Curs 7

Tartrul dentar
Tartrul dentar reprezintă un complex organo-mineral aderent de suprafața
dentară sau alte structuri solide orale. Lucrări protetice, aparate ortodontice, și
este rezultat din mineralizarea plăcii bacteriene.
Alături de substanțe minerale tartrul conține și componentă organice,
compatibile cu cele ale plăcii dentare. Acestea reprezintă un amestec de bacterii,
leucocite, celule epiteliale descuamate și complexe polizaharide-proteine.
Dispoziția tartrului a fost determinată la microscopul electronic; este
dominată de cristale anorganice de tip apatită, cu aspect de ace netede. Aceste
cristale sunt orientate întâmplător și conțin "dâre" de microorganisme
calcificate.
Suprafața tartrului este rugoasă și acoperită de un strat de placă bacteriană
nemineralizată, ce diferă în zona supra- și subgingivală. În zona supragingivală,
domină bacterii filamentoase cu orientare în unghi drept față de suprafața
tartrului, în timp ce în zona subgingivală sunt prezenți coci, bacili și filamente
fără orientare caracteristică.
Teoriile mai vechi considerau tartrul ca agent etiologic în parodontopatii.
Actualmente, se consideră că tartrul dentar nu constituie o cauză direct
determinantă în etiologia bolii parodontale, dar poate fi un factor favorizant.
Aceasta rezultă din următoarele:
- tartrul determină un contact intim și foarte strâns al plăcii bacteriene cu
țesutul gingival, ceea ce face dificilă abordarea și eliminarea plăcii prin manevre
terapeutice uzuale (care sunt îngreunate de prezența tartrului);
- tartrul se mărește în volum progresiv (ca un cristal mineral introdus în
soluția hiperconcentrată a sării respective) și produce leziuni gingivale, ulcerații,
soluții de continuitate pentru penetrarea bacteriană în țesuturi.
În raport cu dispoziția sa față de marginea gingivala liberă și conturul
papilei interdentare, tartrul dentar poate fi supragingival sau tartru salivar și
subgingival ori tartru seric, în funcție și de originea principală a componentelor
sale: predominant din salivă și, respectiv, din extravazatul sanguin gingival.
Tartrul supragingival este un depozit organo-mineral de culoare albă-
galbenă cu consistență redusă la început; imediat după depunere este friabil,
moale, grunjos și se dislocă cu ușurință.
 Localizări preferențiale:
- suprafața linguală a incisivilor inferiori, unde se poate depune în strat
continuu; o cantitate mai mare de tartru se observă pe fața linguală a incisivilor
centrali, în dreptul orificiilor canalului WHARTON;
- suprafața vestibulară a molarilor superiori, în dreptul orificiului
canalului STENON;
- suprafața ocluzală a dinților laterali lipsiți de antagoniști, cu o
autocurățire și curățire artificială deficitare.
În timp, consistența și aderența tartrului supragingival cresc, iar culoarea
virează spre maroniu-negru, prin impregnare cu pigmenți din alimente sau de
hidrocarburi și nicotină la fumători.
Tartrul subgingival este de culoare maroniu închis spre negru consistentă
crescută, dens, de cele mai multe ori foarte aderent, greu de dislocat, dispus în
șantul gingival sub marginea gingivală liberă ,sub forma unor depozite lamelare
cu o suprafață dură, neregulată. Uneori, se prezintă sub forma unor depozite
mici, punctiforme, de consistență dură confluente linear sau în suprafață.
Prezența tartrului subgingival este depistată cu sonde exploratorii sau prin
inspecție, dacă marginea gingivală liberă sau vârful papilei gingivale sunt
inflamate, tumefiate și pot fi decolate parțial de pe dinți. În timp, prin retracția
gingivală, tartrul subgingival devine vizibil și se alătură tartrului supragingival,
ca o componentă secundară a acestuia. În pungile parodontale adânci, tartrul
subgingival se insinueaza în profunzime și poate fi decelat, uneori, numai
intraoperator.
Tartrul subgingival se poate prezenta sub diferite forme:
1. Crustă cu suprafața aspră,rugoasă;
2. Depozite spinoase, ca acoperite cu ghimpi;
3. Formațiuni nodulare;
4. Bordura circulară sau parțial circulară;
5. Fațete netede, subțiri, cu suprafața lipsită de neregularități. Această
formă a depunerii tartrului subgingival este ce mai frecvent ignorată, deoarece la
detartrajul subgingival nu se resimt diferențe față de suprafața rădăcinii; fațetele
netede de tartru mascate vizual de adâncimea pungilor parodontale se mențin în
urma chiuretajului radicular insuficient de bine realizat prin: instrumente
neascuțite, inactive, timp redus de execuție și superficial ca acțiune.
Fațetele de tartru subgingival care nu au fost îndepartate în urma
detartrajului clinic manual se regăsesc numai în cadrul unei operații cu lambou
și se îndepărtează cu dificultate chiar și când devin vizibile, deoarece sunt foarte
aderente și nu prezintă margini cât de puțin reliefate pentru a fi receptate de
partea activă a instrumentului de detartraj. În astfel de situații utilizarea
detartrajului cu ultrasunete cu precauțiile de rigoare ale acțiunii într-o plagă
deschisă este foarte utilă chiar și pentru o simplă fragmentare marginală a fațetei
de tartru care va putea fi abordată mai ușor de un instrument manual de detartraj.
6. Digitații sub formă de ferigă;
7. Insule de tartru, pete insulare. Din punct de vedere al profunzimii,
tartrul subgingival poate fi situat de-a lungul rădăcinii:
- apical;
- în zona mijlocie;
- coronar.
COMPOZIȚIA TARTRULUI DENTAR
în funcție de zone - supra- sau subgingivală – compoziția tartrului este diferită.
CONȚINUT ANORGANIC
Tartrul supragingival este format în proporție de 70-90% din componente
anorganice:
- fosfat de calciu (75,9%);
- carbonat de calciu (3,1%);
- fosfat de magneziu;
- cantități minime (urme) de sodiu, zinc, stronțiu, brom, cupru, mangan,
aluminiu, siliciu, fier, aur, tungsten.
Componentele anorganice ale tartrului supragingival au structura
cristalină dispusă în patru forme:
- hidroxiapatita (58%);
- witlokita (21%);
- fosfat octocalcic (21 %);
- brusita (9%).
 Tartrul subgingival are o compoziție similară cu a tartrului supragingival,
dar cu unele particularități:
- un raport calciu-fosfor mai crescut;
- un conținut crescut de sodiu, în special, în porțiunile profunde ale
pungilor parodontale;
- mai multă witlokită, mai puțină brusită și fosfat octocalcic.
Conținutul în hidroxiapatită este același ca și în cazul tartrului
supragingival. Conținutul anorganic al tartrului subgingival variază procentual
pentru diferite componente:
Natriu: 1,8% coronar; 1,33% în zona mijlocie; 1,37% apical;
Magneziu: 1,79% coronar; 1,36% în zona mijlocie; 2,29% apical;
Fosfor: 38,58% coronar; 38,92% în zona mijlocie; 38,95% apical;
Calciu: 55,69% coronar; 56,90% în zona mijlocie; 55,41% apical;
Fluor: 18,28% coronar; 10,28% în zona mijlocie: 10.00% apical;
Raportul calciu/fosfor este 1,45 coronar; 1.45 în zona mijlocie; 1,42 în
zona apicală.
CONȚINUT ORGANIC
Tartrul dentar conține:
- componente proteice (6-8%);
-lipide (0,2%), ca lipide neutre, fosfolipide, acizi grași, colesterol;
- carbohidrați (2-9%): glucoza, galactoza, galactozamine.
Componenta organică a tartrului este reprezentată și din formațiuni viabile
cum sunt: celule epiteliale recent descuamate, leucocite, microorganisme
diferite.
FORMAREA TARTRULUI DENTAR
Tartrul se depune de la vârste tinere, primul care apare fiind cel
supragingival și are o incidență legată de vârsta de:
-37-70% la 9-15 ani;
- 44-88% la 16-21 ani;
- 86-100% peste 40 ani.
 Tartrul subgingival apare după vârsta de 9 ani și poate fi întâlnit în 47-
100% cazuri după 40 de ani.
Tartrul dentar se formează pe structurile plăcii dentare preexistente, care
suferă un proces de mineralizare. Acesta începe, în mod obișnuit, din prima zi de
depunere a plăcii bacteriene, chiar din primele 4-8 ore și reprezintă 50% după
două zile, realizând o calcificare de 60-90% după 12 zile.
Placa bacteriană are capacitatea de a îngloba calciu până la o concentrație
de 20 de ori mai mare decât în salivă, care reprezintă sursa principală pentru
tartrul supragingival.
Procesul de calcificare începe în zonele profunde ale plăcii bacteriene, în
matricea interbacteriană, pe suprafața bacteriilor și, în final, în interiorul
celulelor bacteriene. Pe măsură ce placa se calcifică se produc modificări ale
populației bacteriene, care se îmbogațește în forme filamentoase.
Ritmul de formare al tartrului dentar depinde de: localizarea dintelui,
variațiile individuale ale fluxului salivar, natura alimentelor și particularitățile
masticației și constă într-o creștere zilnică medie de 0,10-0,15% în greutate față
de cantitatea de rezidu uscat din tartrul depus anterior. După 4-6 luni de la
inițierea depunerii, se obține un nivel maxim de acumulare, după care formarea
tartrului regresează, fiind împiedicată de acțiunea mecanică a alimentelor,
deplasările parților moi, utilizarea dentifricelor.
Fixarea tartrului pe suprafața dintelui se face prin:
- atașarea prin intermediul unei pelicule organice;
- unirea între cristalele anorganice din tartru ca cele din structura dintelui,
în special în zonele de resorbție a dentinei și a cementului.
În funcție de modalitățile de fixare și de aderența tartrului față de
suprafața dentară, dislocarea lui poate fi mai ușoară, de obicei, supragingival sau
mai dificilă subgingival.
În raport cu ritmul și cantitatea depunerii tartrului, diferite persoane au
predispoziție individuală și prezintă depozite reduse, moderate sau mari de
tartru.
TEORII ASUPRA MINERALIZĂRII TARTRULUI
Dintre numeroasele teorii privind formarea tartrului, cea mai importantă
se referă la creșterea pH-ului salivar sau a plăcii bacteriene, situație în care este
promovată precipitarea a numeroase săruri minerale.
1. Formarea tartrului prin creșterea locală a gradului de saturație a ionilor
de calciu și fosfor
 2. Teoria mineralizării în focare mici, care se unesc între ele prin chelarea
calciului de către complexele carbohidrat-proteine din matricea intercelulară,
este concepția epitactică sau de nucleație heterogenă, în care elementul bacterial
al plăcii joacă un rol esențial.
3. Teoria sedimentării se bazează pe capacitatea unor microorganisme din
placa bacteriană (forme filamentoase, difteroide, anumiți streptococi, dar, mai
ales speciile Veillonela și Bacterionema matruchotii, ultima din grupul
Actinomyces) de a forma cristale intracelulare de apatită. Procesul de calcificare
început intracelular se extinde asupra matricei întregii plăci bacteriene. De
asemenea, s-a constatat o reducere a formării tartrului la animalele cu o dietă în
care s-a introdus penicilină.
ROLUL DIETEI ÎN FORMAREA TARTRULUI
La animale de experiență, s-a constatat că tartrul se formează chiar în
absența alimentării pe cale orală.
Depunerea tartrului este influențată mai mult de consistența alimentelor
decât de conținutul lor: cele dure, cu acțiune mecanică pronunțată, întârzie
formarea tartrului dentar. Totodată s-a constatat că:
- deficiența vitaminelor B6, PP favorizează formarea tartrului; de
asemenea, consumul de alimente bogate în calciu, fosfor, bicarbonat, proteine,
glucide;
- aportul de acid ascorbic din alimente scade cantitatea de tartru dentar.
ROLUL TARTRULUI ÎN PRODUCEREA BOLII PARODONTALE
Contrar părerii larg răspândite, tartrul dentar nu reprezintă factorul
etiologic determinant al îmbolnăvirii parodonțiului marginal de tip distructiv,
manifest. Astfel:
-la animalele "germ-free", cu depuneri de tipul tartrului, inflamația
parodonțiului marginal nu se produce decât după contaminarea microbiană a
animalelor;
- la om, sunt frecvente cazurile de gingivită chiar în absența tartrului
dentar;
- studiile epidemiologice arată că, la tineri, starea parodonțiului marginal
este mai strâns legată de prezența plăcii decât de tartru; la vârstnici, asocierea
tartru-gingivită-parodontită este crescută, dar se consideră că prezența tartrului
este mai mult efectul decât cauza inflamației și a pungilor parodontale. La adulți,
sunt rare situațiile în care, în pungile parodontale, să nu existe tartru, dar, uneori,
el este în cantitate infimă.
 Tartrul dentar este întotdeauna acoperit de un strat de placă bacteriană
încă nemineralizată.
Din cele prezentate, rezultă că tartrul dentar este un factor favorizant al
inflamației parodontale, prin faptul că exercită un rol mecanic de menținere a
plăcii bacteriene în contact strâns, chiar iritant, prin creșterea sa în volum, cu
țesuturile parodonțiului marginal și împiedică, în unele zone, accesul mijloacelor
de curățire artificială și de autocuraățire a plăcii bacteriene.
Tartrul dentar reprezintă, prin acestea, un important factor patogen cu
caracter favorizant în producerea bolii parodontale.