TACTICI MILITARE FOLOSITE DE ROMÂNI ÎN SECOLELE XIV-XVI

-MIHAI VITEAZUL-

Marile victorii obţinute în de cursul celor trei secole de lupte aprige duse de
poporul roman s-au datorat patriotismului fierbinte si eroismului legendar de care
au dat dovadă toţi cei chemaţi la arme. Totodată, aceste victorii au fost rezultatul,
într-o măsură însemnată, şi însuşirilor militare deosebite de care au dat dovadă mai
mulţi voievozi şi comandanţi de oşti din Valahia şi Moldova. Cunoaşterea legilor
ducerii războiului în acele vremuri a făcut ca mulţi din comandanţii oştilor române
să dea dovadă de un spirit de ingeniozitate cu totul aparte care i-a ajutat să
găsească şi să folosească pe câmpul de bătălie a celor mai originale şi mai eficiente
metode şi mijloace de lupta. La baza unor asemenea metode, a unor procedee
tactice aplicate de oşti1e muntene şi moldovene in secolele XIV-XVI au stat, de
bună seamă, anumite tradiţii anumite obiceiuri sau obişnuinţe străvechi. La acestea
s-au adăugat altele noi, rod al gândirii militare a conducătorilor de oşti şi a maselor
populare, generate de noile condiţii social-economice în cadrul cărora se ducea
războiul. În asemenea împrejurări, nu rareori oştiri duşmane numeroase şi temute
s-au întors cu capete plecate şi cu rândurile mult subţiate acolo de unde au venit.
În tot secolul al XVI-lea, şi mai ales in a doua sa jumătate, vechea
organizare a armatei româneşti a suferit modificări esenţiale.
Trăsătura caracteristică a acestei perioade a constat în aceea că puterea
militară ,,bazată pe pedestrimea de ţărani liberi şi cavaleria de mici nobili” a fost
treptat înlocuită ,,cu armata de mercenari”, pe care puterea centrală a opus-o oştilor
feudale.1
Perioada domniei lui Mihai Viteazul înregistrează şi din punctul de vedere
al organizării armatei transformări substanţiale. Armata era formata din corpul
slujitorilor, alcătuit din călăraşi şi dorobanţi. Călăraşii erau ostaşi călări, in timp ce
dorobanţii erau pedeştri. Cel dintâi proveneau din ţărani liberi, care slujeau
domniei în schimbul scutirilor fiscale. Drabanţii sau dărăbanţii numărau in anul
1599 mai mult de 6 000.2 Din aceste date rezultă că corpul slujitorilor depăşea cifra
de 10 000 de oameni. Durata serviciului militar pe care erau ob1igaţi să-l presteze
slujitorii, cu rândul, era de trei luni pe an. Mihai Viteazul a trebuit să facă apel in
afară de slujitori şi la mercenari, care dovedeau o mai mare pricepere in mânuirea
armelor de foc. După unele informaţii ar fi avut până la 23 000 de mercenari. 3
Astfel, cea de-a doua mare parte a armatei Ţării Româneşti în timpul lui Mihai
Viteazul au format-o mercenarii sau lefegiii.
Conducătorii acestor oşti locale erau ca şi până acum marii boieri din
ţinuturile respective, care aveau dregătorii de la domn. Ei nu mai comandau însă
aceste unităţi în calitate de boieri, ci de comandanţi militari, care corespundeau
împărţirilor administrative în care aveau funcţia de dregători locali ai domniei. În
timp de război baza oştirii ţării o forma slujitori. Pentru a asigura ostaşi necesari

1
1. Istoria României, vol. II, p. 770
2
2. N. lorga, Documente nouă, în mare parte româneşti, relative la Petru Şchiopul şi Michaiu Viteazul, An. Acad.
Rom., Mem. sect. ist., S. II, t. XX, Bucureşti, 1897-1898, p. 468-469.
3
3. Ibidem, p. 468; Hurmuzaki, III-1, p. 431.

1
Mihai Viteazul a organizat pentru prima oară în istoria armatelor feudale
româneşti un corp de ,, recrutori ”, care să cheme locuitori la oaste.
Oastea de ţară a avut totuşi cuvânt greu de spus în primele lupte împotriva
turcilor. După anul 1596 însă poziţiile ei au fost preluate rapid de armata de
mercenari, care a ajuns spre sfârşitul domniei lui Mihai Viteazul forţa principală
de luptă. Constituită în mod regulat din anul 1597, oastea de mercenari a domnului
roman avea un efectiv care, în mod obişnuit, nu a depăşit 14 000 de oameni.
Datorită greutăţi1or întreţinerii unei astfel de oşti mercenare şi faţă de
continua decădere a ,,oastei de ţară”, domnitorul au simţit nevoia creării unei noi
categorii de luptători, care să nu pună atâtea prob1eme băneşti, dar care să poată
suplini cel puţin în parte nevoile de mercenari. Soluţia a fost găsită prin micşorarea
sau scutirea totală de impozite a micilor proprietari de pământ care mergeau spre
sărăcie, în schimbul obligativităţii serviciului militar. Ei erau în majoritate
organizaţi în bresle privilegiate, în calitate de subalterni ai marilor dregători.
În concluzie, sub raport organizatoric, armatele române au evoluat de la cele
formate prin ridicarea în masă a ţăranilor la armate alcătuite mai ales din
mercenari şi anumite categorii privilegiate, cărora li se adaugă, uneori, un număr
de ţărani slab înarmaţi.4
În ceea ce priveşte armata lui Mihai Viteazul, putem spune că a cunoscut sa
trei faze:5 prima, care durează până la finele anului 1596, în care armata era
formată din oastea de ţară, haiduci, mercenari, ajutoarele ardelene şi slujitori;
a doua, de la 1597 până la 1600, când avem de-a face cu o armată de mercenari şi
un număr spori de slujitori; a treia, după anul 1600, când asistăm la dizolvarea
oastei de mercenari şi la căderea voievodului.
Armata Ţării Româneşti din timpul lui Mihai Viteazul apare ca un
instrument de forţă complex, bazat pe principii proprii de organizare şi instruire, cu
o disciplină severă, stimulată la nevoie prin aspre măsuri de constrângere. Valoarea
acestei armate trebuie privită ca un rezultat al calităţilor de luptă şi morale pe care
le prezentau cele trei categorii componente: oastea de ţară, slujitorii şi oastea de
mercenari.
Dezvoltarea armamentului de foc, care a sporit treptat sub raportul numărului
şi ca1ităţilor tehnice, a constituit elementul principal care a inf1uenţat întreaga
dotare a armatei.
În luptă, din armamentul denumit şi alb se întrebuiţate mod obişnuit arcul cu
săgeţi suliţa şi sabia. Arcul era cunoscut la noi din vremuri foarte vechi. Ca şi
atunci, arcul simplu era făcut dintr-un lemn flexibil (alun, frasin, carpen etc.) şi o
coardă de in sau cânepă. O altă armă, care deşi bătea mai departe a fost totuşi
puţin întrebuinţată, era arbaleta.
Su1iţa sau lancea era făcută din lemn, având însă vârful din fier. Tătarii şi
moldovenii obişnuiau a folosi suliţe cu două vârfuri: unul ascuţit, care servea
pentru împuns, şi celălalt încovoiat, necesar pentru a apuca şi a trage pe inamic.
4
N. Iorga, Istoria Armatei Româneşti, vol. I, p. 359; de asemenea, Ureche Vornicul, în cronica sa, arată clar
categoriile de luptători din care se compuneau la sfârşitu1 secolului al XVI-lea oştirile române: ,,(1592) Aron
Vodă… au dat ştire ţării să se strângă şi el fără zăbavă au ieşit cu curtea şi cu lefegiii săi.” (Letopiseţu1 Tării
Moldovei până la Aron Vodă (1359-1595), ediţia Const. Giurescu, Bucureşti, 1916, p. 263).
5
5. P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul, ed. 1936, p. 65.

2
Lungimea lor mai ales la trupele călări ajungeau la aproximativ 6 m6, iar greutatea
la 7 pfunzi (3,5 kg).
Sabia era de două feluri : dreaptă şi încovoiată. Prima, care mai purta şi
denumirea de spadă, avea două tăişuri era întrebuinţată mai frecvent în occident.
Ca mijloace de protecţie se utilizau: coiful, scutul, haina de in ump1ută cu
bumac cămaşa de zale şi uneori armura completă din tablă de oţe1, folosită de
domnitori şi boieri. Greutatea unei astfel de armuri ajungând până la 20 kg ar fi
constituit şi un serios dezavantaj pentru unităţile române, a căror principală
carateristică era tocmai mobilitatea.
Armele de foc aveau înfăţişarea unor ,,simple ţevi informe” , ele ajung în
secolul următor să dispună de aparate de ochire, iar ţevile de artilerie să fie
montate pe afete speciale şi transportate prin tracţiune animală. Calibrele variau de
la 40 la 190 mm, iar greutatea pieselor de la 150 la 4 500 kg. Ca proiectile se
fo1oseau ghiulele de piatră, înlocuite ulterior prin ghiulele - (,,cumbarale”) de fier
şi fontă. Ele puteau fi în întregime din fontă, explozibile sau incendiare. 7 Darea
focului se făcea cu fitilul. Armament portabil la noi existau, în secolul la care ne
referim,două categorii: muschetele şi archebuzele. Armamentul portative folosit
întrebuinţa gloanţe din plumb, fapt care explică şi existenţa numeroaselor
documente interne referitoare la achiziţiile de plumb, datând chiar din timpul lui
Mihai Viteazul.8
Deasemenea se foloseau topoare, coase şi securi, ghioage şi barde, suliţe şi
săbii pe care le foloseai românii şi în secolul al XV-lea. Coasele erau întrebuinţate
în luptă ca un mijloc de apărarea al pedestraşi1or (infanteriei) împotriva atacurilor
cavaleriei. În asemenea situaţii ele serveau pentru a tăia picioarele cailor. Măciuca
armă tipic românească era cioplită dintr-un lemn tare, gorun sau corn; şi adeseori
ţintuită cu cuie. Când era îmbrăcată sau chiar făcută în întregime din metal purta
numele de buzdugan şi reprezenta în acelaşi timp şi un semn de comandament.9
Personalitatea marelui voievod si domnitor, Mihai Vodă Viteazul, ar fi
incompleta, daca nu s-ar avea în atenţie şi aspectele militare ale operei marelui
domnitor. Calităţile sale de mare conducător de oşti au fost concretizate pe câmpul
de lupta, atât pentru apărarea integrităţii si autonomiei Tarii Româneşti, cât si in
efortul militar depus pentru realizarea unui singur stat românesc. Gândirea si
acţiunea militara a marelui voievod a fost materializata mai ales, în modul cum a
organizat sistemul militar românesc, în felul cum au fost pregătite si s-au
desfăşurat campaniile militare conduse de domnitorul român. La baza organizării
sistemului militar românesc din acea vreme au stat o serie de principii care îşi
dovediseră viabilitatea in secolele anterioare: obligativitate locuitorilor de a servi
sub arme; dependenta organizării sistemului militar de resursele materiale si
financiare; varietatea elementelor sistemului militar; organizarea teritoriala a

6
Lăncile cavalerişti1or români erau mai scurte (A. Veress, Campania creştinilor în contra lui Sinan Paşa din 1595,
p. 39-40).
7
Utilizate de forţele aliate la sediul Tîrgoviştei în 1595.
8
D.I.R. veacul XVII, Ţara Românească (1601-1610) : documentele nr. 24, 33, 43, 76, 93 ,,…de la sfânta
mănăstire”... când a trecut la Nicopole şi 1a bătut, a luat şi nişte plumb” (p. 80).
9
General R. Rosetti, Istoria artei militare a românilor pâna la mijlocul veacului al XVII-lea, Bucureşti, 1947 , p. 6.

3
oştilor române(„Oastea cea Mare"); un raport echilibrat intre diferitele genuri de
arme.
În concluzie, putem afirma că în timpul lui Mihai Viteazul, strategia, dar şi
tactica s-a îmbunătăţit şi perfecţionat continuu. Prin găsirea a noi elemente, dar şi
prin perfecţionarea procedeelor şi formelor de luptă cunoscute, Mihai Viteazul s-a
înscris în rândul marilor comandanţi militari ai epocii sale.

Bibliografie
4
1. Atanasiu V – Mihai Viteazul – Campanii, Editura Militară, Bucureşti, 1972
2. Baboş A., Brezoiu M., Istoria militară a românilor - Culegere de lecţii
3. Bălcescu N. – Scrieri militare alese, Bucuresti, 1957
4. Giurescu C., Giurescu D., Istoria românilor 2, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976
5. Iorga N., Istoria armatei romaneşti, Bucuresti, 1970
6. Iorga N., Istoria militara a poporului roman, vol. I, Bucureşti, 1984; vol. II,
Bucureşti, 1986
7. Petre I., Inoan M., Istoria militară a poporului român - Culegere de lecţii,
Editura Militară, Bucureşti, 1979
8. P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul, ed. 1936
9. Veress A., Campania creştinilor în contra lui Sinan Paşa din 1595