Iona

de Marin Sorescu
-caracterizare personaj-

Marin Sorescu a fost, alaturi de Nichita Stanescu, unul dintre reprezentantii de seama ai
neomodernismului romanesc.
Piesa “Iona” a fost publicata in trilogia “Setea muntelui de sare” in anul 1968 si este o
meditatie parabola asupra destinului tragic al omului in univers.
Tema piesei este singuratatea fiintei umane, framantarea omului in incercarea de a-si gasi
libertatea si din dorinta de a se gasi pe sine. In acest sens, Marin Sorescu martu-risea: “Stiu ca
am vrut sa scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur”. Autorul propune o
posibila reinterpretare a titlului “Io, io in vreo limba veche inseamna eu”.
Titlul operei trimite, totodata, si la numele personajului biblic, proorocul Iona, din cartea
cu acelasi nume din Vechiul Testament. Spre deosebire de mitul biblic, pesca-rul lui Marin
Sorescu se afla de la inceput in gura pestelui, fara posibilitatea de eva-dare.
Prin urmare, tema si titlul sunt element de structura semnificative pentru individua-lizarea
personajului, intrucat titlul este chiar numele personajului principal si eponim, iar tema se
contureaza prin urmarirea destinului sau.
Iona este caracterizat in mod direct de autor in didascalii si in mod indirect prin fapte, vorbe,
gesturi, comportament.
Statutul social al personajului se contureaza inca din primul tablou, prin caracterizare
indirecta, ce reiese din vorbele sale. Iona este casatorit, are doi copii si este un pescar
ghinionist, dar nu se stie de unde vine si cine este cu adevarat.
Psihologic, nu este foarte bine individualizat pentru ca, desi actiunile sale sunt urma-rite
atent de autor in didascalii, nu se poate sti cu adevarat ce se intampla in sufletul sau. In teatrul
modern nu intereseaza nici portretul fizic, nici trairile personajului, cat mai ales relatia lui cu
lumea, imposibilitatea unei comunicari reale.
Din punct de vedere moral, Iona reprezinta tipul omului solitar, care incearca sa gaseasca
raspunsuri la intrebari existentiale. Este insa si un personaj alegoric ce aspira spre cunoastere
si libertate. Trasaturile sale morale ce se evidentiaza pe parcursul piesei sunt solitudinea,
locvacitatea, spiritul ludic, ironia, firea reflexiva, meditativa.
Trasatura sa dominanta este solitudinea, care se dovedeste mai degraba o stare. Aceasta
trasatura este evidentiata de la inceputul piesei, prin caracterizare directa, facuta de autor in
didascalii: “Ca orice om foarte singur, Iona vorbeste tare cu sine insusi, isi pune intrebari si
raspunde, se comporta tot timpul ca si cand ar fi doua perso-naje.”. Trasatura se evidentiaza si
la inceputul secventei in care Iona striga si reali-zeaza ca nu-i mai raspunde nici ecoul, fiind
inconjurat de pustietate: “Gata si cu ecoul meu…”.
O alta trasatura a personajului este locvacitatea, pentru Iona vorbirea fiind o forma de
libertate: “Fac ce vreau. Vorbesc.”, dar si o modalitate de a elimina starea de singura-tate: “Sa
vedem daca pot sa si tac. Sa-mi tin gura. Nu, mi-e frica.”. Totodata, vorbirea este o expresie
de a comunica, de a restabili o legatura cu lumea, cu semenii.
O secventa semnificativa ce evidentiaza prin caracterizare indirecta atat solitudinea, cat si
dorinta de comunicare este cea in care Iona decide sa ii scrie o scrisoare mamei sale in care
sa-i ceara sa-l mai nasca inca o data. Isi taie o bucata de piele din palma stanga, scrie pe ea cu
sange si o pune intr-o basica de peste, imaginandu-si cum oamenii vor sari in ajutorul sau.
Dar, din neatentie, calca pe basica, iar aceasta se sparge cu un zgomot teribil. Iona este naucit
si, observand scrisoarea pe jos, crede ca este a unui naufragiat care “vrea sa induioseze lumea
cu soarta lui nenorocita”. Realizeaza ca, de fapt, nimeni nu va sari in ajutorul lui pentru ca in
cele mai fericite sau mai dramatice momente ale vietii sale, omul este singur. Prin urmare,
renunta la ideea de-a ii mai scrie o scrisoare mamei sale.
si surorile care toata ziua isi faceau “toale” si erau “vesele si vioaie”, in timp ce ei muncesc la
camp “parca erau bolnavi”. Discutia membrilor familiei evidentiaza conflictele care pornesc.
Moromete are datorii la “fonciire” si la banca, iar Achim ii aminteste ca ar putea pleca la
Bucu-resti cu oile, ca, pana toamna, sa poata plati datoria la banca, dar Moromete se teme ca
nu va avea cu ce sa-si hraneasca familia. Furios ca toti incearca sa-si exprime nemultumirile,
Moromete intervine autoritar si “pana la sfarsitul mesei nimeni nu mai vorbi”.
Pe cat e Moromete de distant in relatia cu familia, pe atat e de sociabil in relatia cu satenii.
O scena semnificativa pentru tematica operei este si cea din poiana fierariei lui Iocan,
intrucat evidentiaza un moment semnificativ din viata satului, dar si din viata perso-najului
principal. Taranii vin aici, gatiti ca de sarbatoare, sa discute politica, dar mai ales pentru a-l
asculta pe Moromete, sufletul acestor adunari, citind si comentand evenimentele din ziar.
Acesta se bucura in sat de respect si de autoritate, fapt sugerat prin mici detalii: avea un loc al
sau pe o buturuga in centrul adunarii, era, de obicei, asteptat, cand vorbeste nu este intrerupt,
iar artistul popular al satului ii facuse chiar un chip de lut care se gasea pe polita fierariei lui
Iocan. De aceea, sosirea lui Moro-mete in poiana constituie un ceremonial ce tine de arta lui
teatrala. Stiindu-se in centrul atentiei, Moromete intarzie in mod voit, ocolind, salutand
fiecare om de la poarta, intra apoi sa se rada pentru ca in final sa ajunga, pozand mirarea: “Ce,
ma? Ce v-ati adunat aici?”. Discutia care urmeaza evidentiaza calitatile lui fundamentale:
inteli-genta, spontaneitatea, sociabilitatea, ironia, umorul, darul de a vedea dincolo de lucruri.
Nimic din aceasta impresie de ceremonial nu mai ramane in volumul al II-lea, intrucat
comunismul inlocuieste intr-o maniera brutala obiceiurile satului traditional romanesc.
Problema strangerii cotelor si predarea lor de catre stat, infiintarea formule-lor colective de
munca aduc la suprafata necunoscuti care nu-si meritau si nu-si recu-nosteau numele de tara.
In concluzie, Marin Preda realizeaza in acest roman una dintre cele mai verosimile si
complexe imagini literare ale satului romanesc ante si postbelic

“Morometii”
de Marin Preda
-caracterizare personaj-

Considerand ca prozatorul trebuie sa tina cont in crearea operei sale de trei coordonate -
istorie, adevar, realitate, Marin Preda marcheaza prin romanul “Morometii” un moment
esential in vederea evolutiei literaturii romane. Publicat in perioada postbelica, romanul este
alcatuit din doua volume, primul aparut in 1955, iar al doilea 12 ani mai tarziu, in 1967.
Tema romanului este viata satului si a taranului din Campia Dunarii, reflectand una dintre
problemele cele mai importante ale vietii romanesti din a doua jumatate a se-colului al XX-
lea: disparitia taranimii traditionale. De asemenea, sunt valorificate si tema familiei, in centrul
actiunii stand viata familiei Moromete, tema timpului si tema initierii, fiind urmarita pe
parcursul romanului evolutia lui Nicolae, opera fiind un bildungsroman.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a de catre un
narator omniscient si este completata de viziunea personajelor reflectoare: Ilie Moromete - in
primul volum si Niculae - in cel de-al II-lea.
Tematica operei si perspectiva narativa sunt elemente de structura semnificative pentru
individualizarea personajului principal deoarece el reprezinta conditia taranului din perioada
surprinsa in roman, iar familia lui pe cea a familiei traditionale, lumea fiind descrisa prin ochii
sai in primul volum.
Personajul principal al operei, Ilie Moromete, este individualizat prin caracterizare directa
facuta de narator, de celelalte personaje si prin autocaracterizare, dar mai ales prin
caracterizare indirecta ce reiese din vorbe, fapte, actiuni, relatia cu celelalte personaje.
Statutul social al personajului se evidentiaza inca de la inceputul romanului prin ca-
racterizare indirecta, prin prezentarea familiei. Ilie Moromete este un taran din Silistea-
comportamentului si filosofia de viata. Nicolae Manolescu il considera “cel din urma taran”
intrucat destinul sau exprima moartea unei lumi, cea a satului traditional.

“Morometii”
de Marin Preda
-relatia dintre personaje-

Considerand ca prozatorul trebuie sa tina cont in crearea operei sale de trei coordonate -
istorie, adevar, realitate, Marin Preda marcheaza prin romanul “Morometii” un moment
esential in vederea evolutiei literaturii romane. Publicat in perioada postbelica, romanul este
alcatuit din doua volume, primul aparut in 1955, iar al doilea 12 ani mai tarziu, in 1967.
Tema romanului este viata satului si a taranului din Campia Dunarii, reflectand una dintre
problemele cele mai importante ale vietii romanesti din a doua jumatate a se-colului al XX-
lea: disparitia taranimii traditionale. De asemenea, sunt valorificate si tema familiei, in centrul
actiunii stand viata familiei Moromete, tema timpului si tema initierii, fiind urmarita pe
parcursul romanului evolutia lui Nicolae, opera fiind un bildungsroman.
Cele doua personaje, Ilie Moromete si Catrina, sunt individualizate prin caracterizare directa
facuta de narator si de celelalte personaje, dar si prin caracterizare indirecta ce reiese din
vorbe, fapte, comportament, relatia cu celelalte personaje.
Prin urmare, mijloacele de caracterizare si tematica romanului devin elemente de structura
a operei semnificative pentru individualizarea celor doua personaje intrucat prin intermediul
lor sunt prezentate aspecte importante ale satului si familiei traditio-nale ante si postbelice.
Statutul social al personajelor se evidentiaza inca de la inceputul romanului, prin
prezentarea familiei. Ilie Moromete este un taran din Silistea-Gumesti, casatorit cu Catrina,
care era cu zece ani mai tanara. Moromete are dintr-o casatorie anterioara trei baieti:
Paraschiv, Nila si Achim, iar Catrina are o fata care nu locuia, insa, cu ei. Impreuna mai
facusera trei copii: Tita, Ilinca si Niculae. Moromete are suficient pamant cat sa-si intretina
familia, dar nu e instarit, avand datorii la banca si la “fonciire”. Catrina primise drept
despagubire dupa moartea primului sot opt pogoane de pamant, din care Moromete o
convinsese sa vanda o parte in timpul foametei de dupa razboi, promitandu-i in schimb ca o
va trece in actele casei. Acesta nu se mai tine de cuvant, iar acest lucru devine o sursa de
conflict permanenta dintre cei doi soti, Catrina simtindu-se nesigura de statutul ei in familie.
Din punct de vedere moral, Ilie Moromete este considerat taranul filosof pentru calitatile
sale fundamentale: inteligenta, umorul, ironia, sociabilitatea, spontaneitatea, dar mai ales
datorita filosofiei de viata dupa care se conducea. El credea ca lumea ofera un spectacol care
merita contemplat, iar omul nu ar trebui sa se lase absorbit de do-rinta de inavutire, ci ar
trebui sa isi faca timp sa stea de vorba cu oamenii, sa inteleaga ceea ce traieste.
Catrina este o mama devotata, care-i crescuse “cu truda” si pe baietii cei mari ai lui
Moromete. Acestia, insa, o urasc, iar Catrina se simte nedreptatita si neinteleasa in familie.
Fire stapanita, isi permite rare momente de duiosie fata de copii.
Psihologic, Moromete este mai bine individualizat prin monologul interior adresat,
autoanaliza, introspectie, evidentiindu-i-se complexitatea, firea contemplativa, meditativa,
analitica. In ceea ce o priveste pe Catrina, naratorul precizeaza ca femeia traia “doua vieti” si
cea mai nelinistitoare era cea din timpul noptii, intrucat era foarte influentata de puterea
semnelor si a viselor care devin premonitii. Cea de-a doua lume in care se refugiaza este cea a
bisericii, fiind credincioasa, motiv pentru care este deseori tinta ironiilor lui Moromete.
O prima scena semnificativa pentru relatia dintre cele doua personaje este cea de la
inceputul romanului, scena cinei, care evidentiaza imaginea unei familii traditionale, inca
unita, intrucat toti stau in jurul aceleiasi mese. Moromete “sta parca deasupra tuturor”, in
pragul celei de-a doua odai, stapanindu-i pe toti cu privirea. Se evidentiaza astfel pozitia sa
autoritara in familie, in timp ce Catrina evidentiaza statutul traditional al femeii, acela de-a
vedere, opera devine un bildungsroman.
Titlul devine semnificativ pentru tema basmului deoarece sugereaza ca opera urma-reste
destinul personajului principal, anume Harap-Alb. Numele acestuia este un oxi-moron
deoarece “harap” inseamna negru, aici avand sensul de rob, iar adjectivul “alb” evidentiaza
statutul lui special de rob alb, dar sugereaza si puritatea sufleteasca.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a, de un
narator omniscient, dar exista si interventii subiective ale naratorului, din dorinta de a recapta
atentia cititorului.
Personajul principal, Harap-Alb, este caracterizat in mod direct de narator si de celelalte
personaje, dar mai ales indirect, prin vorbe, fapte, comportament, relatia cu celelalte
personaje.
Statutul social al personajul este initial unul privilegiat deoarece este cel mai mic fiu,
intruchipand in basm motivul superioritatii mezinului. Statutul sau social se schimba, insa, pe
parcursul operei deoarece este pacalit de span, care ii fura identitatea, aceasta experienta
avand pentru el rol initiatic.
Din punct de vedere moral, este un erou tipic de basm prin bunatate, generozitate, curaj, dar
se deosebeste prin faptul ca ramane in sfera umanului, neavand trasaturi supranaturale.
Psihologic, nu este foarte bine individualizat, fiind privit mai ales din exterior, din
comportamentul sau reiesind ca este o fire sensibila si ca are momente de indoiala, de ezitare
specific umane.
Trasatura dominanta este bunatatea, care se evidentiaza inca de la inceputul basmului, din
scena in care pare a fi cel mai afectat de supararea tatalui cauzata de esecul fiilor mai mari.
Reactia lui este surprinsa de narator prin caracterizare directa: “incepe a plange in inima sa” si
se retrage in gradina palatului. Milostiv, da de pomana batranei cersetoare pe care o intalneste,
iar aceasta ii rasplateste bunatatea, sfatuindu-l sa ceara tatalui sau calul, hainele, armele cu
care a fost el mire. Astfel pregatit, porneste intr-o calatorie initiatica, pe parcursul careia este
supus mai multor probe menite sa-l pregateasca pentru viata.
Prima proba la care e supus este chiar cea a tatalui sau, care-l asteapta la un pod deghizat in
urs. Mezinul da dovada de curaj, primind binecuvantarea tatalui. Podul reprezinta pentru erou
trecerea de la adolescenta la maturitate, dar si trecerea de la o lume cunoscuta, cea a
imparatiei, la o lume necunoscuta, padurea-labirintul vietii in care se rataceste, neinitiat fiind.
Aici dovedeste o alta trasatura dominanta a sa: naivitatea, lipsa experientei vietii. De aceea,
se lasa usor pacalit de span, pe care il accepta ca sluga, nesocotind sfatul tatalui. Profitand de
credibilitatea lui, spanul il atrage la o fantana si il inchide in ea. Naivitatea personajului este
evidentiata si de narator prin caracterizare directa, precizand ca este “boboc in felul sau la
trebi aieste”. Scena fantanii devine semnificativa pentru personaj deoarece este atat locul
“botezului”, aici primindu-si numele de Harap-Alb, cat si o adevarata poarta a infernului, de
aici incepand pentru el greutatile vietii, reprezentate de probele la care spanul il supune.
In relatia cu spanul se dovedeste a fi cinstit, loial, respectandu-si juramantul facut chiar si in
momentele dificile.
Drumul catre curtea Imparatului Rosu este un alt prilej de initiere deoarece el invata acum
ca orice fiinta, oricat de neinsemnata ar parea, ar putea fi de folos. Prin caracterizare indirecta,
ce reiese din comportament, se evidentiaza, din nou, bunatatea eroului deoarece ocoleste
furnicile si ajuta albinele, fiind rasplatit apoi pentru altruismul sau. De asemenea, alaturi de
cele cinci personaje fabuloase, dovedeste capacitatea de a vedea dincolo de aparente si de a-si
face prieteni adevarati, care sa-i fie alaturi in momentele dificile.
Probele de la curtea Imparatului Rosu reprezinta initierea erotica a eroului, caci ele duc la
ritualul petitului: insotirea mirelui de un alai, gazduirea (proba de foc), ospatul, proba
indemanarii si alegerea motivata a miresei. Trecerea acestor probe il pregateste pentru
casatoria cu o fata din aceeasi lume ca si el, o etapa esentiala in evolutia sa.
oameni. Viclean, spanul varsa apa din pleosca si il atrage la o fantanta, pacalindu-l sa intre in
ea. Naivitatea mezinului este evidentiata de narator prin caracterizare directa: “e boboc in
felul sau la trebi aieste”. Acesta intra in fantana, fara sa se gandeasca la pericolul care il
pandea. Spanul devine rautacios si amenintator, silindu-l sa jure pe palos ca ii va arata
“ascultare si supunere in toate”. Aceasta scena devine semnificativa pentru personaj deoarece
este atat locul “botezului”, aici primindu-si numele de Harap-Alb, cat si o adevarata poarta a
infernului, de aici incepand pentru el greutatile vietii.
In relatia cu spanul, Harap-Alb dovedeste loialitate si credinta fata de stapanul sau, intrucat
jurase pe palos. Cinstit din fire, nu il tradeaza pe span nici chiar in momentele dificile. Pe de
alta parte, spanul este un stapan tiranic, impulsiv si agresiv. Astfel, in momentul in care ajung
la curtea Imparatului Verde, spanul il trimite la
grajd si devine amenintator, palmuindu-l ca sa ia “si mai mult frica”. De aceea, fetele
Imparatului Verde cred ca spanul nu le seamana deloc “nici la chip, nici la bunatate” si ca
Harap-Alb, sluga lui, “are o infatisare mult mai placuta si samana a fi mult mai omenesc”.
Spanul este dictatorial si aspru cu Harap-Alb, asumandu-si toate meritele reusitei lui, intrucat
considera ca stie sa-i fie stapan adevarat si sa il struneasca.
O ultima scena semnificativa pentru evolutia relatiei dintre cele doua personaje este cea
din finalul basmului, cand Harap-Alb se intoarce cu fata Imparatului Rosu, pe care spanul
dorea sa o ia de sotie. Aceasta dezvaluie adevarata identitate a celor doi, iar spanul, crezand ca
Harap-Alb si-a incalcat juramantul, se repede si ii taie capul. Este pedepsit insa de calul lui,
care il ridica la cer si apoi ii da drumul, ucigandu-l. Personaj fabulos, fata Imparatului Rosu il
readuce la viata pe Harap-Alb, iar cei doi primesc binecuvantarea Imparatului Verde pentru a
se casatori si a-i urma la tron. Aceasta scena este semnificativa deoarece marcheaza sfarsitul
juramantului, dar si al conditiei umilitoare de rob. Invierea inseamna pentru el o
renastere intr-o alta viata in care este pregatit pentru casatorie si pentru a deveni imparat.
In opinia mea, relatia dintre cele doua personaje evidentiaza antiteza dintre bine si rau,
deznodamantul fiind reprezentat, ca intotdeauna, de triumful binelui asupra raului.
Protagonistul trece printr-o serie de probe, dar invata din greseli, evolueaza, se maturizeaza
pentru a merita sa devina imparat. Un rol important in acest proces il are si spanul, care
intruchipeaza raul, dar este si cel care il initiaza, “e un rau necesar”. Ambele personaje sunt
umanizate prin comportament, ganduri, limbaj, fiind o expresie a viziunii despre lume a
autorului.

“Moara cu noroc”
de Ioan Slavici
-tema si viziune-

Realismul este un curent literar care apare la sfarsitul secolului al XIX-lea in Franta, ca o
reactie impotriva romantismului, impotriva tendintei de evadare din real a romanticilor,
promovand in operele literare o viziune asupra vietii cat mai aproape de realitate.
Trasaturile realismului sunt autenticitatea, veridicitatea si obiectivitatea. Temele preferate
sunt problemele societatii contemporane lor, pe care le prezinta in mod cri-tic, iar personajul
este unul tipic, reprezentativ pentru o categorie sociala.
Ioan Slavici este un scriitor realist si moralizator a carui opera este o pledoarie pentru
echilibrul moral, orice abatere de la aceste norme fiind sanctionate.
Nuvela “Moara cu noroc” de Ioan Slavici a fost publicata in revista “Novele din popor”,
aparuta in 1881 si este o nuvela realista, de analiza psihologica.
Opera se incadreaza in realism prin tema, obiectivitatea viziunii, veridicitatea faptelor si
prin personajele tipice. Actiunea se concentreaza asupra unui conflict de natura psi-hologica,
din sufletul personajului principal, care oscileaza intre dorinta de a ramane om cinstit,
dragostea fata de familie si patima banului care pune stapanire pe el.
iar in final, in criminal. In concluzie, sanctionarea dras-
tica a protagonistilor este pe masura, lor lipsindu-le stapanirea de sine si simtul masurii.

“Moara cu noroc”
de Ioan Slavici
-caracterizare personaj-

Ioan Slavici este un scriitor realist si moralizator a carui opera este o pledoarie pentru
echilibrul moral, orice abatere de la aceste norme fiind sanctionate.
Nuvela “Moara cu noroc” de Ioan Slavici a fost publicata in revista “Novele din popor”,
aparuta in 1881 si este o nuvela realista, de analiza psihologica.
Tema nuvelei este puterea banului, opera ilustrand consecintele nefaste pe care le are asupra
omului, setea de inavutire.
Titlul operei este semnificativ pentru destinul personajului principal deoarece acesta spera
ca hanul sa-i aduca noroc, insa moara este parasita, locul este pustiu, sugerandu-se o influenta
malefica. Astfel, moara este “cu noroc” numai in sensul castigarii de multi bani pe cai
necinstite.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a, de un
narator omniscient care stie tot ceea ce simte, gandeste personajul principal si dezvaluie prin
intermediul monologului interior in stil indirect liber.
Ghita este caracterizat in mod direct de narator, de celelalte personaje si prin autoca-
racterizare, dar si in mod indirect, prin fapte, vorbe, actiuni, ganduri, relatia cu celelate
personaje.
Statutul social al personajului este reliefat inca de la inceputul nuvelei. Ghita este casatorit
cu Ana, au impreuna doi copii si locuiesc in casa mamei Anei, soacra lui. Familia duce un trai
modest deoarece Ghita, cizmar de meserie, nu are de lucru. Nemultumit de conditia lui
sociala, Ghita tinde firesc spre bunastare si isi convinge familia sa se mute pentru 2-3 ani la
carciuma aflata la rascrucea unor drumuri comerciale, Moara cu noroc.
Din punct de vedere moral, Ghita este la inceput un om harnic, cinstit, care nu vrea decat sa
agoniseasca suficienti bani cat sa-si angajeze zece calfe pentru cizmarie. Bun meserias,
muncitor, Ghita trudeste din greu pentru fericirea familiei sale si se bucura atunci cand vede
ca afacerile ii merg bine, iar familia este multumita.
Psihologic, este individualizat prin monologul interior, dar si prin caracterizare directa
facuta de narator, care ii dezvaluie conflictul dintre dorinta de a ramane om cinstit, dragostea
fata de familie si patima banului care pune treptat stapanire pe sufletul sau. Sub influenta
acesteia, naratorul urmareste degradarea morala si psihologica a perso-najului.
Trasatura dominanta a personajului este lacomia de bani, trasatura care il conduce la
dezumanizare si degradare morala.
O scena semnificativa in evolutia personajului este aparitia la han a lui Lica Samada-ul,
seful porcarilor din zona, personaj malefic de care toti se temeau. Ghita incearca initial sa se
arate autoritar, darz si sa reziste propunerilor lui Lica. Gesturile, compor-tamentul sau
dezvaluie nesiguranta si teama care-l stapanesc.
Naratorul observa prin caracterizare directa schimbarea lui Ghita, care inainte era “un om
mereu asezat si pus pe ganduri”, iar dupa vizita lui Lica devenise “ursuz, se aprin-dea pentru
orisice lucru de nimic, nu mai zambea ca mai-nainte”. Ajunge chiar sa regrete ca avea familie
deoarece si-ar fi dorit sa poata spune “prea putin imi pasa”.
Conflictul interior este din ce in ce mai puternic, lupta dandu-se intre frontul cinstit al lui
Ghita si ispita bogatiei: “vedea banii gramada inaintea sa si i se impaienjeneau parca ochii”.
Dezumanizarea lui Ghita este lenta, dar sigura, intrucat el devine din partas la afaceri
necurate complice la talharie si omor, depunand marturie mincinoasa in favoarea lui Lica.
Dupa proces este apasat de remuscari, de sentimentul vinovatiei si se autocarac-terizeaza in
personajelor; Ghita oscileaza intre dorinta de a ramane om cinstit, dragostea fata de familie si
patima banului care incepe sa puna stapanire pe sufletul sau. Ana oscileaza si ea intre a avea
incredere sau nu in sotul ei, devenind tot mai suspicioasa si indepartandu-se de el.
Echilbrul tinerei familii este tulburat de aparitia la han a lui Lica Samadaul, personaj
malefic de care toti cei din zona se temeau. Ana observa ca Lica este oarecum “fioros la fata”
si-l avertizeaza pe Ghita de pericolul pe care il simte. Naratorul observa, prin caracterizare
directa, schimbarea lui Ghita, care inainte era “mereu asezat si pus pe ganduri”, iar apoi
devenise “ursuz, se aprindea din orisice lucru de nimic, nu mai zambea ca mai-nainte”.
Ajunge chiar sa regrete ca avea sotie si copii, intrucat si-ar fi dorit sa poata spune “prea putin
imi pasa”. Se indeparteaza incet, dar sigur de sotia sa, care “se simtea tot mai parasita”.
Refuza sa-i dea amanunte despre afacerile pe care le are cu Lica, iar relatiile dintre cei doi soti
devin tot mai reci: “ii era parca n-a vazut-o demult si parca era sa se desparta de dansa”.
Degradarea morala a lui Ghita este lenta, dar sigura, intrucat devine complice la talharie si
omor, depunand marturie mincionoasa in favoarea lui Lica. Dupa proces este apasat de
remuscari sincere, cerandu-i iertare Anei: “iarta-ma, Ana, iarta-ma cel putin tu, caci eu n-am
sa ma iert cat voi trai pe fata pamantului”.
Dezumanizare personajului principal atinge punctul culminant in momentul in care decide
sa o paraseasca pe Ana drept momeala pe care o intinde in cursa prinderii lui Lica. Vazandu-
se parasita de sot si impinsa in bratele altui barbat, Ana isi exprima dispretul pentru ceea ce
devenise Ghita, caracterizandu-l in mod direct: “nu e decat o muiere imbracata in haine
barbatesti”.
Destinul personajelor este tragic, intrucat Ghita o injunghie pe Ana, iar el este, la randul
sau, ucis de Raut.
In opinia mea, destinele celor doua personaje au un rol moralizator, ilustrand conse-cintele
devastatoare pe care le are setea de inavutire asupra omului. Chiar daca are momente de
regret, patima banului il orbeste si il dezumanizeaza treptat pe Ghita. Astfel, ajunge sa piarda
nu numai increderea in sine, dar si pe cea a sotiei sale, Ana, ceea ce conduce, inevitabil, la
ruptura. Ana impartaseste acelasi destin pentru ca incalca norme morale importante, precum
cinstea si loialitatea fata de sotul ei.
In concluzie, drama familiei este generata de lipsa de sinceritate si de comunicare, iar goana
dupa inavutire cu orice pret provoaca dezechilibre si chiar catastrofe la nivelul relatiilor
interumane.

“Baltagul”
de Mihail Sadoveanu
-tema si viziune-

Realismul este un curent literar care apare la sfarsitul secolului al XIX-lea in Franta, ca o
reactie impotriva romantismului, impotriva tendintei de evadare din real a romanticilor,
promovand in operele literare o viziune asupra vietii cat mai aproape de realitate.
Trasaturile realismului sunt autenticitatea, veridicitatea si obiectivitatea. Temele preferate
de autori sunt problemele societatii contemporane lor, pe care le prezinta in mod critic, iar
personajul este unul tipic, reprezentativ pentru o categorie sociala.
Scriitor deosebit de prolific, Mihail Sadoveanu a creat o opera care se intinde pe aproape
jumatate de secol, avand amploarea unei intregi literaturi.
Publicat in anul 1930, in perioada interbelica, romanul “Baltagul” de Mihail Sado-veanu
este un roman monografic, mitic, dar si initiatic (bildungsroman).
Tema romanului este calatoria cu scopul aflarii adevarului. Aceasta este, insa, si un pretext
pentru autor pentru a prezenta si lumea arhaica a omului romanesc, specificul nostru national.
Totodata, sunt prezente si tema familiei, dar si a initierii.
Titlul romanului este unul simbolic deoarece baltagul (un topor cu doua taisuri) este atat
 Tema romanului este calatoria cu scopul aflarii adevarului. Aceasta este, insa, si un pretext
pentru autor pentru a prezenta si lumea arhaica a omului romanesc, specificul nostru national.
Totodata, sunt prezente si tema familiei, dar si a initierii.
Titlul romanului este unul simbolic deoarece baltagul (un topor cu doua taisuri) este atat
arma crimei (cu care a fost ucis Nechifor Lipan), cat si arma dreptatii, intrucat acelasi baltag
este folosit pentru uciderea criminalului.
Personajul principal, Vitoria Lipan, este caracterizat in mod direct de narator si de celelalte
personaje si in mod indirect prin fapte, vorbe, ganduri, relatia cu celelalte personaje.
Din punct de vedere social, statutul personajului se contureaza inca din expozitiune. Vitoria
Lipan, o munteanca din Magura Tarcaului, este casatorita cu Nechifor Lipan si au impreuna
doi copii: Gheorghita si Minodora. Pentru ca Nechifor era oier price-put, “avere aveau cat le
trebuia”. In relatia cu familia, Vitoria se dovedeste o sotie iubitoare si o mama devotata, fiind
mai severa cu Minodora care se indeparta de tradi-tiile la care Vitoria tinea atat de mult.
Moral, reprezinta tipul eroului popular prin cultul pentru adevar si dreptate, precum si prin
respectarea traditiilor stramosesti. Portretul ei moral se realizeaza pe parcursul romanului, prin
aculmulare, Vitoria demonstrand calitati precum credinta, inteligenta, intuitia, perseverenta,
caracterul puternic.
Psihologic, este privita din exterior, fiind caracterizata in mod direct de catre narator.
Astfel, se evidentiaza ingrijorarea Vitoriei din cauza absentei sotului ei: “se socotea moarta ca
si omul ei care nu era langa dansa”, detasandu-se parca de lumea exterioa-ra: “intrase
oarecum in sine”.
Vitoria are trasaturile specifice eroului popular: credinta, respectul pentru traditii, dar si
pentru adevar, de unde reiese si caracterul ei justitiar.
Firea ei religioasa se evidentiaza inca de la inceputul romanului, din faptul ca in momentele
dificile cere sfaturile lui Daniil Lilies, se roaga la Dumnezeu si merge chiar la Manastirea
Bistrita, unde se roaga la Sf. Ana. Convinsa ca o nenorocire s-a intamplat cu Nechifor, decide
sa plece in cautarea acestuia cu scopul de a-l gasi, de a-i face o inmormantare crestineasca.
Inaintea plecarii simte nevoia unei purificari sufletesti si posteste 12 vineri la rand. O duce pe
Minodora la manastire pentru a o sti in siguranta in lipsa ei.
Harnica si meticuloasa, Vitoria se pregateste si material pentru aceasta plecare: pune
gospodaria in ordine, o lasa pe seama argatului, vinde in agoniseala pentru a avea bani de
drum si comanda lui Gheorghita un baltag nou pe care il sfinteste la preotul satului.
Pe parcursul calatoriei, principala trasatura pe care o demonstreaza este spiritul de
investigatie, ea comportandu-se ca un adevarat detectiv. Astfel, intreband din sat in sat si din
han in han, reuseste sa refaca intocmai traseul parcurs de sotul ei. Prevazatoare, merge numai
de la rasaritul pana la apusul soarelui si nu dezvaluie niciodata motivul real al calatoriei.
Ajunsa la Dorna si intreband cu discretie oamenii locului, afla ca Nechifor cumparase 300 de
oi si ca plecase insotit de alti doi ciobani care voiau si ei sa cumpere 100. Perseverenta,
Vitoria reface intocmai traseul parcurs de cei trei si realizeaza ca la Sabasa ajunsesera toti,
insa la Suha erau doar doi.
O scena semnificativa este cea in care, cu ajutorul lui Lupu, cainele credincios al lui Lipan,
gasit in curtea unui gospodar din Sabasa, Vitoria descopera ramasitele pamantesti ale sotului
ei. Reactia sa este surprinsa de narator prin caracterizare directa: “cu graba, dar fara lacrimi,
femeia facu cea dintai randuiala”. Desi indurerata, Vitoria isi pastreaza luciditatea si il lasa pe
Gheorghita sa privegheze langa trupul tatalui sau, iar ea merge in sat sa anunte autoritatile
crima, dar si sa-l poata duce pe Lipan pentru a-l inmormanta crestineste.
O alta scena semnificativa este cea de la parastasul dat in memoria lui Nechifor. Vitoria
demonstreaza o patrunzatoare observatie psihologica, intuind ca Calistrat Bogza este
principalul vinovat de crima si prin vorbe aluzive, insinuari, il determina pe acesta sa cedeze
psihic si sa isi recunoasca vina. Astfel, se poate infaptui dreptatea fara de care sufletul ei nu
renunte la nadejdea pe care si-o pusese in el. De aceea, decide sa plece impreuna la drum,
avertizandu-l pe Gheorghita de scopul calatoriei sale: “pentru tine de aci inainte incepe a
rasari soarele”, “de acu’ tre’ sa te arati barbat”.
Calatoria se dovedeste a fi initiatica pentru Gheorghita deoarece este supus, asemenea
personajelor de basm, la trei probe. Prima este lupta cu troianul, cand Gheorghita isi
dovedeste forta fizica, deschizand drumul prin zapada. A doua este scena in care do-vedeste
ca o poate apara pe mama sa atunci cand un strain se apropie de ei si ii sop-teste Vitoriei ceva
la ureche. Ultima proba este trairea unei mari suferinte, aceea a descoperirii tatalui sau.
Reactia celor doua personaje este surprinsa de narator prin ca-racterizare directa. Gheorghita
“plangea ca un copil mic”, in timp ce Vitoria este indurerata, “dar fara lacrimi”, savarsind
randuielile crestinesti.
O ultima scena semnificativa este cea de la parastasul dat in memoria lui Nechifor, la care
Vitoria pune la cale un abil scenariu prin care reuseste sa-l faca pe Calistrat Bogza sa cedeze
psihic si sa-si recunoasca vina. Acesta vrea sa isi recupereze baltagul de la Gheorghita, insa
atunci “feciorul mortului simti crescand in el o putere mai ma-re si mai dreapta decat a
ucigasului”. Il paleste pe Bogza cu baltagul in frunte, arma crimei devenind astfel si arma
dreptatii. Odata dreptatea infaptuita, sufletul ambelor personaje isi poate gasi linistea, viata
reluandu-si cursul ei firesc.
In opinia mea, relatia dintre cele doua personaje este reprezentativa pentru imaginea familiei
traditionale din lumea arhaica a satului romanesc. Gheorghita isi priveste ma-ma cu admiratie
si respect, ascultandu-i sfaturile si acceptandu-i statutul de mentor in aceasta calatorie.
Vitoria, “o femeie in tara barbatilor”, accepta rolul initiatorului care ii poarta pasii catre
cunoastere. De aceea, cand, in finalul romanului, ea il anunta pe Gheorghita ca nu se va invoi
sa o marite pe Minodora cu fiul dascalitei, Vitoria nu transmite doar o atitudine, ci ii preda
responsabilitatea capului de familie, recunos-candu-i statutul de initia

Ion”
de Liviu Rebreanu
-tema si viziune-

Liviu Rebreanu a fost considerat primul romancier obiectiv al vietii satului deoarece ofera o
perspectiva realista asupra problemelor cu care se confrunta taranii la sfarsitul secolului al
XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea.
Publicat in anul 1920, in perioada interbelica, romanul “Ion” este o opera monografica,
realista, sociala. Romanul se incadreaza in realism prin valorificarea trasaturilor specifice
curentului: autenticitate, verosimil si obiectivitate. Autenticitatea reiese din oglindirea
problemelor sociale din Transilvania in perioada ocupatiei Austro-Ungare si din valorificarea
unor surse de inspiratie reale (scena sarutarii pamantului, numele personajului principal,
povestea de viata a Anei). Veridicitatea este data de caracterul verosimil al unor fapte si
personaje, dar si de limbajul folosit care este in acord cu universul descris. Autorul apeleaza la
tehnica detaliului semnificativ atat in descrierea personajelor, cat si a mediului in care acestea
traiesc. Personajele sunt tipice, reprezentative pentru o categorie sociala. Tematica operei este,
de asemenea, realista.
Tema romanului este viata romanilor din Transilvania la inceputul secolului al XX-lea, dar
pe parcurs se evidentiaza si alte teme precum patima pentru pamant, iubirea, familia, viata
intelectualilor in conditiile dominatiei austro-ungare.
Compozitional, romanul este alcatuit din doua parti cu titluri semnificative: “Glasul
pamantului” si “Glasul iubirii”, avand 6, respectiv 7 capitole fiecare.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a de un narator
omniscient.
Relatiile temporale si spatiale sunt definite, actiunea petrecandu-se in satul ardelenesc
viziune veridica asupra vietii romanilor din Transilvania de la sfarsitul secolului al XIX-lea si
inceputul secolului al XX-lea.
Pe langa tema rurala, in roman sunt prezente si tema iubirii, a familiei, problematica
pamantului, dar si viata intelectualilor in conditiile dominatiei austro-ungare.
Titlul romanului este chiar numele personajului principal si eponim, un nume reprezentativ
pentru taranul roman, anticipand ca in centrul actiunii sta destinul acestuia.
Romanul este structurat pe doua parti, “Glasul pamantului” si “Glasul iubirii”, ce reprezinta
si cele doua voci interioare intre care oscileaza personajul principal.
Personajul principal, Ion, este portretizat prin caracterizare directa facuta de narator si de
celelalte personaje si prin caracterizare indirecta, reiesind din fapte, actiuni, comportament,
relatiile cu celelalte personaje, ganduri (prin monologul interior).
Personajul eponim al romanului apartine clasei taranilor saraci, “sarantocilor” satului,
resimtind dureros distanta de “bocotanii” care la hora traditionala “se tin mai departe” si
discuta “treburile obstei”, in timp ce Alexandru Glanetasu, tatal lui, trage cu urechea “ca un
caine la usa bucatariei”, sfiindu-se totusi sa intre in vorba cu cei bogati. Ion sufera din cauza
saraciei si incearca initial sa obtina pamantul prin munca cinstita, dar dupa o vara de truda pe
la bogati abia strange cativa zloti. Confruntandu-se cu ierarhizarea valorilor umane pe baza
averii, Ion incearca sa-si schimbe statutul social prin obtinerea pamantului, singurul mod prin
care dobandea respect si demnitate in comunitate.
Din punct de vedere moral, Ion este tipul taranului insetat de pamant, ilustrand conditia
tragica a taranului ardelean din primele decenii ale secolului XX. Naratorul il ca-racterizeaza
in mod direct, evidentiindu-i calitatile: “era iute si harnic”, “unde punea el mana, punea si
Dumnezeu mila”. Muncitor fiind, “nici o brazda de mosie nu s-a mai instrainat de cand s-a
facut dansul stalpul casei”. Dar Ion intelege ca toate calita-tile sale nu sunt suficiente pentru a-
si schimba statutul. De aceea, este nevoit sa-si ignore sentimentele si sa incalce si normele
moralei pentru a-si atinge scopul. Folosindu-se de casatorie ca mijloc de a parveni, Ion se
apropie de tipologia arivistului.
Personaj arivist, Ion are si o psihologie bine individualizata, ce reiese mai ales din
monologul sau interior si din urmarirea conflictului interior dintre iubirea fata de Florica si
dorinta de a avea pamant, care se putea implini prin Ana. Conflictul este evidentiat inca de la
inceputul romanului, in scena horei, prin caracterizare directa facuta de narator. Ion o
urmareste pe Ana cu “ceva straniu in privire” si cu “un viclesug neprefacut”, in timp ce
Florica i se pare “mai frumoasa ca oricand”.
Trasatura dominanta a personajului este iubirea pamantului, in care Ion vede si posibilitatea
de a-si schimba statutul social. Aceasta trasatura este evidentiata de narator prin caracterizare
directa, precizand ca “iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil” si ca “de pe atunci
pamantul i-a fost mai drag ca o mama”.
O prima scena semnificativa in individualizarea personajului este cea a horei, cand Ion
incalca regulile nescrise ale satului si o invita la dans pe Ana a lui Vasile Baciu, unul dintre
taranii instariti. Naratorul ii surprinde reactiile prin caracterizare directa, observand ca Ion
urmareste pe Ana cu “ceva straniu in privire” si cu “un viclesug neprefacut”. Tot atunci o
zareste si pe Florica, fata care ii fusese iubita si care i se pare “mai frumoasa ca oricand”. Se
evidentiaza astfel conflictul interior al personajului, care decide sa renunte la dragostea
Floricai pentru ca “era mai saraca decat dansul” si sa o curteze pe Ana a lui Vasile care “avea
locuri si case si vite multe”. Gestul sau trezeste furia lui Baciu, care il umileste in fata
intregului sat, numindu-l “hot”, “sarantoc”, “talhar”. Ion resimte dureros batjocura, “schimba
fete-fete” si se trezeste in el dorinta de a-si depasi conditia.
Fiind dominat de dorinta de a fi respectat in sat, hotarat si perseverent, Ion isi urmareste cu
meticulozitate planul seducerii Anei. Dupa ce reuseste sa o lase insarcinata si il determina pe
Vasile sa i-o dea de sotie, primeste si pamanturile mult dorite.
mica, iar tatal ei era deseori agresiv cu ea, crescuse “lipsita de o dragoste parinteasca
mangaietoare”.
De aceea, din punct de vedere psihologic Ana este o fire introvertita, melancolica, sensibila,
vulnerabila, care gaseste in Ion “tot ceea ce-i dorea inima”.
Ion este bine individualizat prin monologul interior si caracterizarea directa facuta de
narator, care ii observa atent reactiile. Astfel, se evidentiaza inca de la inceput conflictul sau
interior: dragostea fata de Florica, fata pe care o iubise pana atunci, si do-rinta de a avea
pamant, care se putea implini prin Ana.
O prima scena semnificativa in evolutia relatiei celor doi este cea a horei cand Ion incalca
legile nescrise ale satului si o invita la dans pe Ana a lui Vasile Baciu, unul dintre taranii
instariti. Naratorul ii surprinde reactiile prin caracterizare directa, observand ca Ion urmareste
pe Ana “cu ceva straniu in privire” si “un viclesug neprefacut”. Tot atunci o zareste pe
Florica, fata care ii fusese iubita si care i se pare “mai frumoa-sa ca oricand”. Se evidentiaza
astfel conflictul interior al personajului, care decide sa renunte la dragostea Floricai pentru ca
“era mai saraca decat dansul” si sa o curteze pe Ana a lui Vasile Baciu, care “avea locuri si
case si vite multe”. Gestul sau trezeste furia lui Baciu, care il umileste in fata intregului sat,
numindu-l “hot”, “sarantoc”, “talhar”. Ion resimte dureror batjocura, “schimba fete-fete” si se
trezeste in el dorinta de a-si depasi conditia.
Fiind dominat de dorinta de a fi respectat in sat, hotarat si perseverent, Ion isi urma-reste
cu meticulozitate planul seducerii Anei. Dupa ce reuseste sa o lase insarcinata si il determina
pe Vasile Baciu sa i-o dea de sotie, primeste si pamanturile mult dorite.
Dupa casatorie, atitudinea lui Ion fata de Ana devine rece, distanta si chiar agresiva atunci
cand constata ca Vasile Baciu nu mai voia sa-i dea restul de pamanturi promi-se. Nici nasterea
copilului Petrisor nu-i schimba atitudinea, iar Ana este din ce in ce mai disperata, gandul
mortii incepand sa i se para ademenitor.
O ultima scena semnificativa pentru relatia lor este cea de la nunta Floricai si a lui George
la care amandoi sunt invitati. Ana observa ca “Ion nu-si lua ochii de la mireasa” si intelege ca
tot pe ea o mai iubea. Daca altadata “ea s-ar fi prapadit de durere”, acum numai o rusine
crancena ii ardea sufletul: ca toti oaspetii o vad batjocorita. La plecarea de la nunta ea il
avertizeaza pe Ion: “am sa ma omor”, dar el ii raspunde nepasator: “ca poate asa am sa scap
de tine”.
Ana isi duce la capat amenintarea, spanzurandu-se, iar la scurta vreme moare si copilul.
Evenimentele nu trezesc lui Ion sentimente de vinovatie sau remuscari, el gandindu-se cum s-
o recucereasca pe Florica. Aceasta il duce insa la destinul sau tragic deoarece este ucis de
George, care il surprinde venind noaptea la sotia sa.
In concluzie, relatia dintre Ion si Ana este reprezentativa pentru lumea satului traditional,
in care casatoriile se faceau in functie de zestre si dupa voia parintilor. Relatia celor doua
personaje se degradeaza deoarece nu se bazeaza pe o dragoste reciproca, Ion vazand in Ana
doar posibilitatea de a-si schimba statutul social. Patima pentru pamant il dezumanizeaza,
facandu-se vinovat moral de moartea Anei si a copilului sau si, de aceea, este, la randul sau,
aspru sanctionat.

“Leoaica tanara, iubirea”

de Nichita Stanescu

Neomodernismul este un curent literar care se manifesta in perioada 1960-1980, o perioada

ce se constituie intr-o replica la poezia proletcultista, o revigorare a poeziei autentice si o
etapa de formare a unui limbaj poetic actual. Trasaturile curentului sunt ambiguitatea,
reflectia filosofica rafinata, ineditul mijloacelor artistice si intelectualizarea limbajului poetic.
Nichita Stanescu este considerat cel mai de seama reprezentant al neomodernismului
romanesc alaturi de Marin Sorescu.
propria experienta de viata, filtrata prin propria constiinta.
Publicat in anul 1930, in perioada interbelica, romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia
noapte de razboi” de Camil Petrescu este un roman modern, subiectiv, de ana-liza
psihologica, un roman al experientei.
Tema romanului este drama intelectualului lucid, dornic de cunoastere, de experiente
absolute, intr-o societate limitata si corupta. Titlul operei sugereaza alte doua teme: iubirea si
razboiul, ce reprezinta, de fapt, cele doua experiente fundamentale traite de personajul
principal.
Perspectiva narativa este subiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana I, de naratorul
personaj, Stefan Gheorghidiu.
Actiunea operei este structurata pe doua planuri: planul obiectiv, exterior, in care este
prezentata experienta razboiului si planul subiectiv, interior, ce relateaza experienta iubirii
conjugale. Daca experienta casniciei este fictionala, cea a razboiului este autentica, fiind
inspirata din jurnalul de front al autorului, documente de epoca, articole de ziar.
Relatiile temporale si spatiale sunt definite in functie de planuri: in planul fictiv, actiunea
se petrece in PRM (1916), pe front (Valea Prahovei, Valea Oltului, canalul Rucar-Bran), in
plan subiectiv, actiunea se petrece in mediul citadin (Bucuresti, Constanta, Odobesti,
Campulung) pe parcursul a doi ani si jumatate inainte de inceperea razboiului.
In incipit, sunt fixate realist coordonatele spatio-temporale. In primavara anului 1916,
Stefan Gheorghidiu participa ca proaspat sublocotenent la fortificatiile care se faceau pe
Valea Prahovei in vederea intrarii Romaniei in PRM.
O prima scena semnificativa pentru tematica operei este cea de la popota ofiterilor, unde
Gheorghidiu asista intr-o seara la o discutie despre dragoste si fidelitate, pornind de la un fapt
divers din ziar: un barbat isi ucisese sotia infidela si fusese achitat de catre tribunal. Discutia
evidentiaza pluriperspectivismul, intrucat parerile sunt foarte diferite. Unul crede ca “nevasta
trebuie sa fie nevasta si casa-casa”, altul sustine ca nu ai dreptul sa ucizi o femeie care nu te
mai iubeste si ca este preferabila despartirea. Gheorghidiu intervine cu o energie neasteptata,
acuzandu-i ca vorbesc despre lucruri pe care nu le cunosc si isi exprima propria parere despre
iubire. El crede ca “o iubire mare e mai degraba un proces de autosugestie” si “acei care se
iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt”. Isi argumenteaza ideile cu
exemple foarte plastice, iar apoi iese cu ochii in lacrimi, marturisindu-i camaradului sau,
Orisan, ca daca a doua zi nu obtine permisie, dezerteaza.
Scena devine semnificativa pentru ca evidentiaza faptul ca Gheorghidiu concepe iubirea in
mod absolut, dar si pentru ca aceasta discutie declanseaza memoria involuntara a
personajului, care incepe sa relateze prin retrospectie povestea celor doi ani si jumatate de
casnicie cu Ela. Stefan Gheorghidiu era student la Filosofie, iar Ela era studenta la Litere. Se
indragostesc si in scurta vreme se casatoresc, la inceput fiind foarte fericiti. Echilibrul tinerei
familii este tulburat de o mostenire pe care
Gheorghidiu o primeste de la un unchi foarte bogat, Tache. Ela se simte atrasa de lumea
mondena si cea a afacerilor, de lux si de escapade, spre deosebire de sotul ei. La o petrecere a
Anisoarei, o verisoara de-a lui Gheorghidiu, Ela cunoaste pe domnul G., un avocat obscur, dar
un dansator foarte apreciat de femei.
O a doua scena semnificativa este excursia la Odobesti, prilejuita de sarbatorirea Sf. C-tin
si Elena. Gheorghidiu observa ca Ela acorda o atentie exagerata domnului G., ceea ce il face
sa puna sub semnul indoirii fidelitatea ei. Constata ca sotia sa a mutat de doua ori pe toata
lumea pentru a sta in aceeasi masina cu domnul G., pe drum toate comentariile le facea cu sau
pentru acesta, fiind vizibil emotionata. La un popas, el ii ofera crengute de mar inflorit, iar la
pranz Ela gusta din felul sau de mancare, gest pe care Gheorghidiu il considera intim.
Comportamentul Elei ii provoaca o suferinta chinuitoare, aceasta marturisind ca: “in cele trei
zile cat am stat la Odobesti, am fost ca si bolnav”.
autocaracterizare: “negresit, sunt nemasurat de orgolios”. Tot orgoliul sta la baza celor doua
experiente de cunoastere, iubirea si razboiul. Vazand iubirea in mod absolut, personajul se
autocaracterizeaza, marturisind: “nu m-as fi putut realiza decat intr-o dragoste absoluta”.
O scena semnificativa in acest sens este cea de la inceputul romanului, in care se prezinta
discutia de la popota ofiterilor despre dragoste si fidelitate. Aceasta porneste de la un fapt
divers din ziar in care se relata cazul unui barbat care isi ucisese sotia infidela si fusese achitat
de catre tribunal. Gheorghidiu intervine cu o energie neasteptata, acuzandu-i ca vorbesc
despre lucruri pe care nu le cunosc si isi exprima propria parere despre iubire, afirmand ca “o
iubire mare e mai degraba un proces de autosugestie” si “acei care se iubesc au drept de viata
si de moarte unul asupra celuilalt”.
Scena devine semnificativa si pentru ca declanseaza memoria involuntara a perso- najului,
care, analizandu-se lucid, descopera ca dragostea lui pentru Ela se naste din admiratie,
duiosie, dar mai ales din orgoliul de a fi atat de patimas iubit de una dintre cele mai frumoase
studente. Tot din orgoliu, Gheorghidiu o modeleaza pe Ela dupa prorpiul ideal de feminitate,
considerand-o “femeia in exemplar unic”. Drama sa incepe in momentul in care realizeaza ca
s-a inselat. Fire reflexiva, pasionala, ana- lizeaza cu luciditate comportamentul Elei dupa ce
primeste o mostenire de la unchiul sau, Tache, si aduna progresiv nelinisti si indoieli
interioare care devin sfasietoare.
O scena semnificativa in evolutia personajului este excursia la Odobesti, caci accentueaza
conflictul sau interior, declansand criza de incertitudine a iubirii. Gheorghi-diu observa ca Ela
acorda o atentie exagerata unui anume domn G. pe care il cunoscuse la una din petrecerile
mondene. Constata ca sotia sa a mutat de doua ori pe toata lumea pentru a sta in aceeasi
masina cu domnul G., pe drum toate comentariile le facea cu sau pentru acesta, fiind vizibil
emotionata. La un popas, el ii ofera crengute de mar inflorit, iar la pranz Ela gusta din felul
sau de mancare, gest pe care Gheorghidiu il considera intim. Comportamentul Elei ii provoaca
o suferinta chinuitoare, acesta marturisind ca: “in cele trei zile cat am stat la Odobesti, am fost
ca si bolnav”. Scena declanseaza un conflict interior mai profund, increderea in propria
capacitate de discernamant: “se rupsese totodata si axa sufleteasca: increderea in vigoarea si
eficacitatea inteligentei mele”.
Orgoliul sta si la baza celei de-a doua experiente de cunoastere, razboiul, in care
Gheorghidiu se inroleaza voluntar, marturisind: “n-as vrea sa existe pe lume o exper-ienta
definitiva […] de la care sa lipsesc”. Si, intr-adevar, razboiul se dovedeste a fi pentru el o
experienta cruciala, purificatoare, care il ajuta sa inteleaga la adevarata dimensiune drama
iubirii. De aceea, atunci cand revine acasa, dupa ce este ranit pe front, simte fata de Ela o
instrainare definitiva si decide sa rupa legatura conjugala si sa-i lase “tot trecutul”.
In concluzie, gestul final al personajului demonstreaza ca acesta nu este un invins deoarece
este capabil sa depaseasca esecul iubirii si sa se arate disponibil pentru o alta experienta de
viata. Stefan Gheorghidiu ramane un personaj reprezentativ pentru categoria intelectualilor
insetati de absolut, tipologie umana impusa in literatura romana de opera lui Camil Petrescu.

“Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”

de Camil Petrescu
-relatia dintre personaje-

Aderand la ideile lui Eugen Lovinescu, privind modernizarea literaturii romane, Camil
Petrescu sustinea si el ca literatura trebuie sa se sincronizeze cu psihologia si filosofia epocii,
dar si cu celelalte domenii de cunoastere. Prozatorul sustine o creatie autentica, inspirata din
propria experienta de viata, filtrata prin propria constiinta.
Publicat in anul 1930, in perioada interbelica, romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia
noapte de razboi” de Camil Petrescu este un roman modern, subiectiv, de ana-liza
psihologica, un roman al experientei.
despre care marturiseste Gheorghidiu ca altadata l-ar fi innebunit de emotie si placere. Ea
pregateste o masa romantica, il ajuta sa se dezbrace, insa Gheorghidiu marturiseste ca
singurele lucruri care il ispiteau erau cele care ii lipsisera pe front: patul mare alb, camera de
baie. Observandu-se atent, lui Gheorghidiu i se pare ca “a imbatranit” si are “preziceri de
grasime”. A doua zi primeste o scrisoare anonima in care este anuntat ca in timp ce lupta
pentru tara, nevasta il insala cu un individ Grigoriade si i se da adresa unde i-ar putea
surprinde in flagrant. Insa Gheorghidiu nu mai este interesat sa mai verifice adevarul si spune:
“sunt obosit si mi-e indiferent chiar daca e nevinovata”. A doua zi se muta la hotel si ii scrie
Elei ca ii lasa totul “de la lucruri personale la amintiri; adica tot trecutul”.
In concluzie, relatia dintre cele doua personaje se degradeaza treptat pentru ca, de fapt, nu
se cunosc cu adevarat, casatorindu-se mult prea repede. Pentru Gheorghidiu, Ela nu este decat
o imagine ideala a propriilor aspiratii, iar dupa casatorie nu ea se schimba, ci modul in care el
o percepe. In momentul in care intelege ca s-a inselat in alegerea sa, este capabil sa rupa
legatura conjugala si sa se arate pregatit pentru o noua experienta de viata.

“Enigma Otiliei”
de George Calinescu
-tema si viziune-

Realismul este un curent literar care se manifesta la sfarsitul secolului al XIX-lea ca o

reactie impotriva romantismului, impotriva tendintei romanticilor de a evada din real,
promovand in operele literare o viziune asupra vietii cat mai aproape de realitate.
Trasaturile curentului sunt autenticitatea, veridicitatea si obiectivitatea. Temele preferate de
autori sunt problemele societii contemporane lor, pe care le prezinta in mod critic, iar
personajele sunt tipice, reprezentative pentru o categorie sociala.
Publicat in anul 1938, la sfarsitul perioadei interbelice, romanul “Enigma Otiliei” de
George Calinescu este o opera realista cu elemente moderniste, specifice prozei interbelice.
O trasatura realista a romanului este autenticitatea ce se evidentiaza prin prezentarea unor
repere spatiale reale, respectiv Bucuresti, Strada Antim, Calea Victoriei. Atat in descrierea
mediului, cat si a personajelor este folosita tehnica realista a detaliului semnificativ.
Tematica romanului este, de asemenea, realista, opera ilustrand imaginea societatii
burgheze bucurestene de la inceputul secolului al XX-lea, societate degradata de pu-terea
banului. Totodata, in opera sunt valorificate si teme balzaciene, mostenirea si paternitatea, dar
si tema iubirii si a initierii (bildungsroman), intrucat sunt urmarite formarea tanarului Felix
Sima si povestea sa de dragoste cu Otilia.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a de un
narator omniscient.
Relatiile temporale si spatiale sunt determinate, actiunea petrecandu-se in Bucuresti la
inceputul secolului al XX-lea. Incipitul romanului fixeaza realist coordonatele spatio-
temporale: “Intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909 […] intra in Strada Antim un tanar de
vreo 18 ani”, Felix Sima. Prin tehnica detaliului semnificativ sunt prezentate atat casele de pe
Strada Antim, casa lui Costache Giurgiuveanu, cat si portretul tanarului Felix.
O prima scena semnificativa este cea de la inceputul romanului, in care este descris
momentul intrarii lui Felix in casa unchiului sau, Costache Giurgiuveanu. Aceasta este prilej
pentru narator de a prezenta personajele si relatiile dintre ele. Felix cunoaste acum pe unchiul
sau, in grija caruia fusese lasat pana la varsta majoratului. Fiica acestuia, Otilia, este cea care
il primeste in casa si il prezinta celor care stateau in jurul unei mese, jucand table: Leonida
Pascalopol, prieten de familie, Aglae Tulea, sora lui Giurgiuveanu, fiica acesteia, Aurica, si
abia intr-un tarziu Felix vede intr-un colt pe Simion, sotul Aglaei.
Portretul fizic al Otiliei este realizat prin caracterizare directa de catre narator, insa prin
ochii lui Felix, personaj reflector in acest roman: “Fata parea sa aiba 18-19 ani si avea fata
indirecta, ce reiese din fapte, comportament, vorbe si relatia cu celelalte personaje.
Elementele de structura a operei semnificative pentru individualizarea ei sunt titlul, tematica
operei si mijloacele de caracterizare.
Otilia Marculescu este fiica celei de-a doua sotii a lui Costache Giurgiuveanu, o femeie
bogata care “murise de suparare” si ii lasase lui toata averea odata cu indatorirea de a o creste
pe Otilia. Desi o iubeste sincer, Giurgiuveanu nu face nimic pentru a-i asigura viitorul,
statutul ei social ramanand incert. Otilia este studenta la Conservator, studiaza pianul si are un
temperament de artista, parand detasata de problema mostenirii averii tatalui ei.
Moral, ea reprezinta tipul feminitatii, avand trasaturi precum delicatetea, gingasia,
bunatatea, spontaneitatea, sinceritatea, sociabilitatea, dar mai ales misterul.
Psihologic, nu este foarte bine individualizata, fiind privita din exterior. Atat in conturarea
profilului psihologic, cat si a statutului moral, autorul apeleaza la tehnici specifice realismului
precum descrierea detaliata a portretului fizic, dar si a mediului in care traieste, dar si la
tehnici moderne precum comportamentismul — observarea comportamentului din exterior si
pluriperspectivismul — reflectarea diferita in vizi-unea altor personaje. Astfel, se creaza
ambiguitatea personajului, explicand in plan simbolic enigma, misterul feminitatii.
O prima scena semnificativa in individualizarea personajului este cea de la inceputul
romanului, cand Felix o intalneste pe Otilia atunci cand vine la Bucuresti in casa lui Costache
Giurgiuveanu pentru a studia Facultatea de Medicina. Felix nu este recunoscut initial de
batran si abia cand suna a doua oara la usa este poftit in casa de Otilia, care spune: “dar, papa,
e Felix”. Portretul ei fizic este sugerat de narator prin caracterizare directa, insa prin ochii lui
Felix: “fata maslinie, cu ochii mici si foarte albastri, arata si mai copilaroasa intre multele
bucle si gulerul de dantela”. Insa trupul suplu “de un stil perfect” si marea libertate de miscari
ii confera “o stapanire desavarsita de femeie”. De aceea, prezenta Otiliei ii dadu lui Felix “un
sentiment inedit demult presimtit” si il nemultumeste familiaritatea ei cu Leonida Pascalopol,
un prieten de familie, care ii satisface Otiliei toate capriciile femeiesti. Dupa ce il prezinta
celor aflati in casa, Otilia pare ca il uita pe Felix si intr-un tarziu isi aminteste ca nu a fost o
gazda prea buna, ii ofera ceva de mancare si apoi il conduce in camera ei deoarece a lui nu era
inca pregatita.
Camera Otiliei, descrisa prin tehnica detaliului semnificativ, o defineste intru-totul. Astfel,
masa de toaleta cu trei oglinzi mobile devine o sugestie pentru pluriperspectivism. Sertarele
deschise in felurite grade releva misterul. Nenumaratele obiecte raspandite prin camera
evidentiaza preocuparea pentru cochetarie, iar partiturile muzicale si cartile releva inclinatiile
artistice.
Trasatura ei dominanta este ambiguitatea, ce reiese si din comportamentul ei definit de un
amestec ciudat de atitudine copilaroasa si matura in acelasi timp: este imprastiata si visatoare,
trece repede de la o stare la alta, alearga desculta prin iarba din curte, se mai joaca uneori cu
papusi, dar e profund lucida si matura atunci cand ii explica lui Felix motivele pentru care nu
pot fi impreuna. Dovedeste ca se cunoaste foarte bine, autocaracterizandu-se: “Sunt foarte
capricioasa. Vreau sa fiu libera!”.
O ultima scena semnificativa este cea din finalul romanului in care Felix il intalneste
intamplator pe Pascalopol dupa mai multi ani. El ii arata o fotografie care infatisa “o doamna
foarte picanta, gen actrita intretinuta si un barbat exotic” care era sotul ei. Pascalopol ii
marturiseste lui Felix ca a lasat-o pe Otilia “sa-si petreaca liber anii cei mai frumosi”, iar ea s-
a casatorit cu un conte. Desi acesta o cunoscuse cel mai bine, Pascalopol recunoaste ca nici el
nu a inteles-o in profunzime si o caracterizeaza in mod direct: “A fost o fata delicioasa, dar
ciudata. Pentru mine e o enigma.”. Felix priveste fotografia Otiliei si constata ca desi “era
frumoasa, cu linii fine”, nu mai avea aerul de alta data, ci cazuse in platitudine. De aceea,
Felix concluzioneaza ca “nu numai Otilia era o enigma, ci si destinul insusi”.
In concluzie, Otilia ramane unul dintre cele mai interesante si complexe personaje feminine
mica, iar tatal ei era deseori agresiv cu ea, crescuse “lipsita de o dragoste parinteasca
mangaietoare”.
De aceea, din punct de vedere psihologic Ana este o fire introvertita, melancolica, sensibila,
vulnerabila, care gaseste in Ion “tot ceea ce-i dorea inima”.
Ion este bine individualizat prin monologul interior si caracterizarea directa facuta de
narator, care ii observa atent reactiile. Astfel, se evidentiaza inca de la inceput conflictul sau
interior: dragostea fata de Florica, fata pe care o iubise pana atunci, si do-rinta de a avea
pamant, care se putea implini prin Ana.
O prima scena semnificativa in evolutia relatiei celor doi este cea a horei cand Ion incalca
legile nescrise ale satului si o invita la dans pe Ana a lui Vasile Baciu, unul dintre taranii
instariti. Naratorul ii surprinde reactiile prin caracterizare directa, observand ca Ion urmareste
pe Ana “cu ceva straniu in privire” si “un viclesug neprefacut”. Tot atunci o zareste pe
Florica, fata care ii fusese iubita si care i se pare “mai frumoa-sa ca oricand”. Se evidentiaza
astfel conflictul interior al personajului, care decide sa renunte la dragostea Floricai pentru ca
“era mai saraca decat dansul” si sa o curteze pe Ana a lui Vasile Baciu, care “avea locuri si
case si vite multe”. Gestul sau trezeste furia lui Baciu, care il umileste in fata intregului sat,
numindu-l “hot”, “sarantoc”, “talhar”. Ion resimte dureror batjocura, “schimba fete-fete” si se
trezeste in el dorinta de a-si depasi conditia.
Fiind dominat de dorinta de a fi respectat in sat, hotarat si perseverent, Ion isi urma-reste
cu meticulozitate planul seducerii Anei. Dupa ce reuseste sa o lase insarcinata si il determina
pe Vasile Baciu sa i-o dea de sotie, primeste si pamanturile mult dorite.
Dupa casatorie, atitudinea lui Ion fata de Ana devine rece, distanta si chiar agresiva atunci
cand constata ca Vasile Baciu nu mai voia sa-i dea restul de pamanturi promi-se. Nici nasterea
copilului Petrisor nu-i schimba atitudinea, iar Ana este din ce in ce mai disperata, gandul
mortii incepand sa i se para ademenitor.
O ultima scena semnificativa pentru relatia lor este cea de la nunta Floricai si a lui George
la care amandoi sunt invitati. Ana observa ca “Ion nu-si lua ochii de la mireasa” si intelege ca
tot pe ea o mai iubea. Daca altadata “ea s-ar fi prapadit de durere”, acum numai o rusine
crancena ii ardea sufletul: ca toti oaspetii o vad batjocorita. La plecarea de la nunta ea il
avertizeaza pe Ion: “am sa ma omor”, dar el ii raspunde nepasator: “ca poate asa am sa scap
de tine”.
Ana isi duce la capat amenintarea, spanzurandu-se, iar la scurta vreme moare si copilul.
Evenimentele nu trezesc lui Ion sentimente de vinovatie sau remuscari, el gandindu-se cum s-
o recucereasca pe Florica. Aceasta il duce insa la destinul sau tragic deoarece este ucis de
George, care il surprinde venind noaptea la sotia sa.
In concluzie, relatia dintre Ion si Ana este reprezentativa pentru lumea satului traditional,
in care casatoriile se faceau in functie de zestre si dupa voia parintilor. Relatia celor doua
personaje se degradeaza deoarece nu se bazeaza pe o dragoste reciproca, Ion vazand in Ana
doar posibilitatea de a-si schimba statutul social. Patima pentru pamant il dezumanizeaza,
facandu-se vinovat moral de moartea Anei si a copilului sau si, de aceea, este, la randul sau,
aspru sanctionat.

“Leoaica tanara, iubirea”

de Nichita Stanescu

Neomodernismul este un curent literar care se manifesta in perioada 1960-1980, o perioada

ce se constituie intr-o replica la poezia proletcultista, o revigorare a poeziei autentice si o
etapa de formare a unui limbaj poetic actual. Trasaturile curentului sunt ambiguitatea,
reflectia filosofica rafinata, ineditul mijloacelor artistice si intelectualizarea limbajului poetic.
Nichita Stanescu este considerat cel mai de seama reprezentant al neomodernismului
romanesc alaturi de Marin Sorescu.