Principii ale agriculturii durabile

Este interesant de semnalat că în unanimitate cercetătorii din domeniul

agriculturii, care este un sistem biotehnologic şi ecologico-economic, caută cu
străduinţă o schimbare „ideală” pentru un ecosistem mai puţin poluant şi
energofag. Trecerea la o agricultură alternativă în sensul larg al cuvântului trebuie
să se facă treptat, ca „un proces lent de schimbări care permite folosirea pe termen
lung a mediului, pentru ca dezvoltarea economică să rămână posibilă „concomitent
cu menţinerea calităţii mediului la un nivel acceptabil”, arată Louis C.B. Huten
Mansfeld de la Ministerul Mediului din Olanda. Cu alte cuvinte, nu ne trebuie o
agricultură biologică (ceea ce este dificil de realizat), ci una durabilă, integrată şi
ecologică. Este nevoie de o agricultură de tranziţie, adică biologică, microbiologică
şi industrială, toate la un loc, dar gestionate după principii ecologice. Pe măsură ce
omenirea va acumula experienţă, se va putea trece la ecoagricultura propriu-zisă,
care are ca fundament ecotehnica şi biotehnica.
Totuşi, ne avertizează producţia, agricultura trebuie să folosească din plin,
dar judicios, realizările chimiei şi biologiei pentru a ridica randamentul culturilor.
Aportul îngrăşămintelor şi al celorlalte substanţe chimice în creşterea recoltei este
de 40-45 la sută, comparativ cu alte metode tehnologice, aspect ce nu poate fi
neglijat în funcţionarea şi stabilitatea producţiei agricole.

1.1 Agricultura ca sistem global integrat

În lucrarea de faţă s-a încercat dezbaterea câtorva probleme majore ale

agriculturii dintr-o perspectivă unitară şi de pe poziţia teoriei sistemelor. În
literatura de specialitate agricolă şi în practica curentă întâlnim idei şi opinii
contradictorii asupra caracterului ecologic al agriculturii. Cea convenţională se
supune oare legilor ecologice, aşa cum rezultă din toate lucrările ştiinţifice şi
manualele universitare clasice? Sau dăm crezare acelor specialişti care susţin
numai agricultura „ecologică”, „biologică” sau „organică”? Problema este
complexă şi merită să fie discutată şi chiar rezolvată în parte, cel puţin din punct de
vedere strict ştiinţific. În lucrare sunt subliniate argumentele pro şi contra, având în
permanenţă ca ghid relaţiile în ecosistem, dar fără a minimaliza aspectele
economice. Ca ingineri agronomi suntem datori să evidenţiem rolul ecosistemelor
agricole de niveluri diferite de organizare, într-o abordare unitară, aşa cum arată
profesorul N. Botnaniuc într-o interesantă lucrare a sa. După părerea noastră sunt
 Ingineria ecosistemelor agricole

multe nepotriviri şi confuzii în ceea ce priveşte latura biologică a agriculturii şi

noţiunea de ecologie şi ecosistem, a organizării materiei vii în cadrul unui
ecosistem. Se greşeşte când se scoate în evidenţă numai faptul că agricultura este o
parte a managementului total (organizatoric şi tehnic) şi se face abstracţie de latura
ei esenţială biologică. Producţia agricolă are loc din punct de vedere tehnic într-un
spaţiu biogeografic unde se desfăşoară intense activităţi biologice. F.A.O.
(Federaţia Mondială pentru Agricultură şi Alimentaţie) susţine acest demers şi
constată că „agricultura este un proces biologic, cu toate potenţialităţile, limitările
şi complexităţile pe care le implică, între care rolul de principal utilizator şi
conservator al pământului” (din „Situaţia alimentară şi mondială şi soluţii”,
elaborată în 1982). Dar agricultura şi producţia sa fac parte şi din managementul
biosferei şi al ecosistemului, cu influenţă majoră asupra nivelului de trai şi stării de
sănătate a populaţiilor umane.
Agricultura a fost, continuă să fie şi va fi o activitate vitală, de ea
depinzând securitatea alimentară a populaţiei şi echilibrul ecosistemelor regionale
şi locale. Reproducţia plantelor, naturală sau artificializată, are loc pe baza captării
şi sintezei energiei radiante solare, rezultând anual o masă vegetativă terestră de
circa 120 miliarde tone substanţă uscată sau circa 60 miliarde t.e.c. (Ilie
Şerbănescu, 1984). Culturile de grâu produc anual în întreaga lume în jur de 600
milioane de tone boabe, cu diferenţe semnificative pe diferitele zone ecologice,
raportat la producţia mondială: Asia cu 40%, Europa cu 26% şi America cu 21%
(Gh. Bâlteanu, 2003). Această biomasă utilă ca resursă alimentară se datoreşte
acţiunii comune a altor resurse esenţiale ale biosferei şi ale agroecosistemului:
clima, solul, apa şi varietăţile cultivate. Acest capital fizico-biologic, cu pregnant
caracter reînnoibil diferă cantitativ şi calitativ de la o zonă agricolă la alta. Se
constată însă că producţia de biomasă utilă este vulnerabilă datorită fluctuaţiilor
climei şi poluării-degradării solului şi apei. Tot Ilie Şerbănescu arată că „o
degradare a mediului provenind din perimetrul agriculturii”, deşi la început mai
puţin sesizabilă, poate fi pe termen lung chiar mai gravă decât una provenind din
„perimetrul industriei”.
În lucrarea lor, „Omenirea la răspântie”, M. Mesarovic şi E. Pestel (1975)
se referă la abordarea sistemică a relaţiei ecologie – economie – agrotehnologie şi
propun spre discuţie examinarea laolaltă a tuturor aspectelor relaţiei de mai sus
(fig. 1.1). Pentru a se înţelege mai bine, redăm în continuare, integral, de la paginile
38 şi 39, „Notă asupra necesităţii unei abordări sistemice”, referitoare la acest
aspect.
În prezent sunt la modă două moduri de a aborda rezolvarea situaţiei
alimentelor pe plan mondial: primul, demersul contabil, susţine că tot ceea ce ne
trebuie ar fi o creştere de 3 sau 4% a producţiei economice. Dar pot oamenii să
mănânce dolari? Cel de-al doilea, demersul „de seră”, susţine că, întrucât
producţia agricolă poate fi sporită substanţial în laborator, putem hrăni, de pildă,
30 miliarde de oameni. Întrebarea este însă dacă resursele economice şi fizice,
inclusiv infrastructura şi celelalte mijloace de susţinere necesare, sunt disponibile
în regiunile în care se preconizează un asemenea plan idealizat.
Principii ale agriculturii durabile

Demers „de seră” final

Demers „de seră” întârziat
Demers contabil Populaţie
Populaţie
Economie
Economie
Economie
Tehnologie agricolă
Tehnologie agricolă
Tehnologie agricolă
Demers „de seră”
Ecologie

Fig. 1.1 Abordarea sistemică a agriculturii

Economia şi agrotehnologia trebuie luate în considerare simultan şi

combinat, cu alte cuvinte ca un sistem. În cadrul unui asemenea demers „de seră”
final se poate face o evaluare realistă a alimentelor ce ar putea fi produse într-o
anumită perioadă de timp în diferite regiuni. Dar problema este să se stabilească
relaţia dintre necesităţi – impuse de creşterea demografică în anumite regiuni – şi
această mărime a producţiei de hrană şi a nivelului de nutriţie.
Economia, agrotehnologia şi populaţia trebuie considerate ca alcătuind un
sistem. În cadrul demersului „de seră” final, hrana necesară va fi, în cele din
urmă, produsă. Mărimea producţiei alimentare va impune totuşi eliminarea de pe
toate terenurile arabile din lume a tuturor culturilor agricole, cu excepţia câtorva,
foarte puţine la număr, necesare pentru subzistenţa omului, şi folosirea mijloacelor
chimice pentru o scară încă neîntâlnită. Dar poate un asemenea sistem de
reducere drastică a diversităţii existente în natură şi de eliminare a majorităţii
speciilor – chiar dacă se realizează vreodată – să dureze un timp mai îndelungat?
Economia, agrotehnologia, populaţia şi ecologia trebuie considerate ca
formând un sistem (fig. 1.2). Însă lumea nu este nici uniformă, nici monolitică.
Până la urmă, locul în care se poate produce un surplus de hrană şi locul în care
este nevoie de hrană nu vor mai coincide. Unele regiuni ale lumii vor depinde
permanent de altele în privinţa existenţei lor zilnice. Cum va fi afectată
organizarea socio-politică de eventuala folosire a hranei ca armă?
Economia, agrotehnologia, populaţia, ecologia şi organizarea socio-
politică globală vor trebui să fie considerate ca alcătuind un sistem. Apariţia şi
existenţa unui asemenea sistem global integrat vor impune o schimbare a
atitudinilor şi valorilor individului, în raport cu societatea şi cu comunitatea
mondială, ţinând seama de sacrificiile necesare pentru a proteja generaţiile
viitoare de crize majore.
Economia, agrotehnologia, populaţia, ecologia, organizarea socio-politică
şi valorile şi normele individuale trebuie considerate ca un sistem în orice tratare
realistă şi practică a situaţiei alimentare mondiale. Oricare altă soluţie ar fi
insuficientă şi ar constitui un act de mare iresponsabilitate faţă de generaţiile încă
nenăscute.
 Ingineria ecosistemelor agricole

Individul
Individul

Organizarea Organizarea
Organizarea
socio-politică socio-politică
socio-politică
Demersul mondial, global şi omogen

Demersul sistemic total

Demersul „lumii exterioare”
Populaţie Populaţie Populaţie

Economie Economie Economie

Tehnologie Tehnologie Tehnologie

agricolă agricolă agricolă

Ecologie Ecologie Ecologie

Fig. 1.2 Agricultura ca sistem global şi integrat

1.2 Conceptul de agricultură durabilă

Ideea unei agriculturi durabile (sustenabile) constă în ridicarea

productivităţii acesteia, cu obţinerea unor profituri sigure şi constante cu minim de
efecte negative asupra mediului şi asigurând securitatea alimentară a populaţiei.
Agricultura durabilă este un concept larg care prevede complexitatea acestui sistem
de producţie, stabilitatea biologică a plantelor şi soiurilor cultivate, conservarea şi
protejarea resurselor naturale, dar şi introducerea, apoi generalizarea tehnologiilor
moderne cât mai productive. Desigur, prezintă un deosebit interes problemele
privind rentabilitatea agriculturii familiale, exercitată pe parcele mici, care produce
mai mult pentru subsistenţă. Aceste ferme nu pot să promoveze soluţii tehnico-
economice profitabile din cauza fărâmiţării terenului agricol şi a lipsei unei sisteme
de maşini şi utilaje. Iar aceasta este costisitoare şi ineficientă în asemenea condiţii.
Agricultura durabilă presupune tehnologii viabile economic pe o perioadă
lungă de timp, cu recolte ridicate, obţinute cu costuri mai reduse. Orice sistem
agricol trebuie să aibă o productivitate pe termen lung şi cât mai ridicată, care este
condiţionată nu numai de calitatea bazei de resurse, dar şi de cadrul social şi
economic. De aceea, durabilitatea sistemelor de producţie agricolă, după H. Zegeye
Principii ale agriculturii durabile

şi A. Runge-Metzer (1992), are o dimensiune fizică şi una socio-economică. Mai

concret, pentru a fi durabil şi viabil un sistem trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii: menţinerea şi ameliorarea mediului fizic şi rezistenţă la presiunile
exterioare sau la perturbaţiile puternice; satisfacerea cerinţelor societăţii în produse
alimentare; asigurarea bunăstării economice şi sociale a producătorilor agricoli.
Perenitatea sistemului depinde de justiţia socială, de asigurarea nu numai a unui
venit momentan, ci şi a unui sprijin financiar constant, care să evite degradarea
pământului şi sărăcirea producătorului şi să consolideze comunitatea rurală
(C.R. Brklacich ş.a. 1991). La toate acestea se mai pot adăuga alte criterii
călăuzitoare pentru o politică urmărind dezvoltarea durabilă a mediului, redate mai
jos, după L.C.B. Hutten Mansfeld:
¾ posibilitatea de a regenera resursele naturale şi de a păstra stocul
„natural” la nivel acceptabil;
¾ reducerea poluării şi a perturbaţiilor la un nivel minim de siguranţă;
¾ respectarea limitelor pentru conservarea biodiversităţii;
¾ evitarea ireversibilităţii proceselor economice şi biologice prin: strategii
de prevenire a riscurilor, orientarea dezvoltării tehnologice în direcţia
protejării mediului, orientarea luării deciziilor economice în direcţia
protejării mediului şi distribuţia prosperităţii în mod echitabil şi
rezonabil.
Pentru mai multe detalii putem apela la studiile efectuate de J.F. Parr ş.a.
(1990), care consideră durabilitatea ca un concept ecologic cu consecinţe
economice, ce recunoaşte dependenţa creşterii economice şi a bunăstării oamenilor
(agricultorilor în cazul nostru) de resursele naturale pe care se sprijină toate
sistemele vii, deci plantele cultivate şi animalele domestice de producţie (fig. 1.3).
Bonnie Sylvie (1994) consideră că agricultura durabilă trebuie să aibă în
vedere următoarele aspecte: menţinerea potenţialului de producţie pe o perioadă
îndelungată de timp, folosirea practicilor agricole raţionale, gestionarea şi
protejarea resurselor naturale, menţinerea biodiversităţii agricole, asigurarea
profitabilităţii activităţii specifice a fermierilor, realizarea unei alimentaţii
suficiente şi de calitate pentru întreaga populaţie, echitatea socială şi umană,
promovarea eticii. Răuţă Cornel ş.a. (1996) este de părere că „agricultura durabilă
trebuie să se bazeze pe sarcinile, cerinţele şi aspiraţiile agricultorilor înşişi, ca şi pe
restricţiile cu care se confruntă, nu numai în activitatea agricolă, dar şi în
activităţile domestice şi neagricole”. De fapt, agricultura durabilă are un sens foarte
general, nu numai strict tehnologic, dar şi social-cultural. Ea îmbracă aspecte socio-
profesionale foarte diferite din viaţa satului, precum şi dezvoltarea industriilor
agro-alimentare mici şi mijlocii. Se poate sublinia, fără greş, că agricultura durabilă
integrează o gamă largă de acţiuni specifice sau nespecifice satului, dar care pot
contribui la relansarea şi susţinerea lui pentru performanţe mai ridicate.
 Ingineria ecosistemelor agricole

A produce mai mult A conserva A influenţa

cu profituri mari resursele şi sănătatea şi a creşte
a proteja mediul securitatea

Obiective
Metoda consumurilor reduse de intrări
şi gestiunea raţională

Utilizarea Rotaţia culturilor

substanţelor
chimice de sinteză

Lupta biologică Diversificarea

integrată producţiei agricole
Mijloace

Folosirea reziduurilor Folosirea

organice îngrăşămintelor
verzi
Mecanizarea
culturilor

Procesele naturale Biotehnologia

Fig. 1.3 Principiile agriculturii durabile (după J.F. Parr şi alţii, 1990)

În condiţiile unei agriculturi intensive şi durabile, când cultivatorul

intervine în mod dinamic şi frecvent ca factor modificator şi de reglare în procesul
de producţie, este necesar să se cunoască atât factorii fizico-chimici ai mediului şi
cerinţele culturilor faţă de aceştia, care concură la formarea recoltei, cât şi suportul
ecologic ce susţine desfăşurarea normală a proceselor vitale ale plantelor.
Activitatea biologică a plantelor cultivate, precum şi tehnologiile adaptate în
vederea obţinerii recoltei, se desfăşoară în cadrul unor unităţi de transferare a
energiei şi substanţelor ce acţionează pe anumite teritorii geografice. De aceea, pe
terenurile agricole pe care prin intervenţia cultivatorului se îndeplinesc „acte
ecologice”, se impune reaşezarea exploataţilor productive conform criteriilor
ştiinţei agronomice şi reglementărilor internaţionale şi naţionale în vigoare.
Păstrarea echilibrului în factorii de producţie, dozarea lor ştiinţifică în concordanţă
cu cerinţele biologice ale plantelor şi cu condiţiile pedoclimatice locale este
esenţială pentru agricultura ecologică.
Principii ale agriculturii durabile

În acest context, F.A.O. consideră că „pentru o dezvoltare durabilă trebuie

amenajate şi conservate resursele naturale şi trebuie făcute schimbări tehnice şi
instituţionale de aşa manieră, încât să fie satisfăcute nevoile generaţiilor actuală şi
viitoare. În sectorul agriculturii, pădurilor şi pescuitului este vorba de a conserva
terenurile, apele şi patrimoniul zoogenetic şi fitogenetic şi de a utiliza mijloace fără
pericol pentru mediul înconjurător, bine adaptate din punctul de vedere tehnic,
viabile din punctul de vedere economic şi acceptabile din punctul de vedere
social”.
O. Parpală (1975), într-un interesant studiu, sintetizând numeroase date şi
idei din literatura de specialitate, leagă dezvoltarea durabilă şi integrată de două
categorii de ţări şi ecosisteme:
Ö ţări dezvoltate cu ecosisteme tinere (temperate), fără o mare diversitate
biologică, dar mai robuste, beneficiind de pieţe de producţie bine
stabilite, unde se pune problema lărgirii biodiversităţii şi a zonelor
naturale virgine, a calităţii aerului şi apei, precum şi a folosirii
resurselor de energie recuperabilă;
Ö ţări în curs de dezvoltare cu ecosisteme mult mai mature (tropicale sau
subtropicale), fragile, cu o mare biodiversitate, cu pieţe mai puţin
dezvoltate, unde se impune buna gestionare a resurselor, sporirea
producţiei agricole, creşterea securităţii alimentare.
Consemnăm concepţia agrotehnologică susţinută de cunoscutul specialist
în biologia solului Gh. Ştefanic (1999), care trebuie să constituie un punct de
plecare pentru o agricultură durabilă cu „un anumit fel de invenţie agrotehnică,
fundamentată pe înţelegerea legilor evoluţiei fertilităţii solului, subordonând modul
de a face agricultură criteriului de bază al agriculturii biodinamice exprimat sintetic
astfel: „Ceea ce este biologic corect este economic avantajos”.
Un punct de vedere interesant şi oarecum „îndrăzneţ” îl aduce Jim Chen
(1995), profesor la Universitatea Minnesota din SUA, care constată că agricultura
durabilă este transformată în „fundamentalism agricol” şi începe să fie înglobată în
concepte politice şi ideologii agroecologice ale unor grupuri de interese. La ora
actuală în SUA există politicieni care apără subvenţiile pentru micii fermieri,
deoarece, susţin ei, un dolar din venitul agricol generează şapte dolari de venit
naţional. De aceea, programele agriculturii durabile trebuie să favorizeze în primul
rând fermele mici individuale şi mai puţin marile asociaţii de ferme. Unele cercuri
interesate în votul alegătorilor din statele agricole ale SUA pun prea mult accentul
pe caracterul ecologic al agriculturii, de fapt ei introduc „opiumul agroecologic” în
mase, fără să aibă în vedere agricultura propriu-zisă sau consumatorul, cu
interesele lor proprii, care nu întotdeauna converg spre acelaşi ţel. De asemenea,
există convingerea că agricultura este foarte diversă şi „rămâne singura ramură
importantă a economiei pentru care politicile de organizare constau într-o
respingere automată a evoluţiei tehnologice”. Agricultura poluează mediul într-o
măsură mai mare sau mai redusă şi dezvoltarea ei durabilă trebuie să includă acest
postulat. Agricultura trebuie să vină în întâmpinarea consumatorilor cu produse
curate şi sănătoase, la preţuri scăzute. Jim Chen face un apel patetic, parafrazând pe
 Ingineria ecosistemelor agricole

Karl Marx, „Consumatori din toate ţările, uniţi-vă! Nu aveţi nimic de pierdut decât
iluziile bucolice. Puteţi câştiga mult mai mult”.

1.3 Acţiunile de promovare a agriculturii durabile

În sensul celor descrise mai sus, o importanţă deosebită au aspectele

privind agricultura durabilă, conţinute în raportul FAO analizat la cea de-a 107-a
sesiune din 10 octombrie 1994 şi devenit Programul de Dezvoltare al ONU.
Problematica ridicată de FAO este largă, dar la obiect, şi prevede promovarea
agriculturii durabile având în vedere următoarele acţiuni:
 tehnologice: combaterea integrală a paraziţilor vegetali, realizarea
sistemelor integrate de nutriţie a plantelor, conservarea şi ameliorarea
terenurilor cultivate, adoptarea măsurilor agrotehnice durabile;
 biologice: conservarea şi folosirea resurselor genetice vegetale, crearea
de soiuri şi hibrizi cu valoarea productivă şi nutritivă ridicată;
 ecologice: protecţia şi ameliorarea mediului agricol înconjurător;
 social-economice: aplicarea unor politici agrare compatibile, la scara
naţională sau sectorială, cu obiectivele agriculturii durabile, gestionarea
eficientă a solului şi apei, elaborarea la nivel naţional şi local de
programe viabile de dezvoltare agricolă; participarea comunităţilor,
administraţiilor şi organizaţiilor rurale la elaborarea şi implementarea
acestor programe; încurajarea sistemelor de management şi
informaţionale;
 cercetare-tehnică: dezvoltarea cercetării ştiinţifice şi tehnologiei printr-
o reţea naţională şi regională, precum şi promovarea rezultatelor
obţinute în aceste două domenii în rândul agricultorilor; monitorizarea
tuturor acţiunilor enunţate mai sus ca ele să ajungă cât mai repede la
producător şi cu costuri cât mai convenabile.

1.4 Agricultura durabilă în România

În anii 1970 – 1975 Clubul de la Roma susţinea că „agricultura modernă

poate deveni sustenabilă (adică şi ecologică, n.n.), că „modelele agriculturii
occidentale pot fi înlocuite cu metode autosustenabile care îmbogăţesc solul în loc
să-l sărăcească, produc mai multă energie alimentară faţă de cât consumă şi obţin
recolte abundente şi de înaltă calitate”. În ţările în curs de dezvoltare producţia
agricolă se poate orienta direct spre un model sustenabil, care are foarte multe
forme potrivite pentru diverse culturi, soluri, calificări şi infrastructuri”. Şi în acest
caz se impune „definirea zonelor productive în concordanţă cu resursele ecologice,
sociale, infrastructurale şi financiare”. În agricultura ecologică şi organică se
intensifică rolul varietăţilor de înalt randament, ceea ce conduce la reducerea
costurilor şi creşterea recoltelor.
Principii ale agriculturii durabile

În condiţiile României, cu o agricultură de subzistenţă, cu terenuri

fărâmiţate şi eficienţă economică foarte scăzută, cu greu se poate impune imediat
dezvoltarea ei durabilă, plecând tocmai de la principiile şi criteriile organizaţiilor
internaţionale şi de la practica multor ţări. În România doar 3,7 milioane ha de
soluri întrunesc condiţiile pentru o agricultură durabilă. Pe 12 milioane ha din cele
16 milioane ha solurile sunt supuse factorilor antropici. Astfel, aproape 7 milioane
ha de teren agricol sunt vulnerabile la eroziunea de suprafaţă şi de adâncime şi la
alunecările de teren. Pe circa 3,5 milioane ha din această suprafaţă, eroziunea este
puternică, ajungând ca în judeţele Vrancea şi Buzău la 20-25 tone/ha pe an, faţă de
capacitatea de regenerare a solului de 2-3 tone/ha pe an.
Unii specialişti, cum ar fi H. Eswaran (1991), consideră ca foarte aplicabil
conceptul de agricultură durabilă şi pentru micul producător, chiar pentru o parcelă
de pământ, ceea ce este mai puţin credibil. Experienţa ţărilor cu o agricultură
intensivă demonstrează că folosirea maşinilor şi utilajelor, deci promovarea
mecanizării, este un criteriu fundamental al durabilităţii agriculturii şi el este
aplicabil numai pe suprafeţe mari, în ferme economic viabile. Dar mecanizarea
înseamnă o productivitate ridicată a muncii, deci un alt criteriu de bază al
agriculturii durabile.
De aceea, Cornel Răuţă (1997) arată că „implementarea conceptului de
agricultură durabilă trebuie făcută potrivit circumstanţelor specifice ale României.
Implementarea agriculturii durabile în România, cu perspectiva realizării fermelor
familiale bazate pe propietatea privată, încă necesită vaste cercetări, restructurări şi
investiţii, precum şi politici speciale de intercorelare a sectorului agricol cu
celelalte sectoare economice”. Autorul are deci o anumită rezervă şi propune
pentru ţara noastră unele principii generale, care ne dau o rezolvare tranşantă a
problemei. Iată unele din aceste principii care ni se par demne de luat în seamă:
9 reglementarea juridică a bazei de resurse a agriculturii, îndeosebi a
terenurilor de calitate superioară; nu se menţionează dacă acestea
rămân fărâmiţate în mici gospodării sau vor fi integrate în sisteme
asociative pentru a beneficia din partea statului, sistematic, de fonduri
financiare în vederea asigurării unei fertilităţi ridicate;
9 promovarea integrării producţiei vegetale cu producţia animală şi alte
activităţi conexe, exploataţiile mixte fiind capabile să-şi asigure din
propria activitate furajele necesare creşterii animalelor; această acţiune
nu poate fi valabilă în gospodăria de 1-3 ha, ci numai în ferma cu
suprafeţe mai mari de 10- 20 ha;
9 protecţia şi ameliorarea bazei de resurse naturale (sol, apă, vegetaţie,
animale) prin acţiuni de reconstrucţie a peisajelor, care să cuprindă
amenajarea şi organizarea teritoriului agricol, precum şi lucrările de
îmbunătăţiri funciare;
9 dezvoltarea unei agriculturi în armonie cu natura, menţionând şi
favorizând ecotipurile legate de flora şi fauna naturală, restaurând
biodiversitatea şi protejând moştenirea culturală şi nou creată.
 Ingineria ecosistemelor agricole

În această „nouă gândire” promovată în politica agrară pe plan mondial,

cum menţionează autorul mai sus citat, se evidenţiază două principii fundamentale:
„realizarea şi sporirea producţiei agricole, formarea de producători de înaltă
performanţă, competitivi pe plan internaţional şi crearea condiţiilor pentru ca
veniturile agricultorilor să fie comparabile cu veniturile din celelalte sectoare
economice”.
Aceste deziderate concrete, se subînţelege, nu se pot realiza decât în cazul
unei agriculturi de „performanţă”, intensive, moderne, în ferme viabile din punct de
vedere tehnico-economic.