Sunteți pe pagina 1din 16

Evaluarea

Evaluarea poate fi: - subiectiva

- Obiectiva

Valoare – instrument de masura in economie


Valoarea poate fi : -de piata
-ramasa
- contabila
- reziduala
Evaluarea ca stiinta are o interferenta

- Informatia contabila
- Statistica
- Indicatori financiari
- Analiza economica
- Calculul economic

Parti interesate:

- Vanzatori
- Investitor
- Finantator
- Institutiile publice fiscal si judecatoresti
- Consultanta – evaluarea proiectelor

Metode de evaluare:

1. Bazate pe active ( patrimoniale )


2. Bazate pe venit

I. Bazate pe active ( patrimoniale)

1. Metoda activului net contabil

2.metoda activului net colectat


3.metoda valorii substantiale brute
4. metoda valorii matematice
5. metoda capitalului permanent necesara expluatarii

II. bazate pe venit


1. metoda valorii de rentabilitate
2.Metoda DFC ( discount cash – flow)
3. metoda Good-will
4. metoda Bursiera
5. Metoda de evaluare a activelor necorporale

PRINCIPIILE EVALUARII:

1. Evaluarea se realizeaza de obicei, dar nu obligatoriu, utilizand 2 metode de evaluare.


2. Evaluarea se realizeaza de obicei, dar nu obligatoriu, utilizand o metoda patrimoniala sau bazata
pe active si o metoda bazata pe venit.

Raportul de evaluare se compune din 4 parti:


A. DESCRIEREA MISIUNII DE EVALUARE
1. Prezentarea întreprinderii evaluate
2. Data efectivă a evaluării
3. Baza de evaluare care include tipul şi definiţia valorii estimate
4. Proprietarul participaţiei evaluate
5. Scopul şi utilizarea raportului de evaluare
6. Clientul şi destinatarul raportului de evaluare
7. Clientul şi destinatarul raportului de evaluare
8. Cadrul de reglementare
9. Ipotezele şi condiţiile limitative
10. Conformitatea cu standardele de evaluare

B. DIAGNOSTICUL ÎNTREPRINDERII EVALUATE


1. Scurt istoric
2. Tipul întreprinderii
3. Situaţia juridică a activelor şi clasificarea activelor din cadrul afacerii evaluate
4. Tranzacţii cu participaţii sau active care au avut loc în firma evaluată în perioada anterioară
5. Produse şi servicii
6. Piaţa întreprinderii
7. Analiza clienţilor şi furnizorilor
8. Concurenţa
9. Dotările tehnice şi tehnologice principale
10. Identificarea activelor şi localizarea lor, data şi gradul de extindere a inspecţiilor
11. Angajaţii
12. Managementul
13. Analiza financiară a întreprinderii
14. Sursele de informaţii utilizate, actualitatea şi gradul lor de credibilitate

C. APLICAREA METODELOR DE EVALUARE


1. Metode înscrise în abordarea pe bază de active
2. Metode înscrise în abordarea pe bază de venit
3. Metode înscrise în abordarea prin comparaţia de piaţă
4. Justificarea alegerii metodei de evaluare din cadrul celor 3 abordări

D. VALOAREA ESTIMATĂ PROPUSĂ, OPINIA ŞI CONCLUZIILE EVALUATORULUI


1. Valoarea estimată propusă
2. Opinia şi concluziile evaluatorului
*Principiile evaluarii
3. Alegerea metodelot ( cea mai importanta pentru evaluare) de evaluare
4. Valorile rezultate in urma aplicarii celor doua metode de evaluare se supun concilierii si nu medierii.

Gradele compuse de clasificare

Cele cinci “grade compuse de clasificare” sunt definite după cum urmează:
Grad compus de clasificare 1 – băncile clasificate în această grupă sunt viabile sub toate aspectele şi au
în general cele cinci componente evaluate la nivelul de rating “1” sau “2”. Orice deficienţă este de
natură minoră şi poate fi controlată cu uşurinţă, în activitatea curentă, de către consiliul de administraţie
şi conducerea executivă a băncii. Aceste instituţii bancare sunt capabile să facă faţă dificultăţilor reale
care apar şi sunt rezistente la influenţele din afara sistemului bancar. Ele operează în conformitate cu
legile şi reglementările în vigoare şi prezintă cele mai puternice performanţe, folosind practici adecvate
de administrare a riscului.

Gradul compus de clasificare 2 – băncile din această grupă au o structură de bază sănătoasă şi nu au
promit o gradare mai severă de “3” pe fiecare din cele 5 componente. În acest caz, apar numai dificultăţi
moderate din categoria acelora pe care consiliul de administraţie şi conducerea executivă pot să le
corecteze. Aceste instrumente sunt stabilite şi capabile de a depăşi dificultăţile provenite din fluctuaţiile
pieţei şi se conformează în substanţial legilor şi reglementărilor în vigoare. În aceste cazuri apar, nu apar
probleme reprezentative de supraveghere şi ca urmare preocuparea organelor de supraveghere este
una de rutină.

Grad compus de clasificare 3 – băncile clasificate în această grupă necesită un anumit grad de
preocupare din partea organelor de supraveghere cu privire la una sau mai multe din cele cinci
componente menţionate. Aceste instituţii prezintă o combinaţie de deficienţe care pot oscila între
moderat şi sever. Cu toate acestea, magnitudinea acestor deficienţe nu va fi cauza evaluării uneia dintre
componente la un nivel mai sever de “4”. Managementul demonstrează dimensiunea capacităţii şi a
dorinţei de a remedia dificultăţile în mod eficient la timp. În general, aceste instituţii sunt mai puţin
capabile de a rezista la fluctuaţiile pieţei, dată fiind vulnerabilitatea crescută a acestora la influenţe
externe, prin comparaţie cu băncile cu grad compus “1” şi “2”. Aceste instituţii au dificultăţi în
respectarea legilor şi reglementărilor în vigoare.
Practicile de administrare a riscurilor pot fi nesatisfăcătoare în funcţie de mărimea instituţiei,
complexitatea şi categoria de risc. Aceste bănci cer mai mult decât supraveghere de rutină, deşi declinul
lor nu pare probabil, dat fiind potenţialul general şi capacitatea financiară a acestora.

Grad compus de clasificare 4 – băncile clasificate în această grupă se caracterizează, în general, prin
practici şi condiţii nesigure şi riscante. În aceste cazuri apar probleme financiare şi manageriale serioase
care conduc la performanţe nesatisfăcătoare. Problemele care apar migrează de la deficienţe severe la
critice, care nu au fost rezolvate în mod satisfăcător de către executiv sau consiliul de administraţie. În
general, instituţiile din această grupă sunt incapabile să reziste fluctuaţiilor de piaţă. Nerespectarea
legilor şi reglementărilor în vigoare este întru-totul semnificativă. Practicile manageriale sunt, în general,
inacceptabile în ceea ce priveşte dimensiunea instituţiei, complexitatea şi tipul de risc. O supraveghere
atentă este absolut necesară, ceea ce conduce, în cele mai multe cazuri, la acţiuni decisive pentru
remedierea problemelor. Băncile din această grupă reprezintă un risc pentru fondul de asigurare a
depozitelor. Declinul este posibil dacă problemele sau deficienţele nu se rezolvă la timp şi în mod
satisfăcător.

Grad compus de clasificare 5 – băncile din această grupă prezintă cele mai nesatisfăcătoare şi riscante
condiţii financiare, au performanţă deficitară, adesea cu a4bsolute de administrare a riscurilor
inadecvate în funcţie de mărimea instituţiei, complexitatea şi categoria de risc, necesitând cea mai
severă preocupare din punct de vedere al supravegherii. Volumul şi gravitatea problemelor apărute
depăşesc capacitatea conducerii băncii de a le controla şi remedia. În aceste situaţii apare necesitatea
unei asistenţe financiare externe sau de altă formă, immediate, pentru a păstra viabilitatea acestora.
Supravegherea atentă şi continuă este 4absolut necesară. Băncile din această grupă constituie un risc
maxim pentru fondul de asigurare a depozitelor şi declinul este foarte probabil.
Metoda Good will
Good-will-ul este un activ intangibil care reprezintă în mod normal surplusul valorii unei intreprinderi
fata de valoarea activelor sale tangibile.
Surplusul de valoare este datorat faptului ca afacerea genereaza un profit suplimentar fata de masa
dobanzii care ar rezulta din investirea unei sume echivalente cu vânzarea activelor sale tangibile.
Good-will-ul este un activ atunci cand este inregistrat. In practica economica exista 2 viziuni asupra
Good-Will-ului :

- O viziune anglosaxona
- O viziune franceza

Putem concluziona:
− Good-will-ul exprima valoarea globala a activelor necorporale;
− marimea Good-will-ului este în funcţie de diferenţa dintre profitul mai mare obtinut din functionarea
unei firme, şi dobanda care ar rezulta din plasarea unui capital, echivalent cu valoarea imobilizărilor
corporale, în obligatiuni de stat, în scopul obţinerii de dobanda;
− marimea valorii Good-will-ului poate fi calculata şi inclusa în valoarea totala a întreprinderii şi în preţul
ei de vânzare;
− Good-will-ul poate fi amortizat prin includerea unei parti din valoarea lui în cheltuielile anuale de
exploatare, la capitolul “amortizare”;
− Good-will-ul sau suprabeneficiu (in exprimarea franceza) este un cont de activ intangibil care indica
prima platita peste valoarea de inventar a unei achizitii;
− Good-will-ul reprezintă ansamblul elementelor necorporale care contribuie la valoarea finala a
întreprinderii;
− in optica franceza, Good-will-ul este excedentul valorii globale a întreprinderii fata de suma valorilor
elementelor corporale şi necorporale pe care acesta le detine;
− tot în optica franceza, marimea Good-will-ului reflecta o valoare suplimentara a activelor necorporale
fata de cele inscrise în bilant, şi care are potentialitatea unui profit suplimentar sau supraprofit;
− in optica franceză, notiunea de Good-will (care este de origine anglo-saxona) este utilizata prin alte
doua notiuni usor mai restrictive, respectiv supravaloare şi mai ales fond de comert.

Fondul de comert este definit ca reprezentand un ansamblu de elemente corporale şi necorporale


gestionate de un comerciant sau industrias în cadrul întreprinderii sale.
Elementele necorporale ale fondului de comert:
a) Clientele permanenta;
b) Clientela ocazionala. Aceste doua elemente sunt variabile şi depind de exploatare şi de conjunctura,
dar constituie elemente esenţiale ale fondului de comert;
c) Numele comercial (optiune franceza) este denumirea sub care se executa o activitate de comert
(lucrativa, aducatoare de profit);
d) Firma este denumirea sau emblema pe care o alege un comerciant şi care serveste la identificarea
întreprinderii şi la atragerea clientelei;
e) Dreptul la locatie sau dreptul la acces sau dreptul la reinnoire;
f) Licentele şi autorizatiile administrative care sunt atasate fondului şi nu au caracter personal (licenta de
vânzare a bauturilor alcoolice, autorizatie de transport public, etc.);
g) Drepturile de proprietate industriala, comerciala, artistica, drepturile de autor;
h) Diversele elemente care adeseori sunt considerate ca nefiind transmisibile odata cu fondul de comert,
de exemplu diferite contracte de asigurare sau furnizare, semnate de catre vanzatorul fondului de
comert.
Elementele corporale ale fondului de comert sunt alcatuite în principal din materiale, utilaje şi
echipamente care nu au caracter de imobilizări prin destinatie, dar care au o stabilitate şi servesc la
exploatarea întreprinderii, de exemplu instrumente pentru redactare şi tehnoredactare, masini de scris,
etc.
Fondul comercial este o componenta importanta (cea mai importanta) a fondului de comert, şi anume
fondul comercial contine elementele corporale ale fondului de comert.
Prin aceasta optica, fondul comercial reflecta elementele necorporale care nu pot fi evaluate în mod
individual. Pentru un cumparator, valoarea întreprinderii va fi cu atat mai mare cu cat acesta spera sa
obtina o mai buna rentabilitate din reteaua, clientela şi marcile pe care le achizitioneaza.
Pentru o întreprindere industriala, fondul comercial este aptitudinea pe care acesta o are pentru a crea
un profit mai mare sau mai mic, în cadrul unui mod de exploatare. Valoarea întreprinderii în aceasta
optiune va fi legata mai mult de psihologia întreprinderii, decat de morfologia ei. Ea va fi cu atat mai
mare cu cat întreprinderea este mai sanatoasa, oamenii mai multumiti şi mai fideli, produsele mai bine
pozitionate pe piata, gestiunea financiara este satisfacatoare, clientela mai satisfacuta.
Concluzii:
a) Fondul comercial se refera numai la valoarea activelor necorporale;
b) Marimea valorii întreprinderii este direct proportionala cu efectul sinergetic rezultat din folosirea
intregului ei potential uman, material, financiar, dar şi de elemente care pot fi independente de acest
potential (vadul comercial);
c) Efectul sinergetic reflectat în marimea profitului obtinut de o firma rezulta din ecuatia: o
întreprindere = o piata + un produs + oameni ;
d) Nu sunt cuprinse în fondul comercial stocurile de produse finite şi de materii prime, imobilizări
financiare, disponibilitati băneşti, utilajele şi instalatiile care pot fi evaluate separat şi valorificate de
catre proprietar.

Calculul goodwill-ului

In practica evaluării întreprinderii se folosesc mai multe formule de calcul a marimii goodwill-ului.
In funcţie de modul de abordare, respectiv de indicatorii economici pe baza carora se calculează profitul
real, rata neutra de capitalizare, coeficientul de capitalizare, activul net corectat, valoarea substantiala
bruta şi capitalul permanent necesar exploatării, exista trei grupe de metode de calcul a goodwill-ului:
1. Metode bazate pe capitalizarea rentei de goodwill sau supraprofitului
2. Metoda anglo-saxonă
3. Metoda franceză
Metode bazate pe capitalizarea supraprofitului
Exista mai multe metode care calculează goodwill-ul sau valoarea acestuia, prin capitalizarea
supraprofitului obtinut de o firma, respectiv prin transformarea acestuia în valoare a capitalului.
Deosebirile dintre aceste metode se refera la modul de calcul a marimii supraprofitului şi la modul de
capitalizare a acestuia.
Marimea supraprofitului se calculează de regula ca diferenţa intre profitul net anual obtinut şi un profit
normal care ar reprezenta o remuneratie normala, fie a activului net contabil, fie a valorii totale a
întreprinderii.
Capitalizarea supraprofitului se face prin intermediul unei rate de capitalizare, a carei semnificatie este
deosebit de importanta având în vedere ponderea ei potentiala în preţul final al unei intreprinderi.
Pentru asigurarea coerentei indicatorilor pe baza carora se calculează marimea goodwill-ului, este
necesara realizarea unei corespondente a celor trei forme de exprimare a valorii patrimoniale, şi anume:
-activul net corectat prin profitul net corectat;
− valoarea substantiala bruta prin capacitatea beneficiara;
− capitalul permanent necesar exploatării prin randamentul financiar;
In practica exista metoda anglo-saxona care abordeaza supraprofitul pe o perioada de timp nelimitat, şi
care actualizeaza valoarea totala în permanenta cu valoarea supraprofitului oscilanta în timp.
Mai exista metode europene prin care valoarea globala a întreprinderii este data de cumulul celor doua
valori, şi anume valoarea întreprinderii şi supraprofitul calculat la momentul evaluării.

Metode indirecte şi directe de calcul a Good-will-ului


Metode indirecte de determinare a goodwill-ului ( franceza)
1. Metoda franceza Barnay calculează valoarea globala prin adaugarea la activul net corectat a goodwill-
ului, în funcţie de perioada de profitabilitate a întreprinderii evaluate.
2. Metoda „retail” este aplicata în special pentru societatile comerciale cu ridicata, aceasta metoda
divizeaza goodwill-ul în doua parti, şi explica acest lucru prin faptul ca, în decursul timpului, clientela
vanzatorului tinde sa devina şi sa fie inlocuita prin clientela cumparatorului, şi de aceea goodwill-ul este
impartit în mod egal intre acestia.
3. O alta metoda este metoda indirecta de calcul a goodwill-ului. Utilizarea acestei metode este
conditionata de determinarea prealabila a activului net corectat şi a valorii de rentabilitate sau valoarea
de randament.
Diferenţa dintre valoarea globala data fie de valoarea de rentabilitate, fie de valoarea de randament, şi
activul net corectat, exprima goodwill-ul.
GW = Vr – ANC sau
GW = Vrd – ANC
Avantajul folosirii acestei metode consta în posibilitatea evitarii explicatiilor aferente utilizarii unor
notiuni de capitalizare care intotdeauna sunt puse sub semnul intrebarii. în schimb, pentru
determinarea valorii de rentabilitate sau de randament şi a activului net corectat, sunt necesare analize
şi o serie de ipoteze fezabile.
Metode directe de determinare a goodwill-ului
Evaluarea directa a goodwill-ului sau a fondului de comert este aplicabila numai pentru unitatile din
comertul cu amanuntul, inclusiv cele în care se produc bunuri alimentare destinate vanzarii.
Evaluarea directa se refera numai la vânzarea fondului de comert, deci fara a include cladirile, terenurile,
stocurile de marfa, de asemenea reprezintă o vânzare a dreptului de folosinta a fondului de comert pe o
anumita perioada (in Europa se practica pe o perioada de 9 ani), cu drepturi legale de reinnoire a
contractului, daca cumparatorul doreste aceasta prelungire.
Evaluarea directa este o evaluare rapida dar aproximativa, în acest sens exista o serie intreaga de
baremuri practicabile care tin cont de forma de exprimare şi de diferite marimi. Acestea sunt calculate
procentual pe cifra de afaceri anuala.
Aceste bareme au un character mai mult orientativ, ele fiind folosite mai mult de administratia
financiara, abilitate sa controleze valoarea reala a subiectilor fiscali.

Metode de evaluare a întreprinderilor cotate sau necotate


Principalele metode de evaluăre a întreprinderii se încadrează în următoarele trei categorii:
1. abordarea patrimonială sau pe bază de active;
2. abordarea bazată pe venit;
3. abordarea comparativă care ţine seama de valorile de tranzacţionare ale întreprinderilor similare.
În conformitate cu standardele internaţionale metoda de evaluare este o cale specifică de estimare a
valorii în cadrul abordărilor. Principalele categorii de metode de evaluare sunt:
1. METODE PATRIMONIALE denumite şi metode de evaluare a afacerii bazate pe active – se bazează pe
evaluarea elementelor finanţate de capitalul care urmează a fi tranzacţionat, respectiv pe evaluarea
separată a tuturor ”stocurilor” (în accepţiunea de mai sus) de care dispune o întreprindere la un
moment dat. Metoda este fundamentată pe principiul substituţiei – un activ nu valorează mai mult
decât costul de înlocuire al tuturor parţilor sale componente. Abordarea patrimonială se sprijină pe
conceptele de “valoare de schimb”, “de înlocuire” şi “valoare de utilizare” ataşate tuturor elementelor
care se află la dispoziţia întreprinderii. Dintre metodele patrimoniale enumerăm: Activul net contabil,
Activul net corectat, Activul net reevaluat (corectarea valorii elementelor în funcţie de efectele inflaţiei)
etc.
2. METODE BAZATE PE VENIT denumite şi metode de randament în evaluarea de afaceri prin care se
estimează valoarea unei afaceri, a unei participaţii sau a unei acţiuni prin calcularea valorii prezente a
beneficiilor viitoare (anticipate). Metodele au în vedere abordarea dinamică a capitalurilor, respectiv
fluxurile pe care acestea le generează pentru investitor. Aceste metode asimilează valoarea unei
întreprinderi sumei fluxurilor de care poate dispune proprietarul capitalului, prin utilizarea sa, într-o
durată de timp rezonabilă (în funcţie de aşteptarea investitorului) ţinând seama de riscurile asociate, de
alternativele disponibile. Dintre metodele de randament enumerăm: Metode bazate pe profit, Metode
bazate pe fluxul de dividende, Metode bazate pe fluxul de disponibilităţi.
3. METODE DE COMPARAŢIE denumite şi metode ale pieţei în evaluarea de afaceri prin se compară
subiectul de evaluat cu alte afaceri similare, cu participaţii la afaceri şi cu acţiuni care au fost vândute pe
piaţa liberă. Dintre metodele de comparaţie enumerăm:
− Metoda multiplicatorului PER (comparaţii bursiere),
− Metoda multiplicatorului PSR (compararea cifrelor de afaceri),
− Comparaţii multifactoriale.
În cazul primelor două categorii de metode de evaluare un rol important în aplicarea acestora îl deţin
înregistrările în documentele de evidenţă contabilă, respectiv:
− Elementele bilanţiere pentru aplicarea metodelor patrimoniale;
− Venituri, cheltuieli, rezultate, elemente patrimoniale care furnizează o serie de informaţii pertinente
privind activitatea viitoare, pentru aplicarea metodelor de randament.
Metode bazate pe active:

1. ANC
2. AMC
3. VSB
4. VM
5. CPNE

Metoda valorii adaugate:

1. Metoda cash-flow
2. Metoda Good-will
3. Metoda valorii Bursiere
4. Metoda evaluarii activelor necorporale
5. VR
În conformitate cu standardele internaţionale de evaluare referitoare la evaluările de afaceri pentru o
reflectare cât mai corectă a realităţii economice atât în ceea ce priveşte rezultatele financiare cât şi
bilanţul contabil.
Metoda PER (price earnings ratio)
Abordarea acestei metode este simpla, astfel prin pretul unui titlu sse considera ca se cumpara de n ori
profitul net pe actiune.
Pret(curs) = n*profit net/ actiune

Pentru omogenitate în evaluare şi pentru asigurarea comparabilităţii cu alte metode de evaluare,


profitul utilizat este un profit corectat. Corecţiile privesc pierderile şi profiturile glisante între exerciţii,
reluările asupra provizioanelor şi variaţiile de valoare din vânzarea de active.
PER este in fapt un multiplicator pentru ca el realizaeaza estimarile sale la un moment considerat unic in
viata intreprinderii , dar pe parcursul mai multor ani.
Evaluarea valorilor mobiliare (a titlurilor de plasament)- se realizeaza in 4 momente
1.Ceea ce este de remarcat este faptul ca, spre deosebire de multe alte categorii patrimoniale, dar la
fel ca si celelalte categorii de titluri, cheltuielile accesorii de cumpărare (comisioanele vărsate cu ocazia
cumpărării) nu fac parte din costul de achiziţie ci din cheltuieli (înregistrate prin intermediul contului 627
’’Cheltuieli cu serviciile bancare si asimilate’’).
2. Valoarea de inventar : titlurile de plasament sunt recenzate si evaluate la valoarea lor actuala, adică :
-la cursul mediu al ultimei luni, pentru titlurile cotate ;
-la valoarea probabila de negociere, pentru titlurile necotate.
Constituie titluri cotate, titlurile înscrise la cota oficiala, a unei burse de valori.
Spre deosebire de titlurile de participare si de titlurile imobilizate in activitatea de portofoliu, dar la fel
ca si alte titluri imobilizate, creşterea sau scăderea bursei are in mod necesar o incidenta asupra valorii
de inventar.
Valoarea probabila de negociere a titlurilor necotate se determina pe baza unuia sau mai multor criterii
obiective ceea ce presupune utilizarea datelor din ultimele conturi anuale si a celor privind modalităţile
de cesiune eventuala :
- preturile stipulate cu ocazia celor mai recente tranzacţii cu aceste titluri; -
-valoarea matematica;
- randamentul;
- m ărimea profitului;
- activitatea întreprinderii;
- m ărimea acesteia;
- volumul creditelor etc.
In contextul inventarierii, trebuie sa se precizeze pentru fiecare categorie de titluri de plasament
asemănătoare :
- numărul de titluri;
- preţul de cumpărare;
- modul de evaluare ;
- valoarea actuala care rezulta din aplicarea acestui mod de evaluare.
3. Valoarea la închiderea conturilor impune comparaţia intre valoarea de inventar si valoarea de intrare,
in contextul aplicării principiului prudentei. Plusurile sau minusurile de valoare se stabilesc pe categorii
de titluri de aceeaşi natura si care conferă aceleaşi drepturi, cu alte cuvinte, ele au un caracter global.
Este si motivul pentru care in determinarea eventualelor provizioane pentru depreciere, evaluarea se va
face la preţul de cumpărare mediu ponderat.
Deşi minusurile de valoare latenta fac obiectul provizionarii, doua excepţii sunt posibile :
• Atunci când titlurile de plasament sunt utilizate pentru conservarea substanţei trezoreriei (deci când
ele constituie o rezerva de lichiditate) : ele sunt considerate un ansamblu de bunuri confundabile a căror
valoare de utilitate este data de preţul de vânzare. Valoarea de utilitate poate fi determinata de o
maniera globala in bilanţ, ţinându-se cont de deprecierea data de eventualul excedent al minusurilor de
valoare fata de plusurile de valoare. In legătura cu eventualele compensări trebuie precizat ca nu sunt
admise compensări cu plusurile de valoare ale titlurilor in creştere.
De asemenea, nu sunt admise compensări intre titlurile cotate si cele necotate ca de altfel si intre
plusurile si minusurile de valoare ale titlurilor necotate.
In schimb, sunt admise compensări intre titlurile cotate, dar numai cu respectarea a doua condiţii :
- titlurile sa fi fost cotate in mod curent pe piaţa financiara organizata ;
- titlurile sa nu fi fost acţiuni sau obligaţiuni emise de societate si deţinute de aceasta, astfel de titluri
nefiind confundabile cu celelalte titluri cotate.
• Atunci când, evident in cazul titlurilor cotate, se constata o scădere anormala a cursului iar aceasta
scădere are un caracter tranzitoriu.
Intr-o astfel de situaţie, minusul de valoare poate fi compensat cu plusurile de valoare ale altor titluri.
Literatura de specialitate precizează ca ‘‘o scădere anormala tranzitorie’’ trebuie sa îndeplinească
următoarele condiţii :
- scăderea sa fi fost importanta si sa fi avut loc cu câteva zile înainte de data de închidere a
exerciţiului ;
- scăderea sa fi fost anulata in primele zile care succed închiderii exerciţiului ;
- evoluţia cursurilor pana la data publicării cursurilor anuale sa demonstreze in mod evident, ca aceasta
scădere brutala si tranzitorie nu este începutul unei tendinţe noi.
4. Valoarea la ieşirea din patrimoniu
Cesiunea titlurilor de plasament presupune intervenţia a doua operaţii :
- vânzarea titlurilor, caz in care se utilizează un preţ de cesiune (de vânzare)
- ieşirea bunurilor respective din patrimoniu, caz in care se pune problema anularii valorii lor contabile.
Diferenţa intre preţul de cesiune si valoarea contabila constituie rezultatul cesiunii care imbraca forma
de plusuri sau minusuri de valoare.
Preţul de cesiune este cel indicat in actul de vânzare - cumpărare, el nefiind afectat de (diminuat cu)
cheltuieli de vinzare.Ca si in cazul achiziţionării, aceste cheltuieli fac obiectul cheltuielilor de exploatare
fiind înregistrate prin intermediul contului 627 ‘‘Cheltuieli cu serviciile bancare si asimilate’’.
Valoarea contabila cu ocazia cesiunii este data de valoarea bruta a titlurilor, neţinându-se cont de un
eventual provizion pentru depreciere.
Valoarea bruta este, in principiu, costul de intrare (eventual reevaluat) al titlurilor cedate. Atunci când
insa cesiunea reprezintă numai o parte din ansamblul titlurilor de aceeaşi natura si care conferă aceleaşi
drepturi, costul de intrare al fracţiunii cedate este estimate fie la preţul de cumpărare mediu ponderat,
fie presupunând ca primul element ieşit este primul intrat(metoda FIFO).

Conditiile si criteriile de inregistrare in bilant si contabilitate a activelor necorporale

Cele 4 conditii pe care trebuie sa le indeplineasca un element necorporal pentru a fi inscris în activul
bilantului sunt:

1) identificarea exacta a elementului de activ printr-o denumire precisa cum ar fi marca


comerciala, copy-write, software, cheltuielile de cercetare-dezvoltare, retea de distributie, etc.

In cazul imposibiltatii identificarii precise a unui element de activ necorporal, acesta poate fi inscris
intr-o pozitie distincta a activului bilantului impreuna cu alte active necorporale care nu pot fi
evidentiate în mod distinct şi anume în good-will sau în fondul commercial.
2) modul de achzitionare, respectiv cumpararea sau procurarea din resurse proprii a elementelor
necorporale, fie în mod individual şi indentificabil, fie în mod global şi neidentificabil pentru fiecare
element.
3) Posibilitatea stabilirii unei durate de viata determinata a activelor necorporale (ex: brevetele de
inventie sunt protejate 17 ani în SUA, 20 de ani în Romania iar good-will-ul poate fi amortizat în 40 de
ani în SUA şi 30 de ani n Canada, Franta şi Japonia).
4) Posibilitatea de transfer a dreptului de proprietate în general prin vânzare daca unele componente
necorporale pot fi vândute în mod individual cum ar fi brevetul de inventie, copy-write, acestea trebuie
sa fie identificate şi înregistrate în bilant. în cazul în care nu pot fi transferate în mod individual ele având
o valoare inseparabial de valoarea globala a firmei cum este cazul good-willului, atunci activele
necorporale sunt înregistrate numai în aceasta pozitie din bilant.
Criterii pentru inregistrarea contabilă a activelor necorporale

- achzitionarea activelor necorprale poate fi inregistrata în bilant la costul lor de achzitie


- activele necorporale produse de întreprindere pot fi înregistrate în bilant
- reevaluarea periodica a activelor necorporale este permisa
- activele necorporale pot fi amortizate pe parcursul unei perioade de timp identificata
cu perioada în care proprietarul obtine un profite conomic din utilizarea acestora
- orice evaluare se face de catre un expert profesionist independent

In perioada contabila activele necorporale sunt evaluate cu ajutorul unor metode de evaluare
cum ar fi:

1. Metoda capitalizarii venitului net viitor


2. Metoda costului
3. Metoda comparatiei valorii de piata
4. Alte metode assimilate
Evaluatorul trebuie sa cunoasca atat principiile de baza ale fiecarei metode de evaluare cat şi
uzantele, respectiv experienta firmelor specializate în acest tip de evaluare.
Exista cel puţin 3 principii generale de evaluare care se recomanda şi anume:
1) Utilizarea simultana a celor 3 metode clasice în scopul stabilirii unei valori credibile, posibil
de realizat numai prin analiza comparativa a valorii rezultate din aplicarea fiecarei metode.
2) Asigurarea unei succesiuni a celor 3 metode de evaluare în conformitate cu specificul
activului necorporal evaluat specific care reflecta gradul de relevanta şi de credibilitate a valorii
rezultate.
3) Verificarea veridicitatii valorilor activelor necorporrale evaluate în mod distinct. Aceasta
verificare se afce prin compararea valorii globale a întreprinderii (determinata în mod general
prin metoda DCF cu valoarea activelor corporrale existente ).

Sistemul CAMPL reprezintă un instrument eficient de lucru pentru evaluarea instituţiilor


bancare, în scopul identificării, într-o fază incipientă, a acelor bănci care sunt ineficiente sub
aspect financiar şi operaţional şi care pot avea probleme ce pot duce până la faliment. Aceste
bănci necesită din partea autorităţilor de supraveghere o atenţie sporită.
Sistemul se bazează pe analizarea şi aprecierea pe bază de indicatori a cinci componente, care
caracterizează activitatea şi condiţia financiară a unei bănci, ţinând cont de reglementările în
vigoare privind activitatea bancară.
Cele 5 componente specifice de analiză pentru sistemul de rating CAMPL sunt următoarele:
− Adecvarea capitalului – C
− Calitatea activelor – A
− Management – M
− Profitabilitate – P
− Lichiditate – L
Fiecare din cele cinci componente sunt evaluate pe o scară de valori cuprinsă între 1 şi 5, astfel
încât 1 reprezintă cel mai performant nivel şi 5 cel mai scăzut.
Fiecare din cele cinci componente sunt evaluate pe o scară de valori cuprinsă între 1 şi 5, astfel
încât 1 reprezintă cel mai performant nivel şi 5 cel mai scăzut.
De asemenea, fiecărei bănci i se acordă un ”grad compus de clasificare” (rating compus), pentru
care se atribuie un punctaj de la 1 la 5. Evaluarea celor cinci componente specifice de
performanţă reprezintă criteriul esenţial pe care se bazează ”gradul compus de clasificare”.
În determinarea ”gradului compus de clasificare”, patru din cele cinci componente (CAPL) sunt
analizate în funcţie de o gamă de indicatori. Pentru fiecare indicator de analiză sunt stabilite
cinci intervale şi cinci niveluri (rating-uri) corespunzătoare acestora.
Astfel fiecare bancă primeşte câte un rating pentru fiecare indicator de analiză, petru fiecare
componentă CAMPL, şi în final câte un ”grad compus de clasificare” (rating compus) şi un ”scor
final” ce reprezintă punctajul total acordat indicatorilor ce definesc elementele CAMPL.
Caracterizarea componentelor care stau la baza determinării gradului compus de clasificare

1. Adecvarea capitalului (C) - o bancă este de aşteptat să-şi menţină un capital corespunzător,
în raport cu natura şi limitele de risc, precum şi cu capacitatea conducerii de a identifica,
măsura şi controla aceste riscuri.

Pentru stabilirea gradului de adecvare a capitalului se are în vedere efectul riscurilor de credit,
de piaţă şi a altor riscuri asupra condiţiei financiare a băncii.
Tipurile şi mărimea riscurilor, în activitatea băncii, determină în ce măsură capitalul ar trebui să
se situeze deasupra nivelului minim cerut de reglementări pentru a face faţă unor consecinţe
nedorite.
Adecvarea capitalului unei bănci este evaluată (dar nu limitată) în funcţie de următorii factori:
- nivelul şi calitatea capitalului şi condiţia generală financiară a băncii;
- capacitatea managementului de a face faţă nevoilor curente de majorare a capitalului social;
- natura, trendul şi volumul activelor problemă şi previzionarea corespunzătoare a acestora;
- structura bilanţului (incluzând natura şi suma imobilizărilor corporale), riscul pieţei,
concentrarea riscului;
- expunerea riscului din activităţi extrabilanţiere;
- perspective şi planuri de creştere, precum şi experienţa trecută;
- accesul la piaţa de capital şi alte surse de capital
În perioada în care banca realizează performanţe slabe, capitalul acţionând ca un tampon,
menţine încrederea publicului în sistemul bancar, promovează stabilitatea fondurilor
depozitarilor şi suportă dezvoltarea rezonabilă a instituţiei.

2. Calitatea activelor (A) – ratingul calităţii activelor reflectă riscul potenţial al creditelor, al
investiţiilor şi al altor active, precum şi al tranzacţiilor extrabilanţiere. Evaluarea calităţii
activelor trebuie analizată şi în funcţie de gradul de provizionare a acestora. De asemenea, este
necesar să se ia în calcul toate celelalte riscuri care pot afecta valorificarea activelor băncii,
incluzând riscurile de exploatare, de piaţă, de reputaţie, strategie şi altele. Capacitatea
managementului este reflectată de măsura în care reuşeşte să identifice, să urmărească şi să
controleze aceste riscuri. Calitatea activelor băncii este evaluată în funcţie de următorii factori:
- practici sănătoase de administrare a creditului şi de identificare a riscurilor;
- nivelul, distribuţia, gravitatea şi trendul activelor neperformante atât pentru tranzacţiile
bilanţiere cât şi extrabilanţiere;
- adecvarea provizioanelor şi a altor rezerve;
- riscul de credit rezultat din tranzacţii extrabilanţiere cum ar fi scrisori de garanţie, acreditive,
linii de credit şi altele;
- varietatea şi calitatea portofoliilor de credite şi investiţii;
- capacitatea managementului de administrare corespunzătoare a activelor, inclusiv
identificarea şi colectarea activelor problemă;
- adecvarea controlului intern şi a sistemelor informatice manageriale.
Management (M) – Acest rating reflectă capacitatea consiliului de administraţie şi a managementului
băncii de a identifica, cuantifica, monitoriza şi controla riscurile activităţii şi de a asigura, astfel,
stabilitatea, siguranţa şi eficienţa instituţiei, în concordanţă cu legile şi reglementările în vigoare.
Conducerea executivă este răspunzătoare pentru dezvoltarea şi implementarea politicii, procedurilor şi
practicilor care transpun obiectivele consiliului de administraţie şi limitele de risc în standarde prudente
de operare.
În funcţie de natura şi scopul activităţilor băncii, practicile manageriale au în vedere întreaga gamă de
riscuri: riscul de credit, de lichiditate, de piaţă, operaţional, de tranzacţie, de reputaţie, de strategie, de
conformitate şi alte riscuri. Soliditatea practicilor manageriale este demonstrată de: existenţa unui
personal competent, a unor politici adecvate, a unui program de audit propriu şi control intern
corespunzător cu mărimea şi complexitatea instituţiei, abilitatea în administrarea riscurilor, precum şi
prin existenţa unui sistem internaţional eficient.
Capacitatea şi performanţele managementului şi consiliului de administraţie sunt evaluate, în principal,
pe baza următorilor factori:
− gradul de implicare a factorilor de decizie în asigurarea condiţiilor optime de desfăşurare a activităţii
băncii;
− capacitatea factorilor de decizie de a administra corespunzător riscurile care pot să apară din
schimbarea condiţiilor de afaceri sau iniţierea unor noi activităţi sau produse;
− adecvarea politicii interne privind activitatea de bază şi riscurile pe care aceasta le incubă;
− adecvarea auditului şi controlului intern care vizează operaţiunile financiare, raportările periodice ci
concordanţa cu legile, reglementările şi politicile interne;
− acurateţea şi oportunitatea informării managementului precum şi existenţa unor sisteme de
administrare a riscurilor în concordanţă cu complexitatea şi profilul de risc al instituţie;
− reacţia (receptivitatea) factorilor de decizie la recomandările auditorilor ai autorităţilor de
supraveghere; − profunzimea managementului şi succesiunea acestuia;
− m ăsura în care consiliul de administraţie şi managementul sunt afectate sau sensibile la influenţa
dominantă sau concentrarea autorităţii;
− performanţele instituţiei şi profilul lor de risc.

Profitabilitate (P) – calitatea şi cantitatea veniturilor sunt evaluate în funcţie de: capacitatea de
a asigura adecvarea capitalului prin reinvestirea profitului; nivelul, trendul şi stabilitatea
veniturilor; sursele veniturilor; nivelul cheltuielilor de operare; vulnerabilitatea veniturilor la
expunerile riscului de piaţă; adecvarea provizioanelor pentru pierderile la credite şi alte
rezerve; tranzacţiile cu titluri de valoare; efectele de taxare asupra veniturilor; procesele
previzioniste şi sistemele informaţionale ale managementului.
În consecinţă acest rating reflectă nu numai volumul şi trendul veniturilor, dar şi factorii care
pot afecta susţinerea sau calitatea veniturilor. Volumul, la fel ca şi calitatea veniturilor, pot fi
afectate de administrarea excesivă şi inadecvată a riscului de credit, care poate conduce la
alocări de provizioane suplimentare pentru pierderi din credite sau de nivelurile ridicate ale
riscului pieţei care pot expune nejustificat veniturile instituţiei la fluctuaţiile ratei de dobândă.
De asemenea, calitatea veniturilor poate fi diminuată de o încredere nejustificată în câştiguri
extraordinare. Veniturile viitoare pot fi afectate de incapacitatea de a prevedea şi controla
fondurile şi cheltuielile de operare, strategii de afaceri executate defectuos sau prost consiliate,
un slab management sau expunere necontrolată la riscuri.
Lichiditate (L) – Lichiditatea şi administrarea resurselor şi plasamentelor sunt evaluate în funcţie de
trendul şi stabilitatea depozitelor; gradul şi trendul utilizărilor pe termen scurt, sursele volatile de
fonduri, finanţarea activelor pe termen lung; accesul la pieţele monetare şi alte surse de finanţare;
adecvarea surselor de lichiditate şi abilitatea de a face faţă nevoilor de lichiditate; eficienţa politicilor şi
practicilor de lichiditate, strategiile de administrare a fondurilor; sistemele informatice de administrare
şi planurile de finanţare; capacitatea managementului de a identifica, măsura, monitoriza şi controla
lichiditate şi nivelul de diversificare al surselor de finanţare.
În evaluarea adecvării poziţiei de lichiditate a unei instituţii financiare, o atenţie deosebită ar trebui
acordată nivelului curent şi viitor al surselor de lichidităţi, comparativ cu nevoile de fonduri, precum şi
adecvării practicilor de administrare a fondurilor în funcţie de mărimea, complexitatea şi profilul de risc
al instituţiei. În general, practicile de constituire a fondurilor ar trebui să confere certitudinea cp o
instituţie este capabilă să menţină un nivel al lichidităţii suficient pentru a face faţă în timp obligaţiilor
sale financiare şi să răspundă nevoilor legitime bancare.
Practicile ar trebui să reflecte capacitatea instituţiei de a administra schimbările neplanificate cu privire
la sursele de constituire a fondurilor, ca şi reacţia la modificările condiţiilor pieţei, care pot afecta
posibilitatea unei lichidări rapide a activelor, cu pierderi minime.
În plus, practicile de constituire a fondurilor ar trebui să confere certitudinea că lichiditatea nu a fost
menţinută cu costuri înalte sau printr-o încredere excesivă în sursele de constituire a fondurilor care se
dovedesc a nu fi utilizabile în timp, datorită stresului financiar sau schimbărilor adverse în condiţiile
pieţei.

EVALUAREA ACTIVELOR NECORPORALE


Activele necorporale din punct de vedere al evaluarii se impart in cheltuieli de constituire,
cheltuieli de cercetare – dezvoltare, concesiuni, brevete, licente, marci de fabrica si alte
drepturi si valori similar, fondul commercial si alte imobilizari.
Cheltuielile de constituire reprezintă cheltuielile ocazionate de infiintarea şi modificarea
unitatii patrimoniale, cheltuielile privind emiterea şi vânzarea de actiuni şi obligatiuni,
cheltuielile de prospectare a pietei şi de publicitate. Cheltuielile de acesta natura se
amortizeaza intr-o perioada de cel mult 5 ani.
Cheltuielile de cercetare-dezvoltare cuprind cheltuielile ocazionate de efectuarea unor lucrări
sau obiective de cercetare, structuri individualizate, care prezinta garantia realizarii eficientei
scontate prin aplicarea acestora în unitatile patrimoniale. Contabilitatea analitica a cheltuielilor
de cercetare-dezvoltare se tine pe categorii de lucrări sau obiective, iar cheltuielile de aceasta
natura se amortizeaza de asemenea intr-o perioada de cel mult 5 ani.
In cadrul activelor imobilizate în concesiuni şi alte drepturi similare se cuprind valorile bunurilor
preluate cu acest titlu în patrimoniu de catre unitate (societatea primitoare, potrivit
contractelor incheiate).
Brevetele, licentele, marcile de fabrica şi de comert şi alte drepturi de proprietate intelectuala
şi industriala aduse ca aport, achizitie sau dobandite prin alte cai se inregistreaza în conturile
de imobilizări la valoarea de aport de utilitate sau la costul de achizitie sau de producţie, după
caz. Activele imobilizate de aceasta natura se amortizeaza pe durata prevazuta pentru
utilizarea lor de catre unitatea patrimoniala care le detine.
Fondul comercial reprezintă partea din fondul de comert care nu figureaza în cadrul celorlalte
elemente de patrimoniu, dar care concura la mentinerea sau la dezvoltarea potentialului
societatii, cum sunt: clientela, vadul, debuseurile, reputatia şi alte elemente necorporale care
se inregistreaza în contabilitate intr-un cont distinct de imobilizări necorporale.