E o
pasăre mică, de-abia îi distingem
silueta printre crenguțe. Are fața și
pieptul de culoare portocalie. Parcă
ar fi un mascul de măcăleandru
(Erithacus rubecula). Spun asta
pentru că femelele nu sunt așa
frumos colorate. Poate ele clocesc
pe vremea asta? Trebuie să fie și
cuibul prin apropiere. Măcăleandrul
se hrănește mai mult cu insecte și
viermișori, dar la nevoie, mănâncă și
fructe, semințe, atunci când acestea Erithacus rubecula
sunt din abundență.
48
 tăpânul acestor păduri însă, este lupul (Canis lupus), un carnivor de
vârf, singurul care ar putea să-i facă rău fiind omul. Este un animal
care trăiește în haite, având o viață socială riguros ierarhizată. În
general haitele se formează în jurul unei perechi, denumită perechea alfa,
și puii lor, care au supraviețuit de-a lungul anilor. Reproducerea are loc în
februarie, lupoaica dând naștere la 3-6 căţei la sfârșitul primăverii. Ambii
părinţi participă la creşterea puilor. Se hrănește cu ierbivore mari – cerb,
căprior – dar și mamifere de dimensiuni mai mici, animale domestice
și cadavre. Trăiește în păduri compacte, fie că sunt de fag, molid, dar
ajunge și în jnepenișuri și pajiștile subalpine. Fiind condiționat de hrană,
în timpul iernii coboară până în zona de deal și câmpie. Un lup poate
rezista ușor fără mâncare timp de două săptămâni, fără să-i slăbească
activitatea musculară. De multe secole, oamenii sunt în conflict cu acest
animal, mai ales în comunitățile dependente de creșterea animalelor, din
cauza atacurilor asupra turmelor și cirezilor. Chiar dacă frica de lup este
larg răspândită, majoritatea atacurilor asupra oamenilor au fost făcute
de lupi bolnavi de rabie. Conflictele lup-om au condus la dispariția lui din
majoritatea regiunilor din Europa de Vest. Astăzi, el este protejat la nivel
european, la fel ca și râsul și ursul.

Râsul (Lynx lynx) este un animal exclusiv carnivor, consumând cu

precădere animalele vânate de el, de la păsări până la mamifere mari,
cum sunt viţeii de cerb. Este un animal singuratic, care vânează noaptea,
foarte prudent şi retras, întâlnirile cu el fiind rare şi neaşteptate. Este un
bun cățărător. Împerecherea are loc în luna februarie, iar râsoaica fată
2-3 pui la sfârșitul lunii aprilie în locuri ferite, cum sunt scorburile din
arborii groşi, despicături de stânci, arbori dezrădăcinaţi. Mama crește
singură puii, la fel ca pisicile domestice, râsul fiind de altfel înrudit cu
acestea.

Lynx lynx Canis lupus

49
 n sfârșit! Am ajuns la mine acasă. Dă-mi voie să-ți prezint familia mea și
locul în care trăim. Noi, adică zâmbrii (Pinus cembra), suntem un neam
de pin din etajul subalpin și alpin al munților din Europa. În România
suntem destul de rari, răspândiți prin Carpații Orientali și Meridionali.
În Parcul Naţional Călimani, familia noastră se cantonează doar pe
versantul nordic al văii Neagra, în locuri stâncoase, sub forma unei benzi
cu o lăţime între 400 şi 1.000 m. Puțini dintre noi s-au stabilit mai sus,
spre Şeaua Voivodesei şi Reţitiş. Condiţiile favorabile de creştere ne sunt
îndeplinite aproximativ 3 luni pe an, din iunie şi până în august, în special
în văile adânci şi umede. Acolo trăiesc cei mai bătrâni arbori de zâmbru,
de dimensiuni impresionante, a căror vârstă depăşește jumătate de secol.
Cel mai sus ajungem la 1.900 m, în covorul compact de jneapăn, dar acolo
condițiile sunt grele pentru noi, zăpezile abundente şi de lungă durată,
precum şi gradul deficitar de absorbţie a apei şi substanţelor nutritive ne
provoacă suferință. Dăm naștere la conuri violete, care rămân pe ramuri
timp de 3 ani. Semințele se formează în conuri, având un înveliș tare. Fiind
grele, nu sunt purtate de vânt, de ajutor pentru răspândirea semințelor
fiind amicul alunarul, de care îți voi vorbi imediat. Cu noi mai trăiesc și
molizi falnici, câțiva scoruși (Sorbus aucuparia), iar stratul ierburilor este
compus din afin (Vaccinium myrtillus), merișor (Vaccinium vitis-idaea) și
mușchi.

Conuri de zâmbru Pinus cembra

50
 ă facem cunoștință și cu
această ciupercuță! Fără ea,
eu, uriașul zâmbru, nu aș
putea trăi! Nu mă crezi? Acordă-mi
un minut să-ți explic. Ciupercuța
pe care o vezi este doar o micuță
parte a unui organism subteran,
numit miceliu, format dintr-o rețea
de hife dense, ca niște firișoare care
asigură activitatea din lemn și sol.
Relația dintre ciupercă (fung) și
arbore, se numește micoriză și este
una simbiotică, adică amândoi se
ajută reciproc. Oamenii nu văd acest
lucru pentru că totul se petrece
la rădăcina noastră. Ce câștigă
ciupercuța? Primește glucide de
Suillus plorans la mine (arborele). Întrucât ea nu
poate face fotosinteză (pentru că nu
e verde și locuiește subteran, deci
nu are lumină), iar arborele poate, el devine sursa principală de energie
pentru fung. Ce câștigă arborele? Ciuperca transferă minerale esențiale,
cum ar fi azot și fosfor, din materia organică moartă din jur, în arbore. El
le folosește apoi pentru procesele de creștere. Suillus plorans, așa îi spune
la ciupercuța parteneră a zâmbrului.

Și al doilea partener al zâmbrului este

alunarul (Nucifraga caryocatactes).
Alunarul este o pasăre înrudită
cu gaița și cu cioara. Este foarte
dibace și inventivă. Chiar dacă este
omnivoră, adică mănâncă și insecte,
și fructe, și semințe, cel mai mult îi
plac semințele de zâmbru. Se așează
pe o ramură cu conuri mature și,
folosindu-se de ciocul puternic,
ajunge la semințe. Nu se mulțumește
doar să mănânce ocazional din ele.
Are obiceiul de a ascunde semințe în
diferite locuri ferite de alți doritori.
Și își ia repere astfel încât să nu
uite unde este ascunzătoarea. Dar
pentru că numărul depozitelor este
destul de mare, unele semințe scapă
neconsumate și intră în procesul
Nucifraga caryocatactes de germinare, dând naștere la noi
generații de zâmbrii.
51
 i pădurile în care locuim noi sunt importante pentru reglarea
echilibrului hidrologic din zonă, pentru protecția solului de factorii
erozionali și prevenirea alunecările de teren. Noi asigurăm cele
necesare pentru multe specii de animale și suntem valoroase din punct
de vedere ecologic datorită rarității noastre și a comunităților de plante
care ne însoțesc. Nici noi nu suntem în totalitate lipsiți de griji față de
viitorul nostru: atacurile insectelor de scoarță și doborâturile de vânt
sunt fenomene frecvente acolo unde pădurile sunt debilitate și mult rărite.
Tăierile de arbori din vecinătate ne influențează negativ!
Poluarea rezultată din activitatea minieră încă acţionează şi astăzi, la
câteva decenii de la închiderea lucrărilor de extracţie şi prelucrare din
cariera de sulf Călimani. Este cumplit să inspiri aerul nesănătos și să te
hrănești cu nutrienți și apă infectate! Ba mai mult, drumul care străbate
Călimanul dinspre Suceava către Harghita, facilitează accesul fluxului
tot mai mare de turişti, dornici de plimbări în natură şi recreere, dar și
pasionați de scrijelirea scoarței și chiar abandonarea deșeurilor în locurile
cele mai curate! Pădurea noastră, adică de molid și zâmbru din Parcul
Național Călimani, se bucură de cel mai înalt grad de protecție, fiind
declarată rezervație științifică încă din 1971. În acest loc sunt interzise
activitățile turistice și de exploatarea resurselor naturale. Poate fi vizitată
în scop științific și educativ, adică o excursie așa ca a noastră!

Jnepeniș cu zâmbru

52
 ădurea cu zâmbrii și molizi se rărește tot mai mult, lăsând locul
jnepenilor. Ici-colo, câte un zâmbru se înalță maiestuos. Apoi,
rămâne un peisaj lin, verde închis. Acest tip de habitat este ușor de
identificat întrucât sunt chiar tufărișurile cu jneapăn (Pinus mugo).
Acesta este o specie de pin care crește la altitudini înalte. În Munții
Călimani se dezvoltă între 1.700 și 2.000 de metri și se întinde în covoare
compacte. Este un conifer cu frunze ca niște ace și are două feluri de
flori: mascule și femele. Din florile femele, se dezvoltă conurile purtătoare
de sămânță. Iarna, este acoperit în totalitate cu zăpadă, ramurile
îndoindu-se sub greutatea acesteia. Pe lângă jneapăn, mai putem vedea
anin verde (Alnus viridis), tufe de smirdar (Rhododendron myrtifolium),
merișor (Vaccinium vitis-idaea), rotunjoară (Homogyne alpina), trestioară
(Calamagrostis villosa) și altele.

Habitat cu jneapăn

Andromeda polifolia

Pinus mugo

Homogyne alpina

53
 n codroş de munte (Phoenicurus ochruros) poposeşte uneori pe
ramurile de jneapăn. Este o pasăre de talie mică, asemănătoare la
dimensiuni cu vrabia sau piţigoiul de grădină.

Primăvara, în timpul sezonului de împerechere, masculul are penaj diferit

de cel al femelei: gri-albăstrui, coada gri-argintie iar pe spate are o pată
albă. Sub coadă este roşu-portocaliu, iar vârfurile aripilor sunt de un gri-
albăstrui închis. Femela este brun-cenuşie. Toamna, şi masculul devine
brun–arămiu. Chiar dacă l-am întâlnit la altitudinea asta, el poate fi
observat şi în zonele de deal şi de şes. Este neobosit, tot timpul în căutarea
hranei, mai exact a insectelor pe care le prinde din zbor. Toamna şi iarna
consumă tot felul de fructe mici. Îşi construieşte cuibul printre pietre,
femela depunând între 4 şi 6 ouă albe. Cloceşte circa 13 zile, iar când puii
au ieşit din ou, ambii părinţi le aduc hrană şi au grijă de ei.

Şi corbul (Corvus corax) poposeşte din când în când deasupra jnepenilor.

Chiar dacă trăieşte în habitate de pădure, nici zonele întinse nu-i displac.
Este o pasăre de dimensiuni medii, cu un gât gros şi cioc puternic. Penajul
este în totalitate negru. Corbii nu sunt la fel de sociali ca ciorile, în ciuda
faptului că sunt rude apropiate. Îi vedem singuri sau în perechi câte doi,
şi numai atunci când există un cadavru sau o altă sursă abundentă de
hrană, se adună în stoluri. Corbii sunt printre cele mai deştepte dintre
păsări, câştigându-şi chiar reputaţia de a rezolva probleme complicate
inventate de oamenii de ştiinţă. Ei pot imita sunetele altor păsări, iar în
captivitate, diferite cuvinte. În zbor este un acrobat, tinerii jucându-se
cu crenguţe pe care le scapă din cioc în aer, apoi le prind până să ajungă
la sol. Trăiesc în medie 15 ani. Se hrănesc variat: cadavre, animale mici,
cum sunt şoarecii, dar şi mai mari, cum sunt porumbeii, ouă, greieri,
gândaci şi alte artropode, peşte, excremente de lup, seminţe, muguri şi
fructe, dar şi resturi alimentare abandonate de oameni.

Phoenicurus Corvus
ochruros corax
54
 nepenișurile sunt foarte importante în ecosistemul montan, ele
stabilizând prin rădăcinile lor pantele abrupte. Unele păsări, și chiar
ursul, se ascund în tufărișurile de nepătruns, fiind în siguranță acolo.

În România, jneapănul este o specie protejată. Cu toate acestea, multe

suprafețe au fost incendiate sau tăiate cu scopul de a se mări întinderile de
pășuni pentru animalele domestice. Ciobanii de la stâni și turiștii folosesc
ramurile pentru lemn de foc, rănind și favorizând uscarea plantei.
Unii vizitatori iau puieți de jneapăn în speranța că vor crește și în grădina
proprie, neștiind că în majoritatea cazurilor, jneapănul nu va mai avea
aceleași condiții de viață ca cele oferite de munte și se va usca.
Dar și culegerea mugurilor de jneapăn în scop comercial a condus la
uscarea unor mari suprafețe, astfel că acest habitat s-a restrâns tot mai
mult.
Jnepenișurile sunt haina verde a munților înalți. Dacă ne-am însușit rolul
lor în natură și ce îi distruge, putem să îi protejăm mai bine. Astfel, putem
să le spunem părinților, rudelor sau prietenilor să nu smulgă puieții de
jneapăn, pentru că ei se vor usca și vor muri. Însă, dacă îi lăsăm la locul
lor, peste câțiva ani, îi vom vedea mai mari și mai viguroși.

În Parcul Național Călimani, aprinderea focului este interzisă. Dar

dacă ajungeți pe un munte și faceți un foc pentru prepararea hranei și
încălzit, amintiți-vă să nu rupeți ramuri din arborii și arbuștii din jur.
Puteți culege câteva vreascuri uscate, având grijă ca focul să fie ținut sub
control. Este obligatorie stingerea focului și a cărbunilor rămași înainte
de a părăsi locul de popas! În anii secetoși, dar nu numai, nerespectarea
acestor reguli poate conduce la incendii provocatoare de mari pagube în
detrimentul naturii.

Întindere cu jneapăn spre Pietricelul

55
 m parcurs cu efort întreaga
cărare prin jnepeniş, dar
imaginea care ni se deschide în
față, este deosebită. Moment pentru
fotografii!
Deasupra pădurilor de molid și a
jnepenișurilor, la altitudini de peste
1.800 m se întind tufărișurile alpine
și subalpine. Aceste plante cresc
sub formă de arbuști scunzi, sau
chiar pitici, iar din cauza vânturilor
puternice, au un aspect târâtor. Putem
întâlni smirdarul sau bujorul de munte
(Rhododendron myrtifolium) și alte
specii de ericacee: afinul (Vaccinium
myrtillus), afinul vânăt (Vaccinium
gaultherioides), merișorul (Vaccinium
vitis-idaea), vuietoarea (Empetrum
nigrum ssp. hermaphroditicum).
Printre acestea, cresc și plante cu
tulpini ierboase: ochiul găinii (Primula
minima), clopoțelul alpin (Campanula
alpina), sclipeții de munte (Potentilla
Campanula alpina ternata), țăpoșica (Nardus stricta),
Phleum alpinum.

Primula minima Empetrum nigrum ssp. hermaphroditicum

Vaccinium gaultherioides Vaccinium gaultherioides

56
 n aceste pajişti acoperite cu
tufărişuri pitice, întâlnim lichenul
renului (Cetraria islandica) și
lichenul alb (Thamnolia vermicularis).
Dar oare ce sunt lichenii? Aspectul de
plantă ascunde adevărata identitate.
Lichenul nu este un singur organism, ci
rezultatul unui parteneriat, o simbioză
dintre un fung (ciupercă) şi o algă sau
o cianobacterie. Pare complicat! Unii
licheni sunt formaţi din trei sau mai
mulţi parteneri. Corpul lichenului este
constituit din filamentele fungului,
adică hife, care înconjoară celulele
algelor verzi şi/sau cele albastre-verzi
ale cianobacteriilor. Această simbioză
este asemănătoare cu micoriza de
la arbori, de care am povestit la
Rhododendron myrtifolium capitolul cu zâmbrii. Fungul oferă
protecţie, primind în schimb de la
algă nutrienţi.
Cea mai frumoasă privelişte de deasupra jnepenişurilor ni se dezvăluie
în luna iunie, când smirdarul (Rhododendron myrtifolium) sau bujorul de
munte cum este numit de localnici, înfloreşte pe suprafeţe întinse, colorând
pajiştea în roz aprins. Este un arbust pitic cu frunze groase, lucioase,
persistente, dar care iarna se colorează în brun roşcat. Se înrudește
cu azaleele. Florile cresc în mănunchiuri de câte trei sau mai multe. Se
întâlneşte în munţii Carpaţi şi Balcani. Creşte mai ales pe pante care
rar depăşesc 30⁰, cu expoziţie predominant nordică. Activităţile umane
din ultimele secole au condus la diminuarea întinderilor cu smirdar, fiind
înlocuite treptat cu jneapăn sau ienupăr pitic ( Juniperus communis ssp.
nana). Astăzi, smirdarul este o plantă protejată la nivel european.

Cetraria islandica Thamnolia vermicularis

57
 ci-colo, dăm de câte un smoc de clopoţei (*Campanula serrata). Este o
plantă perenă, cu aspect ierbos, cu flori violete, ca niște clopoței – de
unde și numele, așezate în mănunchiuri. Înflorește din luna iunie până
în septembrie și poate fi întâlnită pe pajiștile din zona montană și cea
subalpină. Este un endemism carpatic, adică o putem vedea doar în munții
Carpați, începând din Slovacia până în România. A devenit tot mai rară
din cauza abandonării păşunilor de la altitudini mari şi invadarea acestora
de către specii de plante lemnoase şi erbacee, fertilizări, suprapăşunat şi
activităţi recreative. La fel ca şi smirdarul, este o plantă protejată la nivel
european.
Tufărișurile pitice au un rol foarte
important în protejarea solului. Astfel,
ele reduc eroziunea acestuia cauzată
de vânturi puternice, ploi și apa care se
scurge pe versanți. Mugurii, frunzele
și fructele, precum și lichenii sunt
hrană pentru unele animale, precum
insecte, păsări și mamifere. Sunt
sursă de materie organică și participă
la formarea solului din zona subalpină
și alpină.
Chiar dacă aceste plante cresc în
condiții climatice extreme, ele nu sunt
rezistente la presiunea umană tot mai
puternică. Există situații când acest
habitat este distrus în mod natural, de
avalanșe sau alunecări de teren. Dar în
Campanula serrata acest caz, suprafețele afectate se refac
odată cu stoparea fenomenului.
Omul este o amenințare continuă:
turiștii care abandonează deșeuri și
plimbările în afara potecilor marcate,
ciobanii cu turmele de oi care
traversează tufărișurile în drumul lor
spre pășuni, sporturile extreme de tip
off-road.
Uneori, pentru a putea proteja un
habitat ca acesta, este suficient să
respectăm regulile de vizitare ale
Parcului Național Călimani, adică: să
nu ne abatem de la traseul marcat, să
ducem deșeurile până la coșul de gunoi
din cea mai apropiată localitate, să nu
rupem plantele pe care le întâlnim în
drumul nostru și dacă vedeți turiști
Tufărișuri cu Vaccinium cu ATV-uri sau automobile de teren,
înștiințați personalul parcului.
58
 upă un drum lung, cu multe poveşti despre plantele şi animalele din
Parcul Naţional Călimani, ajungem, nu înainte să parcurgem o potecă
instabilă, pe cel mai înalt vârf din parc: Pietrosul Călimani, 2.103 m.

Chiar şi pietrele mobile formează habitate pentru anumite specii de

animale şi plante. Pe vârfurile mai înalte ale munților, cum sunt Pietrosul
Călimani, Rețitiș sau Călimani Izvor, cu altitudini de peste 2.000 m, se
dezvoltă specii de plante adaptate la condiții vitrege de viață: lipsa solului
fertil, apă insuficientă ca rezultat al pantelor pronunțate și a evaporației
ridicate, vânturi puternice, zăpezi care persistă o mare parte din an și
radiații ultraviolete crescute. În fisurile stâncilor, formate prin procesele
de îngheț dezgheț, cresc la adăpost de intemperii, plante precum:
spălăcioasă (Senecio glaberrimus), șopârliță (Veronica fruticans) şi ruja
(Rhodiola rosea).
Prin intermediul acestor plante adaptate, al lichenilor și mușchilor, sunt
colonizate rocile nude, de altfel neprielnice pentru susținerea vieții. Prin
descompunerea vegetației și amestecarea cu particule de praf, nisip
și resturi de roci provenite în urma eroziunii, se formează de-a lungul
timpului stratul de sol. Pe solul îmbogățit se vor însămânța alte plante și
astfel, se vor transforma în alte habitate, cum sunt pajiștile de altitudine.

Veronica fruticans

Senecio glaberrimus Rhodiola rosea

59
60
 e o piatră, o brumăriţă de stâncă
(Prunella collaris) priveşte foarte
atent. Este o pasăre mică, cu un
penaj asemănător cu al vrabiei. Adulţii
au capul cenuşiu şi pete brun roşcat pe
laterale. Cuibăreşte în munţi la mari
altitudini, deasupra limitei superioare
a pădurii. Cuibul şi-l construieşte în
tufişuri sau în fisurile stâncilor, în care
depune 4-5 ouă de culoare albastră
deschis. Este o pasăre insectivoră,
în mare parte rezidentă, iernând la
altitudini mai joase.
Habitatele de stâncării și grohotișuri
ocupă suprafețe foarte mici, ca niște
insule sau benzi deasupra jnepenișurilor
și pajiștilor alpine. Ele sunt printre cele
mai puțin influențate de activitatea
umană. Turiștii pot deranja aceste
comunități de plante prin colectarea
plantelor sau dizlocarea rocilor ca
urmare a abandonării traseului
amenajat.
Acum, pentru că ai aflat mai multe,
sper să nu le consideri doar nişte pietre
inutile şi să încerci să nu părăsești
poteca marcată. În plus, deplasarea pe
grohotișurile mobile poate să-ți pună
viața în pericol.
Ține minte! Atunci când mergem în
drumeție pe munte, să avem grijă să nu
colectăm plante și să nu părăsim poteca
marcată. Iar dacă aveți un aparat foto,
luați-l cu voi, pentru că lumea văzută
de pe vârf de munte este desprinsă din
poveste!

Grohotișuri Prunella
collaris
61
 ragă prietene, acum tu nu mai eşti elevul nostru. Ai făcut faţă unei
călătorii lungi. Avem speranţa că acest drum prin natură te-a făcut
să te gândeşti şi la noi, mici şi mari necuvântătoare care respiră
acelaşi aer şi trăiesc pe acelaşi UNIC Pământ, împreună cu tine. VIAŢA
ta fără noi nu este posibilă. NOI suntem cei care îţi oferim hrană, aer şi
apă purificată, fără să îţi cerem nimic pentru ele. Însă a venit vremea să
ai grijă de noi. Lasă-ne să creştem, lasă-ne să trăim, lasă-ne să ne naştem
urmaşii, pentru ca TU să poţi SUPRAVIEŢUI!

62
 ibliografie

Ambroze, L. et al.: The Atlas of Species of European Interest for

Natura 2000 Sites in Slovakia, Slovenske muzeum ochrany prirody a
jaskyniartstva, Bratislava, 2011;

Bruun, B., Delin, H., Svensson, L.: Păsările din România și Europa,
determinator ilustrat, Octopus Publisher, 1999;

Ciocârlan, V.: Flora ilustrată a României – Pteridophyta et

Spermatophyta, Ed. Ceres, București, 2009;

Doniță et al.: Pădurile de luncă din România – trecut, prezent, viitor – ,

Proiect: ”Conservarea și managementul integrat al ostroavelor de pe
Dunăre, România” (GREENDANUBE) - LIFE06 NAT/RO/000177;

Gheorghiu, V. et al.: Liliecii ”Să-i cunoaștem, să-i iubim, să-i protejăm!”,

ed. Accent Print, Suceava, 2007;

Gafta, D. et al.: Manual de interpretare a habitatelor Natura 2000 din

România, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2008;

Hofmann, Helga: Wild animals of Britain and Europe, Harper Collins

Publisher, London, 2007;

Lundmark et al.: A Richer Forest, The National Board of Forestry,

Sweden, 1992;

Paul R. Ehrlich et al.: Adaptations – essays – Stanford Education, 1988;

Prevot et al.: Espaces & Civilisations, classe de 6⁰, Libraire Classique

Eugène Belin, Paris, 1977;

http://www.amphibiaweb.org

http://www.thefalconrycentre.co.uk

http://www.treesforlife.org.uk

http://herbarium.usu.edu

http://en.wikipedia.org

63
 otografii

Elena Cenușă: Pag. 10 – Habitat de izvoare; Pag. 11 – Caltha palustris,

Cardamine amara; Pag. 12 – Saxifraga stellaris, Viola bifolia; Pag. 13 –
Telekia speciosa, Geum rivale, Păduri aluviale; Pag. 17 – Fagus sylvatica,
Abies alba, Picea abies; Pag. 18 – Pădure de amestec; Pag. 26 – Ursus
arctos; Pag. 27 – Felis silvestris; Pag. 29 – Liziera pădurii; Pag. 30 – Trollius
europaeus, Digitalis grandiflora; Pag. 32 – Anguis fragilis; Pag. 36 – Pajiște
subalpină cu Arnica montana; Pag. 37 – Platanthera bifolia, Arnica montana,
Viola canina, Antennaria dioica, Pseudorchis albida, Juncus trifidus; Pag.
38 – Lacerta agilis; Pag. 40 – Vaccinium oxycoccos, Pag. 41 – Eriophorum
vaginatum, Andromeda polifolia; Pag. 42 – Sphagnum spp., Ligularia
sibirica; Pag. 43 – Drosera rotundifolia; Pag. 44 – Conuri de Picea abies;
Pădure de molid; Pag. 46 – Rana temporaria; pag. 50 – Conuri de zâmbru,
Pinus cembra; Pag. 51 – Suillus plorans, Nucifraga caryocatactes; Pag. 52 –
Pădure cu zâmbru; Pag. 53 – Homogyne alpine, Pinus mugo – flori mascule,
Habitat cu jneapăn; Pag. 55 – Întindere cu jneapăn spre Pietricelul; Pag. 56
– Primula minima, Campanula alpina, Vaccinium gaultherioides, Vaccinium
vitis-idaea, Empetrum nigrum ssp. hermaphroditicum; Pag. 57 – Cetraria
islandica, Thamnolia vermicularis, Rhododendron myrtifolium; Pag. 58
– Campanula serrata, Tufărișuri cu Vaccinium; Pag. 59 – Rhodiola rosea,
Veronica fruticans, Senecio glaberrimus; Pag. 60 – Grohotișuri.

Cireș Cristin: Pag. 25 – Rosalia alpina.

Dan Grigoroaea: Pag. 14 – Salmo trutta-fario; Pag. 15 – Triturus

montandoni; Pag. 16 – Cinclus cinclus, Motacilla cinerea; Pag. 22 – Dryocopus
martius; Pag. 46 – Vipera berus; Pag. 47 – Tetrao urogallus- femelă; Pag. 48
– Picoides tridactylus.

Iacob Simionescu: Pag. 47 – Tetrastes bonasia.

64