Mobbing în închisori

Definirea termenului de mobbing ar fi următoarea: denigrare, încălcare a drepturilor, hărţuire

psihologică, agresiune la locul de muncă iar în cel mai rău caz, efectele mobbingului pot duce
la sinucidere. Leymann a descoperit pe parcursul a 300 de interviuri 5 categorii de
comportamente care ţin de mobbing. Prima categorie se referă la acţiunile vizând
împiedicarea victimei de a se exprima, fiind jignită sau întreruptă când aceasta vorbeşte,
criticată sau ameninţată de colegi. Cea de-a doua categorie include acţiunile care vizează
izolarea victimei, aceasta având un post care o izolează iar prezenţa ei este de multe ori
negată. Pe a treia poziţie se clasează acţiunile ce presupun desconsiderarea victimei în faţa
colegilor, victimei fiindu-i imitate gesturile, acţiunile sau vocea, glumele pe seama vieţii
private fiind şi ele o formă de jignire. A patra categorie presupune discreditarea profesională
a victimei, ceea ce presupune privarea cu violenţe fizice, sarcini inutile sau absurde sau
umilitoare. Cea mai gravă categorie este cea de-a cincea, care urmăreşte compromiterea
sănătăţii victimei, această tactică constă în sarcini periculoase şi nocive, ameninţarea cu
violenţe fizice, agresiune fizică gravă sau agresiune sexuală.

Experimentul închisorii din Stanford este un experiment psihologic care a presupus

înfiinţarea unei închisori pentru a simula comportamentul dintr-un penitenciar real dar mai
ales pentru a observa cu atenţie efectele acestei instituţii asupra comportamentului
deţinuţiilor. Consider că acesta este un bn exemplu de mobbing deoarece sunt prezente
majoritatea categoriilor enumerate mai sus. Experimentul a fost demarat în anul 1971 de
psihologul Philip Zimbardo la Universitatea din Stanford. Un număr de douăzeci şi cinci de
studenţi au fost de acord să participe la acest experiment unde erau plătiţi cu 15 dolari pe zi
timp de două săptămâni. Echipa de cercetare a vrut să studieze ce se întâmplă cu oamenii
atunci când ajung în postura de prizonieri sau gardieni. Studenţii selectaţi au fost tineri fără
antecedente penale sau alte fărădelegi. Chiar dacă experimentul trebuia să se desfăşoare pe
parcursul a două săptămâni, acesta s-a încheiat după şase zile deoarece paznicii şi-au luat
rolul mult prea în serios, aceştia legându-i pe deţinuţi de paturi sau îi puneau să se dezbrace în
pielea goală. Pentru a merge la toaletă, prizonierilor li se puneau pungi în cap şi lanţuri la
picioare. La ora 22 era ultima oportunitate pentru acestia de a merge la toaletă, altfel ei îşi
făceau nevoile într-o găleată din celulă. Mediul în care se desfăşura activitatea era unul în
care gardienii abuzau de putere, nu aveau frică de nimic, ajungând să corupă nişte studenţi
neputincioşi, normali din punct de vedere psihic, educaţi şi sănătoşi. La capătul holului a fost
montată o cameră de supraveghere şi un microfon pentru a surprinde toate evenimentele.
Dulapul de pe cealaltă parte a holului a devenit locul de izolare al deţinuţilor, un loc întunecat
şi foarte strâmt unde o persoana abia putea sta în picioare. Pentru a nu observa trecerea
timpului, în “închisoare” nu existau ferestre sau ceasuri. La intrare, fiecare deţinut a fost
controlat, dezbrăcat şi despăducheat. Un alt element al mobbing-ului a fost prezent în
alegerea vestimentaţiei. Deţinuţii au primit o uniforma care consta într-o rochie sau mai bine
zis bluză, pe care fiecare trebuia să o poarte fără lenjerie. Pe glezna dreaptă, deţinuţii aveau
ataşat un lanţ foarte greu iar părul le era acoperit cu un capac din nailon. Astfel, prizonierii s-
au simţit umiliţi, jigniţi şi nemasculini. Prin utilizarea numerelor de identificare, studenţii se
simţeau anonimi, ba mai mult, după un timp, aceştia se identificau cu acel număr în loc de
numele lor real. De remarcat este faptul ca paznicii nu au primit instrucţiuni cu privire la felul
şi modul în care trebuie să se comporte cu deţinuţii, au avut libertatea de a face ce vor ei
pentru a menţine legea şi ordinea în închisoare. Gărzile purtau întotdeauna ochelari de soare
pentru a împiedica citirea emoţiilor. La început, deţinuţii nu şi-au intrat complet în roluri şi
nu au luat prea în serios studiul dar după au luat amploare confruntările dintre ei şi gardieni.
O formă de pedepsire a tinerilor deţinuţi au fost flotările, unul dintre gardieni urcându-se pe
spatele lor sau punând alţi colegi să le îngreuneze pedeapsa. Dacă prima zi a trecut fără
incidente, cea de-a doua i-a luat prin surprindere pe paznici. Prizonierii şi-au aruncat
numerele de identificare şi s-au baricadat în celule, urmând ca gardienii să le aplice măsuri de
corecţie, chemând întăriri, iar personalul care supraveghea experimentul a rămas uimit de
comportamentul subiecţilor. Măsurile aplicate au fost dezbrăcarea prizonierilor, mutarea
paturilor afară, iar rebelii au fost ţinuţi la detenţie. Deţinuţii care nu au avut mari conflicte cu
gardienii, au fost privilegiaţi. Primul prizonier care a fost eliberat nu a rezistat mai mult de 36
de ore în penitenciar deoarece a început să aibă tulburări emoţionale, nu mai gândea limpede,
era furios şi plângea necontrolat. La început cercetătorii au crezut că se preface dar semnele
că totul e real erau din ce în ce mai pronunţate. Vizita cu părinţii a fost mai de grabă falsă
deoarece subiecţii s-au prefăcut că mediul în care sunt ţinuţi este plăcut, înainte de întâlnire
acestia au fost spălaţi şi bărbieriţi pentru a nu da semne că aceştia sunt trataţi
necorespunzător. Când deţinuţii erau cu moralul la pământ, organizatorii au chemat un preot
care să vorbească cu subiecţii. Unul dintre prizonieri era cu a cedat psihic, plângea încontinuu
iar la un moment dat a fost lăsat să se odihnească într-o cameră. Momentul decisiv al
studiului a fost atunci când s-au întâlnit toţi iar deţinuţii au fost întrebaţi dacă ar dori să fie
eliberaţi fără a primi nici un ban iar toţi au răspuns fără ezitare că da. În momentul în care
câţiva părinţi si-au chemat avocaţi pentru a-si scoate copiii din închisoare, Zimbardo şi-a dat
seama că studiul trebuie să ia sfârşit deoarece deţinuţii erau demoralizaţi iar gardienii
deveneau sadici. Studiul s-a încheiat din două motive: paznicii abuzau de deţinuţi iar
Christina Maslach a rămas şocată de ce se întâmpla în falsa închisoare. La două luni după
studiu, unul dintre prizonieri a declarat că această experientă a fost pentru el cât se poate de
reală, că începea să creadă că numărul de pe tricou avea un sens.

În acest studiu este evidentă prezenţa mobbing-ului, deţinuţii având diferite personalităţi care
sunt expuse conflictelor, atacurilor sau excluderii din societate. Subiecţii studiului au fost
afectaţi psihoindividual şi social, consecinţele fiind pe termen lung. Însuşi Zimbardo afirmă
că studiul a deschis noi discuţii despre necesitatea instruirii paznicilor mai bine, pentru a evita
abuzurile. Studiul arată ceea ce se întampla în anul 1971, când anumite persoane dădeau
întreaga putere altor persoane chiar dacă rolul este fictiv, devine real. Mobbing-ul din
închisoarea Stanford a fost din ce în ce mai evident în ultimele zile ale experimentului, când
paznicii deveniseră foarte autoritari, agresivi iar ei credeau că măsurile pe care le iau sunt
corecte din moment ce nu sunt luaţi la răspundere, abuzând în continuare de puterea primită.
Primul pas spre un comportament de mobbing a fost făcut încă din prima zi prin bârfe care s-
au transformat mai apoi în zvonuri şi speculaţii dăunătoare unde lipsa de intimitate şi umilirea
publică au condus la furie şi instabilitate mentală din partea prizonierilor. Din moment ce
nişte oameni buni, talentaţi şi sănătoşi din punct de vedere fizic şi mintal sunt puşi într-un loc
rău, dominat de putere şi autoritate unde supravegherea nu este una propice, ei nu vor putea
schimba natura locului. Pentru ca o activitate să decurgă conform regulilor trebuie să existe
un nivel ridicat de supraveghere, paznicii să fie verificaţi mai des, în mod aleatoriu, pentru a
vedea ce se întamplă cu adevărat, unde lovirea, limbajul licenţios şi alte practici să fie
complet interzise şi pedepsite. Un mod de a evita agresivitatea la locul de muncă este
compasiunea şi lucrul în echipă dar atunci când într-un cadru instituţional agresiunea este
încurajată şi faptele nepedepsite, mobbing-ul îşi face din ce în ce mai simţită prezenţa.

Note de final

1. Zimbardo, P. G., Haney G., Banks C. W., Jaffe D. (1973). THE STANFORD
PRISON EXPERIMENT: A Simulation Study of the Psychology of Imprisonment
conducted August 1971 at Stanford University.
2. Centrul de Psihologie Aplicată Universitatea din Bucureşti, Mielu Zlate, Romeo Zeno
Creţu, Mobbing-ul sau psihoteroarea la locul de muncă, ed. Polirom, volumul II, nr.
1/2002, pp. 11-26.
3. Janice Harper, What the Stanford Prison Experiment Can Teach Us About the
Workplace (http://www.huffingtonpost.com/)
4. Zimbardo, P. G. (2007). The Lucifer Effect: Understanding how good people turn
evil. New York: Random House
5. Zimbardo, P. G., Maslach, C., & Haney, C. (2000). Reflections on the Stanford Prison
Experiment: Genesis, transformations, consequences. In T. Blass (Ed.), Obedience to
authority: Current Perspectives on the Milgram paradigm (pp. 193-237)
6. http://www.prisonexp.org/the-story