3 EXAMINĂRI PARACLINICE ÎN MEDICINA DENTARĂ
Suciu Mircea, Ormenișan Alina, Biriș Carmen Ioana
Rolul examinărilor paraclinice în practica
medicinii dentare este acela de a confirma,
clarifica și documenta o suită de diagnostice.
Indiferent de situația pentru care sunt solicitate
Investigații paraclinice
Modele de studiu
Examinarea intraorală a rapoartelor ocluzale
prezintă patru deficiențe imposrtante:
▪ vizibilitate limitată a angrenării arcadelor, nu oferă
detalii dinspre partea orală a dinților angrenați
▪ limba și uneori hipertrofia planșeului lingual face
dificilă examinarea
▪ reflexele sau perturbarea exterocepției poate
deforma realitatea angrenării dinților
▪ neputința de a examina mandibula în RC la
dimensiunea verticală din IM
Pentru a exclude aceste dificultăți se recurge
la analiza modelelor de studiu, cu modelele
deschise pe masă pentru analiza detaliilor legate
de forma arcadelor, dinți, lucrări protetice sau
① Aprecierea formei normale/patologice ale arcadelor dentare
Fiziologic
forma de semicerc (pentru arcadele temporare)
formă de parabolă, la care regiunea anterioară
descrie un semicerc, iar zonele laterale diverg discret
spre distal (frecvent la arcada maxilară permanentă)
aceste investigații, ele trebuie să fie țintite și
elocvente în clarificarea problemei medicale.
Acestea se împart în mai multe categorii:
▪ investigații paraclinice
▪ teste diagnostice
detailierea planului de tratament și cu modelele
montate în articulator în RC, pentru:
▪ stabilirea diagnosticului de OF sau OT
▪ prefigurarea modului în care sunt îndepărtate
contactele premature și/sau interferențele
ocluzale, în cadrul teraiei de reabilitare ocluzală
▪ stabilirea succesiunii tratamentelor preprotetice și
creearea premizelor de concepere a unei lucrări
protetice de anvergură, ce va corespunde
situației clinice și cinematicii mandibulare
▪ conștientizarea pacientului asupra problemelor
care le are și care sunt modalitățile de rezolvare
Informațiile ce se obțin în urma analizei
modelelor de studiu sunt:
Patologic
arcada în omega (liră), are arcul incisivo-canin inclus
într-un semicerc, la nivelul ambelor zone PM-M fiind
îngustate printr-o compresiune neuniformă (sunt
asociate de multe ori compresiei de maxilar cu boltă
palatină îngustă și îngreunarea funcției respiratorii)
arcada în V (gură de șarpe), prezintă compresiunea
grupului frontal în zona canină până la formarea unui
unghi ascuțit prin mezio-rotașia incisivilor centrali (se
reduce distanța intercanină ce determină ocluzia
distalizată)
 forma hiperbolică, are curbura dinților frontali ușor
aplatizată spre distal cu două linii divergente la
nivelul PM și M
forma de elipsă la maxilar sau semielipsă, regiunea
anterioară se înscrie într-un semicerc, segmentel
laterale se îndepărteză distal cu excepția ultimei
porțiuni care converge (mai ales la mandibulă)
Tot pe modelele de studiu se poate analiza
starea dinților restanți sau a lucrărilor protetice:
▪ numărul lor
▪ topografia lor
▪ prezența de leziuni coronare ne/tratate
② Topografia breșelor edentate și valoarea crestelor alveolare
Se stabilește diagnosticul de edentație și se
poate evalua valoarea crestelor remanente în
funcție de:
▪ forma crestei
▪ gradul de atrofie
▪ profil pe secțiune
▪ înalțime
③ Aprecierea relațiilor intermaxilare și analiza modelelor la paralelograf
Se realizează corect, prin montarea modelelor
în articulator. Etapele cronologice de analiză a
modelului la paralelograf oferă detalii despre
④ Posibilitatea realizării unor lucrări protetice provizorii
Acestea se pot realiza în forme variate si au
rolul de a testa o nouă DVO sau aspectul estetic,
deoarece nu mereu este posibilă aplicarea
tehnicilor de wax-up. Lucrările provizorii pot fi
arcada în formă de trapez, turtirea dinților frontali
aranjați în linie dreptă, părțile lateralefiind divergente
spre distal. La intersecția laturilor cu zona frontală
sunt situați caninii (este frecventă la mandibulă,
poate fi un semn de rahitism)
arcada în formă de pentagon, se caracterizează prin
trei unghiuri, unul în regiunea incisivilor și alte două
în zona caninilor, zonele laterale fiind divergente spre
distal
arcada dentară în M, caracterizată de retrodenția
incisivilor centrali care sunt rotați, caninii în vestibulo-
poziție (frecvent în ocluzia adâncă acoperită)
arcada în W, similară arcadei în M, dar cu mezio-
vestibulo rotația incisivilor centrali (se accentuează
dacă există palato-poziția lateralilor și vestibulo-
poziția caninilor)
arcada în U, zona anterioară arc de cerc, zonele
laterale paralele (compresia apare în zona M)
▪ obturații iatrogene
▪ fațete de uzură
▪ migrări dentare
▪ lucrări protetice variate
▪ lățime
▪ situația versanților
▪ distanța dintre creastă și planul de
ocluzie
▪ aspecte legate de consecințele migrărilor
dentare
zonele retentive ale dinților, axul de inserție al
unor lucrări adjuncte, paralelismul unor dinți sau
preparații dentare.
folosite la protecția provizorie a dinților vitali
șlefuiți sau pentru refacera parțială a funcțiilor
ADM.
⑤ Realizarea lingurii individuale sau șabloane de ocluzie

Uneori se poate realiza lingura individuală multe detalii despre câmpul protetic. Șabloanele
pentru continuarea directă cu etapele planului de de ocluzie pot fi utile pentru determinarea relațiilor
tratatament, sau pentru a utiliza această lingură în intermaxilare, testarea DVO și a aspectului
locul unei linguri standard, pentru a obține căt mai fizionomic.

Radiografia retroalveolară

Reprezintă un mijloc util de diagnostic și în
același timp de evaluare a tratamentelor
efectuate. În funcție de evoluția tehnologică
acestea au progresat de la simpla radiografie retro
alveolară la rezonanță magnetică.
Radiografia retroalvolară (incidența endo-
bucală, retroalveolară, izometrică, ortoradială)
Este definită de termenii care denumesc
tehnica. Retroalveolară, se referă la poziționarea
filmului endobucal, în spatele alveolei uni dinte
sau a unui grup de dinți, astfel încat dintele
presupus afectat să fie situat în centrul imaginii.
Fiecare film radiografic sau senzor digital are
prevăzut o perforație, respectiv maraj care este
plasat înspre partea coronară cu scopul principal
de a putea poziționa radiografia fără adnotări
suplimentare. Fiecare film radiografic/senzor
digital trebuie să fie plasat cu 2 mm peste planul
cuspidian (fig. 15)

1 2
5 4 3 2 1 1 2 3 4 5
8 7 6 6 7 8

° ° ° ° ° ° °

° ° ° ° °

8 7 6 5 4 3 2 1 1 2 3 4 5 6 7 8
4 3

Figura 15
Modul de aranjare a radiografiilor retroalveolare pentru examinarea întregii cavități orale

Izometria definește incidența lui Cieszynschi și
cuprinde toatalitatea manoperelorindicate pentu a
se obține o imagine de aceeași dimensiune (reală)
cu a dintelui. Termenul de ortoradial definește
practic incidența, practic reprezintă localizarea în
spațiu a centrării imaginii, respectiv a incidenței
fasciolului radiant.
Examenul radiografic al cariei simple are rol în:
▪ depistarea localizăriior greu accesibile
▪ aprecierea gradului de interesare a
structurilor dentare
▪ controlul corectitudinii tratamentului
Caracteristica radiologică: caria devine
evidentă radiografic din primele stadii deoarece
prin dezagregarea componentei minerale a
smalțului și produce o reducere a densității
calciului și a absorbției razelor X. Apare o zonă de
radiotransparență, în degradeuri, de formă
neregulată, contur difuz, cu transparență
accentuată central și superficial, care devine
opacă spre dentina normală. Este greu de
diferențiat de dentina normală și cea ramolită.
Cavitățile pregătite prin preparare se
deosebesc prin forma geometrică regulată.
Caria aproximală:
▪ este ușor de depistat
▪ au formă triunghiulară cu baza spre
suprafața dintelui și vârful spre limita smalț-
dentină, apoi se lățește la nivelul joncțiunii
amelodentinare și apare în formă de U în
poziție orizontală
▪ în cazul cariilor superficiale imaginea poate
să fie supraexpusă și să apară efectul de
halou marginal
▪ când pătrunde în dentină forma devine
neregulată
Caria ocluzală:
▪ cele superficiale interesează doar smalțul
și nu sunt mereu vizibile radiologic, iar
când apar au formă triunghiulară cu baza
 spre camera pulpară și vârful spre
suprafața ocluzală
▪ cariile de dentină apar inițial ca
transparențe liniare sub smalț, iar pe
măsura evoluției capătă o forma rotunjiută
Caria suprafeței vestibulare/orale:
▪ ușor de identificat clinic și foarte ușor
radiologic (incidența perpendiculară pe
dinte)
▪ au contur net
▪ ceriile de smalț nu se decelează
▪ cariile dentinare apar ca zone transparente
rotunde sau ovalare care apoi devin
neregulate
Cariile de colet:
▪ sunt greu decelabile clinic fiind situate
juxtagingival fiind acoperite de tartru sau
sub lucrări protetice
▪ se identifică ușor radiografic ca imagini
radiotransparente rotunde sau ovalare cu
deschidere largă
▪ dificultățile apar când apare haloul cervical
Cariile de rădăcină:
▪ se evidențiază doar radiografic
▪ caria de suprafață are adâncime variabilă,
apare ca o transparență neregulată,
neomogenă cu știrbirea cupuliformă a
marginii radiculare
Caria pe dinții incluși:
▪ vizibilă exclusiv radiografică
▪ apare când există o dezgolire de perete
osos a sacului folicular
Caria recidivantă și secundară:
▪ apare ca radiotransparență cu contur difuz,
în contrast cu obturațiile radioopace, sau
pot fi identificate mai greu datorită
suprapunerii imaginii și a obturațiilor cu
substanță radiotransparentă fără bază,
singurul semn radiologic fiind delimitarea
difuză pe o porțiune limitată în contrast cu
restul bine delimitat
▪ caria recidivantă se produce sub obturație,
iar caria secundară la marginea acesteia
Carii ca urmare a deficienței de salivă:
▪ apar ca urmare a scăderii secreției salivare
în urma tratamentului cu radiații ionizante a
extrenității cefalice (caria de iradiere)
▪ au evoluție rapidă, interesează un număr
mare de dinți
▪ au caracteristici radiologice similare , dar
distrucțiile țesuturilor sunt extrem de
întinse.
Dacă ne referim la gradul de interesare a
structurilor dentare ce se poate identifica pe o
radiografie retroalveolară, atunci putem spune
dspre leziunile superficiale că radiografia oferă
date puțin precise. Dacă este interesată și dentina
atunci se poate aprecia întinderea în suprafață și
în profunzime, oferindu-ne o imagine despre
viitorul act terapeutic.
Tot pe radiografia retroalveolară se pot
identifica canalele radiculare (direcție, dimensiuni)
și anomaliile acestora (canale multiple, ramificate,
obstruate).
Rolul acestui tip de radiografie este și acela de
verificare a tratamentelor efectuate:
▪ verificarea corectitudinii obturației în cariile
de colet subgingivale sau aproximale
▪ vreificarea vecinătății obturației cu camera
pulpară, în cariile profunde
▪ verificarea accesului până la apex în timpul
tratamentului endodontic
▪ identificarea și analiza căilor false
▪ evidențierea corpilor străini din canale (ace
rupte)
▪ fracturi longitudinale în axul dintelui
▪ evidențierea supra sau subobturării
canalelor radiculare.
Radiodiagnosticul afecțiunilor pulpei dentare
se face ținând cont de câteva semne comune pe
radiografia dentară:
▪ modificarea formei și dimensiunii camerei
pulpare și a canalului radicular
▪ modificarea conturului pereților
▪ modificarea transparenței teritoriului pulpar
Semnele radiografice generale ale pulpitelor
acute care pot sugera o reacție pulpară sunt
reprezentate de:
▪ modificări discrete ale pereților camerei
pulpare și canalului radicular
▪ caria a depășit joncțiunea amelodentinară
▪ cavități preparate (manevrele medicului
sau profunzimea preparației)
▪ bonturi șlefuite excesiv
▪ excitații termice nocive transmise de
obturațiile masive fără obturație de bază
▪ fisuri în smalț sau dentină sau fracturi
coronare neglijate
Hiperemia pulpară:
▪ nu apar modificări radiografice
▪ agenții microbieni lipsesc din pulpa dentară
fiind prezenți doar în canaliculele dentinare
Pulpita acută seroasă:
▪ poate fi parțială (coronară) sau totală
(corono-radiculară)
▪ apar manifestări hemodinamice în interiorul
pulpei și modificări de permeabilitate
vasculară cu apariția exudatului
▪ radiografic nu sunt evidențiate modificări
de formă și contur ale camerei pulpare, dar
se evidențiază carii de mari dimensiuni în
vecinatatea camerei pulpare
 Pulpita acută purulentă:
▪ poate fi continuarea evoluției unei pulpite
seroase sau este de multe ori rezultatul
contactului direct al camerei pulpare cu
microorganisme (carii profunde, fracturi,
subluxații dento-alveolare)
▪ radiologic se observă creșterea mai mult
sau mai puțin uniformă în volum și
ștergerea conturului pereților camerei
pulpare și canalului radicular prin
demineralizare și resorbție
Pulpitele cronice deschise:
▪ ulceroase sau granulomatoase
▪ nu se pot difernția radiografic, dar se poate
vizualiză o carie profundă de dimensiuni
mari ce comunică cu camera pulpară, care
este deformată, marită în volum și cu
coarnele pulpare dispărute
▪ în cazuri avansate apare
radiotransparență unică ce ocupă aproape
în totalitate teritoriul dentinar și al camerei
pulpare
Pulpitele cronice închise:
▪ microroganismele au contact direct cu
pulpa și provin dintr-o carie cu evoluție
lentă, recidivă de carie, carie secundară,
pulpită acută ce a evoluat fără
deschiderea pulpei
▪ radiologic se vizualizează obturația cu
carie recidivantă sau o carie secundară
fără comunicare cu camera pulpară,
discretă lărgira a canalului radicular și
ștergerea conturului camerei pulpare și a
canalului radicular
Pulpita cronica granulomatoasă:
▪ radiologic nu se pot evidenția factorii
etiologici
▪ se observă însă, distrucția pereților
dentinari ai camerei pulpare și a
canalului radicular apărâd o zonă de
radiotransparență ovalară situată centro-
radicular care se continuă apical și
coronar cu canalul, cu axul lung vertical
și nu se poate detașa de de acesta
▪ localizarea pulpei în treitoriul coronar
poate determina fracturi spontane
coronare sau coronoradiculare
O importanță deosebită trebuie acordată
identificării corpilor străini din canalul radicular.
Aici vorbim de iatrogenia diferitelor manopere (ac
rupt) sau de modificările funcționale ale camerei
pulpare care apar sub acțiunea diverșilor stimuli.
În acestă ultimă situație se pot evidenția două
aspecte importante, condensări calcare în
interiorul pulpei și depuneri secundare de dentină.
Condensările calcare sunt reperezentate de două
entități, pulpoliții și scleroza calcară difuză a pulpei
dentare.
Pulpoliții:
▪ sunt aglomerări calcare compacte, ovalare
sau rotunde localizte la nivelul pulpei
dentare, 2-3 mm în dimensiune,
asimptomatici clinic
▪ radiografic apar ca o opacitate omogenă
de intensitate calcară, contur net, situat în
centrul camerei pulpare sau a canalului
radicular, fără relație de continuitate cu
elementele dintelui, este înconjurat de
obicei de un lizereu radiotransparent
Scleroza difuză a pulpei dentare:
▪ se diferențiază de pulpoliți prin faptul că
procesul de calcifiere este răspândit pe
întreg teritoriul pulpei, asimptomatic clinic,
apare la vârste înaintate, etiologie
o necunoscută
▪ radiologic apare un aspect granular calcar
al pulpei, aspect neomogen, nu toate
teritoriile sunt omogen calcificate
Depunerile de dentină îmbracă două aspecte:
Depunerea de dentină secundară:
▪ este considerată fiziologică la persoanele
în vârstă
▪ radiologic apare o îngustare uniformă a
camerei pulpare și canalului radicular
(rotunjirea coarnelor pulpare, iar canalul se
îngustează până la dispariție)
Dentina de reacție (terțiară):
▪ este depusă în condiții patologice
▪ reduce volumul camerei pulpare neuniform,
localizat
▪ în cariile cu evoluție lentă ocluzale se
observă o îngroșare a peretelui camerei
pulpare cu bombarea lui spre interior
▪ în cariile aproximale se poate observa
amputarea unui singur corn pulpar, dând
un aspect asimetric pulpei
▪ în abraziuni patologice sau traumatisme
ocluzale camera pulpară se îngustează
dinspre ocluzal spre apical cu aspect
rectiliniu al peretelui ocluzal al camerei
pulpare
▪ în traumatisme de mare intensitate ocluzo-
alveolare cu sau fără rizaliză se produce
obturarea completă a canalului radicular.
Radiodiagnosticul parodontitelor apicale.
Procesele patologice de origine inflamatorie cu
localizare peri/apicală, afectează în principal
parodonțiul periapical, leziunile dentare fiind mai
puțin manifeste. Există însă modificări ale
apexului de tipul hipercemetozei sau reversul,
rizaliza.
 Cauza cea mai frecventă este propagarea ▪ chimiotoxici; substanţe ale materialelor
procesului inflamator de la o carie complicată prin utilizate în terapia dentară (materiale de
spațiul pulpo-radicular spre apex. Mar rar se obturaţie, desicante, antiseptice)
întâmplă ca inflamația să pornească de la nivelul ▪ traumatici unici sau repetaţi, de intensitate
gingiei, de-a lungul parodonțiului până la vârful redusă, ce acţionează timp îndelungat
rădăcinii. Evolutiv sunt sistematizate în acute și ▪ termici (încălziri sau răciri supraliminare)
cronice. Examenul radiologic are importanţă
Clinic Radiologic Dg. dif semnificativă pentru că evoluţia este mai lungă
PAAH - - - deci este timp pentru a se constitui leziuni bine
PAAS durere la discretă între vizibile, în funcţie de aspectul radiologic
atingere, lărgire a largirea împărţindu-se în:
senzație spațiului fiziologică ▪ Parodontite apicale cronice în care
de dinte periodontal și leziunile dominante sunt demineralizarea şi
lung, prin edem patologică osteoliza, aspectul radiologic fiind
mobilitate important al a spațiului radiotransparenţa conturată sau difuză.
ușoară țesutului periodontal ▪ Parodontite apicale cronice în care
conjunctiv din . Fiziologic leziunea radiologică elementară este
spațiul lamina condensarea spongioasei periapicale cu
desmodontal dura este sau fără dezvoltarea în exces a cementului
intactă, şi dentinei radiculare.
contur net, Parodontite apicale cronice radiotransparente
patologic conturate:
lamina ▪ parodontita apicală cronică fibroasă, se
dura își limitează la segmentul apical al spaţiului
pierde periodontal şi a laminei dura
claritatea, periapicale.Radiologic se remarcă un
devine aspect discret , cu lărgire moderată a
difuză spaţiului periodontal în teritoriul periapical,
PAAP continuă apare subţierea până la dispariţie a laminei dura.
evoluția diminuarea ▪ granulomul conjunctiv: este vorba de
PAAS, transparenței dezvoltarea unui ţesut de granulaţie în jurul
iar dup 7- spongioasei apexului, fiind urmarea unei parodontite
10 zile și subțierea idem apicale cronice fibroase sau a gangrenei
apare laminei dura pulpare.Radiologic în regiunea apicală a
abcesul care capătă osului alveolar apare o zonă
periapical un aspect radiotransparentă rotundă sau ovalară cu
șters. Se contur relativ net, de 3-4 mm diametru.
lărgește Lamina dura este întreruptă la acest nivel
spațiul iar apexul dentar este în contact sau
periodontal. cuprins în interiorul zonei radio-
Demineraliza transparente. Demineralizarea cementului
rea este şi dentinei apicale care însoţesc
vizibilă la granulomul dau apexului contururi şterse şi
pierderea a accentuează dimensiunile lui foramen
30% din apicale; poate exista chiar un grad de
sărurile apicoliză.
minerale ▪ granulomul epitelial: are în structura lui
celule epiteliale de origine vestigială sau
Parodontitele apicale cronice. În etiopatogenie din peretele sinusului maxilar, sau
sunt implicaţi factori generali şi locali, pentru noi mucoasei bucale în cazul traiectelor
având importanţă mai mare cei locali, care sunt: fistuloase. Radiologic nu se poate
▪ microbieni prin endo- şi exotoxine. Dintre diferenţia de granulomul conjunctiv
acestea cea mai importantă este ▪ granulomul chistic: radiologic apare ca o
endotoxina glucolipidică din citoplasma imagine radiotransparentă, rotundă sau
bacteriilor gram negative, cu mare potenţial ovalară ,de câţiva milimetri, situată la
proteolitic, deci urmarea este apariţia unei nivelul apexului unei rădăcini, este cu
imagini radiotransparente structură omogenă, mărginită de un inel de
 intensitate mare , deci de un lizereu calcar,
conturul fiind bine trasat. care se produce
prin tasarea şi deplasarea spre periferia
cavităţii a trabeculelor osoase sau ca o
reacţie de apărare, condensare.
Continuarea lizereului cu lamina dura este
iluzie optică. Apexul poate prezenta
fenomen de resorbţie.Şcoala românească
de stomatologie denumeşte granulom
chistic leziunile cavitare cu diametrul mai
mic de 5 mm şi doar cele cu diametrul mai
mare de 5 mm chisturi.
Parodontite apicale cronice radiotransparente
neconturate:
▪ parodontita apicală cronică difuză
progresivă (Partsch). Radiologic apare
radiotransparenţă neomogenă cu contur
difuz, formă neregulată, situată în
spongioasa periapicală, lamina dura este
dispărută specific, radiotransparenţa este
neomogenă contur difuz, şters prin lipsa
unei membrane limitante. Diagnosticul
diferenţial se face cu osteomielita,
actinomicoza.
▪ rizaliza, reprezintă resorbţia cementului şi a
dentinei. Poate fi fiziologică ce apare în
cazul dinţilor fără carii, şi patologică în
cazul inflamaţiilor cronice. Radiologic
rădăcina apare scurtată, amputată în
treimea apicală cu contur neregulat spre
zona radiotransparentă, iar spaţiul
parodontal apare lărgit, cu lamina dura
resorbită.
▪ spongiozarea dentară reprezintă
transformarea dentinei în os spongios, cu o
demineralizare difuză. Dintele rămâne pe
arcadă, dar are mobilitate crescută, iar
lamina dura se schiţează doar.
Parodontite apicale cronice condensante:
▪ parodontita apicală cronică condensantă
difuză sau osteita periapicală condensantă,
radiologic se evidențiază în osul spongios
periapical o zonă de condensare de formă
neregulată, cu contur zimţat - lamina dura
este îngroşată,dispărută - dintele prezintă
carie profundă sau obturaţie de carie cu
recidivă, sau carii marginale secundare.
▪ abcesul periapical cronic. Radiologic
prezintă lărgirea spaţiului periodontal şi
existenţa unor zone transparente
semilunare subţiri periapicale cu contur
şters, mărginite periferic de condensări cu
contur neregulat dintele prezintă carii
profunde, obturaţii cu recidivă de carie,
canale radiculare incomplet obturate.
▪ parodontita apicală cronică condensantă
cu hipercementoză are radiologic aspect
globulos al apexului în “ limbă de clopot “
sau “ băţ de toboşar “ cu opacitate crescută
şi dispariţia canalului radicular în ¼ apicală
a rădăcinii. Se caracterizează prin
creşterea opacităţii, condensarea
neomogenă sau omogenă a spngioasei
periapicale și pot coexista carii profunde,
distrucţii coronare. Reacţia hiper-
cementozică apare şi în boala Paget sau
acromegalie, în odontomul radicular sau
osteomul radicular.
Radiodiagnosticul parodontopatiilor marginale.
Parodontopatiile marginale reprezintă
inflamaţii cronice ale parodonţiului marginal.
Parodonţiul reprezintă ansamblul de structuri
anatomice care asigură integrarea
morfofuncţională a dintelui în maxilar respectiv:
▪ gingie (cu rol de protecţie, acoperire,
izolare),
▪ cement radicular,
▪ spaţiu periodontal cu complexul său
structural ligamentar, vasculo-nervos şi
conjunctiv,
▪ os alveolar compus din corticala
alveolară şi spongioasă (cu rol de fixare
a dintelui ).
În cadrul diagnosticului radiologic al
parodontopatiilor marginale importantă este relaţia
dintre linia care uneşte joncţiunile smalţ-cement
ale grupului de dinţi investigaţi şi linia care uneşte
crestele septurilor interdentare şi care în condiţii
normale uneşte şi conturul vestibular sau oral al
rebordului alveolar. În condiţii normale linia
joncţiunilor smalţ-cement trebuie să fie paralelă cu
linia înălţimii osului alveolar şi la o distanţă de 1-
1,5 mm în sens ocluzal de aceasta. În
parodontopatii resorbţia neuniformă şi de
amplitudine variabilă de la o alveolă la alta,
modificând rectitudinea liniei alveolare, distanţa
dintre cele două linii şi paralelismul lor..
Rolul examenului radiologic constă în:
▪ depistarea stadiilor incipiente şi stabilirea
gradului de lezare a ţesutului osos
▪ orientarea asupra tipului lezional (distrofic,
inflamator, asociat)
▪ aprecierea gradului de extindere,
▪ al caracterului evolutiv sau staţionar
▪ depistarea spinilor iritativi locali
▪ indicarea tipului în vederea stabilirii
tratamentului (conservativ sau chirurgical)
▪ aprecierea evoluţiei post terapeutice prin
controale repetate la 6 luni, 1 an
Parodontopatiile marginale cronice
superficiale:
▪ halistereza marginală sau demineralizarea,
care se localizează centro-septal, în lungul
 axului vascular al septului alveolar sau la
nivelul crestei septului, reprezentând o
radiotransparenţă “în bandă“ cu limite
laterale ondulate asemănătoare unui “şirag
de mărgele “, contururi şterse. Concomitent
vasele nutritive turgescente sapă tunele în
ţesutul osos al septelor interdentare pe
radiografie apărând ca radiotransparenţă
ca transparenţe liniare verticale.
Halistereza nu afectează lamina dura care
îşi conservă grosimea şi continuitatea.
Reprezintă de fapt extragerea sărurilor
calcare de pe matricea conjunctivă osoasă
care rămâne intactă; procesul este
reversibil.
▪ rotunjirea conturului septului, subţierea sau
dispariţia laminei dura în vecinătatea
crestei şi dispariţia zonei mai opace care
marchează creasta septului, deci o
înnegrire zonală.
▪ triangulaţia marginală semnifică afectarea
concomitentă a septului şi a extremităţii
coronare a spaţiului periodontal. La nivelul
extremităţii sale ocluzale spaţiul
periodontal se lărgeşte prin resorbţia
laminei dura şi a unui mic teritoriu de
spongioasă septală, astfel încât apar la
radiografie mici triunghiuri radio-
transparente cu baza situată la nivelul
crestei septului şi vârful orientat în sens
apical. Baza ipotetică a triunghiului se
continuă în sens coronar cu
radiotransparenţa intervalului intercoronar.
Cele două laturi ale triunghiului au aspect
diferit: latura radiculară are contur net dat
de conturul cementului, iar latura septală
are contur şters fiind format de spongioasa
septului, necăptuşită de lamina dura.
Înălţimea triunghiului este de 1-2 mm deci
procesul are caracter superficial. Creasta
septului este ascuţită prin prezenţa a două
triunghiuri de o parte şi alta, iar creasta
alveolară are aspect zimţat per total.
Parodontite marginale cronice profunde:
▪ craterul septal interproximal sau ciupirea
de sept, reprezintă o cavitate de
profunzime redusă (1-3 mm) forată în
grosimea osului septal afectând cresta
septului, spongioasa septului şi lamina
dura. Craterul are patru pereţi, 2 osoşi
constituiţi din corticala alveolară externă
orală şi vestibulară și 2 pereţi aproximali
reprezentaţi de cementul radicular al celor
doi dinţi vecini. Radiografic se observă
radiotransparenţă la nivelul extremităţii
coronare a septului rezultată prin dispariţia
spongioasei şi subţierea tăbliilor corticale
alveolare externe. Limita coronară a
imaginii este dată de marginile în sens
coronar ale celor două tăblii care sunt
parţial absorbite situându-se sub
joncţiunea smalţ-cement . La dinţii frontali
creasta septului nu mai este efilată, ci
amputată orizontal. Fundul cavităţii are
contururi şterse reprezentate de trecerea
de la spongioasa compromisă la cea
integră. Limitele aproximale ale radio-
transparenţei craterului se opresc la
cementul radicular al celor doi dinţi care
mărginesc septul. Diagnostic diferenţial se
face cu halistereza, dar atunci,
radiotransparenţa ocupă axul septului pe
toată întinderea sa.
▪ defectul septal aproximal, reprezintă o
leziune piramidală radiotransparentă , baza
fiind orizontală, orientată coronar, iar vârful
centrat pe spaţiul periodontal orientat
apical. Diferenţa de craterul septal
interproximal este că defectul septal
aproximal nu ocupă meziodistal decât
jumătate septul, are profunzime mai mare,
constituindu-se o pâlnie parodontală cu 4
pereţi: un perete radicular, doi pereţi
corticali (corticala alveolară externă orală şi
vestibulară) și un perete spongios
hemiseptal. Conturul oferit de spongioasa
septală este şters.
▪ defectul hemiseptal interproximal seamănă
cu precedentul, dar baza se extinde
meziodistal de la o rădăcină la alta şi
profunzimea este mai mare. O latură a
triunghiului radiotransparent este dată de
cementul radicular, cealaltă de spongioasa
septală. Consecinţa acestor leziuni este
înlocuirea liniei drepte reprezentată de
conturul rebordului alveolar cu o linie
ondulată, şerpuitoare, neregulată, situată la
distanţă de linia joncţiunilor smalţ-cement
cu compromiterea paralelismului .
Modificări radiologice caracteristice etapelor
avansate:
▪ distrucţiile septului interradicular, vizează
1/3 – ½ coronară a acestuia ce afectează
mai frecvent molarii maxilari prezentându-
se ca o radiotransparenţă hemieliptică cu
marginea convexă net delimitată de
conturul dintelui, iar marginea apicală cu
contur şters constituit de spongioasa
interradiculară .
▪ pâlniile sau pungile osoase profunde
(numite şi leziuni de tip vertical), ajung la
nivelul apexului sau mai adânc,
reprezentând de fapt leziuni de tip
inflamator (leziunile de tip distrofic, se
 însoţesc de resorbţie osoasă orizontală,
uniformă, lentă), profunzimea se poate
evalua cu ajutorul trasorilor radioopaci:
conurile de gutapercă se introduc prin
orificiul gingival al pungii până întâmpină
rezistenţă; lipiodolul se injectează până
umple punga, apoi se face radiografia .
▪ parodontita marginală totală (dehiscenţa
alveolară), apare radiografic ca o bandă
radiotransparentă de 2-3 mm care
însoţeşte dintele lateroradicular şi apical,
rădăcina parcă “pluteşte“. Conturul
radiotransparenţei este şters, neregulat,
mărturisind un proces osteolitic difuz,
progresiv. Aprecierea evoluţiei proceselor
patologice şi a tratamentului se face prin
parodontograme (radiografii efectuate la 6-
8 luni) urmărind gradul distrucţiei osului şi
netitatea conturului: conturul anfractuos,
difuz, neregulat, cu demineralizări
subiacente semnifică un proces activ,
conturul net, lamelele osului spongios
Radigrafii bite-wing
Provine din englezescul to bite-a mușca și
wing-aripioară. Filmul radiologic prezintă o
prelungire orientată în sens extraoral (aripioara),
care, prin muşcare de către pacient, va menţine
filmul într-o poziţie bine determinată.
Acest tip de radiografie se indică pentru:
▪ depistare precoce a cariilor proximale
▪ a parodontopatiilor marginale
▪ închiderea marginală aproximală a
obturaţiilor, coroanelor
Elementele ce se pot identifica pe o astfel de
radiografie sunt:
▪ coroanele dentare ale celor două arcade,
în întregime, evidențiind carii de
colet/aproximale/secundare/recidive de
carie
Radiografia cu film ocluzal
Filmul este introdus în cavitatea bucală, în
plan ocluzal şi menţinut fix de către pacient prin
închiderea gurii. Se obţine astfel şi a 3-a
dimensiune a maxilarelor – cea axială (în plan
transversal). Se utilizează două tipuri de centrări:
▪ tehnica bisectoarei – bisectoarea unghiului
dintre axul dintelui din centrul zonei de
radiografiat şi planul de ocluzie (deci planul
filmului). Unghiurile sunt: pentru maxilar
45o – 65o ; iar pentru mandibulă 35o - 55o.
Fasciculul intră la nivelul proiecţiei cutanate
a apexurilor şi respectă ortoradialitatea.
mineralizate semnifică un proces lent, iar
condensările osoase la limita procesului
distructiv semnifică stabilitatea leziunii şi un
prognostic bun.
Forme particulare ale parodontopatiilor
marginale cronice:
▪ parodontita marginală juvenilă apare la
vârsta de 10 ani, este o formă verticală,
localizată şi rapid progresivă, mai frecventă
la nivelul primilor molari şi a incisivilor,
ducând adesea la pierderea dinţilor.
▪ parodontita marginală cronică rapid
progresivă a adultului apare după 20 de
ani, cu agresivitate maximă la 30-35 de
ani, cu evoluţie marcată de prezenţa
puseelor active.
▪ parodontita distrofică, leziunile au caracter
orizontal, iar izolat se observă resorbţii
profunde cu modificări distructive.
▪ zona coletului dentar
▪ porţiunea coronară a rădăcinilor de pe
ambele hemiarcade
▪ procesele alveolare, limbusul alveolar
interdentar din porţiunea coronară
▪ ocluzia
▪ coroanele mugurilor dinţilor permanenţi
subiacente dinţilor temporari
▪ spaţiul parodontal – corespunzător
rădăcinii, pungile parodontale
▪ coroane, obturaţii, DCR
▪ NU apare porţiunea apicală a rădăcinilor,
respectiv spaţiul periapical, procesele
periapicale
Dezavantajul este dat de deformările şi
suprapunerile numeroase apărute, iar
avantajul este obținerea unei imagini de
ansamblu
▪ centrarea în axul longitudinal al dintelui –
se centrează în lungul axului dinţilor, dar
mai frecvent perpendicular pe film. Se pot
realiza imagini ale unei arcade în întregime
sau parţial
Elementele anatomice ce se observă pe acest
tip de radiografie, la maxilar și mandibulă, se
regăsesc in figura 16.
 Figura 16
1-Spina nazală anterioară, 2-Pereţii foselor nazale, 3-Septul nazal şi creasta nazală a maxilarului, 4-Oasele nazale,
5-Coanele nazale, 6-Sinusul maxilar, 7-Fosa canină şi marginea infraorbitară, 8-Canalul nazo-lacrimal, 9-
Compactele V şi L, 10-Spina mentală, 11-Găurile mentoniere
Ortopantomografia (OPG, radiografia panoramică)
Procedeul a fost dezvoltat în anul 1946 de
către Prof. Paatero și are la bază principiile
tomografiei (metoda radiografică care permite
obținerea de imagini, de la diferite adâncimi, ale
unor organe interne):
▪ deplasarea sursei de Rx şi a suportului pt
film – în sensul acelor de ceasornic – în
jurul elipsei reprezentate de arcadelor
dentare
▪ grosimea stratului de radiografiat depinde
de unghiul dintre stratul de examinat şi
raza centrală
▪ apropierea, respectiv depărtarea
structurilor de film, precum şi grosimea
stratului de radiografiat – sunt determinate
de viteza relativă dintre suportul filmului,
faţă de sursa de radiaţii
Se obţin astfel imagini de ansamblu a uneia
sau a ambelor arcade dento-alveolare, şi a
structurilor scheletice de vecinătate, obţinându-se
o perspectivă de ansamblu, panoramică
Există două modalităţi tehnice de obţinere a
imaginilor panoramice:
▪ radiografii panoramice statice – tub
radiogen miniatural, introdus în cavitatea
bucală, emite radiar fasciculul de radiaţii,
iar filmul (12/30 sau 15/30 cm) este ţinut
exobucal, mulat pe regiunea de radiografiat
(maxilarul sup în totalitate; mandibula în
totalitate) este mai puţin utilizată
actualmente
▪ ortopantomografie (OPG) – prin mişcarea
tubului radiogen (exobucal) şi a filmului în
timpul emisiei de radiaţii. Dificultatea
realizării – este determinată de forma
încurbată a arcadelor, ideal ar fi să fie
structuri plane, capul pacientului este fixat
în cefalostat, cu planul medio-sagital
vertical şi cu dispozitivul de fixare intraorală
muşcat. Tubul execută o mişcare
semicirculară – porneşte din vecinătatea
unei articulaţii – se deplasează posterior
prin regiunea suboccipitală şi se opreşte la
nivelul celeilalte articulaţii. Se folosește film
de 15/20 cm, aplicat într-un suport cilindric
cu pereţi de plumb, care are o fantă prin
care va intra raza emergentă după
străbaterea regiunii de radiografiat.
Cilindrul suport al filmului execută 2 tipuri
de mişcări: una de rotaţie în jurul axului
propriu; una semicirculară, prin faţa
arcadelor dentare, sincronă cu tubul
radiogen. Se pot utiliza OPG şi numai
pentru o anumită porţiune a arcadei
dentare, sau a anumitor structuri
anatomice (ex. ATM)
Ortopantomografia permite o privire de
ansamblu a ambelor arcade dentare fiind eficace
si in studierea altor reg. anatomice din vecinatate:
sinusurile maxilare, orbitele, ATM.
Avantajele OPG:
▪ vedere de ansamblu a arcadelor dentare
▪ nu exista suprapunere a structurilor faciale
▪ dentitia este clar evidentiata
▪ prin obtinerea unei radiografii marite creste
posibilitatea obtinerii unor detalii fine
▪ permite o bună evaluare a implanturilor
dentare
▪ iradierea minimală a pacientului și a
personalului sanitar
▪ economie de timp în manopera filmului
(developare)
Este utilă ca o investigație pentru vizualizarea
în ansamblu a ambelor arcade, studiul
parodonțiului marginal împreună cu formațiunile
anatomice vecine cu care dinții au legaturi
funcționale strânse, cum ar fi articulațiile temporo-
mandibulare, sau relații de vecinatate cu
implicații patologice: sinusurile maxilare, canalul
alveolar inferior, fosele nazale (fig. 17).
Indicații:
▪ evaluare initială în cadrul planului de
tratament
▪ leziuni osoase sau dinți neerupți
▪ evaluarea stării parodontale și a structurii
osoase de susținere
▪ vizualizarea molarului trei
▪ fracturi osoase maxilare sau mandibulare
▪ preimplantar în vederea evaluarii înălțimii
osoase

A - OPG adult

B - OPG pediatric

C - OPG ortogonală
defilare mai mare a arcadei dentare, vizualizare mai bună a spațiilor interdentare, se evită suprapunerile aproximale ale
dintilor, incidența fiind perpendiculară pe dinți

Figura 17
Tipuri diferite de OPG

Caracteristicile dezavantajoase ale OPG sunt: ▪ structurile liniei mediane se pot proeicte ca
▪ structurile anatomice sunt alungite şi imagini unice sau duble
răsfirate ▪ formarea imaginilor fantomă
▪ se vizualizează umbra ţesuturilor moi
 ▪ se vizualizează spaţii aerice ▪ radiografiile panoramice sunt unice
▪ se observă radiotransparenţe şi
radiopacităţi relative

Cone Beam Computer Tomography (CBCT, tomografia computerizată cu fascicul conic)

Este o tehnologie imagistică relativ nouă, care Astfel, acst tip de investigații sunt utile în mai
generează informații vizuale 3D, folosind un multe domenii.
fascicul conic de raze X, față de cel liniar în
evantai convențional, rotindu-se o singura dată în Implantologie (fig 18, 19):
jurul pacientului, captând aceste imagini în planuri ▪ permite specialiștilor să poziționeze
multiple. implanturile dentare în mod optim.
Software-ul aparatului folosește secțiunile de ▪ localizarea și determinarea distanței față
imagini pentru a recreea imagini tridimensionale, de structurile anatomice vitale
ce pot fi procesate pentru a arăta diverse unghiuri, ▪ determinare necesității unei grefe de țesut
cu adâncimi și grosimi variabile și pot selecta osos sau a unui lifting de sinus
anumite țesuturi. Doza de radiații necesară unui ▪ optimizarea localizării și înclinarii
CBCT este mult scăzută față de un CT implanturilor
convențional. Introducerea acestei examinări în ▪ realizarea ghidurilor chirurgicale pentru
practica medicinii dentare a determinat un salt inserarea controlată a implanturilor
calitativ în ceea ce privește capacitatea ▪ timp de intervenție redus
diagnostică și de planificare a tratamentului în ▪ acceptarea investigației de către pacient
comparație cu imagistica tradițională fiind simplă
bidimensională. ▪ creșterea încrederii pacientului în viitorul
tratament

Figura 18
Simularea inserării implanturilor, identificarea canalului mandibular

Figura 19
Inclinarea implanturilor si raportul cu canalul mandibular
 Ortodonție
▪ vizualizarea 3D a structurilor dentare
▪ evaluarea 3D a poziției și anatomiei dinților
▪ estimarea anatomiei ATM (condili)
▪ planificarea tratamentulu pentru chirurgia
ortognată
▪ evaluarea căilor respiratorii
▪ planificarea inserării de implanturi
ortodontice sau a dispozitivelor temporare
de ancorare
▪ evaluarea simetriei structurilor osoase
Endodonție
Pot oferi imagini axiale, coronare sau sagitale,
care nu pot fi obținute cu radiografii obișnuite. Prin
eliminarea suprapunerilor ce apar în radiografiile
convenționale sunt asigurate informații
diagnostice relevante din punct de vedere clinic.
Aplicațiile pentru endodonție sunt:
▪ identificarea și diagnosticarea precisă a
afecțiunilor periapicale
▪ vizualizarea anatomiei țesutului pulpar și
radicular
▪ identificarea fracturilor de rădăcină sau alte
zone de traumă
▪ comparații volumetrice și de densitate a
țesutului osos periradicular
▪ planificarea înaintea chirurgiei periapicale
Parodontologie
▪ analiza defectelor parodontale ale țesutului
osos pe toate laturile fiecărui dinte
▪ evaluarea gradului de interesare a
furcațiilor
▪ evaluarea evoluției resorbției în bolile
parodontale avansate
▪ vizualizarea structurilor vitale (sinus, gaura
mentonieră, canal mandibular) înainte de
intervențiile chirurgicale pe parodonțiu
Analize și investigații medicale
Sunt multiple și diversificate. Este util însă ca la
fiecare pacient să existe o serie de investigații
minime referitoare la starea de sănătate generală.
Între acestea amintim:
▪ determinarea temperaturii corpului este
dependentă regiunea anatomică de
înregistrare și de momentul înregistrării
(dimineața, seara, noaptea)
▪ tensiunea arterială, este dependentă d
vârsta bolnavului și crește odată cu
trecerea anilor, fiind importantă creșterea
valorii diastolice, care poate sugera
afecțiuni cardio-vasculare. Trebuie luate în
considerare valorile mai mici (hipotensiune)
sau mai mari (hipertensiune) fați de
ATM
▪ se obține o evaluare imagistică reală (1:1)
a anatomiei condililor articulari, datorită
eliminării suprapunerii altor structuri
anatomice pe imaginea ATM
Chirurgie orală
▪ determinarea poziției tridimensionale
precise a unui dinte în cadrul osului
alveolar și modul în care relaționează cu
structurile vitale pentru extracții și incluziuni
▪ vizualizarea țesuturilor dure și moi pentru
planificarea intervențiilor
▪ generarea de modele stereolitice (.stl)
CAD/CAM la dimensiuni reale pentru
planificarea și pregătirea intervențiilor
chirurgicale
▪ monitorizarea modificărilor scheletului,
tractului respirator, reacții de vindecare
▪ identificarea limitelor anatomice ale
sinusurilor
▪ determinarea gradului de infecție și
prezența polipilor în sinus
▪ calculul volumului real al spațiului
respirator
▪ determinarea punctului de constricție al
căilor respiratorii
▪ identificarea anomaliilor țesutului dur
▪ evaluarea defectelor sau anormalităților
oaselor maxilare (tumori, chisturi)
▪ evaluarea gradului de resorbție alveolară
▪ evaluarea spațiului respirator (apneea de
somn)
▪ permite reconstrucția 3D a oaselor sau
fabricarea de biomodele
▪ evaluarea nervului mandibular înainte de
îndepărtarea dinților incluși
valoarea acceptată ca fiind normală 120-
130 (sistolică)/60-80 (diastolică).
▪ pulsul este interesant prin frecvență și ritm.
Frecvența este de 60-80 de bătăi/ minut la
adult și până la 140 la copil. Tahicardia
poate să apară în tireotoxicoze, infecții,
stări emoționale sau forme paroxistice, iar
bradicardia este asociată atleților, vârstei
avansate, hipotiroidism, bloc cardiac, alte
stări sau boli. Ritmul normal este regulat cu
tendință de creștere la inspir și scădere la
expir. Există deosebiri importante între
aritmiile sinusale (tulburări de ritm) care
dispar la executarea unui efort fizic și
fibrilațiile atriale care sunt însă asociate cu
 alte boli cardiovasculare (stenoze,
insuficiențe, cardiopatii).
▪ rata respirației are o frecvență normală 12-
20 cicluri /minut, finnd mai mare la copii, în
timpul exercițiilor fizice sau diverse stări
emoționale. Patologic rata respirației crește
în infecții, edem pulmonar, șoc, etc. și
scade la cei care consumă somnifere. La
copii este important să se evalueze dacă
respirația se face nazal (normal), oral sau
combinat (doarme cu gura deschisă sau în
periodele de concentrare maximă are
respirație orală). Pentru aprecierea
permeabilizării căilor respiratorii se
apelează la o serie de teste:
▪ testul Gudin – pensarea narinelor
câteva secunde când stă cu gura
închisă urmată de eliberarea lor bruscă.
Acestea revin deodată la cei cu
respirație nazală, lent în respirația orală
și treptat în respirația mixtă.
▪ testul firului de vată – se pune un fir
subțire de vată în dreptul fiecărei narine
și se apreciază simetria respirației în
funcție de modul de vibrare al firului de
vată.
▪ testul ariilor de aburire – se face cu
ajutorul unei oglinzi pusă sub nas și se
urmărește dacă aburala apărută după
expir este simetrică și uniformă.
▪ aprecierea greutății corporale – o pierdere
rapidă în greutate impune o examinare
medicală interdisciplinară, trebuie avute în
vedere diabetul zaharat, tumorile maligne,
TBC, anorexia nervoasă, bulimia, etc.
▪ biopsia – se face în vederea stabilirii
diagnosticului în leziuni tumorale. Se face
prin excizie în cazul tumorilor mici și posibil
benigne, odată cu terapia chirurgicală
propriu-zisă, prin incizie în cazul tumorilor
maligne (se evită riscul diseminării și
metastazării), prin puncție pentru stabilirea
diagnosticului histopatologic și prin
aspirație pentru evacuarea lichidelor
Leucocite Neutrofile
Nou nascuti 9,1-34,0 6,0-23,5
1-23 luni 6,0-14,0 1,1-6,6
2-9 ani 4,0-12,0 1,4-6,6
10-17 ani 4,0-10,5 1,5-6,6
> 18 ani 4,0-10,5 1,5-6,6
Leucocitoza apare în infecție, leucemie,
traumatisme, boli de colagen, reacții
transfuzionale, sarcină, stres, efort fizic
intens.
acumulate în diverse cavități (abcese
chistice infectate, hematoame).
▪ citologia exfoliativă – se face prin
recoltarea celulelor prin raclaj de pe
suprafața mucoaselor, fiind utilă în
depistarea precoce a leziunilor superficiale
cu potențial de malignizare.
▪ însămânțarea bacteriologică și anti-
biograma este utilă în identificarea
bacteriilor ce cauzează infecții în sfera
orală și care este antibioticul de elecție.
▪ teste hematologice:
▪ hemoglobina – cu valori cuprinse între
13,5-18 g/100 ml la bărbat, 12,5-16 g/100
ml la femei și 14-16 g/100 ml la cpoii.
Hemoglobina este crescută în
hemoconcentratie, policitemia vera, boala
pulmonara obstructiva, persoane care
locuiesc la altitudini inalte, arsuri severe,
deshidratare, boli cardiace congenitale,etc.
Este scăzută în anemie, hemoragie severa,
hemoragie cronica, afectiuni renale,
neoplasme, limfoame, colagenoze etc.
▪ hematiile - contin hemoglobina ce are ca
principală funcție transportul de oxigen în
organism. Valorile normale sunt 4,7-6 x
106/mm3 la bărbați, 4,2-5,4 x 106/mm3 la
femei. Creșterea numărului apare la
persoane care locuiesc la altitudine înaltă,
în policitemia vera, deshidratare, stress,
boala cardiacă congenitală, BPOC severă,
cord pulmonar cronic, etc., iar scădrea
apare în anemie, hemoragie, hemoliză,
insuficiență renală, sarcină, neoplasme,
leucemie, colagenoze, mielom multiplu,
chimioterapie, etc.
▪ leucocitele - sunt celule implicate în
apărarea organismului față de substanțele
străine și în producerea de anticorpi. Sunt
împartite în trei mari categorii: granulocite,
limfocite și monocite. La rândul lor,
granulocitele sunt de mai multe feluri:
neutrofile, eozinofile și bazofile.
Limfocite Monocite Eozinofile Bazofile
2,5-10,5 <3,5 <2,0 <0,4
1,8-9 <1 <0,7 <0,1
1,2-6,0 <1 <0,7 <0,1
1,5-6,6 <1 <0,7 <0,1
1,3-6,0 <1 <0,7 <0,1
Leucopenie există în intoxicație
medicamentoasă, boli cronice, neoplasme,
infecții virale, poliartrită reumatoidă, infectii
severe, etc
 Neutrofilie apare în efort fizic intens, stress,
traumatisme, arsuri, infecții, infarct
miocardic, leucemie, etc.
Neutropenie este specifică infecțiilor
severe, radioterapiei, administrarea unor
medicamente, mononucleozei infecțioase,
hepatitei.
Eozinofile crescute apar în infecții
parazitare, reacții alergice, astm bronsic,
eczeme, unele tipuri de leucemii, boli ale
țesutului conjunctiv.
Eozinofile scăzute sunt specifice infecțiilor
bacteriene acute, administrarea unor
medicamente, hormoni.
Bazofile crescute sunt prezente în
leucemii, inflamații, alergii, anemie
hemolitică cronică.
Bazofile scăzute apar în reacțiile alergice
acute, astm bronsic, stress, hipertiroidie.
Limfocite mărite sunt specifice ăn infecții
bacteriene, virale, hepatită, iradiere,
leucemii, limfoame, malnutriție.
Limfocite în număr mic apar în reacțiile
transfuzionale, stadiul final al infecției cu
HIV, septicemie, leucemii, etc.
Monocite crescute apar în boli inflamatorii
cornice, infecții virale, parazitare, ciroza
hepatică, boli de colagen, etc.
Monocite scăzute apar în administrarea de
prednison.
▪ Trombocitele au rol în coagulare. Valorile
normale: 150.000-450.000/mm3 pentru
toate grupele de vârstă. Trombocitoza este
specifică policitemiei vera, neoplasmelor,
poliartritei reumatoide,t raumatismelor,
anemiei hemolitice, tuberculoza, etc.
Trombocite scăzute apar în intoxicație
alcoolică, medicamentoasă, afecțiuni
medulare, reacții imune, hipersplenism,
transfuzii extensive, iradiere,etc.
▪ Hematocritul-volumul masei eritrocitare.
Valori normale exprimate în % sunt la
barbati: 42-52 iar la femei: 37-47.
Hematocrit crescut este prezent în
policiemia vera, deshidratare severă,
eritrocitoză, diaree severă, eclampsie,
arsuri, deshidratare, boli cardiace
congenitale, boala pulmonară cronică
obstructivă (BPCO), etc. Valorile scăzute
ale hematocritului sunt prezente în anemie,
hemoliză, hemoragie, deficit de fier,
sarcină, malnutriție, poliartrită reumatoidă,
mielom multiplu, leucemii, etc.
▪ VSH – viteza de sedimentare a sângelui,
are valori normale cuprinse între 0-20 la
femei și între 0-13 la bărbați. VSH mărit
apare în infecții bacteriene, boli inflamatorii,
insuficiența renala cronică, neoplasme,
anemie severa, infarct miocardic acut,
trombembolism pulmonar, boli de colagen,
sarcină în trimestrul II și III, menstruație,
unele medicamente, contaceptivele orale,
etc. Valorile crescute ale VSH – ului apar
în unele boli ale sângelui, tratamentul cu
ACTH și cortizon.
▪ Fibrinogen. Valorile normale: 169-515
mg/dl. Valori crescute apar în
inflamații/infecții acute, infarct miocardic
acut, accident vascular cerebral, necroza
tisulară, traumatisme, sarcină,
medicamente (contraceptive, estrogeni).
Valorile scăzute apar în afecțiuni hepatice,
coagulopatii, neoplasme avansate,
transfuzii sangvine masive.
▪ Timpul de coagulare - arată timpul necesar
sângelui să se coaguleze. Valorile normale
sunt: 4-10 minute, iar pentru timpul de
sângerare 0-5 minute. TS si TC testează
funcționarea diferitelor etape ale procesului
de coagulare sangvina.
▪ Timp de protrombină. Valori normale
cuprinse între 11-12,5 secunde (85-100%).
Valorile crescute apar în tratamentul cu
anticoagulante, hepatită, ciroză, obstrucție
biliară, coagulare intravasculară
diseminată. INR furnizează informații mult
mai precise decât timpul de protrombină
utilizând tromboplastina standardizată. De
cele mai multe ori INR terapeutic este
cuprins între 2-3,5 în funcție de afecțiunea
pentru care se prescrie tratamentul
anticoagulant. Pentru pacienții aflați în
tratament cu anticoagulante valoarea
optima o stabilește medicul.
▪ APPT. Valori normale cuprinse între 30-40
secunde. Nivele crescue apar în deficit ai
factorilor coagulării, administrare de
heparină, boli hepatice, leucemie, iar cele
scăzute în coagulare intravasculară
diseminată - faza incipientă, cancer
metastazat.
▪ teste imunologice. Confirmă variațiile
cantitative ale imunoglobulinelor salivare în
special IgA, în funcție de vârstă, în anumite
boli: parodontală, leziuni salivare
autoimune, afecțiuni ale mucoasei cavității
bucale, sau afecținuni ale ATM (testarea
lichidului sinovial).
Investigații ocluzale
Ca o componentă majoră a analizei
funcţionale a ADM, examenul clinic direct, cu
medii de marcare intraorală de tipul hârtiei de
articulaţie, spray, benzi Mylar, tec, al contactelor
ocluzale interarcadice este secondat de analiza
modelelor de studiu montate într-un articulator
parţial sau mai rar total programabil. În afara
acestei posibilităţi de complementare a analizei
ocluzale clinice, relativ comune şi care nu face din
această cauză obiectul acestui capitol, există
alternative pe care tehnologia modernă le-a făcut
posibile. Ne referim aici la sistemele care
analizează topografia şi mărimea suprafeţelor de
contact interocluzal în dinamica mandibulară,
folosind traductori mecanici sau optici.
▪ Sistemele cu senzori mecanici (traductori
de presiune)
Sistemele cu senzori mecanici (de exemplu
dispozitivul T-Scan) au drept componentă
esenţială o reţea de senzori tensiometrici
înglobată într-un suport sub formă de potcoavă,
inserabil intre cele două arcade. Suportul este
suficient de subţire pentru a face analiza
Teste diagnostice specifice
Există o serie de teste clinice frecvent utilizate,
altele decât cele de evaluare a starii de sănătate
generală sau de confirmare a unor diagnostice ce
afectează și strea de sănătate globală, care vin să
confirme diverse afecțiuni ce pot perturba
funcționalitatea ADM:
▪ aprecierea vitalității pulpare. Simpla
aplicare a spray-ului de aer/apă rece sau a
kelen-ului pe aria cervicală a unei coroane
dentare confirmă patologia dintelui
(exacerbarea durerii la rece) sau vitalitatea
acestuia (lipsa de reacție). Utilizarea de
gutapercă fierbinte aplicată pe dinte poate
acceptabilă din punct de vedere clinic. Pe măsură
ce apar, contactele ocluzale solicită în mod diferit
senzorii de presiune, semnalele provenite de la
aceştia sunt digitalizate şi afişate pe monitorul
sistemului sub forma unei hărţi pe care se poate
evidenţia amplitudinea forţelor şi momentul
(decalajul temporal) al apariţiei contactelor
interarcadice. Rigurozitatea datelor obţinute
depăşeşte capacitatea de evaluare clinică uzuală
de aceea această examinare se dovedeşte un
adjuvant preţios pentru o analiză ocluzală de
fineţe.
▪ Sistemele optice
Sistemele optice analizează tot cu ajutorul
computerului imaginea digitalizată a unei
înregistrări interocluzale cu siliconi de adiţie. În
zonele de contact ocluzal, materialul de
înregistrare are o grosime redusă, ceea ce face ca
imaginea digitalizată să prezinte o densitate
coloristică scăzută care poate fi cuantificată.
Rezultatul îl reprezintă ca şi în cazul precedent o
„hartă” a contactelor ocluzale, aşa cum apar ele la
nivelul înregistrării.
confirma o pulpită purulentă. De multe ori
este indicată stimularea electică a dintelui,
în vederea obținerii unor răspunsuri
similare.
▪ percuția dintelui are importanță la
aprecierea clinică a complicației cariei
dentare.
▪ palparea dintelui prin comprimarea unui
dinte parodontotic pentru 20-30 de
secunde, pentru a evalua o posibilă durere
parestezică ce durează maxim un minut
asociată cu palparea cu sonda parodontală
 a pungilor pentru evaluarea statusului
parodontal al dintelui.
▪ testul masticator se folosește prin aplicarea
unui rulou de vată între arcadele dentare în
diferite zone, cerând pacientului să facă
mișcări de masticație, care pot declanșa
durere dentară în dreptul unui dinte afectat
(endodontic, fracturat, parodontal).
▪ testul frezajului explorator fără anestezie
se face pentru a aprecia vitalitatea la un
dinte integru sau cu proces carios.
▪ testul anesteziei prin infiltrație se poate
folosi în cazul unei pulpite totale în care
durerea iradiază în întreaga hemiarcadă
sau în cea antagonistă, ori pe tritoriul
nervului trigemen.
▪ evaluarea mobilității dentare se face prin
aplicarea vestibulară și orală a mânerului a
două instrumente și se aplică forțe
alternativ pe fețele dintelui. Pe același
principiu se evaluează mobilitatea în cele
trei planuri spațiale (orizontal, sagital și
vertical în ax). Evaluarea cantitativă a
mobilității se face cu ajutorul aparatelor
speciale electromagnetice sau ultrsonice.
▪ măsurarea pungilor parodontale și
realizarea parodontogramei.
▪ evaluarea sângerării sau supurațiilor din
punga parodontală.
▪ teste musculare prin palpare și
identificarea zonelor declanșatoare a
durerii (trigger zone).
▪ testul de mușcare a unui rulou de vată dur.
Dacă este interpus între incisivi și apare
durere, relevă o durere uni sai bilaterală a
ATM (durere articulară). Dacă ruloul este
aplicat în zona PM-M și provoacă
Figura 20
Testul de reziliență Gerber
Bibliografie
În curs de elaborare
▪ diafanoscopia (transiluminare) se foloseste
pentru diagnosticarea fisurilor dentare, carii
interproximale la dinți laterali puțin
accesibili.
▪ testul pentru evidențierea zonei/liniei Ah se
face prin pensarea narinelor pacientului,
care este pus să expire forțat pe nas, iar
medicul cu ajutorul unui marker, va contura
linia/zona de închidere marginală a viitoarei
proteze. Aici există trei situații: o linie netă
de trecere oblică abruptă de la bolta
palatină la vălul palatin (favorabilă
protezării), o bandă de 1-3 mm și trecerea
se face lin de la o zonă la alta (foarte
favorabilă protezării) și situații
intermediare.
exacerbarea durerii pe aceeași parte cu
ruloul denotă o afectare/dezechilibru
muscular (afectare musculară). Dacă
durerea diminuă este vorba despre
afectarea uneia dintre articulații. Dacă
durerea se intensifică la nivelul ATM
contralaterale este vorba despre o durere
articulară.
▪ testul de reziliență a lui Gerber (fig. 20) la
nivelul ATM. Pacientul este invitat să
strângă dinții pe o foiță de staniol special
de 4x10 mm de grosime 0,3 mm pliată în
două straturi, așezată pe o hemiarcadă, pe
partea contralaterală plasându-se o hărtie
de articulație de aceleași dimensiuni. Dacă
hârtia rămâne blocată la tracțiunea
exercitată asupra sa, denotă că articulația
are un potențial de rezervă (reziliență), iar
dacă nu se produce blocarea hârtiei,
însemnă că ATM și-a pierdut reziliența,
fiind în compresie.