Nazismul - o Subdiviziune A Fascismului

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE LITERE
Departamentul de Studii Culturale
Nazismul- o subdiviziune a fascismului
Coordonator,
Asist. dr. Emil Bucur
Absolventă,
Petre Alina Mădălina
București,
Ianuarie 2014
An evaluation version of novaPDF was used to create this PDF file.

Purchase a license to generate PDF files without this notice.
Totalitarismul reprezintă un regim politic în care puterea executivă îşi subordonează
toate celelalte sfere de activitate, îngrădeşte libertăţile democratice ale individului, înlătură
partidele politice de opoziţie şi practică o politică de forţă şi de violenţă.
Gheorghi Dimitrov oferea o definiţie mai completă noţiunii de stat totalitar spunând că
acesta “urmăreşte dizolvarea prin forţă a tuturor celorlate partide şi organizaţii “ şi în al doilea
rând “unificarea instituţiilor economice, de stat, culturale, militare, sportive, de tineret,
religioase şi altele, a presei, propagandei ș. a. m. d.”, pe scurt, unificarea întregii vieţi sociale.1
Fascismul şi nazismul sunt ideologii politice totalitare, antidemocratice şi
anticomuniste. Nu de puţine ori nazismul a fost confundat cu fascismul, şi aceasta s-a datorat
în primul rând fondului relativ comun pe care îl prezintă cele două ideologii. Nazismul a
preluat unele elemente din fascism, de pildă dicatura, iredentismul teritorial şi bazele teoriei
economice. Totuşi, fascismul nu a avut o ideologie clară şi enunţată în mod direct precum
nazismul sau comunismul.
În forma sa incipientă, când fasciştii italieni ajung la putere în 1921, fascismul a fost
privit ca “o revoluţie mic-burgheză” şi ca o “luptă pentru supravieţuire a păturilor mijlocii”.
La fel afirma şi Luigi Longo, definind mişcarea fascistă ca “rezultat al răzvrătirii micii
burghezii în teama ei de a nu fi strivită în încleştarea dintre marele capital şi mişcarea
muncitorească.”2
Într-o altă ordine de idei, fascismul reprezintă înlocuirea unei forme de stat a stăpânirii
de clasă- burghezo-democratică- printr-o altă formă de stăpânire şi anume, dictatura deschisă
teroristă. Alţi teoreticieni, precum Otto Bauer, au susţinut ideea că fascismul este un sistem de
guvernare care încearcă să elimine lupta de clasă, statul fiind arbitrul suprem între exploataţi
şi exploatatori. Realitatea a dovedit exact contrariul acestor idei utopice întrucât, regimul a
accentuat şi mai mult aceste contradicţii.3
Fascismul a apărut în Italia în 1920 şi a constituit doctrina Partidului Naţional Fascist,
în fruntea căruia s-a aflat dictatorul Benito Mussolini. În forma sa incipientă, ideologia se
caracteriza printr-un naţionalism radical, numit adesea “ultra-naționalism”, dar fără a prezenta
tendinţe antisemite. Spre deosebire de fascism, nazismul lui Hitler a manifestat un rasism
acerb, punând accent pe virtuţile poporului german, văzut ca un popor superior, care are
menirea de a conduce lumea. Rasiştii germani şi-au însuşit denumirea de arieni pentru
1
Dr. Jeliu Jelev, Fascismul, traducere din limba bulgară de Tiberiu Iovan, București: Editura Stiințifică, 1992, p.
45.
2
Ibid., p. 37.
3
Fascismul, Note, 1945, p. 4.
2
populaţiile de origine germanică nordică, considerate ca rase superioare.1 În lungul său şir de
predici halucinante, Hitler declara: “Arianul este Prometeul omenirii. Capul său lucid a fost
înzestrat cu scânteia divină a geniului, lui i-a fost dat să aprindă primele focuri ale raţiunii
omeneşti [...].”2 Ideea “rasei pure” va merge mână-n mână cu teroarea, iar scopul
conducătorilor nazişti este instaurarea fricii, a stării de război şi impunerea dominaţiei
permanente la nivel mondial.
O diferenţă fundamentală între cele două ideologii constă în modul de difuziune al
acestora. Fasciştii sunt preocupaţi să organizeze o naţiune în conformitate cu valorile şi
sistemele corporatiste, urmăresc mobilizarea în masă a unei naţiuni şi crearea unui “om nou”,
în timp ce naziştii doresc să instaureze monopolul mondial şi să acapareze toată puterea
politică. Pentru a lămuri mai bine această distincţie, este necesar să analizăm îndeaproape
etapele instaurării doctrinei naziste şi să vedem care au fost cu adevărat intenţiile lui Hitler.
Nazismul german s-a dovedit a fi cel mai agresiv dintre toate regimurile fasciste,
având ca scop instaurarea dominaţiei mondiale prin înrobirea popoarelor şi transformarea
acestora în sclavi ai celui de-al treilea Reich. În acest sens, hitleriştii au încălcat tratatele
internaţionale şi au pregătit în secret terenul pentru cel de-al Doilea Război Mondial. Deşi
intenţiile lui Hitler fuseseră exprimate încă dinaintea venirii sale la putere, odată cu
consolidarea regimului şi cu refacerea potenţialului militar al Reich-ului, acţiunile Germaniei
în politica externă au fost îndreptate într-o singură direcţie şi anume, câştigarea hegemoniei.
După cum afirma Sir Hartley Schawcross la 4 decembrie 1945:
“Din clipa când, în 1933, Hitler a devenit cancelar […] însuşi cerul deasupra lumii s-a
întunecat, speranţele omenirii au început să pălească, tratatele nu mai păreau a conţine
angajamente solemne; ele se încheiau cu un cinism fără seamăn spre a fi folosite ca
mijloc de înşelare a altor state în ceea ce priveşte intenţiile militare ale Germaniei.”3
În cadrul reuniunilor cu caracter secret, Hitler a dezvăluit că îşi propunea să creeze un

mare stat al germanilor care să-i reunească pe toţi germanii din Europa, formând ulterior un
imperiu continental capabil să concureze pe plan internaţional cu SUA şi cu Marea Britanie.
De aici derivă şi ideea spaţiului vital întrucât, pentru a se extinde, statul german avea nevoie
de spaţiu şi tocmai în acest scop a cucerit şi subjugat popoarele naţionale.
1
Adolf Hitler, Mein Kampf, Vol. I, Ediție completă, traducere Josua Călin, Craiova: Editura Beladi, 1999, p. 18.
2
G. Alexandrov, Fascismul- dușmanul cel mai crunt al omenirii, Moscova: editura în limbi străine, 1943, p. 23.
3
A. Simion, Agresiunile naziste din Europa în anii 1938- 1939, Colecția Clepsidra, Editura Eminescu, 1983, p.
12.
3
Politica înşelătoare pe care o adoptase Hitler este reflectată în numeroase situaţii
petrecute pe scena internaţională. Pe data de 17 mai 1933, răspunzând unui mesaj adresat de
preşedintele SUA, Franklin D. Roosevelt, conducătorilor de state, prin care acesta cerea
renunţarea la armele ofensive, Adolf Hitler şi-a proclamat voinţa sa de pace. Declaraţia sa a
stârnit uimire în rândul liderilor naţionali, aceştia luând de bună atitudinea înşelătoare a
Fuhrer-ului.1
Realitatea cumplită din Germania şi declaraţia lui Hitler cu privire la retragerea
statului de la conferinţa dezarmării şi din cadrul Societăţii Naţiunilor, pe 14 octombrie 1933,
ar fi trebuit să dea de gândit tuturor şefilor de state.
Pe 26 februarie 1935, statul german a trecut la crearea Luftwaffei sub pretextul că
teritoriul său este survolat de avioane necunoscute. Iar pe 16 martie, Hitler îşi face cunoscute
adevăratele intenţii prin întroducerea serviciului militar obligatoriu şi constituirea unei armate
complete, compusă din 12 corpuri şi 36 de divizii.
Deşi planurile sale devin tot mai evidente, puţinii oameni politici care cunoasteau
fundamentul ideologiei naziste, ori nu se aflau în funcţii importante care să le permită
influenţarea deciziilor, ori fuseseră eliminaţi de agenţii nazişti.
Pe plan diplomatic, Hitler a urmărit separarea Marii Britanii de foştii săi aliaţi. Întrucât
s-a bucurat de un teren propice în spaţiul britanic, sprijinit de numeroşi oameni politici care
simpatizau cu regimul Germaniei, Hitler îşi atinge cel mai influent obiectiv care avea să
zdruncine securitatea colectivă a statelor naţionale. Astfel, pe 8 iunie 1935, guvernul englez a
semnat acordul naval cu Berlinul, acord prin care Germania primea dreptul de a construi o
flotă de 420 000 de tone, în loc de 144 000 de tone, cât îi îngăduia Tratatul de la Versailles.
Semnarea acestui acord i-a oferit lui Hitler răgazul şi posibilitatea de a-şi făuri maşina
de război şi totodată, i-a dat impulsul de a se angaja în cuceriri militare cu certitudinea că nu
va întâmpina o rezistenţă organizată din partea popoarelor.
Pe 22 octombrie 1936, la Berlin ia naştere o alianţă agresivă, denumită Axa Berlin-
Roma, care apare ca rezultat al unor protocoale care reglementau cooperarea germano-italiana
în problemele fundamentale pentru cele două regimuri fasciste. Din încheierea acordului,
Hitler lăsa să se înţeleagă ce aşteptări avea de la respectiva alianţă: “În Germania şi Italia-
afirma dictatorul nazist- progresele reînarmării sunt mai rapide decât în Marea Britanie. [...]
Peste trei ani Germania va fi gata.”2
1
14- 15.
2
Ibid., p. 25.
4
Totuşi, relaţiile dintre statele fasciste au rămas foarte tensionate, de vreme ce Hitler nu
renunţase definitiv la Austria şi dorea unirea acestui stat get-beget german cu Reich-ul.
Anul 1937 a adus schimbări substanţiale pe plan politic şi drept urmare, ministrul de
război Werner von Blomberg a elaborat o “Directivă cu privire la efectuarea pregătirii
coordonate în vederea războiului”, un document ce ilustra schimbarea de atitudine a
conducătorilor germani. Hitler mergea pe premisa că odată cu extinderea agresiunilor la nivel
mondial, creştea şi posibilitatea declanşării unui război generalizat, lucru care s-a şi întâmplat
de altfel.
Petre Pandrea a fost unul dintre intelectualii europeni care au sesizat pericolul ce stătea
la baza propagandei hitleriste. În urma studiilor de doctorat juridic, gânditorul român cunoștea
în profunzime realităţile politicii germane. Într-una din lucrările sale, acesta încearcă să
explice căile care au făcut posibilă ascensiunea lui Hitler la putere, dar şi veneraţia sa dusă
până la misticism: “A. Hitler a avut îndrăzneala minciunii, făcând promisiuni apropiate, tăiate
pe măsură: 1) domnia politică cu brutalitate tinerească, 2) munca printr-un nou sistem
economic, 3) repartiţia socialistă a bunurilor, 4) izgonirea evreilor, 5) remilitarizarea patriei,
6) nobleţea rasei <<nordice şi 7) fondarea celui de-al treilea Imperiu>>.”1
După 1933, Hitler şi-a exercitat puterea asupra instrumentelor de dominaţie şi asupra
aparatului de coerciţie al statului. Prăbuşirea democraţiei de la Weimar în 1930 şi
fragmentarea societăţii civile au creat cadrul ideal pentru ca puterea statului german să fie
reconstituită pe baze “despotice”.2 “În genere, formele de guvernământ dur, îndeosebi
sistemele de conducere dictatorială, valorează atât cât reprezintă ca valoare personală
dictatorul care a instaurat şi diriguit regimul.”3
Pe lângă ceilalţi factori care au permis preluarea puterii de către forţele naziste, trebuie
amintit şi conceptul de “conducere charismatică”. Această formă de guvernare are la bază
percepţia eroismului şi a misiunii pe care o are un “lider” în cadrul statului. Totodată,
“dominaţia charismatică” derivă din interacţiunea crizei din Germania după Primul Război
Mondial cu caracteristicile specifice culturii politice germane.4
În vederea atingerii propriilor sale interese, statul fascist realizează o propagandă fără
scrupule. În Mein Kampf, Hitler subliniază rolul prioritar al propagandei: ‘Folosind
1
Petre Pandrea, Germania hitleristă, în Petre Pandrea Eseuri, București: Editura Minerva, 1971, p. 195.
2
Ian Kershaw, Hitler între trecut și viitor, traducere Ligia Caranfil, Longman Group UK Limited, 1991, p. 82.
3
Petre Ghiață, Dictaturi, București: Editura Ideia, 1938, p. 7.
4
Ian Kershaw, op. cit., p. 22.
5
propaganda cu dibăcie şi perseverenţă, poţi prezenta poporului cerul drept iad, şi invers- poţi
prezenta viaţa cea mai săracă drept rai.”1
Scopul propagandei a fost manipularea opiniei publice şi obţinerea consensului.
Zeificarea efectivă a conducătorului de către aparatul de stat şi de mişcarea nazistă i-au creat
Fuhrer-ului o imagine cu calităţi supradimensionale: “Neîndoios, Hitler a trăit într-o lume a
fantasmelor, în care realitatea şi visele aberante se împletesc. Se vedea stăpânul lumii, un
semizeu.”2 Suportul popular reprezenta veriga slabă a liderului german. Hitler era extrem de
alergic la tot ce ar fi putut dăuna popularităţii sale. În acest sens, el a recunoscut nevoia
constantă a unui succes repetat, precum şi necesitatea mobilizării maselor.3
Propaganda este, de altfel, o armă politică specifică ambelor ideologii. În cadrul
statului, toate organizaţiile şi instituţiile fac propagandă, iar opinia publică şi cea oficială sunt
una şi aceeaşi. Nu sunt prezentate publicului decât acele evenimente interne şi internaţionale
care sunt favorabile regimului. Spre exemplu, întreaga presă internaţională scrie ani în şir
despre existenţa unor lagăre de concentrare în Germania însă, aceste lucruri sunt trecute sub
tăcere în spaţiul german pentru a nu compromite regimul. Totodată, dacă anumite ştiri
nefavorabile regimului nu se pot evita, acestea sunt prezentate poporului într-o lumină
denaturată, informaţiile şi aprecierile fiind falsificate.4
Hitler manifesta un soi de aversiune pentru conceptul de independenţă şi pentru ideea
de popor naţional. În concepţia sa, celelalte naţiuni constituiau o gloată de indivizi fără raţiune
ce trebuiesc înrobiţi pentru a lucra în slujba statului german. Acesta afirma: “capacitatea de
înţelegere a maselor este foarte mărginită, orizontul lor este îngust”; “poporul este rob; numai
puţini sunt meniţi să fie stăpâni”; “la adunările masei nu este loc pentru gânduri, iată de ce o
astfel de atmosferă asigură un succes maximal discursurilor mele.”5
Reacţionar şi antiuman, statul fascist recurge la izolaţionism pentru a-şi proteja
regimul; el trebuie să lupte împotriva propagandei străine prin mijloace şi forţe proprii.
Aparatul poliţienesc adoptă câteva măsuri radicale de izolare: sigilează aparatele de radio
pentru a nu difuza decât posturile naţionale; introduce bruierea emisiunilor străine în limba
germană; impune un control riguros asupra literaturii şi presei aduse din străinătate; distruge
1
243.
2
Joe Heydecker, Johannes Leeb, Procesul de la Nurnberg, București : Editura politică, p. 535.
3
Ian Kershaw, Hitler între trecut și viitor, traducere Ligia Caranfil, Longman Group UK Limited, 1991, pp. 123-
129.
4
Dr. Jeliu Jelev, op. cit., pp. 246- 247.
5
6
literatura care ar putea inspira idei democratice; limitează riguros plecarea cetăţenilor săi în
străinătate.1
Adolf Hitler nu se putea angaja în cuceririle militare plănuite, decât după eliminarea
opoziţiei din propria sa ţară. După preluarea puterii, naziştii au lichidat adversarii politici,
represiunile fiind îndreptate către reprezentanţii clasei muncitoreşti, dar şi împotriva
catolicilor şi a evreilor.2
Pentru acest scop, s-a înfiinţat partidul unic, care se poate identifica foarte bine cu
sintagma “stat în stat”. Contopirea aparatului de stat cu aparatul de partid este profundă
întrucât organele de stat au un pronunţat caracter politic, iar cele de partid sunt întreţinute de
stat şi au caracter birocratic- poliţist. Totuşi, partidul fascist, în calitatea sa de partid unic de
guvernământ, se constituie ca o instituţie ce se situează deasupra statului. Astfel, el
dobândeşte statutul de “stat în stat”, întrucât comandă şi controlează statul: “Nu statul ne dă
ordine, ci noi dăm ordine statului”- declara Hitler.3
În condiţiile totalitarismului, unificarea s-a realizat nu doar în plan politic, ci şi din
punct de vedere economic. Hitler clarifica faptul că scopul său era să dispară acea linie de
demarcaţie între săraci şi bogaţi. “Partidul [nazist] intenţiona să schimbe întregul concept al
relaţiilor de muncă, bazându-se pe principiul co-determinarii şi împărţirii responsabilităţii
între conducere şi muncitori.”4 Dacă retorica se potrivea cu realitatea, asta nu mai conta, dar
atracţia exercitată de un asemenea ţel era profundă. Astfel, promisiunile lui Hitler de a
întemeia un socialism protector, dar disciplinat au găsit urechi foarte receptive.
Sub pretextul unor idei bine ambalate şi cosmetizate, întemeietorii regimului şi-au
rezervat dreptul de a comite tâlharii şi crime şi au iscat războaie sângeroase pentru a-şi însuşi
bunurile altor popoare şi pentru a-şi afirma pe cale opresivă supremaţia. Astfel, măsurile de
violenţă şi constrângere vor duce la concentrarea bogăţiilor şi puterii economice în mâinile
unui grup restrâns de oameni ce aparţin partidului hitlerist. 5
Conform situaţiei din ţările cucerite de Germania şi Italia, putem spune fără îndoială
că aceşti adepţi ai răului au distrus independenţa naţională şi integritatea statelor, au ruinat
industria şi au jefuit rezerve de produse alimentare, răspândind teroare, foamete şi moarte
printre milioane de oameni.
1
Dr. Jeliu Jelev, Fascismul, traducere din limba bulgară de Tiberiu Iovan, București: Editura Stiințifică, 1992,
pp. 249- 250.
2
14.
3
Dr. Jeliu Jelev, op. cit., p. 98.
4
Jonah Goldberg, Fascismul liberal. Istoria secretă a stângii americane de la Mussolini la politica semnificației,
Editura Polirom, 2010, p. 131.
5
Fascismul, Note, 1945, p. 5.
7
Înrobirea oamenilor din ţările ocupate precum Franţa, Cehoslovacia, Polonia,
Norvegia, Belgia, Danemarca, Olanda, Grecia, Iugoslavia, România a stârnit revolte de temut
împotriva conducătorilor fascişti. Trupele fasciste exportau din aceste ţări produse alimentare
şi obiecte de primă necesitate, confiscau materiile prime, maşinăriile, vindeau produsele
agricole la preţuri de nimic provocând ruinarea în masă a ţărănimii.
Cazul Poloniei ilustrează cel mai bine chinurile şi suferinţele provocate de acest regim.
Fasciştii au omorât în mod barbar sute de mii de polonezi şi au alungat zeci de mii de familii
din casele lor, confiscându-le avutul şi privându-le de libertate.1
Regimul şi-a extins monopolul atât în viaţa socială, cât şi în cea spirituală. Fascismul
s-a dovedit a fi şi duşmanul culturii de vreme ce elementul de noutate şi noţiunea de progres
nu făceau parte din ideile teoretice ale doctrinei. În viziunea fascistă, savanţii, intelectualii,
scriitorii reprezentau un pericol la adresa regimului, iar eliminarea acestora devenise un scop
în sine. Controlul vieţii spirituale s-a realizat aşadar, prin “înregimentarea” tuturor
intelectualilor în “uniuni de creaţie” controlate de stat şi prin impunerea obligatorie a
normelor de partid în ceea ce priveşte noţiunile de frumos, minunat, bine, rău, echitabil etc.
“Fuhrer-ul îi cere artistului german să renunţe la izolare şi să vorbească despre
ataşamentul său faţă de popor, lucru ce trebuie să se manifeste prin alegerea
temei reflectate, care trebuie să fie populară şi accesibilă şi să se încadreze în
idealul naţional-socialist privind vitejia şi eroismul.”2
Fasciştilor nu le-a scăpat din vedere nici organizaţiile religioase şi pornind de la

premisa că acestea pot fi potenţiale purtătoare a unor noi ideologii, partidul unic trece la
lichidarea acestora. De altfel, Hitler avea o atitudine ostilă faţă de creştinism, acuzându-l de
prea multă toleranţă. Fuhrer-ul aspira la o religie ideală, care să se muleze pe ideile ideologiei
sale şi care să pună pe primul plan sacrificiul pentru patrie.3
După cum am menţionat şi la începutul lucrării, cele două ideologii, fascismul şi
nazismul au purtat o politică anticomunistă. În perioada cuprinsă între 1920 şi 1924, Hitler a
fost preocupat de problema bolşevismului din Rusia.4 Acesta îşi conturează o viziune generală
potrivit căreia, bolşevismul, marxismul şi Rusia sovietică se vor uni într-o hegemonie a
1
2
149.
3
Ibid., p. 106.
4
Bolșevism- cuvânt folosit adesea într-un sens polemic spre a desemna comunismul rus. Bolșevismul a fost o
tactică adoptată, începand din 1900- 1905 de majoritatea socialiștilor ruși grupați în jurul lui Lenin, opuși
minorității socialiste ruse (menșevici). Bolșevicii doreau un partid centralizat compus din revoluționari
profesioniști si refuzau aderarea elementelor progresive burgheze. În 1912, bolșevicii se separă de menșevici și
se constituie într-un partid marxist independent, care înfăptuiește Revoluția socialistă din octombrie 1917,
transformându-se, în 1918, în Partid Comunist (b) al Uniunii Sovietice. (În Adolf Hitler, Mein Kampf, Îndreptar
terminologic, Vol. I, Ediție completă, traducere Josua Călin, Craiova: Editura Beladi, 1999, p. 18.)
8
evreilor care, după presupunerile sale, vor pătrunde în mod inevitabil şi în spaţiul german.
Pentru aceasta, statul german urma să se angajeze într-o luptă împotriva bolşevismului, dar şi
împotriva duşmanului de moarte care era evreul: “Statul înseamnă doar mijlocul pentru
atingerea obiectivului protejării răsei, iar [...] concepţia lui despre legătura axială dintre
antisemitism şi antibolsevism avea să atingă apogeul dezvoltării sale, punct din care avea să
domine misiunea lui politică până la sfârşitul vieţii.”1
Ura faţă de evrei a luat naştere din două considerente. Pe de-o parte, Hitler avea
convingerea că aceştia au fost vinovaţi de înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial şi
de moartea a milioane de germani. Pe de altă parte, dictatorul îi considera pe evrei inamici
neîmblânziţi, acuzându-i de faptul că au acaparat afacerile pe plan internaţional şi că ei ar fi
puterea pe care se sprijină marxismul sovietic.2
“Este adevărat că el (adică evreul) continuă să distrugă mereu mai în adâncime

bazele unei economii politice cu adevărat folositoare poporului. Prin căile
ocolite ale societăţilor pe acţiuni, el îşi face intrarea în circuitul producţiei
naţionale, făcând din aceasta obiectul unui comerţ de ocazie pentru orice este
venal, sau, mai bine zis, negociabil; el despoaie astfel industriile de bazele pe
care s-ar putea edifica o proprietate particulară. Atunci apare între patroni şi
angajaţi o stare de spirit care-i înstrăinează pe unii de ceilalţi şi care conduce
apoi la divizarea societăţii în clase.”3
Pentru a înţelege mai bine această aversiune faţă de evrei, manifestată de către liderii
totalitari, este necesar să aruncăm o privire asupra felului în care erau priviţi aceştia şi asupra
statutului comunităţii evreieşti din secolul al XIX- lea. Această perioadă a însemnat apogeul
dezvoltării statului naţional care acorda locuitorilor săi evrei egalitatea în drepturi. Odată cu
prăbuşirea ordinii feudale apare conceptul revoluţionar al egalităţii conform căruia o “naţiune
în cadrul naţiunii” nu mai putea fi tolerată. Astfel, restricţiile şi privilegiile evreilor trebuiau
abolite. La sfârşitul secolului al XVIII- lea se iveşte nevoia de credit de stat şi se produce o
expansiune a intereselor şi afacerilor economice. Întrucât populaţiile europene nu erau
pregătite să contribuie la dezvoltarea afacerilor de stat, era firesc ca atenţia să se îndrepte către
cămătarii evrei care aveau destulă experienţă în acest domeniu. Astfel, statul a acordat
anumite privilegii acestora şi au fost trataţi ca un grup separat. Deşi în mod iniţial, un grup
restrâns de evrei înstăriţi au beneficiat de aceste privilegii, cu timpul, acest grup mic n-a mai
1
Ian Kershaw, Hitler între trecut și viitor, traducere Ligia Caranfil, Longman Group UK Limited, 1991, p. 37.
2
Ibid., pp. 35- 36.
3
Adolf Hitler, Mein Kampf, Vol. I, Ediție completă, traducere Josua Călin, Craiova: Editura Beladi, 1999, p.
279.
9
putut satisface cererile crescânde ale statului, iar privilegiile au fost extinse la întreaga
populaţie evreiască din Europa Occidentală şi Centrală.1
Totuşi, trebuie menţionat faptul că evreii nu formau o clasă a lor, nu erau nici
muncitori, nici burghezi, nici proprietari de pământuri, ci erau delimitaţi doar prin relaţia cu o
altă clasă. Faptul că beneficiau de o protecţie specială din partea statului împiedica asimilarea
lor în sistemul de clasă, cât şi propria lor consolidare ca o clasă.
Cercetând cu atenţie originile antisemitismului ce s-a manifestat în Germania
hitleristă, putem constata că procesul de exterminare nazist nu s-a dezvoltat printr-o iniţiativă
spontană, ci a fost mai degrabă rezultatul unei evoluţii ciclice. La sfârşitul Antichităţii şi în
timpul Evului Mediu, Biserica catolică a încercat cu perseverenţă să-i determine pe evrei să
renunţe la iudaism. Acest demers a fost iniţiat nu din dorinţa Bisericii de a avea în subordine
mai mulţi enoriaşi, ci a recurs din ideea că religia creştină era singura şi adevărata religie,
având datoria de a-i salva pe ceilalţi necredincioşi.2
Pentru a evidenţia mai bine influenţa acestor precedente în conturarea şi adoptarea
ideologiei naziste, trebuie menţionat faptul că politicile practicate de Biserică pentru a-i
determina pe evrei să se convertească au fost preluate aproape în totalitate de aparatul de stat
nazist. Astfel, dreptul canonic a inspirat cu multă convingere măsurile naziste, chiar dacă în
forma sa incipientă nu a avut destulă forţă “să rezolve” problema evreiască. Biserica a luat
măsuri defensive împotriva adepţilor iudaismului şi a elaborat o nouă legislaţie care interzicea
căsătoriile mixte, îi excludea pe evrei din orice funcţie publică, interzicea convieţuirea
acestora laolaltă cu creştinii, ordona distrugerea Talmudului şi a altor cărţi cu învăţături
iudaice, promulga interdicţia pentru creştini de a fi îngrijiţi de medici evrei, îi obliga pe evrei
să plătească aceleaşi taxe ca şi creştinii pentru întreţinerea Bisericii, deşi le interzicea acestora
să discute despre doctrina religiei catolice cu persoane creştine, a introdus semne distinctive
pentru veşmintele evreilor şi multe alte reguli şi restricţii care aveau mai târziu să constituie
bazele ideologiei naziste.3
A doua formă istorică a politicii antievreieşti a fost expulzarea. În perioada cuprinsă
între secolul al XIII- lea şi secolul al XVI- lea, în Anglia, Franţa, Germania, Spania, Boemia şi
Italia, evreii au fost puşi în situaţia de a alege între convertire şi expulzare. După despărţirea
1
Hannah Arendt, Originile totalitarismului, traducere din engleză de Ion Dur și Mircea Ivănescu, București:
Editura Humanitas, 2006, pp. 25- 26.
2
După anul 300, în timpul domniei lui Constantin cel Mare, Biserica creștină a dobândit la Roma o influență atât
de mare, încât a devenit religie de stat. Din acel moment ea a inspirat acțiunile autorității civile și a dictat
atitudinea care trebuia adoptată față de evrei. (În Raul Hilberg, Exterminarea evreilor din Europa, Vol. I,
traducere de Dina Georgescu, București: Editura Hasefer, 1997, p. 11).
3
Raul Hilberg, op. cit., pp. 15- 17.
10
Bisericii de Stat, antisemiţii din secolul al XIX- lea voiau să-i silească pe evrei să emigreze.
Noii duşmani ai comunităţii evreieşti au moştenit de la Biserică convingerea că evreii
nu pot fi schimbaţi, nici convertiţi, nici asimilaţi.
Mai târziu, această politică de expulzare a fost preluată de nazişti şi a fost impusă cu
forţa. Drept urmare, adepţii ideologiei au găsit “soluţia finală a problemei evreieşti în
Europa”, care prevedea moartea evreilor de pe întreg continentul. Fiind menţionate cele de
mai sus, putem deduce că au existat trei politici antievreieşti succesive: cea a convertirii, cea a
expulzării şi cea a anihilării. Ultima fază, care a fost considerată şi cea mai distructivă dintre
toate, avea nevoie de o evidenţă administrativă, iar anihilarea lor a avut la bază o birocraţie
sistematizată care nu putea da greş.1
De altfel, în secolul XVI, una din cele mai importante personalităţi ale gândirii
germanice, Martin Luther, a scris un tratat despre evrei în care le aducea acestora învinuiri şi
condamnări. Potrivit opiniei sale, “ei vor să conducă întreaga lume”, “ei sunt nişte super-
criminali, sunt ucigaşii lui Christos şi ai întregii creştinătăţi.”2
Totuşi, trebuie menţionat faptul că în scrierile vechi şi cele mai recente există o
deosebire importantă. Noţiunea de rasă s-a constituit abia după 1800, ceea ce indică evoluţia
ideologică de foarte lungă durată. Rasiştii din secolul al XIX- lea susţineau că toate
caracteristicile culturale recurgeau din caracteristicile fizice.
Luând în considerare stereotipul deja existent cu privire la problema evreiască, odată
ajuns la putere, Hitler nu a făcut decât să reînvie o atitudine medievală. Expulzarea evreilor şi
instituirea lagărelor de concentrare ilustrează caracterul terorist al sistemului în ansamblu.
Închisorile erau prea puţine şi foarte costisitoare pentru numărul mare de condamnaţi la
detenţie, astfel, lagărele de concentrare au reprezentat soluţia cea mai eficientă de epurare şi
totodată de exploatare în masă a forţei de muncă. Statul fascist le prezintă ca pe o modalitate
de reeducare prin muncă forţată a deţinuţilor politici. Această practică totalitară avea însă o
finalitate prestabilita- lichidarea deţinuţilor întrucât, statul nu dorea punerea în libertate a unor
potenţiali duşmani ai regimului.3
Lagărele de concentrare ale regimurilor totalitare au fost menite nu doar să extermine
oameni, ci prin ele se urmărea anihilarea spontaneităţii de expresie a comportamentului uman
şi transformarea personalităţii umane într-un singur obiect. Aşa cum stabilitatea regimului
1
Raul Hilberg, Exterminarea evreilor din Europa, Vol. I, traducere de Dina Georgescu, București: Editura
Hasefer, 1997, pp. 13- 20.
2
Ibid., p. 22.
3
219.
11
depindea de izolarea în care societatea era ţinută sub influenţa ideilor fasciste, la fel dominaţia
totală din lagăre depindea de sustragerea asupriţilor din lumea celorlalţi, lumea celor vii în
general.1
Aceste lagăre de concentrare nu aveau nicio utilitate economică, ci singura lor funcţie
era finanţarea propriului lor aparat de supraveghere. Pe de altă parte, obiectivul ideologic era
transformarea fiinţelor umane în forţă de muncă ieftină.
În ceea ce priveşte instaurarea dominaţiei totalitare, trebuie ştiut faptul că, în primă
fază, teroarea are ca scop eliminarea oponenţilor şi inducerea sentimentului de frică; odată ce
regimul se stabilizează, accentul va cădea pe mijloacele terorii. Toate măsurile întreprinse de
organul de stat au fost atât de cumplite şi de nemiloase încât, oamenilor le era greu să creadă
că realitatea pe care o trăiesc nu este un coşmar. De fapt, această izolare explică lipsa de
credibilitate şi ridică dificultăţi pentru înţelegerea dominaţiei totalitare.
Un aspect nelipsit de importanţă este acela că eforturile germane şi costurile necesare
pentru rezolvarea problemei evreieşti au fost influenţate în mare măsură de comportamentul
victimelor. Atitudinea victimelor, analizată în decursul istoriei, a rămas constantă. În perioada
cuprinsă între 1933 şi 1945, au existat puţine exemple de rezistenţă din partea evreilor, reacţia
tipică a acestora limitându-se adesea la încercări de uşurare a greutăţilor îndurate. Din cauză
că nu aparţineau unui stat evreiesc bine consolidat, evreii nu şi-au putut manifesta niciun fel
de opoziţie, ci din contră, au înaintat propuneri de conciliere care luau forma unor jalbe, unor
acorduri de protecţie sau de eliberare prin plata unor sume de bani, ajutoare caritabile sau
supuneri preventive. Toate aceste acţiuni aveau ca scop să înlăture primejdia sau cel puţin să-i
atenueze efectele.2
Întrucât evreii trăiseră o experienţă anterioară a persecuţiilor şi marginalizării, aceştia
au recurs la o supunere anticipată. Chiar înainte de 1933, evreii au încercat să modifice
structura socioprofesională a populaţiei, lărgind aria domeniilor în care aceştia activau. Astfel,
pe lângă funcţiile standard de comercianţi sau jurişti, evreii au fost îndemnaţi să devină şi
ingineri, muncitori calificaţi, agricultori. Ocupând noi locuri în economie, aceştia sperau că se
vor pune la adăpost şi că nu vor mai fi consideraţi neproductivi.
O altă metodă de anticipare au iniţiat-o unele întreprinderi evreieşti care, din proprie
iniţiativă, au restrâns procentajul de funcţionari evrei din personalul lor pentru a nu mai atrage
privirile publicului.
1
Hannah Arendt, Originile totalitarismului, traducere din engleză de Ion Dur si Mircea Ivănescu, București:
Editura Humanitas, 2006, p. 540.
2
Hasefer, 1997, p. 28.
12
În urma unor analize mai atente reiese faptul că evreii au privit foarte puţin evadarea
ca pe o soluţie de scăpare, ei aşteptându-se la mai puţine rezultate prin adoptarea acestei
atitudini. Desigur, evreii emigrau frecvent dintr-o ţară în alta, dar acest lucru se întâmpla fie
că erau constrânşi de expulzare, ori din cauza crizei economice. Se poate spune că evreii
păreau cuprinşi de pasivitate, iar în faţa unei acţiuni antievreieşti, aveau tendinţa de a coexista.
Această atitudine i-a împiedicat să fugă la timp şi totodată i-a convins că nu există nicio
modalitate de scăpare.
O ultimă reacţie a evreilor în faţa agresiunilor a fost aceea de supunere. Respectarea
legilor şi ordinelor care le constrângeau existenţa a reprezentat pentru ei un mijloc de
supravieţuire. Acest comportament de supunere în faţa adversarului a fost mai degrabă o
măsură prin care aceştia reuşeau să reducă din pierderile de bunuri şi de vieţi omeneşti, după
cum afirma un istoric: “Nu omorî vaca pe care vrei s-o mulgi.”1
După o trecere în revistă a tuturor trăsăturilor naziste, care în mare parte au fost
inspirate din ideologia fascistă, dar care prin caracterul rasial şi prin dorinţa deţinerii
monopolului mondial, se diferenţiază în mod fundamental, putem afirma că cea dintâi
ideologie a fost rasistă, antisemită, devastatoare, iar cealaltă şi-a manifestat un caracter ultra-
naționalist şi un autoritarism mai edulcorat. Totuşi, e uşor de văzut că ambele au însemnat
lupta pentru existenţă, selecţia naturală a oamenilor şi au dat undă verde barbarilor pentru a-şi
manifesta demagogia şi companiile organizate pline de minciuni.
În conţinutul lucrării sale, Mein Kampf, Hitler îşi exprima ideile smintite cu privire la
teoria “rasei pure.” Împărţind popoarele lumii în două grupuri, dictatorul afirma că popoarele
nordice sunt rase superioare spre deosebire de toate celelalte civilizaţii pe care le numeşte
‘rase inferioare”, fără “valoare”, “lepădături ale haosului de rasă.”2
Această “rasă superioară” menită să domnească asupra lumii a însemnat mai degrabă
răspândirea desfrâului şi a prostituţiei, a fost rasa care a înlocuit învăţământul cu muştruluirea
indobitocitoare, artistul cu soldatul, ştiinţă cu cazarma, medicina cu vrăjitoria. Sigur că toate
aceste tendinţe de asuprire au atras de-a lungul timpului nu doar ruşinea poporului german, ci
au umbrit tradiţiile sale glorioase şi i-au atrofiat mecanismele progresiste. Oamenii au fost
împărţiţi în robi şi stăpâni de robi.3
1
Hasefer, 1997, pp. 29- 32.
2
3
Ibid., p. 6.
13
“Scopul nu poate fi atins prin unirea indivizilor de valori diferite, ci numai prin
victoria totală şi definitivă a celor ce întruchipează valorile cele mai înalte.
Rolul celui mai puternic este să domine şi nicidecum să se contopească cu cel
mai slab, sacrificându-şi astfel propria măreţie.”1
Răspândirea ideologiei a permis împlinirea sângeroaselor ţeluri banditeşti, iar noţiunea

“purităţii sângelui” a înlocuit totul pentru liderii opresivi: ideea de istorie, cultură, civilizaţie,
progres, conceptul de umanitarism ș. a.
1
Adolf Hitler, Mein Kampf, Vol. I, Ediție completă, traducere Josua Călin, Craiova: Editura Beladi, 1999, p.
255.
14
Bibliografia :
A. Corpus de texte:
HITLER, Adolf: Mein Kampf. Vol. I. Ediție completă. Traducere Josua Călin. Craiova:
Editura Beladi, 1999.
B. Bibliografie critică si teoretică:
ALEXANDROV, G.: Fascismul- dușmanul cel mai crunt al omenirii. Moscova: editura în
limbi străine, 1943.
ARENDT, Hannah: Originile totalitarismului. Traducere din engleză de Ion Dur si Mircea
Ivănescu. București: Editura Humanitas, 2006.
Fascismul, Note, 1945.
GHIAȚĂ, Petre: Dictaturi. București: Editura Ideia, 1938.
GOLDBERG, Jonah: Fascismul liberal. Istoria secretă a stângii americane de la Mussolini la
politica semnificației. Editura Polirom, 2010.
HILBERG, Raul: Exterminarea evreilor din Europa. Vol. I. Traducere de Dina Georgescu.
București: Editura Hasefer, 1997.
HEYDECKER, Joe; LEEB, Johannes: Procesul de la Nurnberg. București: Editura politică.
JELEV, Dr. Jeliu: Fascismul.Traducere din limba bulgară de Tiberiu Iovan. București: Editura
Stiințifică, 1992.
KERSHAW, Ian: Hitler între trecut și viitor. Traducere Ligia Caranfil. Longman Group UK
Limited, 1991.
PANDREA, Petre: Germania hitleristă. În Petre Pandrea: Eseuri.București: Editura Minerva,
1971.
SIMION, A.: Agresiunile naziste din Europa în anii 1938- 1939. Colecția Clepsidra: Editura
Eminescu, 1983.
15

Nazismul - o Subdiviziune A Fascismului

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Nazismul - o Subdiviziune A Fascismului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

Nazismul- o subdiviziune a fascismului

An evaluation version of novaPDF was used to create this PDF file.

În cadrul reuniunilor cu caracter secret, Hitler a dezvăluit că îşi propunea să creeze un

Fasciştilor nu le-a scăpat din vedere nici organizaţiile religioase şi pornind de la

“Este adevărat că el (adică evreul) continuă să distrugă mereu mai în adâncime

Răspândirea ideologiei a permis împlinirea sângeroaselor ţeluri banditeşti, iar noţiunea

Editura Beladi, 1999.

B. Bibliografie critică si teoretică:

limbi străine, 1943.

Ivănescu. București: Editura Humanitas, 2006.

Fascismul, Note, 1945.

GHIAȚĂ, Petre: Dictaturi. București: Editura Ideia, 1938.

GOLDBERG, Jonah: Fascismul liberal. Istoria secretă a stângii americane de la Mussolini la

politica semnificației. Editura Polirom, 2010.

București: Editura Hasefer, 1997.

HEYDECKER, Joe; LEEB, Johannes: Procesul de la Nurnberg. București: Editura politică.

PANDREA, Petre: Germania hitleristă. În Petre Pandrea: Eseuri.București: Editura Minerva,

S-ar putea să vă placă și