Universitatea Spiru Haret

Facultatea de Științe Juridice, Economice și Administrative, Craiova

Programul de studiu: Drept
Disciplina: DREPT ADMINISTRATIV I
Anul II

SINTEZE CURS

DREPT ADMINISTRATIV ŞI ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ

CURS NR.1

Dreptul român se împarte conform lui Ulpian în jus publicum (drept public) şi jus
privatum (dreptul privat).
Dreptul privat român este format din totalitatea normelor juridice care
reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi nepatrimoniale , dintre persoanele fizice şi
persoanele juridice, incluzând ramuri distincte (precum dreptul civil, ala familiei,
comerciale , etc) .
Dreptul public român este format din totalitatea normelor juridice care
reglementează – relaţiile sociale din domeniul organizării puterilor publice, disctribuirea
competenţelor în stat(dr. constituţional); organizarea şi funcţionarea administraţiei
publice centrale şi locale (dr administrativ); apărarea socială împotiva faptelor
infracţionale (dr.penal); relaţiile de muncă şi protecţia socială (dr muncii şi al protecţiei
sociale) etc.
Prin drept administrativ înţelegem un grup de norme juridice care datorită,
particularităţilor pe care le reprezintă, formează o ramură distinctă de drept.
Dreptul administrativ ca ramură a ştiinţei juridice cercetează administraţia publică
şi abordează fenomenul administrativ prin prisma normelor de drept care reglementează
organizarea şi funcţionarea administraţiie publice.

Noţiunea de administraţie publică

Din punct de vedere etimologic, termenul de administraţie derivă din cuvântul
latin administer, care înseamnă slujitor, ajutor.
Noţiunea generală de administraţie include atât administraţia publică cât şi
administraţia privată, distincţia dintre cele două putând fi făcută prin prisma noţiunii de
fapt administrativ.
Faptul administrativ este un fapt social, fiind astfel o activitatea care se realizează
şi poate exista numai în cadrul unei grupări sociale , fiind generat fie de diviziunea
socială a muncii, fie de evenimente apărute ăn viaţa colectivităţii, activitatea desfăşurată
într-un sistem organizat , format din persoane care alcătuiesc entitatea respectivă.

Administraţia publică - criterii de delimitare de administraţia privată, de

administraţia de stat şi de puterea executivă
Un prim element de delimitare a administraţiei publice de administraţia privată îl
constituie caracterul grupării sociale în care şi în legătură cu care se produce faptul
juridic. Astfel, dacă gruparea are un caracter privat şi urmăreşte realizarea unor interese
particulare avem de a face cu o administraţie privată, urmărind acelaşi raţionament vom
defini şi administraţia publică.

Administraţia publică în accepţiunea de activitate

Pentru a defini noţiunea de administraţie publică în sensul deplin al acesteia este
absolut necesară prezentarea accepţiunii sale duble, ca activitatea şi ca sistem de
organizare.
Administraţia publică este formată din ansamblul activităţilor juridice şi materiale
aflate în responsabilitatea autorităţilor publice care au ca scop satisfacerea interesului
general, prin organizarea executării şi executarea în concret a legii.
Ansamblul acestor activităţi juridice şi materiale poate fi grupat în două mari
categorii: activităţi executive cu caracter de dispoziţie şi activităţi executive cu caracter
de prestaţie.
În procesul decizional de organizare a executării şi executare în concret a legii se
găsesc mai multe tipuri de acţiuni:
- activităţi de informare şi documentare; activităţi de deliberare, activităţi de
executare directă a legii, prin acte juridice şi prin operaţiuni materiale; activităţi de
aplicare a legii în cadrul soluţionării unor litigii.

Principiile administraţiei publice

Administraţia publică, în accepţiunea de activitate, este guvernată de câteva
principii fundamentale:
- principiul legalităţii adminitraţiei publice
- principiul ierarhiei
- principiul transparenţei decizionale
- principiul continuităţii
- principiul operativităţii
- principiul oportunităţii
- principiul revocabilităţii
- principiul deconcentrării activităţii administraţiei publice.

Administraţia publică în accepţiunea de sistem

În sens sistemic, administraţia publică înglobează ansamblul instituţional, uman şi
material pus în slujba activităţii administrative, constituite într-un sistem al administraţiei
publice.

Mediul administraţiei publice

Doctrina de specialitate a constatat că administraţia publică este influenţată şi
influenţează, la rândul său – mediul social, mediul politic şi mediul juridic.

Administraţia publică şi mediul social

Se manifestă o influenţă a mediului social asupra administraţiei publice, care este
obligat să se adapteze permanent la circumstanţele în continuă transformare din mediul
social. Pe baza datelor privind nevoile mediului social, sistemul adm.publice are
posibilitatea să-şi adapteze structurile proprii la modalităţile de acţiune.
 Administraţia publică şi mediul politic
Administraţia publică este legată din punct de vedere organizatoric şi funcţional,
de puterea legiuitoare şi de puterea executivă – Parlament şi Guvern
Funcţionarii de specialitate din sistemul administraţiei publice participă la
elaborarea proiectelor de decizii pe care puterea executivă le ia pentru restructurarea
sistemului administraţiei.

Administraţia publică şi mediul juridic

Administraţia publică are ca obiect realizarea valorilor politice, care exprimă
interesele generaleale societăţii, formulate de puterea politică în lege.
 ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ – OBIECT DE CERCETARE
ŞTIINŢIFICĂ AL DREPTULUI ADMINISTRATIV ŞI AL ŞTIINŢEI
ADMINISTRAŢIEI
CURS NR.2

Normele de drept care formează ramura dreptului administrativ

Organizarea şi exercitarea competenţei, pe baza şi în executarea legii, de către
organele administraţiei publice reprezintă obiectul central al reglementării juridice a
relaţiilor sociale care se formează în administraţia publică.
O primă categorie de norme juridice care formează ramura dreptului administrativ
reglementează relaţiile sociale referitoare la înfiinţarea şi organizarea structurilor care
compun sistemul administraţiei publice, raporturile dintre aceste structuri, funcţionarea
lor etc.
O altă categorie de norme juridice care formează ramura dreptului administrativ se
referă la relaţiile sociale care se formează în cadrul exercitării competenţei organelor
administraţiei publice şi formele de activitate a acestora: actul administrativ, contractul
administrativ, operaţiunile administrative şi operaţiunile materiale prin care se realizează
executarea în concret a legilor.
Cele două categorii de norme juridice, adică cele care se referă la organizarea
structurilor administraţiei publice şi cele care se referă la modalităţile de realizare a
competenţei organelor administraţiei publice, formează împreună o adevărată coloană
vertebrală a ramurii dreptului administrativ.
Alături de cele două categorii de norme juridice principale, ramura dreptului
administrativ mai cuprinde şi alte categorii de norme juridice, dintre care amintim:
- norme care stabilesc statutul funcţionarilor publici;
- norme referitoare la răspunderea autorităţilor administraţiei publice;
- norme care reglementează răspunderea administrativă a persoanei fizice şi
juridice;
- norme care instituie contenciosul administrativ etc.
În raport de toate acestea, dreptul administrativ poate fi definit ca fiind ramura
dreptului care cuprinde normele juridice ce reglementează relaţiile sociale care se
formează în legătură cu organizarea şi exercitarea competenţei în sistemul administraţiei
publice, în regim de drept administrativ, în activitatea de organizare şi de executare în
concret a legii.

Izvoarele dreptului administrativ

Din punct de vedere formal, noţiunea de izvor de drept desemnează forma în care
este materializată norma juridică, prin care statul, îşi manifestă prerogativele de
reglementare a relaţiilor sociale.
Izvoarele dreptului administrativ sunt actele juridice în care sunt încorporate
normele de drept administrativ privitoare la organizarea şi activitatea administraţiei
publice.
1. O primă categorie de izvoare ale dreptului administrativ este formată din actele
administrative care emană de la puterea legiuitoare:
Constituţia - care este legea fundamentală, conţine norme juridice care stabilesc
principiile generale ale administraţiei publice, dar şi dispoziţii care reglementează
atribuţiile Preşedintelui României, structura organizatorică şi competenţa Guvernului
României, instituţia primului-ministru, administraţia ministerială, autorităţile
administrative autonome, administraţia publică locală.
Legile organice – sunt legile care reglementează domenii rezervate prin
Constituţie unei astfel de categorii de legi: organizarea Guvernului şi a Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării, statutul funcţionarilor publici, contenciosul administrativ,
organizarea generală a învăţământului, organizarea administraţiei publice locale şi
regimul general privind autonomia locală, regimul juridic al domeniului public şi privat
etc.
Legile ordinare – în măsura în care conţin norme juridice care reglementează
relaţii sociale formate în cadrul organizării şi funcţionării administraţiei publice.
2. O a doua categorie de izvoare ale dreptului administrativ este formată din actele
administrative care emană de la organele puterii executive, precum şi cele care sunt
adoptate sau emise de autorităţile din sistemul organelor administraţiei publice.
Decretele prezidenţiale – sunt izvoare de drept administrativ când acestea
reglementează relaţii sociale din domeniul administraţiei publice. De exemplu, decretul
prin care preşedintele poate, potrivit art.91 alin.1 din Constituţie, să instituie starea de
asediu sau starea de urgenţă.
Actele administrative adoptate de Guvern, precum ordonanţele şi ordonanţele
de urgenţă care conţin norme de drept administrativ. De asemenea, sunt izvoare de drept
administrativ hotărârile adoptate de Guvern, fie pentru organizarea executării legilor, fie
pentru executarea în concret a acestora.
Ordinele şi instrucţiunile emise de miniştri, precum şi de alţi şefi ai structurilor
aparţinând administraţiei ministeriale sau autorităţilor administrative autonome.
Hotărârile, deciziile şi dispoziţiile adoptate şi, respectiv, emise de către
autorităţile administraţiei publice locale: consiliile judeţene, consiliile locale, preşedinţii
consiliilor judeţene, primarii.
O a treia categorie de izvoare ale dreptului administrativ o constituie doctrina şi
jurisprudenţa, ca izvoare subsidiare sau indirecte ale dreptului, deci şi ale dreptului
administrativ.

Codificarea dreptului administrativ

Spre deosebire de alte ramuri ale dreptului (dreptul civil, dreptul procesual civil,
dreptul penal, dreptul procesual penal) normele juridice care formează ramura dreptului
administartiv sunt cuprinse în acte normative disparate, din cauza diversităţii şi varietăţii
domeniilor de activitate în care acţionează administraţia publică, dar şi a dinamicii
nestăvilite a reglementărilor specifice dreptului administrativ.
Necesitatea codificării dreptului administrativ a constituit o preocupare a doctrinei
din ultimul sfert al secolului trecut şi continuă să fie o preocupare mereu actuală.
Considerăm că necesitatea armonizării normelor de drept administrativ din ţara
noastră cu dreptul administrativ european va constitui o premisă şi un prilej pentru
continuarea şi finalizarea eforturilor care au ca scop codificarea normelor de drept
administrativ şi de procedură administrativă.
 RAPORTURILE DE DREPT ADMINISTRATIV
CURS NR.3

1. Noţiunea raporturilor de drept administrativ

Raporturile de drept administrativ sunt acele relaţii sociale, supuse
reglementărilor normelor dreptului administrativ, care se formează în legătură cu
organizarea executării şi executarea în concret a legii.

2. Elementele raporturilor de drept administrativ

Elementele raporturilor de drept administrativ sunt:
- subiectele raporturilor;
- obiectul raportului.
Subiectele raportului de drept administrativ – cel puţin unul dintre subiectele
raportului de drept administrativ va fi un organ al administraţiei publice sau numai un
funcţionar public, în timp ce al doilea subiect va putea fi un alt organ al administraţiei
publice, un organ de stat, altul decât al puterii executive, ori un particular, persoană fizică
sau juridică.
Obiectul raportului de drept administrativ diferă în raport cu domeniul de
activitate în care acesta ia naştere, de la domeniul privind ordinea publică până la
domeniul privind sănătatea, ori de la domeniul privind siguranţa naţională până la
domeniul educaţiei şi cercetării.

Competenţa – condiţie juridică indispensabilă pentru participarea subiectelor de

drept la raporturile de drept administrativ
După cum arătat, cel puţin unul dintre subiectele raportului de drept administrativ
este un organ al administraţiei publice, iar ceea ce constituie elementul comun în marea
varietate a raporturilor de drept administrativ este competenţa cu care sunt învestite
organele administraţieie publice.

Caracterele competenţei
- are caracter permanent – în sensul că se exercită în mod continuu, în perioada
de funcţionare a organului administraţiei publice căruia i-a fost conferită.
- caracterul legal – rezidă în faptul că fiecare organ al administraţiei publice are o
competenţă stabilită prin lege sau pe baza legii, în raport cu sarcinile pentru realizarea
cărora a fost înfiinţat.
- caracterul obligatoriu al competenţei – evocă faptul că exercitarea competenţei
ce i-a fost conferită prin lege unui organ al administraţiei publice nu reprezintă o
facultate, ci o obligaţie a cărei neîndeplinire constituie temeiul tragerii sale la răspundere.

Clasificarea competenţei
După întinderea sferei de atribuţii, distingem între:
- competenţa generală, pe care o autoritate administrativă o are în toate
domeniile de activitate ale administraţiei publice, precum Guvernul, spre exemplu;
- competenţa specială, pe care un organ o are doar într-un domeniu de activitate,
precum ministerele, spre exemplu.
 Competenţa, cum, în mod tradiţional, se susţine în literatura de specialitate, este
de trei feluri:
- competenţa materială (rationae materiae) este aceea care desemnează sfera şi
natura atribuţiilor unui organ al administraţiei publice;
- competenţa teritorială (rationae loci) este aceea care desemnează limitele
teritoriale ale acţiunii organelor administraţiei publice. Din acest punct de vedere vom
avea:
- organe cu o competenţă teritorială generală, la nivelul întregii ţări;
- organe cu o competenţă teritorială locală, adică la nivelul unui judeţ sau al unei
localităţi;
- competenţa temporară (rationae temporis)înseamnă limitele în timp în care un
organ al administraţiei publice ăşi poate exercita atribuţiile. De regulă, organele
administraţiei publice sunt înfiinţate pe timp nedeterminat, dar sunt şi unele autorităţi
administrative care sunt organizate pe o perioadă de timp limitată de realizarea sarcinilor
care au impus înfiinţarea lor. (Spre exemplu, Ministerul Integrării Europene a fost
desfiinţat după ce România a aderat la Uniunea Europeană, ea a devenit de la data de 1
ianuarie 2007, membră cu drepturi depline a acesteia).

Categorii de raporturi de drept administrativ

În activitatea complexă de organizare şi exercitare a competenţei, în activitatea
organelor administraţiei publice, se nasc, se modifică şi se sting o mare varietate de
raporturi juridice, care sunt clasificate de doctrină după mai multe criterii.
Cea mai importantă clasificare a raporturilor de drept administrativ este aceea în
funcţie de apartenenţa unuia sau ambelor subiecte ale raportului de drept administrativ
la sistemul administraţiei publice.
Raporturile de drept administrativ care se nasc în cadrul sistemului
administraţiei publice – în cadrul acestei categorii de raporturi de drept administrativ, în
funcţie de conţinutul raporturilor, adică al drepturilor şi obligaţiilor pe care le au
subiectele participante, se vor distinge :
- raporturi juridice administrative de subordonare;
- raporturi juridice administrative de colaborare;
- raporturi juridice administrative de participare.
Raporturile juridice administrative de subordonare ierarhică - în cadrul acestor
raporturi, subiectele participante nu se găsesc în poziţie de egalitate juridică, ele aflându-
se în cadrul unei ierarhii administrative, în care subiectul activ este titularul unei
competenţe pe care o exercită ca pe o autoritate ierarhic superioară faţă de celălalte
subiect.
Subordonarea ierarhică are un dublu sens, pe de o parte, un sens obiectiv, care se
referă la subordonarea ierarhică a structurilor învestite cu autoritate publică din cadrul
sistemului administraţiei publice, precum sunt relaţiile dintre Guvern şi ministerele care
se organizează , potrivit art.116 alin. (1) din Constituţia României, numai în subordinea
acestuia, iar pe de altă parte, un sens subiectiv, care se referă la subordonarea existentă
între funcţionarii publici, precum sunt relaţiile publice dintre un funcţionar public care
ocupă o funcţie de conducere şi un funcţionar public care ocupă o funcţie de execuţie.
Raporturile juridice administrative de colaborare – în cadrul acestei categorii de
raporturi, subiectele de drept participante sunt pe picior de egelitate şi apar atunci când
două autorităţi ale administraţiei publice, acţionează, împreună, exercitându-şi fiecare
competenţa în activitatea de aplicare a legii, precum sunt relaţiile care apar, spre
exemplu, între un minister care este iniţiatorul unei hotărâri a Guvernului şi ministerele
care avizează un astfel de act administrativ.
Raporturile juridice administrative de participare – această categorie de raporturi
ia naştere în cazul relaţiilor în cadrul cărora titularii unor competenţe participă la
realizarea unor sarcini care revin organelor administraţiei publice, precum sunt, spre
exemplu, raporturile care se stabilesc între organe ale administraţiei publice centrale şi
organe ale administraţiei publice locale.
A doua categorie importantă de raporturi juridice de drept administrativ este aceea
a relaţiilor care se formează între subiecte de drept care fac parte din sistemul
administraţiei publice şi subiecte de drept aflate în afara acestui sistem.
În cadrul acestor raporturi, subiectele de drept active vin în calitate de autorităţi
administrative ori de servicii publice care acţionează fie prin organele lor de conducere,
fie prin funcţionarii lor, în baza atribuţiilor conferite prin lege.
În cadrul acestei categorii de raporturi juridice vom identifica raporturi de
subordonare şi raporturi de utilizare a serviciilor publice.
Raporturi juridice de subordonare a particularilor faţă de organele
administraţiei publice – în acest tip de raporturi juridice, subiectul de drept activ are o
poziţie supraordonată faţă de subiectul pasiv; astfel, autorităţile administraţiei publice, pe
baza competenţei ce le-a fost conferită prin lege, pot stabili în mod unilateral drepturi şi,
respectiv, obligaţii pentru celelalte subiecte ale raportului juridic administrativ, aflate în
afara sistemului administraţiei publice. Subiectele pasive sunt persoane fizice sau juridice
din afara sistemului administraţiei publice care au obligaţia de a face, de a nu face ori de
a da, dar, totodată, au dreptul să pretindă subiectelor de drept active să acţioneze conform
legii: în limitele şi potrivit competenţei conferite de aceasta.
Raporturile juridice de folosire a serviciilor publice – în cadrul acestui tip de
raporturi juridice administrative, subiectele de drept active acţionează, pe baza şi în
executarea legii, ca servicii publice înfiinţate pentru a realiza activităţi cu caracter de
prestaţie, în scopul satisfacerii unor nevoi de interes public, iar subiectele pasive au
dreptul să pretindă executarea prestaţiilor respective. Astfel, în cazul dreptului la
învăţătură, cetăţenii au dreptul să pretindă, iar administraţia publică este obligată ca, prin
instituţiile specializate, să presteze învăţământul general obligatoriu, în condiţii de
gratuitate.
Raporturile juridice de colaborare şi participare a particularilor la realizarea
sarcinilor care revin administraţiei publice – în cadrul acestor raporturi de colaborare şi
participare există posibilitatea aplicării regimului juridic administrativ, fie în legătură cu
dobândirea calităţii de membru într-o organizaţie profesională (spre exemplu, accesul
într-un barou de avocaţi), fie în legătură cu emiterea unor certificate, diplome, atestate
etc. (spre exemplu, diplomele de absolvire, de licenţă, de doctor etc. eliberate de
instituţiile particulare de învăţământ). În astfel de situaţii, acţiunile celor care se consideră
vătămaţi vor fi de competenţa instanţelor de contencios administrativ, ca urmare a
aplicării regimului juridic de drept administrativ în raporturile juridice respective.
 Relaţiile dreptului administrativ cu alte ramuri de drept

Relaţiile dreptului administrativ cu dreptul constituţional

Atât dreptul administrativ, cât şi dreptul constituţional au ca principal izvor de
drept Constituţia României, numeroase dispoziţii constituţionale constituind izvoare ale
dreptului administrativ.

Relaţiile dreptului administrativ cu dreptul civil

- în cadrul raporturilor de drept administrativ, subiectele se află în marea
majoritate a cazurilor în relaţii de subordonare, în timp ce în cadrul raporturilor civile,
acestea sunt pe poziţie de egalitate;
- în timp ce în raporturile de drept administrativ se cere ca cel puţin un subiect de
drept să facă parte din sistemul administraţiei publice, în raporturile de drept civil părţile
sunt persoane fizice şi/sau persoane juridice;
- dreptul administrativ impune şi apără interesul public, pe când dreptul civil
apără drepturile şi interesele legitime ale persoanei fizice şi juridice de drept privat;
- actul administrativ are un caracter unilateral, în timp ce regula actelor civile este
bilateralitatea;
- în materia actelor civile, regula este aceea a irevocabilităţii, în timp ce în dreptul
administrativ, regula o constituie principiul revocabilităţii actului administrativ.

Relaţiile dreptului administrativ cu dreptul penal

Dreptul administrativ are raporturi cu dreptul penal, răspunderea administrativă
intervenind potrivit legii, când nu intervine răspunderea penală, atunci când fapta comisă
nu constituie infracţiune.

Relaţiile dreptului administrativ cu dreptul procesual penal

Dreptul administrativ are strânse raporturi cu dreptul procesual civil materializate,
spre exemplu, în prevederile art.47 din O.G. nr.2/2001 privind regimul contravenţiilor,
potrivit cărora dispoziţiile acestei ordonanţe se completează cu prevederile Codului de
procedură civilă.
De asemenea, potrivit art.28 din Legea nr.554/2004 a contenciosului
administrativ, dispoziţiile acestei legi se completează cu prevederile Codului de
procedură civilă.

Relaţiile dreptului administrativ cu dreptul comercial

Dreptul administrativ se află în numeroase relaţii cu dreptul comercial, statul fiind
implicat în organizarea şi funcţionarea Camerelor de comerţ, industrie şi agricultură, a
Burselor de valori şi a Burselor de mărfuri, a Oficiului pentru registrul comerţului etc.

Relaţiile dreptului administrativ cu dreptul muncii

Dreptul administrativ are strânse legături cu dreptul muncii, organele
administraţiei publice şi controlul administrativ exercitat de acestea având un rol
important în ceea ce priveşte legalitatea raporturilor de muncă. În acest sens, un rol
important îl joacă organul de specialitate al administraţiei guvernamentale, Ministerul
Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, care are numeroase atribuţii în domeniul muncii,
protecţiei muncii şi asigurărilor sociale etc.
 SISTEMUL ORGANELOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
CURS NR.4

1. Noţiunea de organ al administraţiei publice

Folosită în sens restrictiv, noţiunea de organ al administraţiei publice este legată
de exerciţiul competenţei de organizare a executării legii în regim juridic administrativ,
fiind sinonimă cu aceea de organ de conducere şi cu aceea de autoritate publică.
Astfel, din acest punct de vedere, există organe unipersonale, precum este
ministrul în calitatea sa de conducător al ministerului, şi organe colegiale, precum este
colegiul ministerului, ca organ consultativ, potrivit prevederilor art.46 alin.1 şi, respectiv,
art. 52 alin.1 din Legea nr.90/2001, privind organizarea şi funcţionarea Guvernului
României şi a ministerelor.
Noţiunea de organ al administraţiei publice, în sens restrictiv este sinonimă şi cu
noţiunea de autoritate a administraţiei publice, după cum noţiunea generică de organ este
sinonimă cu noţiunea generică de autoritate, care reprezintă dreptul, împuternicirea de a
comanda, de a da dispoziţii sau de a impune cuiva ascultare.
În sens larg, noţiunea de organ al administraţiei publice cuprinde şi alte
componente ale unei structuri administrative, cum sunt personalul, mijloacele materiale şi
financiare şi personalitatea juridică, ce se adaugă competenţei. În acest sens, noţiunea de
organ al administraţiei publice este similară cu aceea de instituţie publică.
Dar, noţiunea de instituţie publică nu este sinonimă cu aceea de organ al
administraţiei publice pentru că instituţiile publice există, într-adevăr, în principal, în
sistemul administraţiei publice, şi în celelalte sisteme ale puterii de stat, adică în sistemul
puterii legiuitoare şi în sistemul puterii judecătoreşti.

2. Personalul organelor administraţiei publice

Resursele umane reprezintă elementul cel mai important al organelor
administraţiei publice, ca de altfel al oricărei alte instituţii publice, indiferent de natura
juridică a activităţii pe care o desfăşoară. Un organ al administraţiei publice, ca de altfel
orice instituţie publică sau orice altă organizaţie, nu este altceva decât suma colectivului
uman ce îl formează, care, în cazul organelor administraţiei publice, a fost constituit pe
baza şi în executarea legii, în scopul realizării unor activităţi publice sau de interes public,
în temeiul legii.

3. Mijloacele materiale ale organelor administraţiei publice

Acestea sunt al doilea element important pentru desfăşurarea activitatea acestora
şi constau, în primul rând, din clădirile în care acestea îşi au sediile. Preocuparea
Guvernului, a ministerelor, prefecturilor, consiliilor locale sau judeţene, a primăriilor etc.
pentru a avea un sediu cât mai impunător îşi are explicaţia, pe de o parte, în asigurarea
spaţiilor de lucru pentru personalul acestora, dar şi pentru o arhitectură grandioasă este
purtătoarea unui mesaj de solemnitate şi prestigiu adresat de guvernanţi celor guvernaţi,
administraţi.
Regimul juridic al acestor mijloace materiale care aparţin proprietăţii statului sau
unităţilor administrativ-teritoriale, în cazul organelor administraţiei publice, diferă după
cum bunurile respective fac parte din domeniul privat sau din domeniul public al
acestora.
 4. Mijloacele financiare sau resursele financiare
Acestea constituie un element foarte important în componenţa organelor
administraţiei publice de care depinde în mare măsură realizarea activităţii acestora. În
lipsa acestor resurse, organele administraţiei publice s-ar afla în situaţia de a nu putea
plăti salariile personalului, de a nu putea face investiţii, de a nu putea face alte plăţi
necesare realizării activităţilor curente etc.

5. Personalitatea juridică şi competenţa organelor administraţiei publice –

constituie elementul cel mai important pentru definirea acestora.
Competenţa organelor administraţiei publice este aceea care le dă dreptul
acestora să acţioneze în regim de drept administrativ, pe baza şi în executarea legii.
În baza competenţei care le este acordată prin lege, organele administraţiei publice
fac acte administrative, operaţii administrative şi operaţii materiale, în realizarea
sarcinilor pentru care au fost înfiinţate sau care le-au fost repartizate.
Am definit competenţa organelor administraţiei publice ca fiind ansamblul
atribuţiilor publice conferite acestora de lege pentru a acţiona pe baza şi în executarea
legii, efectuând acte administrative, operaţii administrative şi/sau simple operaţii
materiale.
La rândul său, atribuţia publică este definită ca fiind învestirea legală cu anumite
prerogative, iar prerogativa ca reprezentând dreptul de a lua o anumită decizie şi de a
acţiona într-un anumit mod, dar şi obligaţia de a face aceste lucruri.
La rândul său, capacitatea de drept administrativ nu este altceva decât un atribut
al competenţei, constânt în prerogativa, dreptul pe care îl au subiectele de drept adică
organele administraţiei publice – de a participa la raporturile de drept administartiv.

Personalitatea juridică
Doctrina juridică civilă, plecând de la interpretarea prevederilor art.24 lit.e din
Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice, a reţinut în mod
constant că elementele constitutive ale personalităţii juridice sunt:
- existenţa unui colectiv cu o organizare de sine stătătoare, ceea ce înseamnă o
structură internă, organe de conducere, competenţa acestora, modul de reorganizare etc.,
care să-i permită să participe la raporturile juridice ca un tot unitar;
- un patrimoniu propriu, deosebit de cel al altor persoane juridice, precum şi de cel
al persoanelor ce formează colectivul a cărui expresie este persoana juridică;
- un anumit scop, în acord cu interesele generale ale societăţii, în raport cu care se
defineşte capacitatea sa juridică.
Pe drept cuvânt s-a spus că lipsa acestor premise echivalează cu lipsa calităţii de
subiect de drept civil, dar nu şi cu lipsa unei capacităţi juridice în domeniul altor ramuri
de drept, cum ar fi dreptul constituţional sau dreptul administrativ, spre exemplu.
Astfel, un organ al administraţiei, deşi lipsit de un buget propriu sau de dreptul de
a dispune independent de alocaţiile bugetare acordate, va putea să aibă capacitate de drept
administrativ, chiar dacă, din punct de vedere civil, nu are calitatea de persoană juridică.
Deci, în materia raporturilor de drept civil, ceea ce primează în cazul unui organ al
administraţiei publice este personalitatea juridică, el neputând să intre în astfel de
raporturi dacă nu are buget propriu sau, cel puţin, dreptul de a dispune autonom de
alocaţiile bugetare acordate.
 1. Noţiunea de structură a administraţiei publice
Din punct de vedere etimologic, termenul de structură provine din două cuvinte
latine: substantivul structura, ae ce înseamnă orânduire, aranjament, construcţie şi
verbul struo, -ere, care înseamnă a înălţa, a construi, a dispune, a orândui şi a intrat în
limba română prin filiera limbii franceze cu semnificaţia de mod de organizare internă, de
alcătuire a unui corp sau a unui sistem.
Problema structurii administraţiei publice a fost abordată în mod diferit în
literatura de specialitate, fie ca structură internă a organelor administraţiei publice, fie ca
structură a sistemului organelor administraţiei publice, fie şi ca structură a sistemului, dar
şi ca structură internă a organelor administraţiei publice.

2. Structura internă a organelor administraţiei publice

Un organ sau o instituţie din administraţia publică este format, aşa cum am arătat
ulterior, dintr-un colectiv de oameni cu diverse atribuţii ce formează competenţa acestui
organ, precum şi din mijloacele materiale şi finaciare legale.
Organizarea colectivului de oameni pe diferite compartimente de activitate:
birouri, servicii, direcţii generale, departamente, etc., reprezintă structura internă a
organului respectiv al administraţiei publice, numită şi aparatul administrativ sau
organizarea internă a acestuia.

3. Structura sistemului administraţiei publice

Structura sistemului administraţiei publice poate fi cercetată sub două aspecte:
din punct de vedere funcţional şi din punct de vedereteritorial.
Prin structură funcţională se înţelege organizarea administraţiei publice într-un
sistem construit din organe formate în raport cu domeniile şi sectoarele de activitate în
care îşi desfăşoară activitatea. Structura funcţională exprimă numărul de organe distincte
cărora li s-au încredinţat sarcinile administraţiei publice şi, totodată, exprimă repartizarea
sarcinilor administraţiei publice pe elementele componente ale acesteia.
Din acest punct de vedere, există organe ale administraţiei publice care au fost
create cu o competenţă materială generală, care îşi desfăşoară activitatea în toate
domeniile şi sectoarele vieţii sociale, cum este Guvernul, spre exemplu.
Deşi se afirmă că şi organele administraţiei locale, consiliile locale şi consiliile
judeţene, au o competenţă generală raportată la unitatea administrativ-teritorială în care
funcţionează, acestea nu au, însă, competenţe în unele domenii importante, în care
comptenţa Guvernului este exclusivă: domeniile relaţiilor diplomatice, apărării naţionale,
siguranţei etc.
Prin structură teritorială se înţelege organizarea sistemului administraţiei
publice în raport cu teritoriul statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, constituind,
într-o viziune tradiţională, temeiul împărţirii organelor administraţiei publice în organe
centrale şi organe locale, după raza teritorială în care pot acţiona.
Terminologia de organe centrale este folosită nu numai de legislaţia în materie,
dar şi de literatura de specialitate, evocând, pe de o parte, că organele în discuţie sunt
competente pe întregul teritoriu al ţării, dar şi că, pe de altă parte, aceste organe au o
conducere centrală, care se realizează de la centru.
Autonomia locală a fost definită de legiuitor ca fiind dreptul şi capacitatea
efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în
numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în
condiţiile legii.
Literatura de specialitate a prezentat şi analizat elementele componente ale
administraţiei publice, acestea fiind:
- existenţa unei colectivităţi locale, ceea ce înseamnă că trebuie să existe o
comunitate de persoane, de locuitori ai unităţii administrativ-teritoriale respective, care să
aibă interese şi nevoi specifice, particulare, în raport cu cele ale întregii colectivităţi
naţionale;
- organele de conducere trebuie să fie locale în sensul că trebuie să fie alese de
colectivitatea locală respectivă, iar nu să fie numite de la centru;
- organele administarţiei locale trebuie să dispună de o competenţă legală proprie
pentru a decide liber în rezolvarea problemelor locale, care să le confere o autonomie faţă
de organele centrale ale administraţiei publice;
- trebuie să existe un control al organelor centrale ale administraţiei publice asupra
activităţii organelor locale ale administraţiei publice. Este vorba de controlul de tutelă
administrativă pe care Guvernul îl exercită prin prefect şi care vizează numai legalitatea
actelor, nu şi oportunitatea acestora, deosebindu-se prin aceasta de controlul ierarhic,
între prefect şi organele locale ale administraţiei publice neexistând raporturi de
subordonare.ierarhică.

Sarcinile sistemului administraţiei publice

1. Noţiunea de sarcini ale sistemului administraţiei publice
În literatura de specialitate, sarcinile administraţiei publice au fost definite ca
îndatoriri ce revin sistemului administraţiei publice privind înfăptuirea valorilor şi
transpunerea lor în realitate, în cadrul sistemului social global.
Sarcinile sistemului administraţiei publice au fost definite ca fiind ansamblul
necesităţilor sociale, obiectiv determinate, evaluate politic şi consacrate prin norme
juridice, fundamentând raţiunea de a fi a acestui sistem.
Sarcinile sistemului administraţiei publice, noţiune specifică ştiinţei
administraţiei, îşi regăseşte corespondentul juridic în atribuţiile structurilor componente
ale sistemului administraţiei publice, stabilite prin actul de înfiinţare şi/sau organizare şi
funcţionare.
Din punct de vedere al finalităţii, sarcinile administraţiei publice sunt împărţite în
sarcini politico-administartive, sarcini economice şi sarcini social-culturale, clasificare
care coincide cu clasificarea ministerelor după natura activităţii pe care o realizează,
făcută de alţi autori în:
- ministere cu activitate politico-administrativă
- ministere cu activitate economică
- ministere cu activitate social-culturală
Din punct de vedere al consecinţelor juridice, se disting între sarcinile de decizie
sau de dispoziţie, care sunt specifice ministerelor, altor organe centrale ale administraţiei
publice etc. şi sarcinile de execuţie, care revin, în special, regiilor autonome, instituţiilor
social-culturale etc.
 2. Sarcinile de conducere şi organizare
Sarcinile de conducere şi organizare ale sistemului administraţiei publice derivă
din funcţia puterii de stat de a reglementa activitatea membrilor societăţii. Specificul
acestor sarcini constă în acţiunile cu caracter dispozitiv prin care structurile sistemului
administraţiei publice organizează executarea şi execută în concret legile în cele mai
diferite domenii de activitate socială în care acţionează statul.

3.Sarcinile de prestaţie
Sarcinile de prestaţie ale sistemului administraţiei publicederivă din funcţia
statului de a asigura membrilor societăţii moderne cele mai diverse servicii pentru
satisfacerea nevoilor tot mai diversificate ale acestora.
Alte sarcini sunt de interes local şi vizează satisfacerea unor nevoi materiale şi
spirituale ale membrilor colectivităţilor locale, precum asitenţa socială, medicală,
şcolarizarea copiilor etc.

Sistemul organelor administraţiei publice

1. Noţiunea sistemului organelor administraţiei publice
Prin sistem al organelor administraţiei publice se înţelege totalitatea organelor
care realizează administraţia publică, ca activitate de organizare a executării şi de
executare în concret a legii, prin care se asigură funcţionalitatea acestui sistem.
Caracteristic sistemului organelor administraţiei publice este faptul că părţile sale
componente sunt structurate într-o construcţie ierarhică, pe baza raporturilor de
supraordonare şi subordonare, în capul sistemului aflându-se Guvernul, care, potrivit
prevederilor art.102 alin.1 din Constituţie, exercită conducerea generală a administraţiei
publice.

2. Criteriile de organizare a sistemului organelor administraţiei publice

Potrivit opiniei profesorului Ioan Alexandru, sistemul organelor administraţiei
publice se organizează pe baza a două criterii: criteriul teritorial şi criteriul funcţional.
Criteriul teritorial, potrivit căruia sistemul se structurează din punct de vedere al
componenţei teritoriale, existând:
- organe centrale, când componenţa lor se întinde asupra întregului teritoriu al
ţării, cum sunt Guvernul, ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei
publice;
- organe locale când competenţa lor se întinde numai asupra unei unităţi
administrativ-teritoriale, cum sunt consiliile locale, primarul, consiliile judeţene.
Criteriul funcţional, potrivit căruia sistemul organelor administraţiei publice se
structurează din punct de vedere al competenţei materiale, existând:
- organe cu competenţă generală, care exercită , realizează administraţia publică în
toate domeniile de activitate, cum sunt Guvernul, consiliile judeţene, consiliile locale;
- organe de specialitate ale administraţiei publice, care realizează administraţia
publică în domenii distincte de activitate, cum sunt ministerele şi celelalte structuri
componente ale administraţiei ministeriale.
 3. Părţile componente ale sistemului administraţiei publice
În sistemul organelor administraţiei publice, părţile sale componente au calitatea
de organe ale administraţiei publice în sensul de instituţie publică, dar şi ca organ prin
care funcţionează instituţia publică şi prin care se realizează sarcinile administraţiei
publice.
Potrivit prof. Antonie Iorgovan, cât şi a altor autori, prima componentă a puterii
administrativ-executive este Preşedintele României, care are, prin Constituţie, valenţe
triple: de şef al statului, de şef al executivului alături de Guvern, de garant al Constituţiei
şi mediator între puterile statului.
Totodată, în sistemul administraţiei publice intră ministerele şi celelalte organe
ale administraţiei publice de specialitate prin care se realizează sarcinile ce revin statului,
dintre care unele se subordonează Guvernului sau ministerelor, iar altele au un statut de
autorităţi administrative autonome faţă de Guvern, dar care au relaţii de subordonare în
raport cu Parlamentul, ori numai cu una dintre Camere.
De asemenea, în cadrul sistemului administraţiei publice se
cuprinde administraţia publică locală, organizată în unităţile administrativ-
teritoriale: consiliile locale, primarii, consiliile judeţene.
În sfârşit, din sistemul administraţiei publice fac parte şi diferite instituţii social-
culturale şi unităţi economice prin care se realizează diverse prestaţiuni, pe baza şi în
executarea legii, prin care sunt satisfăcute nevoile membrilor societăţii.
 AUTORITĂŢILE CENTRALE – PREŞEDINTELE ŞI GUVERNUL
ROMÂNIEI
CURS NR.5

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

1. Consideraţii generale privind instituţia prezidenţială

Instituţia sefului statului are o evoluţie de-a lungul istoriei moderne şi
contemporane, atât în privinţa formei, structurii, cât şi în privinţa atribuţiilor şi
organizării acesteia.
Fundamentarea edificiului statal pe unicitatea puterii a însemnat crearea organelor
puterii de stat, categorie necunoscută şi în care este încadrat constant, alături de
Parlament, şi şeful statului.
În statele organizate pe sistemul teoriei separaţiei puterilor în stat, sistemul statal
este organizat şi funcţionează pe baza celor trei mari puteri: puterea legislativă
(Parlamentul), puterea executivă (Guvernul) şi puterea judecătorească.
Şeful statului este încadrat, în majoritatea cazurilor , în puterea executivă, de
aceea s-a încetăţenit şi formula „şeful puterii executive”, sau „ şeful executivului”.
S-a exprimat în literatura de specialitate şi opinia potrivit căreia Preşedintele
României ar reprezenta cea de-a patra putere în stat, opinie pe care o considerăm
neîntemeiată, deoarece ea ar contrazice în totalitate celebra teorie a lui Montesquieu cu
privire la separaţia puterilor în stat: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea
judecătorească.
Totodată, considerăm că această opinie este contrară şi dispoziţiilor
constituţionale, în acest mod, la art.1 alin.4 din Constituţia României se prevede în mod
expres că statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor -
legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.
Art. 81 din Constituţia României prevede:
- alin.1: „Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul
independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării”.
- alin.2: „Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna
funcţionare a autorităţilor publice”.
În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului,
precum şi între stat şi societate.
Acesta este unul dintre paradoxurile Constituţiei române, care a acordat
preşedintelui României, unul dintre cei doi capi ai puterii executiv-administrative, rolul
de mediator între puterile statului, chemate să funcţioneze pe baza principiului şi
echilibrului puterilor, în conformitate cu prevederile art.1 alin.4 din Constituţia României.
În exerciţiul funcţiunilor sale, Preşedintele României personifică autoritatea
statală în relaţiile interne şi internaţionale, iar acest lucru este firesc, deoarece el îşi trage
legitimitatea din alegerea sa de către popor, prin vot universal, direct.
Şeful statului poartă răspunderea pentru soarta naţiunii şi în această calitate, nimic
nu îi poate fi indiferent. Aşa cum este prevăzut în Constituţia ţării, Preşedintele
României, în calitatea sa de şef de stat este garantul independenţei, unităţii şi integrităţii
teritoriale ale ţării, ceea ce înseamnă că în această calitate, el dispune de posibilităţi
constituţionale pentru a preveni afectarea acestora. Şi aceasta nu numai pe tărâmul
măsurilor efective, desigur, necesare în caz de agresiune, dar şi prin activitatea
desfăşurată de Preşedinte pe plan diplomatic, internaţional (respectiv în relaţiile dintre
state şi reprezentanţii lor, precum şi în domeniul încheierii de tratate internaţionale). În
ceea ce priveşte prerogativa de a veghea la respectarea Constituţiei, ea nu trebuie privită
doar într-un sens pasiv, detaşat, ci ca o atribuţie efectivă, care implică direct pe
Preşedinte, în afara legii fundamentale a ţării. Astfel, el se poate adresa Curţii
Constituţionale, înainte de promulgarea unei legi, în situaţia în care o consideră
neconstituţională.
Concluzionând cele expuse anterior şi, totodată rezultând şi din dispoziţiile
constituţionale putem spune că pot fi conturate trei funcţii prezidenţiale:
- funcţia de reprezentare;
- funcţia de garant;
- funcţia de mediere.

2. Atribuţiile generale ale Preşedintelui României

Din punct de vedere al autorilor de drept constituţional, atribuţiile Preşedintelui
României se clasifică în:
- atribuţii privind legiferarea;
- atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice;
- atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea
unor autorităţi publice;
- atribuţii în domeniul politicii externe;
- alte atribuţii, precum conferirea decoraţiilor şi titlurilor de onoare, acordarea
graţierii individuale, acordarea gradelor de mareşal, de general, de amiral şi, respectiv,
chestor de poliţie.
Există însă şi autori de drept administrativ care clasifică atribuţiile Preşedintelui
României din punct de vedere al sarcinilor, din punct de vedere al subiectelor faţă de care
acestea se exercită, din punct de vedere al frecvenţei exercitării lor, din punct de vedere al
procedurii de realizare sau din punct de vedere al formelor tehnico-juridice prin care se
realizează.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că prezintă importanţă din punct de vedere al
cursului de drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, prezentarea atribuţiilor
Preşedintelui României legate de activitatea executiv-administrativă a statului, rămânând
ca de celelalte atribuţii ale Preşedintelui să se ocupe în mod deosebit, specialiştii în
domeniul dreptului constituţional.

3. Atribuţiile Preşedintelui României ca şef al Executivului

Atribuţiile Preşedintelui României ca şef al Executivului nu intră în categoria
atribuţiilor din sfera reprezetării politice, nici în sfera constituţional-legislativă, nici în
sfera raporturilor cu alte autorităţi publice, acestea reprezintă atribuţii executiv-
administrative care îşi au temeiul în prevederile constituţionale, potrivit cărora
Preşedintele României este unul din cei doi şefi ai puterii executive, dar cu atribuţii destul
de limitate.
1. În acest mod, în raporturile cu Guvernul, Preşedintele României are
următoarele atribuţii:
- atribuţia de a desemna candidatul pentru funcţia de prim-ministru;
 - atribuţia de a numi Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament;
- atribuţia de a revoca şi de a numi unii membrii ai Guvernului, în caz de
remaniere;
- atribuţia de a se consulta cu Guvernul cu privire la probleme urgente şi de o
importanţă deosebită;
- atribuţia de a participa la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de
interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la
cererea primului-ministru, în alte situaţii.

2. O altă categorie de atribuţii sunt atribuţiile pe care le poate exercita în cazuri

excepţionale, Preşedintele României, iar acestea pot fi concretizate în:
- în calitatea sa de comandant al forţelor armate, Preşedintele României poate
declara mobilizarea parţială sau totală, cu aprobarea prealabilă sau, în cazuri
excepţionale, ulterioară a parlamentului (art.92 alin.1 din Constituţia României);
- tot în calitatea sa de comandant al forţelor armate, în caz de agresiune armată
îndreptată împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea acesteia
(art.92 alin.1 din Constituţia României);
- Preşedintele României, potrivit legii, instituie starea de asediu sau starea de
urgenţă în întreaga ţară sau în unele unităţi administrativ-teritoriale, urmând ca în cel
mult 5 zile să solicite Parlamentului încuviinţarea măsurii luate (art.93 din Constituţia
României).

3. În domeniul politicii externe, Preşedintele României are o serie de atribuţii cum

ar fi:
- încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de către Guvern şi
le supune spre ratificare Parlamentului României într-un termen rezonabil;
- la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai
României;
- la propunerea Guvernului, aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea
rangului misiunilor diplomatice;
- primeşte acreditarea reprezentanţilor diplomatici al altor state în România.

4. Actele Preşedintelui României

Pentru a-şi putea exercita prerogativele care îi sunt stabilite prin Constituţie şi prin
alte legi, Preşedintele României are la dispoziţie Administraţia Prezidenţială, aceasta
reprezintă o instituţie publică, cu personalitate juridică, formată din servicii publice puse
la dispoziţia acestuia, pentru îndeplinirea atribuţiilor sale, iar această instituţie a
Administraţiei Prezidenţiale îşi are sediul în municipiul Bucureşti, la Palatul Cotroceni.
În literatura de specialitate se face o distincţie între actele politice ale
preşedintelui: mesaje, declaraţii, apeluri etc. şi actele juridice la care se referă dispoziţiile
art.100 din Constituţia României, în acest fel aici se menţionează că, în exercitarea
atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial
al României, iar nepublicarea acestora atrage inexistenţa lor din punct de vedere juridic.
 5. Alegerea şi mandatul Preşedintelui României
Preşedintele României se alege prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat, în condiţiile legii. Alegătorul are dreptul la un singur vot, în fiecare tur de
scrutin organizat pentru alegerea Preşedintelui României, potrivit art.81 alin. 2 şi 3 din
Constituţia României, republicată.
La alegerile pentru Preşedintele României se pot prezenta candidaţi propuşi de
partide politice, constituite potrivit Legii partidelor politice nr.14/2003, precum şi
candidaţi independenţi. Partidele şi alianţele politice pot propune numai un singur
candidat la această funcţie. Partidele membre ale unei alianţe politice care propune un
candidat nu pot propune şi candidaţi în mod separat.
În ceea ce priveşte exercitarea mandatului Preşedintelui României trebuie să
precizăm următoarele aspecte deosebit de importante: Preşedintele României este ales
prin vot direct, o dată la 5 ani, printr-un sistem majoritarian, în care câştigător este
declarat cel care acumulează 50% + 1 din voturile corect exprimate. Dacă acest procent
nu se atinge, atunci se realizează un balotaj între primii doi candidaţi, în funcţie de
rezultatele obţinute. Până la revizuirea Constituţiei României din 2003, mandatul
Preşedintelui României era de 4 ani. Preşedintele României numeşte primul-ministru,
prin consultări cu Parlamentul.

6. Regimul şi natura decretelor emise de Preşedintele României

Primul-ministru contrasemnează decretele emise de către preşedinte, potrivit
dispoziţiilor constituţionale – art.100 alin.2 din Constituţia României:
- în exercitarea atribuţiilor de politică externă privind trimiterea tratatelor spre
ratificare parlamentului, acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici, aprobarea
înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice;
- pentru declararea mobilizării parţiale sau totale a forţelor armate;
- pentru luarea măsurilor de respingere a agresiunii armate îndreptate împotriva
ţării;
- pentru instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă;
- pentru conferirea decoraţiilor şi titlurilor de onoare;
- pentru acordarea gradelor de mareşal, de general, de amiral şi de chestor de
poliţie;
- pentru acordarea graţierii individuale.
În literatura de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreia, decretele
prezidenţiale au totdeauna un caracter individual, dar şi opinia că acestea pot avea şi
caracter normativ.
Împărtăşim şi noi cel de-al doilea punct de vedere şi considerăm că este greu de
susţinut caracterul individual al decretelor prin care preşedintele reglementează situaţii
privind declararea stării de urgenţă sau a stării de asediu şi care obligă autorităţile
administrative centrale şi/sau locale să ia măsuri de punere în executare.
Astfel, şi în opinia nosatră considerăm că sunt acte administrative cu caracter
individual, decretele de numire sau de eliberare din funcţii publice, emise de către
Preşedintele României, în cazurile prevăzute de lege.
De asemenea, considerăm că decretele emise de către Preşedintele României sunt
calificate ca fiind acte administrative supuse controlului instanţelor de contencios
administrativ, dar excepţie de la regulă făcând actele enumerate de Legea contenciosului
administrativ.
Nu pot fi atacate în faţa instanţelor de contencios administrativ următoarele
categorii de decrete emise de către Preşedintele României, acte care privesc raporturile
sale cu Parlamentul, conform dispoziţiilor prevăzute în art. 5 alin. 1 din Legea
contenciosului administrativ:
- decretul pentru desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru;
- decretul de numire a Guvernului sau a unor membri ai Guvernului în caz de
remaniere.
Conform dispoziţiilor prevăzute în art.5 alin.3 din Legea contenciosului
administrativ, pot fi atacate în faţa instanţelor de contencios administrativ, decretele
emise de către Preşedintele României pentru aplicarea regimului stării de război, al stării
de asediu sau al stării de urgenţă, dar numai pentru exces de putere.
Potrivit dispoziţiilor art.2 alin.1 lit.m din Legea contenciosului administrativ,
nr.554/2004 definim excesul de putere ca fiind exercitarea dreptului de apreciere,
aparţinând autorităţilor administraţiei publice, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor, prevăzute de Constituţie sau de lege.
Mai fac parte din categoria actelor administrative care nu pot fi atacate în faţa
instanţelor de contencios administrativ, actele administrative prin care Preşedintele
României îşi exercită atribuţiile privind realizarea politicii externe.

7. Răspunderea Preşedintelui României

Conform dispoziţiilor art.84 alin.2 coroborat cu art.72 alin.1 din Constituţia
României, Preşedintele ţării se bucură de imunitate doar în ceea ce priveşte opiniile
politice exprimate în exercitarea mandatului.
În legătură cu modul de exercitare a atribuţiilor, răspunderea Preşedintelui
României poate fi angajată din punct de vedere politic, în condiţiile art.95 din Constituţie
pentru săvârşirea unor fapte grave prin care se încalcă prevederile legii fundamentale.
Propunerea de suspendare din funcţia de Preşedinte al României poate fi iniţiată de cel
puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor; ea este adusă la cunoştinţa
preşedintelui şi, după consultarea Curţii Constituţionale, este supusă dezbaterii Camerei
Deputaţilor şi Senatului în şedinţă comună, care o adoptă cu votul majorităţii deputaţilor
şi senatorilor în funcţie.
În cazul în care propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult
30 de zile, se va organiza un referendum pentru demiterea preşedintelui.
Răspunderea penală a Preşedintelui este statuată de dispoziţiile art.96 din
Constituţie.
Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi
din numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare pentru înaltă trădare
a Preşedintelui României.
Nici Constituţia şi nici reglementările subsecvente nu au dat lămuriri şi nici indicii
în legătură cu conţinutul noţiunii de înaltă trădare, acesta fiind lăsat la aprecierea
majorităţii speciale de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor care hotărăsc
punerea sub acuzare a Preşedintelui României prin exprimarea unui vot politic.
Dispoziţiile art.96 alin.4 din Constituţia României, fără a mai da detalii de ordin
procesual penal, stabileşte competenţa de judecată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi
că, la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, preşedintele este demis de
drept.
Se constată faptul că, în lipsa unei legi care să reglementeze răspunderea penală a
Preşedintelui României, sunt aplicabile dispoziţiile Codului Penal şi ale Codului de
procedură penală, cu completările corespunzătoare aplicabile celorlalte categorii de
demnitari care se bucură de imunitate.
În acest mod, după faza politică a punerii sub acuzare pentru înaltă trădare, va
urma în mod obligatoriu o fază de urmărire penală efectuată de Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru care hotărârea celor două Camere ale
Parlamentului reprezintă doar actul de sesizare.
În urma efectuării urmăririi penale, este posibil ca Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie să emită rechizitoriul prin care va sesiza Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, după cum este posibil, teoretic, ca sesizarea cu punerea
sub acuzare pentru înaltă trădare să nu se concretizeze în nici una dintre infracţiunile de
gen din Codul penal şi să se ajungă la o soluţie de neurmărire sau de scoatere de sub
urmărire penală.
Potrivit art.96 alin.3 din Constituţie, de la data punerii sub acuzare de către cele
două Camere ale Parlamentului, preşedintele este suspendat de drept până la data
demiterii sale.
Constituţia nu prevede, dar consecinţa juridică a adoptării unei soluţii de
netrimitere în judecată de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
ori de achitare, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va fi aceea a încetării
suspendării din funcţie a Preşedintelui României.
Potrivit prevederilor art.84 alin.2, coroborate cu cele ale art.72 alin.1 din
Constituţie, imunitatea acordată preşedintelui este doar pentru faptele care au legătură cu
exercitarea mandatului de Preşedinte al României şi că, pentru celelalte fapte ar trebui să
răspundă, din punct de vedere legal, ca orice cetăţean, potrivit principiului înscris în
art.16 alin.1 din Constituţie, conform căruia cetăţenii sunt egali în faţa legii.

8. Reglementarea instituţiei prezidenţiale în ţări ale Uniunii Europene

În Franţa, organizarea administraţiei este caracterizată de un grad înalt de
centralizare, care datează încă din vechiul regim şi a devenit încă mai pronunţată de-a
lungul domniei lui Napoleon. Din anul 1970, în Franţa a fost posibil să se înceapă o
orientare către descentralizare – adică cedarea puterii de decizie de la Stat spre
autorităţile administrative autonome şi către deconcentrare – adică transferul puterii de
decizie de la departamentele centrale către cele subordonate şi locale, care şi-au găsit
expresia cea mai clară în reformele regionale şi municipale din 1972, 1982/1983 şi 1992.
În această ţară, administraţia centrală directă are o structură ierarhică, fiind condusă de
către preşedintele republicii şi de către primul-ministru. Preşedintele Republicii este şeful
statului, el numeşte primul-ministru, iar miniştrii - membrii ai guvernului – sunt numiţi
de către preşedinte, dar la propunerea premierului.

În Italia – din punct de vedere al organizării politice, Republica Italiană poate fi

descrisă ca un Stato delle autonomie. Descentralizarea teritorială asigură autorităţilor
locale (regiunilor, provinciilor şi municipalităţilor) drepturi extinse de autoguvernare.
Art.5 din Constituţia republicană stabileşte că Republica trebuie să fie bazată pe
principiile autonomiei administrative locale şi pe maxima descentralizare a serviciilor
puse la dispoziţie de către stat.

În Belgia, structura organizatorică a administraţiei este bazată pe principiul

statului descentralizat de tip federativ, iar cel mai important exemplu al autorităţii publice
centralizate şi structurate ierarhic este oferit de ministere, la conducerea cărora, cel puţin
după Constituţie, stă regele.

În Danemarca, administraţia publică este condusă de către guvern. Guvernarea

locală este exercitată de municipalităţi şi districte care în mod curent se bucură de o
structură uniformă ca rezultat al reformelor municipale din 1981; acestea sunt conduse de
corpuri reprezentative pentru comunitate (adunări municipale, consilii districtuale) şi de
preşedintele lor ales, primarul municipalităţii sau districtului.

În Luxemburg, diviziunea teritorială a Marelui Ducat în 3 arondismente

administrative, 12 cantoane şi 126 de municipalităţi formează baza pentru structura în 4
nivele a administraţiei publice, statul, arondismentul, cantonul şi municipalitatea.
Autorităţile centrale, Marele Duce şi miniştrii care au responsabilitatea arondismentelor
care le intră în jurisdicţie, conduc şi supraveghează administrarea serviciilor publice în
întregul lor, asistaţi de departamentele ministeriale şi de Services generaux, care sunt
subordonate miniştrilor.

În Olanda, structura administraţiei este trasată de principiul statutului unitar

descentralizat, iar autorităţile publice sunt organizate pe 3 nivele: administraţia de stat,
aceea a provinciilor şi cea a municipalităţilor. Administraţia de stat este condusă de către
guvern, care este format din rege şi miniştri. Ceea ce este specific acestei ţări este faptul
că în Consiliul de Miniştri, la care iau parte toţi miniştri şi care este prezidat de către
primul-ministru, se aplică principiul responsabilităţii colective şi fiecare ministru
răspunde în faţa Parlamentului pentru portofoliul său.

În Spania, în ceea ce priveşte structura administraţiei, art.2 al Constituţiei ţării

garantează atât unitatea naţiunii spaniole, cât şi dreptul la autonomie pentru diferitele
naţionalităţi şi regiuni. Teritoriul naţional este divizat în municipalităţi, provincii şi
comunităţi autonome, dar toate se bucură de o autonomie care urmăreşte interesele
specifice fiecăreia.

GUVERNUL

1. Rolul Guvernului
Art. 102 alin. 2 din Constituţie precizează că Guvernul, potrivit programului său
de guvernare acceptat de Parlament asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi
exercită conducerea generală a administraţiei publice.
Art.1 alin.1 din Legea nr.90/200, legea privind organizarea şi funcţionarea
Guvernului României şi a ministerelor defineşte Guvernul ca fiind autoritatea publică a
puterii executive care funcţionează pe baza votului de încredere acordat de către
Parlament şi care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită
conducerea generală a administraţiei publice.
Guvernul este, în primul rând, o instituţie politică, fiind emanaţia partidului sau
coaliţiei de partide care a format majoritatea parlamentară şi şi-a asumat formarea sa.
Guvernul are un rol administrativ, exercitând conducerea generală a administraţiei
publice, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament.
În raport cu cele două roluriale Guvernului: politic şi administrativ, se circumscriu
şi sarcinile acestuia, a căror îndeplinire are ca finalitate realizarea programului de
guvernare.
Art.1(2) din Legea 90/2001 organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a
ministerelor prezintă şi un al treilea rol pe care l-ar avea Guvernul şi anume acela de a
asigura funcţionarea echilibrată şi dezvoltarea sistemului naţional economic şi social şi
racordarea acestuia la sistemul economic mondial.

2. Atribuţiile Guvernului
O primă categorie este aceea a atribuţiilor prin care Guvernul îşi exercită rolul
politic, asigurând realizarea politicii interne şi externe a ţării, atribuţii specifice
guvernării, deosebite de cele care sunt specifice administraţiei.
O a doua categorie este formată din atribuţiile privind conducerea generală a
administraţiei publice şi, în primul rând a administraţiei ministeriale subordonată direct
sau indirect Guvernului.
O altă categorie este aceea a atribuţiilor legate de sarcinile economice, financiare
şi sociale, privind aprobarea strategiei şi programelor de dezvoltare economică a ţării pe
ramuri, domenii şi sectoare de activitate, cele privind executarea bugetului de stat, a
bugetului asigurărilor sociale de stat, a bugetelor fondurilor speciale, cele privind
administrarea proprietăţii publice şi private a statului, precum şi cele privind realizarea
programelor de protecţie socială, de protecţie a mediului şi asigurarea echilibrului
ecologic.
O categorie aparte de atribuţii este legată de apărarea ordinii de drept,a liniştii
publice şi a siguranţei cetăţeanului şi de respectare a drepturilor şi libertăţilor acestuia, de
asigurare a capacităţii de apărare şi de înzestrare a forţelor armate.
O altă categorie de atribuţii ale Guvernului sunt cele legate de realizarea politicii
externe a ţării care vizează prioritar integrarea României în structurile europene şi
internaţionale.
Formarea Guvernului sau procedura de ânvestitură, reglementată de art.103 şi de
art.85alin.(1) din Constituţia din 1991, se desfăşoară în mai multe faze:
- consultarea de către Preşedintele României a partidului care are majoritatea
absolută în Parlament, ori a partidelor reprezentate în Parlament;
- în urma consultărilor Preşedintele va desemna un candidat la funcţia de prim-
ministru
- candidatul la funcţia de prim-ministru va întocmi în termen de zece zile o listă a
Guvernului şi programul său de guvernare; va cere votul de încredere al Parlamentului
asupra programului de guvernare şi asupra întregii liste a Guvernului;
- programul şi lista Guvernului vor fi dezbătute în şedinţă comună, de Camera
Deputaţilor şi Senat, care acordă încrederea cu vou majorităţii deputaţilor şi senatorilor,
adoptând o hotărâre comună;
 - pe baza votului de încredere acordat de Parlament, Preşedintele României
numeşte Guvernul, emiţând un decret.

3. Durata mandatului Guvernului

Limita maximă a mandatului Guvernului este dată de durata mandatului
Parlamentului care i-a acordat votul de încredere, acceptându-i lista şi programul de
guvernare propuse de candidatul la funcţia de prim-ministru.
Componenţa Guvernului este precizată din punct de vedere constituţional de
art.102 alin.3 din Constituţia din 1991, unde se arată că Guvernule este alcătuit din prim-
ministru, miniştrii şi alţi membrii stabiliţi prin lege organică.
Condiţiile legale pentru funcţia de membru al Guvernului sunt enumerate de art.2
din Legea nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a
ministerelor. şi anume condiţia de a avea cetăţenia română şi domiciliul în ţară, de a se
bucura de exerciţiul drepturilor electorale, de a nu fi suferit condamnări penale şi de a nu
se afla în unul dintre cazurile de incompatibilitate.
 FUNCŢIONAREA ŞI ACTELE GUVERNULUI
CURS NR.6

Legea nr.90/2001 consacră secţiunea a 6-a funcţionării Guvernului, dezvoltând

principiile constituţionale referitoare la desfăşurarea activităţii Guvernului.
Fiind organ cu structură colegială, Guvernul îşi realizează activitatea funcţionând
în şedinţe, care sunt convocate şi conduse de Primul –ministru, săptămânal sau ori de câte
ori este nevoie.
Potrivit art.27 alin.(1) din Legea 90/2001, cvorumul necesar pentru şedinţele
Guvernului este format din majoritatea membrilor săi, iar hotărârile şi ordonanţele se
adoptă prin consensul celor prezenţi, iar în lipsa consensului decide Primul-ministru.

Actele juridice ale Guvernului

În activitatea sa, Guvernul se manifestă prin acte politice (programul de
guvernare, asumarea răspunderii, declaraţii politice, etc.) şi prin acte juridice.
Potrivit art.108 alin.(1) din Constituţie şi art.27 alin.(1) din Legea nr.90/2001,
Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe.
Hotărârile sunt adoptate de Guvern pentru organizarea executării legilor, în cazul
hotărârilor cu caracter normativ, ori pentru executarea în concret a legilor, în cazul
hotărârilor cu caracter individual.
Ordonanţele sunt adoptate de guvern în temeiul prevederilor art.115 din
Constituţie, fie în baza unei legi speciale de abilitare, fie în situaţii extraordinare a căror
reglementare nu comportă sub nicio formă amânarea.
Hotărârile Guvernului care vatămă un drept recunoscut de lege pot fi atacat în faţa
instanţelor de contencios administrativ de către persoanele fizice să vătămate, se
considerau juridice care se consideră vătămate, potrivit prevederilor Legii nr.554/2004
privind contenciosul administrativ.

Primul-ministru
Legea nr.90/2001 reglementează statutul Primului-ministru în secţiunea a 4-a,
prevăzând de la început, că el conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor
acestuia, cu respectarea atribuţiilor care le revin, potrivit învestiturii acorte de Parlament.

Atribuţiile Primului-ministru:
- prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului , care se dezbat cu prioritate;
- răspunde întrebărilor sau interpelărilor deputaţilor sau senatorilor;
- propune Preşedintelui României revocarea şi numirea unor membri ai
Guvernului;
- legate de realizarea sarcinii de reprezentare a Guvernului în relaţiile cu
Parlamentul, Preşedintele, Î.C.C.J.;
- legate de contrasemnarea decretelor emise de preşedintele ţării.
Pentru îndeplinirea atribuţiilor prezentate mai sus, Primul-ministru emite acte
juridice administrative numite decizii.
Potrivit art.20 din legea 90/2001, aşa cum a fost modificat prin legea nr.23/2004,
aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit din Cancelaria Primului-ministru,
Secretariatul General al Guvernului, departamente şi alte asu este definită ca fiind o
structură cu personalitate juemenea structuri organizatorice cu atribuţii specifice.
Cancelaria Primului-ministru e condusă de Şeful Cancelariei, care are rang de
ministru, fiind coordonată direct de către Primul-ministru.

Secretariatul General al Guvernului

Guvernul are un Secretariat care face parte din aparatul de lucru al Guvernului şi
are, ca sarcini principale, asigurarea derulării operaţiunilor tehnice aferente actelor de
guvernare şi rezolvarea problemelor organizatorice, juridice, economice şi tehnice .

Departamentul este definit ca fiind o structură organizătorică fără personalitate

juridică şi fără unităţi în subordine, suordonat Primului-ministru, având rolul de
coordonare şi sinteză, în domenii de interes general, în conformitate cu atribuţiile
Guvernului.
 MINISTERELE, PILONII ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
MINISTERIALE
CURS NR.7

Ministerele sunt organe centrale care conduc şi coordonează administraţia publică

în diferitele domenii şi ramuri de activitate.
Numărul ministerelor este determinat de masa sarcinilor administraţiei publice
într-un domeniu sau altul de activitate, dar şi de priorităţile şi interesele politice ale
partidului sau coaliţiei de partid sau care a câştigat alegerile.
Administrarea problemelor dintr-un domeniu de activitatea de către un
minister sau de un alt organ de specialitate din cadrul administraţiei ministeriale este o
opţiune politică a partidului ori coaliţiei de partid care a câştigat puterea în stat.
Organizarea ministerelor poate fi abordată din două puncte de vedere.Primul este acela
din perspectiva compartimentelor din care este formată structură internă a ministerelor,
compartimente prin intermediul cărora se exercită atribuţiile generale şi specifice ale
administraţiei ministeriale.
Din punct de vedere, va trebui să constatăm că personalul ministerelor este grupat,
în raport cu împărţirea atribuţiilor, în birouri, servicii, direcţii, direcţii generale şi se
compune din mai multe categorii: personal de conducere, personal de execuţiei de
specialitate, personal de execuţie administrativă şi personal de deservire.

Structura organizatorică a ministerelor cuprinde:

- O structură internă sau centrală care formează aparatul propriu al ministerului
- O structură exterioară, care cuprinde serviciile publice deconcentrate în teritoriu,
alte organe de specialitate şi instituţii publice sau unităţi economice, aflate în
subordinerea, în coordonarea sau autoritatea ministerelor.

Structurile exterioare ale ministerelor

După cum am văzut, ministerele au, de regulă, structuri centrale, care formează
aparatul propriu, precum şi structuri exterioare, care se prezintă fie sub forma unor
servicii publice deconcentrate, fie sub forma unor organe de specialiate, alte instituţii
publice, sau unităţi economice, medicale, etc., aflate în subordinea, în coordonarea sau
sub autoritatea ministerelor.
Conducerea ministerelor se realizează potrivit art.46 alin (1) din legea 90/2001, în
mod exclusiv de către miniştri.
Ministrul este cel care reprezintă ministerul în raporturile cu celelalte organe, cu
persoanele juridice şi fizice din ţară şi straăinătate, precum şi în justiţie.
Ministerele au câte un secretar general şi unul sau doi secretari generali adjuncţi.
Actele miniştrilor – ordinele şi instrucţiunile.

Ordinele sunt acte administrative cu caracter individual şi sunt emise de miniştri

pentru executarea în concret a prevederilor legale, acestea produc efecte faţă de o singură
persoană, precum sunt ordinele de numire a unui funcţionar public.

Instrucţiunile sunt acte administrative de autoritate cu caracter normativ care se

emit de către miniştri, precum şi de ceilalţi conducători ai organelor de specialitatea ale
administraţiei publice centrale, pentru organizarea executării legilor, a ordonanţelor sau a
hotărârilor cu caracter normativ ale Guvernului.
 INSTITUŢIILE ADMINISTRATIVE AUTONOME
CURS NR.8

Avocatul Poporului – este definită ca fiind autoritatea publică autonomă şi

independentă faţă de orice altă autoritate publică, vând drept scop apărarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor, în raporturile acestora cu autorităţile publice. Avocatul Poporului,
a cărui funcţie este asimilată cu aceea de ministru, este numit pe o perioadă de 5 ani, de
către Senat, la propunerea Biroului său permanent, în urma recomandărilor grupurilor
parlamentare din cele două Camere ale Parlamentului, mandatul său putând fi reînoit o
singură dată. În exercitarea atribuţiilor sale, Avocatul Poporului emite recomandări, care
nu sunt supuse controlului parlamentar sau judecătoresc. Prin aceste recomandări,
Avocatul Poporului sesizează organele administraţiei publice asupra ilegalităţii actelor şi
faptelor administrative, fiind asimilate actelor administrative atât tăcerea organelor
administraţiei publice, cât şi emiterea tardivă a actelor.

Curtea de Conturi – este instituţia supremă de control financiar ulterior extern

asupra modului de formare, administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale
statului şi ale sectorului public. Deşi este o instituţie administrativă, Curtea de conturi
este autonomă faţă de Guvern şi administraţia ministerială, rolul său fiind acela de a
exercita controlul financiar ulterior extern asupra modului de formare, administrare şi de
întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, în care sunt
incluse integral şi resursele financiare ale administraţiei ministeriale.

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării – angajează şi coordonează unitar activităţile

care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii
internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni
de menţinere sau de stabilire a păcii. Preşedintele României îndeplineşte funcţia de
preşedinte al Consiliului Suprem de apărare a Ţării, iar primul-ministru îndeplineşte
funcţia de vicepreşedinte al Consiliului.

Serviciul Român de Informaţii – are caracter autonom faţă de Guvern. Aşa cum
rezultă din prevederile constituţionale, cele două Camere ale Parlamentului se întrunesc
în şedinţă comună pentru numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorului
Serviciului Român de Informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestui
serviciu.

Consiliul Superior al Magistraturii – nu face parte din sistemul puterii

judecătoreşti, el nefăcând parte din sistemul instanţelor judecătoreşti care, în frunte cu
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, realizează activitatea de justiţie în România.
 ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ DIN TERITORIU. PREFECTUL
CURS NR.9

Consideraţii generale
Prefectul deţine un loc deosebit de important în administraţia publică de la nivelul
judeţelor şi respectiv, al municipiului Bucureşti. Reprezentând punctul culminant al
administraţiei publice, dar totodată făcând legătura dintre administraţia publică
guvernamentală şi administraţia publică locală, prefectul deţine un loc strategic, rol care
îi este acordat de către Guvern şi tocmai din acest motiv, prefectul este reprezentantul
Guvernului în teritoriu.
Prefectul a adevenit o adevărată autoritate publică prin legea nr.69/1991 privind
administraţia publică locală, acesta având rolul de a reprezenta Guvernul la nivelul
judeţului şi de a conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale
celorlalte organe ale administraţiei publice centrale.
Din punct de vedere constituţional, prin Constituţia din anul 1991, a fost consacrat
locul prefectului în sistemul organelor administraţiei publice, adică cel de reprezentant al
Guvernului pe plan local, el având rol dublu şi anume:
- rolul de a conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale
celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale;
- rolul de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ, actele emise sau
adoptate de către organele administraţiei publice locale pe care le consideră nelegale.
Natura relaţiilor prefectului cu organele administraţiei publice locale a fost
clarificată prin revizuirea Constituţiei din 1991.
Astfel, art.123 din Constituţia României consacră instituţia prefectului.
Prevederile constituţionale arată următoarele:
- alin.(1) „Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul
Bucureşti”;
- alin.(2) „Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce
serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei
publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale”;
- alin.(3) „Atribuţiile prefectului se stabilesc prin lege organică”;
- alin.(4) „Între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi primari, precum şi
consiliile judeţene şi preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de
subordonare”;
- alin.(5) „Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administartiv, un
act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul
ilegal. Actul atacat este suspendat de drept”.
Aşa cum se prevede în alin.(3) din art.123 - Constituţia României, atribuţiile
prefectului se stabilesc prin lege organică, iar legea nr.340/2004 privind instituţia
prefectului, modificată prin legea nr. 181/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr.179/2005 reglementează principiile activităţii prefectului, constituirea,
drepturile şi îndatoririle Corpului prefectilor şi ale Corpului subprefecţilor, atribuţiile şi
actele prefectului, organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al prefectului.
 Natura instituţiei prefectului
Prefectul este numit de către Guvern, la propunerea Ministerului Administraţiei şi
Internelor, iar organele administraţiei publice locale nu au niciun fel de rol. Această
concluzie reiese şi din faptul că, prefectul fiind reprezentantul Guvernului în teritoriu,
reprezintă Guvernul şi interesele administraţiei publice ministeriale, iar organele
administraţiei publice locale reprezintă interesele colectivităţilor din unităţile
administrativ-teritoriale în care au fost alese.
Spre deosebire de activitatea organelor administraţiei publice locale care îşi
desfăşoară activitatea potrivit principiului autonomiei locale, activitatea prefectului nu se
desfăşoară conform acestui principiu, ci potrivit principiului subordonării ierarhice faţă
de Guvern şi Ministerul Administraţiei şi Internelor pentru că activitatea prefectului este
îndrumată şi controlată de către acest minister, iar el răspunde numai în faţa Guvernului,
acesta fiind singurul organ care-l poate destitui din funcţie.

Statutul prefectului
Statutul prefectului este definit de dispoziţiile constituţionale şi de prevederile
Legii privind instituţia prefectului referitoare la condiţiile de acces în această funcţie,
numirea în această funcţie şi, respectiv, eliberarea din această funcţie, incompatibilităţile
acestei funcţii, atribuţiile prefectului, actele prefectului şi răspunderea acestuia.
Instituţia prefectului are capacitate juridică de drept public care se exercită în
exclusivitate de către prefect sau de către o altă persoană anume desemnată prin ordin al
acestuia.

Principiile care stau la baza desfăşurării activităţii prefectului sunt:

- principiul legalităţii;
- principiul imparţialităţii;
- principiul obiectivităţii;
- principiul trasnparenţei;
- principiul eficienţei;
- principiul responsabilităţii;
- principiul orientării către cetăţean.
Conform prevedilor aflate în vigoare, prefectul este numit de către Guvern, la
propunerea Ministerului Administraţiei şi Internelor, iar subprefectul este numit de către
primul-ministru, la propunerea prefectului şi cu avizul Ministerului Administraţiei şi
Internelor.
Făcând parte din categoria înalţilor funcţionari publici, prefectul şi subprefectul
sunt funcţionari publici.
Condiţiile legale pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a ocupa
funcţia de prefect şi respectiv, subprefect sunt:
- să aibă vârsta de cel puţin 30 de ani pentru prefect şi 27 de ani pentru subprefect;
- să îndeplinească condiţiile specifice prevăzute de lege pentru ocuparea funcţiei
publice;
- să aibă studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau
echivalentă, şi o vechime în specialitatea absolvită de 5 ani pentru prefect şi de 3 ani
pentru subprefect;
 - să aibă absolvite programe de formare şi prefecţionare în administraţia publică,
organizate, după caz, de Institutul Naţional de Administraţie sau de alte instituţii
specializate, din ţară sau din străinătate, ori a dobândit titlul ştiinţific de doctor în ştiinţe
juridice sau administrative ori a exercitat cel puţin un mandat complet de parlamentar.
Legea privind instituţia prefectului a creat Corpul prefecţilor, care este format din
prefecţii aflaţi în funcţie, dar şi Corpul subprefecţilor, care este format din subprefecţii
aflaţi în funcţie. A mai fost creat şi Corpul de rezervă al prefecţilor, respectiv, Corpul de
rezervă al subprefecţilor, format din prefecţii şi respectiv subprefecţii care şi-au dus
mandatul la termen, precum şi cei al căror mandat a încetat în condiţiile art.11 alin.(1)
lit.c) din Legea nr.340/2004, adică imposibilitate de a-şi îndeplini atribuţiile mai mult de
3 luni consecutiv.
Membrilor Corpului prefecţilor, respectiv, ai Corpului subprefecţilor, le sunt
aplicabile prevederile referitoare la incompatibilităţile şi conflictul de interese care sunt
prevăzute pentru funcţionarii publici. Aceste incompatibilităţi sunt:
- nu pot deţine orice altă funcţie publică sau de demnitate publică;
- nu pot deţine alte funcţii şi nu pot desfăşura alte activităţi renumerate sau
neremunerate în cadrul: autorităţilor sau instituţiilor publice; cabinetului demnitarului;
regiilor autonome, societăţilor comerciale sau în alte unităţi cu scop lucrativ, din sectorul
public sau privat, în cadrul unei asociaţii familiale sau ca persoană fizică autorizată; în
calitate de membru al unui grup de interes economic;
- nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce priveşte efectuarea unor acte în
legătură cu funcţia publică pe care o exercită.

Atribuţiile prefectului
Potrivit art.24 alin.(1) din legea nr.340/2004, în calitate de reprezentant al
Guvernului, prefectul îndeplineşte următoarele atribuţii:
- acţionează pentru realizarea obiectivelor cuprinse în Programul de guvernare,
atât în judeţ, respectiv, în municipiul Bucureşti şi totodată dispune măsurile necesare
pentru îndeplinirea acestor obiective, în conformitate cu competenţele şi atribuţiile care îi
revin, potrivit legii;
- prin intermediul compartimentelor proprii de specialitate, conduce activitatea
serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei
publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale;
- acţionează pentru asigurarea climatului de pace socială, menţinerea unui contact
continuu cu toate nivelurile instituţionale şi sociale, acordând o atenţie constantă
prevenirii tensiunilor sociale;
- împreună cu autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene, stabileşte
priorităţile de dezvoltare teritorială;
- verifică legalitatea actelor administrative adoptate sau emise de autorităţile
administraţiei publice locale şi judeţene, excepţie făcând actele de gestiune;
- asigură, împreună cu autorităţile şi organele abilitate, pregătirea şi aducerea la
îndeplinire, în condiţiile stabilite prin lege, a măsurilor de apărare care nu au caracter
militar, dar şi a celor de protecţie civilă;
 - în calitatea sa de preşedinte al Comitetului judeţean pentru situaţii de urgenţă,
dispune măsurile care se impun pentru prevenirea şi gestionarea acestora şi foloseşte în
acest sens sumele special prevăzute în bugetul propriu care au această destinaţie;
- în calitate de şef al protecţiei civile, utilizează fondurile special alocate de la
bugetul de stat şi baza baza logistică de intervenţie în situaţii de criză, în scopul
desfăşurării în bune condiţii a acestei activităţi;
- dispune măsurile corespunzătoare pentru prevenirea infracţiunilor şi apărarea
drepturilor şi a siguranţei cetăţenilor, prin organele legal abilitate;
- asigură intensificarea relaţiilor externe şi împreună cu Guvernul participă la
realizarea unui plan de măsuri care să fie în concordanţă cu standardele impuse de
Uniunea Europeană, având în vedere faptul că de la 1 ianuarie 2007, România este ţară
membră, cu drepturi depline, a U.E.;
- dispune măsuri de aplicare a politicilor naţionale hotărâte de Guvern;
- în condiţiile legii, hotărăşte cooperarea sau asocierea cu instituţii similare din
ţară şi din străinătate, în vederea promovării intereselor comune.
Prefectul îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege şi de celelate acte
normative, el îndeplinind chiar şi însărcinări care îi sunt date de către Guvern.
Numirea şi eliberarea din funcţie a şefilor serviciilor publice deconcentrate ale
ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile
administrativ-teritoriale se face numai la propunerea prefectului, aceasta reprezentând o
altă atribuţie inportantă ce cade în sarcina acestuia.
Pe lângă toate celelalte atribuţii pe care le exercită în funcţia sa, prefectul mai are
o atribuţie deosebit de importantă, aceasta fiind aceia de a ataca în faţa instanţei de
contencios administrativ, actele administrative ale autorităţilor administraţiei publice ori
judeţene, în situaţia în care le consideră pe acestea ca fiind nelegale, cu excepţia actelor
de gestiune, caz în care actul atacat este suspendat de drept până la soluţionarea definitivă
a acestuia. În acest sens, art.26 din Legea nr.181 din 16 mai 2006 privind aprobarea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.179/2005 pentru modificarea şi completarea Legii
nr.340/2004 privind instituţia prefectului precizează: „În exercitarea atribuţiei cu privire
la verificarea legalităţii actelor administrative ale consiliului judeţean, ale consililui local
sau ale primarului, prefectul, cu cel puţin 10 zile înaintea introducerii acţiunii în
contenciosul administrativ, va solicita autorităţilor care au emis actul, cu motivarea
necesară, reanalizarea actului socotit nelegal, în vederea modificării sau, după caz, a
revocării acestuia”.
În vederea evaluării profesionale, dar şi în calitate de subordonaţi direcţi faţă de
ministrul Administraţiei şi Internelor, prefecţii trebuie să transmită anual un raport de
activitate cu privire la stadiul îndeplinirii obiectivelor din Programul de guvernare, la
verificarea legalităţii actelor administrative ale autorităţilor administraţiei locale şi
judeţene, la rezulatatul structurilor pe care le conduce, precum şi propuneri de
îmbunătăţire a activităţii acestora.

Actele prefectului
Prefectul, în calitatea sa de organ al administraţiei publice ministeriale, dar şi ca
reprezentant al Guvernului în raporturile cu autorităţile administraţiei publice locale din
unitatea administrativ-teritorială în care funcţionează, are competenţa legală de a emite
acte administrative pe care legea le denumeşte ordine.
 Ordinele emise de către prefect pot avea caracter normativ, caz în care se publică
potrivit legii şi devin executorii numai după ce au fost aduse la cunoştinţa publică, iar
aceste ordine trebuie aduse imediat la cunoştinţa Ministerului Administraţiei şi Internelor,
iar acesta poate cere Guvernului anularea celor pe care le consideră nelegale sau
netemeinice.
Ordinele emise de către prefect pot avea caracter individual, iar acestea devin
executorii de la data comunicării către persoanele interesate.
Prefectul mai poate încheia acte civile sau/şi acte comerciale care sunt necesare
bunei funcţionări a aparatului prefecturii, inclusiv contracte de muncă pentru personalul
contractual, care nu are calitatea de funcţionar public.
În situaţia în care, actele emise de către prefect vatămă drepturile sau interesele
legitime ale persoanelor, ele pot fi atacate, la rândul lor, în faţa instanţei de contencios
administrativ.

Aparatul propriu al prefecturii

Prefectura reprezintă aparatul propriu, de specialitate al prefectului, pe care acesta
îl conduce şi a cărui structură organizatorică şi atribuţii sunt stabilite prin hotărâre a
Guvernului, structurile componente putând fi organizate, prin ordin al prefectului, la nivel
de direcţii, servicii şi birouri.
Aparatul propriu de specialitate al prefectului este condus de către secretarul
general, acesta având statutul de înalt funcţionar public şi fiind numit în funcţie de
ministrul Administraţiei şi Internelor.
În cadrul Prefecturii se organizaeză şi funcţionează Cancelaria prefectului,
aceasta fiind coordonată de către un director.
Prefectura are atribuţii corespunzătoare cu atribuţiile generale ale prefectului, la
realizarea cărora concură. În acest sens, aparatul propriu de specialitate al prefectului are
următoarele atribuţii:
- cu privire la aplicarea şi respectarea Constituţiei, a legilor şi a celorlalte acte
normative, la realizarea intereselor naţionale, precum şi la realizarea obiectivelor cuprinse
în Programul de guvernare;
- cu privire la conducerea activităţii serviciilor publice deconcentrate ale
ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din subordinea
Guvernului, organizate la nivelul unităţii administrativ-teritoriale;
- cu privire la verificarea legalităţii actelor administrative adopatate sau emise de
consiliul judeţean, de consiliul local sau de primar şi contenciosul administrativ;
- cu privire la realizarea politicilor naţionale, a celor de aliniere la standardele
Uniunii Europene, din 2007, de când România este ţară europeană, precum şi la
intensificarea relaţiilor externe;
- cu privire la buna organizare şi desfăşurare a activităţii pentru situaţii de urgenţă,
precum şi la pregătirea şi ducerea la îndeplinire a măsurilor de apărare care nu au caracter
militar;
- cu privire la activitatea de eliberare şi de evidenţă a paşapoartelor simple;
- cu privire la regimul permiselor de conducere, al certificatelor de înmatriculare a
autovehiculelor şi al plăcilor cu numere de înmatriculare;
- cu privire la elaborarea actelor administrative emise de prefect, precum şi cu
privire la alte activităţi ale prefectului.
 Mai adăugăm şi faptul că, potrivit legii, în judeţele cu suprafaţă intinsă sau cu
localităţi amplasate la mari distanţe de reşedinţa de judeţ ori în mari aglomerări urbane,
sau în sectoarele minicipiului Bucureşti, prefectul poate organiza prin ordin oficii
prefectuale, care fac parte din Prefectură şi sunt conduse de către un director care este
numit de prefect.

Organizarea instituţiei prefectului în ţări ale Uniunii Europene

Franţa
Statul a fost reprezentat în Departamente de un comisar al Republicii, iar acestuia
ia luat locul prefectul, care, până la reformele din 1982-1983 a exercitat dubla funcţie: de
reprezentant al Statului şi de funcţionar executiv al Guvernului.
Fiind numit prin decret al Preşedintelui, în baza hotărârii luate de consiliul de
miniştri, la propunerea Primului Ministru şi a Ministrului de Interne, prefectul reprezintă
statul şi este şeful serviciilor deconcentrate ale statului în teritoriul unde el este
împuternicit să acţioneze.
Prefectul de departament unde se află şi capitala sau centrul de regiune acţionează
şi ca prefect de regiune. El este asistat de subprefecţii din arondismente şi nu este
subordonat ierarhic prefectului de regiune în exercitarea atribuţiilor, dar după anul 1992,
prefectul de regiune este cel care fixează pentru prefectul de departament orientările
necesare dezvoltării politicilor economice şi sociale, dar şi în ceea ce priveşte amenajarea
teritoriului.
În Franţa, prefectul este singurul titular al autorităţii de stat în teritoriu care
administrează şi reprezintă primul ministru şi fiecare ministru de resort. Printre atribuţiile
sale se numără şi faptul că el este responsabil cu ordinea publică, cu organizarea
diverselor alegeri şi cu organizarea în caz de calamităţi.
În Franţa, instituţia prefectului joacă un rol important în stabilirea relaţiilor
contractuale, acordurilor şi convenţiilor care se stabilesc în numele statului de
colectivităţile legale, iar în zilele noaste, prefectul constituie armătura administrativă a
unui stat unitar, democratic, deconcentat şi descentralizat.

Anglia
În Anglia trebuie specificat faptul că reprezentantul legal al administraţiei centrale
nu este statul, ci Coroana, iar puterile executive ale acesteia sunt derivate din acte ale
Parlamentului şi din prerogative regale, ele fiind exercitate de către miniştri, în numele
Coroanei. Miniştrii sunt împuterniciţi direct de Parlament, dar şi atunci ei funcţionează ca
servitori ai Coroanei.
În Anglia există o supremaţie Parlamentului, prin aceasta înţelegându-se faptul că
numai Parlamentul are dreptul să facă legi, iar acest drept, este suprem şi nelimitat, el
putând să aprobe orice legi doreşte şi, de asemenea, poate anula orice lege pe care chiar el
a adoptat-o. Acest lucru face ca guvernul britanic să fie cel mai puternic guvern din lume,
fiindcă atâta timp cât are majoritatea în Camera Comunelor, guvernul poate să facă sau să
anuleze orice legi doreşte.
 Italia
În Italia, organizarea administraţiei statului are o structură piramidală, în vârful
căreia se găseşte Guvernul şi ministerele de resort, iar activităţile locale sunt subordonate
ministerelor. Aici, trebuie să facem o menţiune în ceea ce priveşte prefectul, el
reprezentând un oficial a cărei competenţă acoperă o provincie, el aflându-se sub
autoritatea Ministerului pentru afaceri Interne.
În Italia, pe lângă autorităţile locale, sistemul de administraţie descentralizat
cuprinde şi serviciile publice care au statutul de persoane morale, corpuri cu
independenţă juridică, constituite sub dreptul public şi au diferite grade de putere de
autoguvernare.

Belgia
În Belgia, structura oraganizatorică a administraţiei este bazată pe principiul
statului descentralizat de tip federativ, iar cel mai important exemplu al autorităţii publice
centralizate şi structurate ierarhic este oferit de ministere, la conducerea cărora, cel puţin
după Constituţie, stă regele.

Grecia
În Grecia, în privinţa structurii organizatorice a administraţiei, se face o distincţie
între administraţia de stat şi guvernarea locală. În acest sens, administraţia de stat este
condusă la nivel central de miniştrii de resort şi la nivel regional de prefecţi. Prefectul are
statutul unui organ administrativ general în regiuni, statut pe care îl împarte cu organele
speciale ale diverselor ministere, iar guveranarea locală este administrată de oraşe şi
municipalităţi.
 ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ. PRINCIPIILE
ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE
CURS NR.10

Organizarea şi activitatea administraţiei publice locale se realizează pe baza

principiilor constituţionale (art.120 alin.1 din Constituţia României,
republicată): principiul descentralizării, principiul autonomiei locale şi principiul
deconcentrării serviciilor publice aparţinând administraţiei ministeriale. Acestor
principii li se adaugă alte principii, conform Legii nr.215/2001 – legea administraţiei
publice locale: principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale,
principiul legalităţii şi principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor
locale de interes deosebit, dar şi principiile responsabilităţii, cooperării şi solidarităţii,
principiul controlului administrativ şi controlului financiar al activităţii autorităţilor
administraţiei publice locale, principiul folosirii limbii materne în unele unităţi
administrativ-teritoriale, principiul subsidiarităţii şi principiul transparenţei
decizionale.
1. Unităţile teritorial-administrative
Unul din elementele fundamentale ale statului îl reprezintă teritoriul, iar teritoriul
României este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe.
Comuna este unitatea administrativ-teritorială de bază care cuprinde populaţia
rurală unită prin comunitate de interese şi tradiţii, fiind alcătuită din unul sau mai multe
sate, în funcţie de condiţiile economice, social-culturale, geografice şi demografice; prin
organizarea comunei se asigură dezvoltarea economică, social-culturală şi gospodărească
a localităţilor rurale.
Oraşul, ca unitate teritorial-administrativă de bază, este centrul de populaţie mai
dezvoltat din punct de vedere economic, social-cultural şi edilitar-gospodăresc. Oraşele
au un număr mai mare de locuitori, o însemnătate deosebită în viaţa economică, social-
politică şi cultural-ştiinţifică a ţării sau care au condiţii de dezvoltare în aceste direcţii pot
fi organizate, în condiţiile legii, ca municipii. În cazul municipiilor, prin lege se pot
organiza şi delimita subdiviziuni administrativ-teritoriale, cum sunt în prezent sectoarele
municipiului Bucureşti.
Oraşele în care îşi au sediul organele reprezentative ale judeţului sunt oraşe
reşedinţe de judeţ.
Judeţul, ca unitate teritorial-administrativă, este alcătuit din oraşe şi comune în
funcţie de condiţiile geografice, de infrastructură, economice, social-politice, de
legăturile culturale tradiţionale ale populaţiei.
Toate acestea sunt cunoscute generic sub titulatura de unităţi teritorial-
administrative.
Potrivit legii, comuna şi oraşul sunt considerate unităţi teritoriale de bază.

2. Prezentarea generală a administraţiei publice locale

Unităţile teritorial-administrative determină limitele în care administraţia publică
îşi exercită atribuţiile, locul unde se constituie autorităţi ale administraţiei publice locale
şi pe care acesta îl reprezintă.
Legat de unităţile teritorial-administrative este important de subliniat faptul că în
acestea se exercită autonomia locală inclusiv sub aspect administrativ. Autorităţile
administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune, oraşe şi
municipii suntconsiliile locale, comunale, orăşeneşti şi municipale, ca autorităţi
deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive, fără ca în această enumerare să se
regăsească şi consiliile locale ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale ori primarii
acestora, cu consecinţa că autonomia locală în cazul subdiviziunilor administrativ-
teritoriale ale municipiilor se exercită prin intermediul consiliului general al municipiului
Bucureşti sau al consiliului local al municipiului ale cărui subdiviziuni administrative
sunt.
3. Consiliile locale
Prin sintagma consilii locale se înţeleg consiliile comunale, orăşeneşti, municipale
inclusiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti, şi consiliile subdiviziunilor
administrativ-teritoriale ale municipiilor, care au regimul unor autorităţi deliberative cu
putere de decizie în rezolvarea treburilor publice locale, în condiţiile legii.

Constituirea consiliului local

Consiliile locale, astfel cum au fost definite mai sus, sunt compuse din consilieri
locali aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile stabilite
de Constituţie şi Legea nr.67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice
locale, numărul acestora stabilindu-se prin ordin al prefectului în funcţie de numărul
locuitorilor comunei, oraşului sau municipiului. Prin excepţie, legea stabileşte, pentru
Consiliul General al Municipiului Bucureşti, că este compus din 31 de consilieri locali.
La alegerile pentru consiliul local participă cetăţenii care au împlinit 18 ani până
în ziua alegerilor inclusiv şi au domiciliul în unitatea teritorial-administrativă pentru care
sunt organizate alegerile. Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, cei puşi sub
interdicţie ori persoanele condamnate prin hotărâre definitivă la pierderea drepturilor
electorale, pe durata pentru care a fost dispusă această măsură.
Pentru a fi aleşi în consiliile locale, cetăţenii trebuie să îndeplinească de asemenea
anumite condiţii: să aibă cetăţenie română, să domicilieze în unitatea teritorial-
administrativă pentru al cărei consiliu local candidează, să nu le fie interzisă asocierea în
partide politice potrivit art.40 din Constituţia României şi să fi împlinit până în ziua
alegerilor inclusiv vârsta de 23 ani.

Atribuţiile Consiliului Local

Consiliul local se bucură de o competenţă generală, acoperind toate problemele de
interes local, singura limitare fiind dată de dispoziţiile legii în situaţia în care stabileşte
exercitarea unora dintre acestea în competenţa altor autorităţi ale administraţiei publice
centrale sau locale.
Grupate pe categorii, potrivit dispoziţiilor art.36 alin.2 din Legea 215/2001,
atribuţiile consiliului local se prezintă astfel:
- atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al
primarului, ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes local şi ale societăţilor
comerciale şi regiilor autonome de interes local;
- atribuţii privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a comunei, oraşului
sau municipiului;
- atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului
sau municipiului;
 - atribuţii privind gestionarea serviciilor furnizate către cetăţeni;
- atribuţii privind cooperarea interinstituţională pe plan intern şi extern.

Funcţionarea consiliului local

Mandatul consiliului local, ca şi al consilierilor, de altfel, este unul de drept
public, în exercitarea mandatului, consilierii locali sunt consideraţi ca fiind în serviciul
colectivităţii locale.
Consiliul local se alege pentru un mandate de 4 ani, care începe de la data
constituirii până la data declarării ca legal constituit a consiliului nou-ales.
Şedinţele consiliului sunt publice şi sunt conduse de un preşedinte de şedinţă care
semnează hotărârile adoptate împreună cu secretarul unităţii administrativ-teritoriale care
contrasemnează, pentru legalitate. Lucrările şedinţelor se desfăşoară în limba română.
Hotărârile consiliului local se adoptă de regulă prin votul majorităţii membrilor
prezenţi.
Se adoptă cu votul majorităţii consilierilor locali în funcţie următoarele hotărâri
ale consiliului local:
- hotărârile privind bugetul local;
- hotărârile privind contractarea de împrumuturi, în condiţiile legii;
- hotărârile prin care se stabilesc impozite şi taxe locale;
- hotărârile privind participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională,
zonală sau de cooperare transfrontalieră;
- hotărârile privind organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi
amenajarea teritoriului;
- hotărârile privind asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice, cu personae
juridice române sau străine.
Hotărârile consiliului local se comunică în mod obligatoriu: primarului unităţii
administrativ-teritoriale şi prefectului judeţului.

Dizolvarea consiliului local

Consiliul local se dizolvă de drept sau prin referendum local, procedura după care
se face acest lucru fiind reglementată de prevederile art.55 din Legea nr.215/2001.
Consiliul local se dizolvă de drept în următoarele situaţii:
- în cazul în care acesta nu se întruneşte timp de două luni consecutiv;
- în cazul în care nu a adoptat în 3 şedinţe ordinare consecutive nici o hotărâre;
- în situaţia în care numărul consilierilor locali se reduce sub jumătate plus unu şi
nu se poate completa prin supleanţi.

Suspendarea mandatului de consilier local

Legea instituie o singură situaţie în care mandatul consilierului local se suspendă
de drept, şi anume în cazul arestării preventive a acestuia. Despre luarea acestei măsuri,
instanţa comunică de îndată prefectului, care emite ordinul prin care constată intervenţia
motivului de suspendare, ordin pe care îl comunică şi consiliului local din care acesta
face parte.
 Consiliile judeţene
Unităţile teritorial-administrative comuna, oraşul şi municipiul şi, corelativ
acestora, consiliile locale aferente sunt considerate componentele de bază ale
administraţiei publice locale. Teritoriul în limitele căruia acestea îşi exercită
competenţele presupune existenţa numai a unei autorităţi locale chemate să administreze
treburile publice.

Constituirea şi componenţa Consiliului Judeţean

Ca şi în cazul consiliilor locale, Consiliul judeţean este compus din consilieri, de
data aceasta este vorba despre consilieri judeţeni, aleşi prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat, în condiţiile legii, numărul lor fiind stabilit prin ordin al
prefectului, în funcţie de numărul locuitorilor judeţului.

Atribuţiile Consiliului Judeţean

Potrivit art.91 din Legea nr.215/2001, Consiliul Judeţean îndeplineşte următoarele
caregorii principale de atribuţii:
a. atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al
consiliului judeţean, ale instituţiilor şi serviciilor publice de interese judeţean şi ale
societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes judeţean;
b. atribuţii privind dezvoltarea economico-socială a judeţului;
c. atribuţii privind gestionarea patrimoniului judeţului;
d. atribuţii privind gestionarea serviciilor publice din subordine;
e. atribuţii privind cooperarea interinstituţională;
f. alte atribuţii prevăzute de lege.
Pentru fiecare din atribuţiile menţionate anterior, corespund mai multe activităţi
pe care le poate desfăşura consiliul judeţean, finalizate prin acte administrative normative
sau individuale.

Funcţionarea Consiliului Judeţean

Mandatul consiliului judeţean este de 4 ani începând de la data constituirii până la
data declararării ca legal constituit a consiliului nou-ales, mandatul putând fi prelungit
prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.
Ca modalitate de lucru, consiliul judeţean se întruneşte legal în prezenţa
majorităţii consilierilor judeţeni în funcţie în şedinţe ordinare în fiecare lună, la
convocarea preşedintelui consiliului judeţean sau în şedinţe extraordinare ori de câte ori
este necesar, la cererea preşedintelui sau a cel puţin unei treimi din numărul membrilor
consiliului ori la solicitarea prefectului, adresată preşedintelui consiliului judeţean, în
cazuri excepţionale care necesită adoptarea de măsuri imediate pentru prevenireaş
limitarea sau înlăturarea urmărilor calamităţilor, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor
sau epizootiilor, precum şi pentru apărarea ordinii şi liniştii publice.
Consiliul Judeţean este condus de un preşedinte şi doi vicepreşedinţi aleşi prin vot
secret de majoritatea consilierilor în funcţie, cu aceeaşi majoritate putând să fie
schimbaţi.
Preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului judeţean sunt aleşi pentru un mandat de
4 ani, care se exercită până la constituirea legală a noului consiliu. Mandatul poate fi
prelungit, prin lege organică, în caz de război, calamitate naturală, dezastru sau sinistru
deosebit de grav.
Potrivit art.108 din Legea nr.215/2001, preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului
judeţean îşi păstrează calitatea de consilier judeţean.
Preşedintele Consiliului Judeţean asigură respectarea prevederilor Constituţiei,
punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotarârilor şi
ordonanţelor Guvernului, a hotărârilor consiliului judeţean, precum şi a altor acte
normative la nivelul judeţului, folosind în acest sens toate mijloacele pe care le are la
îndemână.

Primarul şi viceprimarul
Primarul este autoritatea administrativă publică locală unipersonală, eligibilă,
reprezentativă şi autonomă, mandatată să hotărască în problemele interesând
colectivitatea locală ca organ executiv, acţionând şi ca reprezentant al statului în acea
localitate.
Potrivit art.57 din Legea nr.215/2001, comunele, oraşele şi municipiile au câte un
primar şi un viceprimar, iar municipiile reşedinţă de judeţ au un primar şi 2 viceprimari.
Rolul viceprimarului este definit în alin.2 al art.57 din Legea nr.215/2001 în
sensul că este subordonat primarului şi înlocuitorului de drept al acestuia, care îi poate
delega o parte din atribuţiile sale.
Mandatul primarului este de drept public având o durată de 4 ani şi se exercită de
la data depunerii jurământului prevăzut de lege până la depunerea jurământului de către
primarul nou ales.
Mandatul primarului poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război,
calamitate naturală, dezastru sau sinistru deosebit de grav, revenind Parlamentului, ca
emitent al legii, definirea situaţiilor ce impun prelungirea mandatului şi constatarea
existenţei acestora.
Situaţiile în care mandatul primarului încetează de drept sunt cele prevăzute de
lege pentru aleşii locali; în plus, mandatul acestuia încetează de drept şi în următoarele
situaţii:
- dacă acesta se află în imposibilitatea exercitării funcţiei datorită unei boli grave,
certificate, care nu permite desfăşurarea activităţii în bune condiţii timp de 6 luni pe
parcursul unui an calendaristic;
- dacă acesta nu îşi exercită, în mod nejustificat, mandatul, timp de 45 de zile
consecutiv.
Primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relaţiile cu alte autorităţi
publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum şi în justiţie. Semnul
distinctiv al primarului este o eşarfă în culorile drapelului naţional al României.
Potrivit art.63 din Legea nr.215/2001, primarul îndeplineşte următoarele categorii
principale de atribuţii:
- atribuţii exercitate în calitate de reprezentant al statului, în condiţiile legii;
- atribuţii referitoare la relaţia cu consiliul local;
- atribuţii referitoare la bugetul local;
- atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor;
- alte atribuţii stabilite prin lege.
 FUNCŢIA PUBLICĂ ŞI FUNCŢIONARII PUBLICI
CURS NR.11

FUNCŢIA PUBLICĂ

Noţiunea funcţiei publice - definiţia legală a funcţiei publice este dată de art.2
alin.1 din Legea nr.188/1999, republicată, potrivit căruia: „funcţia publică reprezintă
ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării
prerogativelor de putere publică de către administraţia centrală şi locală”.
Noţiunea de funcţie publică este susceptibilă de două sensuri:
- într-un sens larg, noţiunea de funcţie publică include funcţia exercitată în cadrul
oricărui organ al statului, indiferent cărei puteri îi aparţine: legislativă, executiv-
administrativă sau judecătorească;
- într-un sens restrâns, noţiunea de funcţie publică se referă în mod exclusiv la
funcţia publică administrativă.
Trăsăturile caracteristice ale funcţiei publice:
- funcţia publică este o situaţie juridică reglementată legal;
- funcţia publică reprezintă un ansamblu complex de drepturi şi obligaţii;
- funcţia publică are un caracter propriu;
- funcţia publică are un caracter continuu;
- funcţia publică are un caracter obligatoriu;
- drepturile şi obligaţiile care formează conţinutul funcţiei publice sunt exercitate
în regim de putere publică.
Clasificarea funcţiilor publice din administraţia publică
Funcţiile publice se clasifică, în primul rând, în funcţii publice generale şi funcţii
publice specifice.
Funcţiile publice generale – sunt definite ca reprezentând ansamblul atribuţiilor şi
responsabilităţilor cu caracter general şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice,
în vederea realizării competenţelor lor generale.
Funcţiile publice specifice - reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor
cu caracter specific unor autorităţi şi instituţii publice, în vederea realizării competenţelor
lor specifice.

FUNCŢIONARII PUBLICI

Noţiunea de funcţionar public – este definită de art.2 alin.2 din Legea

nr.188/1999, republicată, ca fiind „persoana numită, în condiţiile prezentei legi, într-o
funcţie publică”. Deci, potrivit Statutului, funcţionarul public este titularul unei funcţii
publice.

Categorii de funcţionari publici

Există mai multe categorii de funcţionari publici, dar o clasificare importantă este
aceea în funcţionari publici debutanţi şi funcţionari publici definitivi.
O altă clasificare a funcţionarilor publici este aceea de înalţi funcţionari publici,
funcţionari publici de conducere şi funcţionari publici de execuţie.
 Condiţiile de acces la funcţia publică
Art. 50 din legea nr. 188/1999 modificată, prevede:„ Poate ocupa o funcţie
publică persoana care îndeplineşte următoarele condiţii:
- are cetăţenia română şi domiciliul în România;
- cunoaşte limba română scris şi vorbit;
- are vârsta de minimum 18 ani împliniţi;
- are capacitate deplină de exerciţiu;
- are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează,
atestată pe bază de examen medical de specialitate;
- îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică;
- îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice;
- nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra
statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică
înfăptuirea judtiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu
intenţie, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei
în care a intervenit reabilitarea;
- nu a fost destituită dintr-o funcţie publică în ultimii 7 ani;
- nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege”.

Drepturile şi obligaţiile funcţionarului public

Principalele drepturi şi obligaţii ale funcţionarilor publici sunt:
Drepturile funcţionarilor publici:
- dreptul la opinie;
- dreptul la asocieri sindicale;
- dreptul la grevă;
- dreptul la stabilitate;
- dreptul la salariu;
- dreptul la odihnă;
- dreptul la restituirea cheltuielilor de transport şi cazare şi la indemnizaţia pentru
cheltuieli de întreţineri în deplasările efectuate în interesul serviciului, cu respectarea
prevederilor legale;
- dreptul la alocaţii familiale;
- dreptul la ajutoare materiale în caz de incapacitate temporară de muncă;
- dreptul la pensie;
- dreptul la concedii fără plată;
- dreptul la condiţii normale de muncă şi igienă menite a asigura sănătatea şi
integritatea fizică a funcţionarului;
- dreptul la asistenţă medicală gratuită în cadrul sistemului de asigurări sociale de
stat potrivit reglementărilor speciale în domeniu;
- dreptul la despăgubire;
- dreptul la protecţia legii.

Obligaţiile funcţionarilor publici

- obligaţia de a îndeplini cu profesionalism, loialitate, corectitudine şi în mod
conştiincios atribuţiile care alcătuiesc funcţia ocupată, respectiv cu care a fost învestit;
 - obligaţia de a respecta programul de lucru;
- obligaţia de a se abţine de la orice faptă care ar putea produce prejudicii
autorităţii instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea;
- obligaţia de a-şi perfecţiona pregătirea profesională;
- obligaţia de a se conforma ordinelor şi instrucţiunilor superiorilor ierarhici;
- obligaţia de a păstra secretul de stat şi secretul de serviciu;
- obligaţia de colaborare şi ajutor reciproc;
- obligaţia de a informa publicul în condiţiile legii despre problematica activităţii
în care activează în interesul instituţiei şi al său personal;
- obligaţia de a se abţine de la orice acte sau fapte care ar atrage acceptarea de
daruri sau de foloase;
- funcţionarul public nu are voie să primească cereri a căror rezolvare nu intră în
competenţa lui sau care nu i-a fost repartizată de şeful ierarhic, după cum ca o agravantă
a faptei funcţionarului apare inclusiv acţiunea acestuia de a interveni pentru soluţionarea
cererii;
- obligaţia de a preda lucrările ce privesc exercitarea funcţiei sale;
- obligaţia de loialitate;
- obligaţia, la numire şi la eliberare din funcţie, de a prezenta conducătorului
autorităţii sau instituţiei publice, declaraţia de avere.
 RĂSPUNDEREA JURIDICĂ A FUNCŢIONARILOR PUBLICI
CURS NR.12

Pentru a putea defini raportul juridic de funcţiune trebuie clarificate noţiunile de

răspundere şi responsabilitate a funcţionarului public. Clarificarea acestor două noţiuni
diferite este impusă şi de perspectiva diferită de abordare a acestora în ştiinţa
administraţiei.
Responsabilitatea, ca noţiune, priveşte raportul social în cadrul căruia îşi
desfăşoară activitatea funcţionarul public.
Dacă răspunderea juridică îmbracă forme specifice fiecărei ramuri de drept, în
funcţie de calificarea faptei funcţionarului public, ori de câte ori acesta încalcă o normă
juridică, responsabilitatea juridică este ceea ce profesorul Antonie Iorgovan defineşte
foarte concludent ca „raportarea activă, conştientă a agentului acţiunii sociale la normele
şi valorile colectivităţii, stabilite la o scară macro sau micro socială”.
Responsabilitatea reprezintă atitudinea pe care funcţionarul public o are în raport
cu autoritatea dar şi cu cetăţeanul, o conştientizare a obligaţiilor sale sporite prin prisma
atribuţiilor specifice. Responsabilitatea apare mai mult ca un eveniment de natură volitivă
şi educaţională, ceva ce se dobândeşte în timp, în mod conştient, ce se poate modela prin
perfecţionarea funcţionarului care trebuie învăţat să facă faţă oricând oricăror situaţii de
fapt cu care vine în contact în realizarea atribuţiilor specifice funcţiei publice.
Ori de câte ori responsabilitatea juridică nu este garantată şi reglementată, aceasta
produce consecinţe nefavorabile privitoare la libertatea şi exerciţiul funcţiei publice.
Conştientizarea responsabilităţii reprezintă un pas înainte atât pentru funcţionarul
public, care devine competent cu rapiditate, cât şi pentru organul autorităţii publice, care,
în acest fel îşi poate realiza atribuţiile din sfera de competenţă, şi nu în ultimul rând,
pentru cetăţeanul care capătă încredere în privinţa satisfacerii intereselor sale.
Răspunderea juridică este considerată a fi un fenomen social nu doar datorită
faptului că este stabilită şi evaluată în chip abstract, ci în perspectiva determinării unui
anumit comportament al individului în raport cu alţi indivizi şi în raporturile lui cu
societatea.
Răspunderea juridică se poate defini ca fiind rezultatul neconcordanţei dintre
conduita unui subiect de drept şi dispoziţia normei juridice.
Sensul noţiunii de răspundere, indiferent de modalitatea sub care se prezintă, este
acela de obligaţie de a suporta consecinţele nerespectării unor reguli de conduită,
obligaţie ce incumbă autorului faptei contrare acestor reguli şi care poartă întotdeauna
amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea conduite. Astfel, răspunderea se
confundă cu sancţiunea deoarece nu se ţine cont de laturile psihologice ale răspunderii.
Având în vedere un asemenea considerent, profesorul Mircea Costin definea
responsabilitatea ca fiind un „complex de drepturi şi obligaţii care formează un raport
juridic de constrângere ce apare între stat ca unic subiect activ şi autorul faptei ilicite ca
subiect pasiv”.
Principiile care determină formele de manifestare a responsabilităţii sunt:
- principiul legalităţii - acest principiu este derivat din principiul general al
întregului sistem de drept conform căruia nimeni nu este mai presus de lege. Drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti consfinţite de Constituţie şi de legi organice se exercită numai cu
bună credinţă, ele fiind garantate în exercitarea lor de către stat;
 - principiul egalităţii în drepturi - acest principiu este o rezultantă a principiului
anterior, conform căruia toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii, în mod corespunzător aceştia
poartă întreaga răspundere împreună cu autorităţile publice pentru respectarea acesteia;
- principiul personalităţii, indiferent de faptul că autorul sau participantul la actul
sau faptul juridic generator de prejudicii este persoană fizică sau juridică,
responsabilitatea acestuia este distinctă;
- principiul libertăţii de voinţă; pentru a exista responsabilitatea autorului faptului
ilicit, voinţa acestuia trebuie să fie liberă şi neviciată în momentul comiterii actului
respectiv;
- principiul reparării integrale şi operative a prejudiciului - acest principiu are
baza în Constituţie, care, în articolul 48 spune: ”orice persoană vătămată într-un drept al
său de o autoritate publică este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins,
anularea actului şi repararea pagubei”.
Multitudinea de situaţii care pot genera responsabilitatea juridică determină un
mare număr de modalităţi ale acesteia. Astfel, responsabilitatea poate fi clasificată în
funcţie de mai multe criterii:
1. Natura juridică a normelor care o reglementează:
- responsabilitate de drept public;
- responsabilitate de drept privat.
2. Specificul ramurii de drept în care acţionează:
a) responsabilitate constituţională;
- responsabilitate civilă;
- responsabilitate penală;
- responsabilitate administrativă;
- responsabilitate materială (de dreptul muncii).
3. Subiectul activ al responsabilităţii:
- responsabilitate individuală (a funcţionarului public sau a cetăţeanului);
- responsabilitate colectivă.
4. Gradul de vinovăţie al subiectului:
- responsabilitate obiectivă ( se poate angaja puterii publice pentru fapta
serviciului public sau a funcţionarului public);
- responsabilitate subiectivă.
În dreptul subiectiv civil există şi distincţia dintre responsabilitate pentru fapta
proprie, responsabilitate pentru fapta altuia şi responsabilitate pentru fapta lucrului sau a
animalului.
5. Conţinutul răspunderii juridice ce o garantează:
- responsabilitate materială;
- responsabilitate disciplinară;
- responsabilitate contravenţională;
- responsabilitate penală;
- responsabilitate civilă,
6. Natura pagubelor cauzate:
- responsabilitate pentru daune morale;
- responsabilitate pentru daune materiale.
Responsabilitatea pentru daune materiale poate fi la rândul său de natură civilă,
administrativă sau specifică dreptului muncii.
 7. Situaţia juridică a funcţionarului public:
- responsabilitatea cadrelor didactice;
- responsabilitatea militarilor;
- responsabilitatea poliţiştilor;
- responsabilitatea magistraţilor;
- responsabilitatea medicilor;
- responsabilitatea notarilor;
- responsabilitatea avocaţilor.
Răspunderea juridică administrativă este explicată de către unii teoreticieni ai
dreptului public ( Antonie Iorgovan), pornind de la conceptul de constrângere.
Astfel, constrângerea administrativă reprezintă ansamblul de măsuri ( acte
juridice, operaţiuni administrative fapte materiale), luate de către autorităţile
administraţiei publice în temeiul legii, cu folosirea puterii de stat şi, dacă este cazul,
împotriva voinţei unor persoane, pentru a preveni săvârşirea unor fapte antisociale, a
apăra drepturile cetăţenilor, precum şi pentru a sancţiona încălcarea normelor de drept
administrativ.
Dacă prin constrângere administrativă se urmăreşte autoreglarea sistemului social,
răspunderea administrativă urmăreşte restabilirea ordinii normative încălcate, precum şi
condamnarea faptei negative şi a autorului acesteia.
Constrângerea administrativă cuprinde următoarele categorii de măsuri:
a) măsuri cu caracter sancţionator, atrase de răspunderea administrativă, cum ar fi:
avertisment, revocare din funcţie, amendă, închisoare contravenţională etc.;
b) măsuri speciale de poliţie administrativă, care apar ca măsuri de siguranţă, protecţie şi
prevenire, carantina obligatorie, opunerea fabricaţiei unui produs, reţinerea
autovehiculelor, control medical obligatoriu etc.

Răspunderea administrativ – disciplinară

Fapta de încălcare cu vinovăţie a normelor dreptului administrativ poartă numele
de abatere administrativă.
Răspunderea administrativ-disciplinară are următoarele trăsături principale:
1. se întemeiază, în general, pe încălcarea unui raport de drept administrativ, dar
poate fi atrasă şi de abaterile administrative rezultate din încălcarea legii penale;
2. Autorul abaterii poate fi:
- un organ al administraţiei publice;
- un funcţionar public;
- un organism nestatal;
- o persoană fizică.
3. Subiectul activ al raportului juridic de tragere la răspundere este totdeauna o
autoritate publică;
4. Se întemeiază pe vinovăţia (culpa) subiectului pasiv, care are capacitate de
drept administrativ.
Sancţiunile pentru abaterile administrativ disciplinare îmbracă mai multe
modalităţi cum ar fi:
- amenda, de exemplu în situaţia încălcării unor dispoziţii ale Legii nr. 26/1990,
privind registrul comerţului;
 - majorări de întârziere pentru neplata la timp a obligaţiilor bugetare privind
impozite, taxe, contribuţii etc.;
- dizolvarea organului ales (ca exemplu: consiliul local care a adoptat, în mod
repetat, hotărâri anulate de instanţă ca nelegale)
- demiterea primarului etc.
Procedura de aplicare a sancţiunilor administrativ-disciplinare trebuie să fie una
contencioasă. Aceasta cuprinde norme cu privire la:
- constatarea faptei, a legăturii de cauzalitate între faptă şi rezultatul vătămător;
- termenele de prescripţie sau de decădere;
- stabilirea organului administraţiei publice competent care să constate săvârşirea
abaterii şi conţinutul actului de constatare;
- exercitarea căilor de atac;
- modalităţi de executare etc.

Răspunderea administrativ –contravenţională

La origini, materia contravenţiilor a fost de natură penală ulterior aceasta
devenind extrapenală şi intrând în sfera de reglementare a dreptului administrativ.
Fapta ilicită care atrage răspunderea contravenţională este o abatere
administrativă, care poartă numele de contravenţie.
Contravenţia poate fi definită ca fiind fapta săvârşită cu vinovăţie, care prezintă
pericol social mai redus decât infracţiunea şi care este prevăzută şi sancţionată ca atare
prin legi, decrete sau prin alte acte normative ale organelor prevăzute de lege.
Sediul materiei îl reprezintă Legea nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea
contravenţiilor, publicată în B. Of. nr.148/1968.

Trăsăturile contravenţiei
Temeiul obiectiv al contravenţiei este reprezentat de fapta descrisă de lege ca fiind
contravenţie. Fapta omenească reprezintă latura obiectivă a contravenţiei, putând consta
dintr-o acţiune, inacţiune sau faptă comisiv-omisivă.
Actul normativ care prevede fapte cu caracter contravenţional trebuie să cuprindă
descrierea faptelor, spre deosebire de abaterea disciplinară care nu este obligatoriu
descrisă de normele juridice.
Contravenţia, ca faptă omenească, este rezultatul unei manifestări de voinţă a unei
persoane.
Răspunderea contravenţională este o răspundere bazată pe culpă (vinovăţie) şi nu
o răspundere „ obiectivă”.
Latura subiectivă reprezintă atitudinea făptuitorului faţă de fapta sa şi faţă de
rezultatul periculos produs.
Vinovăţia presupune săvârşirea unei fapte cu intenţie sau din culpă.
Faptele calificate drept contravenţii încalcă valori sociale de importanţă mai
redusă decât infracţiunea.
Ca faptă ilicită, contravenţia încalcă valori sociale ocrotite de lege. Sub aspectul
periculozităţii sociale a faptei, cât şi a autorului, prin atitudinea sa subiectivă faţă de
faptă, contravenţia este situată imediat după infracţiune, dar deasupra celorlalte abateri
administrative sau disciplinare.
 În prezent, contravenţiile sunt stabilite prin lege ordinară, ordonate, hotărâri ale
Guvernului.
În legătură cu administraţia publică locală, faptele reprezentând contravenţii sunt
reglementate prin hotărâri ale consiliilor locale sau judeţene, precum şi prin dispoziţii ale
primarilor, în circumstanţe speciale.
Actele normative care stabilesc contravenţiile trebuie să cuprindă obligatoriu:
descrierea faptelor care reprezintă contravenţie, sancţiunea care urmează a se aplica,
precum şi, uneori, tarife pentru stabilirea despăgubirilor produse prin contravenţie.

Răspunderea patrimonială conform legii contenciosului administrativ

Această formă de răspundere administrativă sancţionează condiţia ilicită a
organelor administraţiei publice cauzatoare de prejudicii prin actele de putere nelegale.
Trebuie făcută distincţia între răspunderea obiectivă şi răspunderea bazată pe
culpă a administraţiei pentru pagubele produse terţilor prin acte de putere publică.
În categoria răspunderii obiective, în general, se include răspunderea statului
pentru pagubele create prin erori judiciare, precum şi aceea a autorităţilor administraţiei
publice pentru limitele serviciului public.
Pentru dreptul administrativ prezintă mai multă importanţă răspunderea bazată pe
culpă, adică răspunderea administraţiei şi a funcţionarilor ei pentru pagubele create prin
acte administrative, precum şi pentru defectuoasa funcţionare a serviciilor publice.
Pentru a fi angajată răspunderea administrativ-patrimonială bazată pe culpă,
trebuie îndeplinite o serie de condiţii, şi anume:
- actul administrativ producător de prejudicii să fie ilegal. Încălcarea condiţiilor
de legalitate a actului trebuie să fie constatată de instanţa de judecată, conform Legii
nr.29/1990, legea contenciosului administrativ.
- actul administrativ ilegal să fie cauzator de prejudicii materiale sau morale.
Valoarea prejudiciilor va fi determinată de către instanţa de contencios administrativ.
- raportul de cauzalitate dintre actul ilegal şi prejudiciu. Instanţa va cerceta sursa
ilegalităţii şi, doar dacă aceasta a constatat prejudiciul, va acorda despăgubirile pe care le
va considera necesare pentru acoperirea în totalitate a acestuia.
- culpa autorităţii publice. Aceasta este reprezentată de un anumit comportament
psihic al autorului faţă de fapta ilegală, faptă care poate fi reprezentată de emiterea
actului ilegal, de refuzul de a rezolva o cerere, de nesocotirea unui drept sau interes
legitim.
Legea contenciosului administrativ aduce o serie de particularităţi procedurale ale
răspunderii patrimoniale, şi anume:
1. Acţiunea în daune este necesar a fi introdusă o dată cu acţiunea în anulare. Sub
aspect procedural, în cererea de anulare ori de constatare a ilegalităţii actului
administrativ, respectiv de constatare a refuzului nejustificat de emitere a unui act,
ambele asociate cu încălcarea unui drept sau interes legitim, trebuie formulate, în
subsidiar, şi pretenţiile la despăgubiri, afară de cazul în care reclamantul nu cunoaşte la
data respectivă, întinderea acestora.
După soluţia referitoare la anularea actului, în dispozitivul hotărârii judecătoreşti
va fi inserată obligarea la despăgubiri pentru prejudiciul material sau moral.
 2. Potrivi art.13 din Legea 29/1990 părţile chemate în judecată pot fi atât
autoritatea publică emitentă a actului ilegal, cât şi funcţionarul acesteia care a elaborat
actul sau se face vinovat de refuzul rezolvării cererii.
În cazul admiterii acţiunii, funcţionarul public va fi obligat la plata daunelor
solidar cu autoritatea din care face parte.
3. Procedura prealabilă este obligatorie atunci când acţiunea în despăgubiri este
subsidiară acţiunii în anulare.
Legea 29/19990, prin art. 12, prevede că atunci când cel vătămat introduce
acţiune separată pentru despăgubiri, ulterioară celei de anulare, atunci când întinderea
pagubei nu îi era cunoscută, la data judecării acţiunii în anulare, nu este nevoie de
procedura prealabilă. În aceste situaţii termenul de prescriere pentru cererea de
despăgubire curge de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea
pagubei.
4. Instanţa, înainte de a se pronunţa cu privire la cererea de despăgubire, trebuie
să constate în mod obligatoriu nulitatea actului, indiferent dacă acest a fost sau nu cerut
de către reclamant. Aceste aspecte trebuie constatate în motivarea deciziei.

Răspunderea penală
Răspunderea penală a funcţionarului public se angajează în conformitate cu
prevederile legii penale.
Atunci când s-a dispus începerea urmăririi penale, în urma sesizării parchetului
sau a organului de cercetare penală, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice trebuie
să ia măsura de suspendare a funcţionarului din funcţia publică pe care acesta o deţine.
Suspendarea din funcţie operează şi în cazul în care s-a dispus începerea urmăririi
penale împotriva funcţionarului public care a săvârşit o infracţiune care îl face
incompatibil cu funcţia publică pe care o ocupă.
În situaţia în care parchetul dispune scoaterea de sub urmărire penală sau
încetarea urmăririi penale, precum şi în cazul în care în care achitarea sau încetarea
procesului penal sunt dispuse de către instanţa de judecată, suspendarea din funcţie
încetează.
Răspunderea funcţionarilor publici reglementată prin Legea nr. 188/1999 privind
„Statutul funcţionarilor publici”.
Prin răspundere se urmăreşte restabilirea ordinii de drept încălcate şi
determinarea autorului faptei să conştientizeze semnificaţia negativă a faptei săvârşite.
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici consacră în art. 69 patru
forme ale răspunderii pentru situaţiile în care funcţionarii încalcă, cu vinovăţie,
îndatoririle de serviciu. Cele patru forme sunt: răspunderea disciplinară, răspunderea
contravenţională, răspunderea civilă, şi răspunderea penală.
Răspunderea juridică civilă este reglementată în izvoarele de drept civil, în
special în dispoziţiile Codului civil.
Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice ce constă într-un raport de
obligaţii în temeiul căruia o persoana care a cauzat altuia un prejudiciu sau care este
răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat este obligată să-l repare.
 Răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează:
- pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei
publice în care funcţionează;
- pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;
- pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în calitate de
comitent, unor terţe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi
irevocabile.
Repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice în situaţiile prevăzute
la art. 77 lit. a) şi b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau
instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile
de la constatarea pagubei sau, prin asumarea unui angajament de plată. În situaţia
prevăzută de lit. c) a articolului 77, repararea pagubei se dispune pe baza hotărârii
judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Dreptul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de a emite ordinul sau
dispoziţia de imputare se prescrie în termen de 3 ani da la data producerii pagubei.
Funcţionarul public nemulţumit de ordinul sau dispoziţia de imputare se poate
adresa instanţei de contencios administrativ.
Răspunderea disciplinară, ca formă a răspunderii juridice, este atrasa pentru
următoarele abateri disciplinare:
- întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;
- absenţe nemotivate de la serviciu;
- intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului
legal;
- atitudinile irevenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu;
- nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor care au
acest caracter;
- refuzul nejustificat de a îndeplini sarcinile şi atribuţiile de serviciu;
- neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor;
- manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice din
care face parte;
- exprimarea sau desfăşurarea, în calitate de funcţionar public ori în timpul
programului de lucru, a unor opinii sau activităţi publice cu caracter politic;
- încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind
funcţionarii publici.
Aceste abateri pot atrage următoarele sancţiuni disciplinare (art. 70 alin. 2):
- avertismentul;
- mustrarea;
- diminuarea drepturilor salariale cu 5-10% pe o perioadă de 1-3 luni;
- suspendarea dreptului de avansare pe o perioadă de 1-3 ani;
- trecerea într-o funcţie inferioară, pe o perioadă de 6-12 luni, cu diminuarea
corespunzătoare a salariului;
- destituirea din funcţie.
La individualizarea sancţiunii disciplinare se vor avea în vedere cauzele şi
gravitatea abaterii disciplinare, gradul de vinovăţie şi consecinţele abaterii, împrejurările
în care a fost săvârşită abaterea, comportarea generală în serviciu a funcţionarului public,
precum şi faptul dacă în antecedentele funcţionarului figurează alte sancţiuni disciplinare
care nu au fost radiate în conformitate cu art. 75.
Sancţiunea disciplinară se aplică după ce, în prealabil, a avut loc cercetarea faptei
care i se impută funcţionarului, şi după audierea acestuia. Sub sancţiunea nulităţii,
audierea funcţionarului public trebuie consemnată în scris. În situaţia în care funcţionarul
public refuză să se prezinte la audiere sau să semneze declaraţia privitoare la abaterile ce
i se impută se va întocmi un proces verbal care să constate acest fapt.
Funcţionarul public poate contesta sancţiunea disciplinară în faţa conducătorului
autorităţii sau instituţiei publice în termen de 15 zile de la data comunicării sancţiunii
aplicate. Acesta urmând să emită, pe baza propunerii comisiei de disciplină, ordinul sau
dispoziţia definitivă.
Funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de
contencios administrativ, cu solicitarea de anulare sau de modificare a ordinului sau
dispoziţiei de sancţionare.
Sancţiunile disciplinare se vor radia, de drept, astfel:
- în termen de un an de la aplicare, sancţiunile disciplinare prevăzute la art. 70
alin. (3) lit. a) şi b), atunci când funcţionarul public sancţionat cu una dintre aceste
sancţiuni nu a mai săvârşito abatere disciplinară în această perioadă;
- în termen de 2 ani de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate
sancţiunile prevăzute la art. 70 alin. (3) lit. c) şi e), dacă funcţionarul public sancţionat cu
una dintre aceste sancţiuni nu a mai săvârşit o abatere disciplinară în această perioadă.

Răspunderea contravenţională este o altă formă a răspunderii juridice.

Potrivit prevederilor Legii nr.188/1999 răspunderea contravenţională a
funcţionarilor publici se angajează în cazul în care aceştia au săvârşit o contravenţie în
timpul şi în legătură cu sarcinile de serviciu.
Împotriva procesului verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a
sancţiunii, funcţionarul public se poate adresa cu plângere la judecătoria în a cărei rază
teritorială îşi are sediul autoritatea sau instituţia publică în care este numit funcţionarul
public sancţionat.
 MANAGEMENTUL FUNCŢIILOR PUBLICE ŞI AL
FUNCŢIONARILOR PUBLICI
CURS NR.13

Managementul funcţiilor publice şi al funcţionarilor publici, problemă specifică

ştiinţei administraţiei, are consacrat Capitolul IV al Legii nr.188/1999, republicată, care
curinde reglementaări referitoare la Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici şi la
evidenţa funcţiilor publice şi afuncţionarilor publici.

Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici este definită de lege precum şi de

HG nr.1000/2006 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor
Publici , ca fiind organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate
juridică, înfiinţat în subordinea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative pentru
crearea şi dezvoltarea unui corp de funcţionari publici profesionist, stabil şi imparţial.

Atribuţiile principale ale Agenţiei sunt grupate în următoarele categorii:

- atribuţii în domeniul reglementării funcţiei publice;
- atribuţii în domeniul managemntului funcţiei şi al funcţionarilor publici;
- atribuţii în domeniul perfecţionării pregătirii funcţionarilor publici;
- atribuţii în domeniul gestiunii de program;
- atribuţii în domeniul monitorizării şi controlului activităţii referitoare la funcţia
publică şi la funcţionarii publici;
- atribuţii în domeniul reprezentării.

Evidenţa funcţiilor publice şi afuncţionarilor publici în cadrul autorităţilor şi

instituţiilor publice se ţine de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici.

Bibliografie:
1. Stan Petrescu, Drept administrativ, Curs pentru uzul studenţilor facultăţilor din
cadrul Universităţii Bioterra Bucureşti, Editura Sitech, Craiova, 2011;
2. Emanuel Albu, Cristina Banu, Traian Popescu, Bogdan Georgescu, Drept
administrativ, Partea I, Editura Fundatiei România de Mâine, Bucureşti, 2008;
3. Ioan Alexandru, Mihaela Cărăuşan, Ilie Gorjan, Ivan Vasile Ivanoff, Cezar
Corneliu Manda, AlinaLivia Nicu, Crina Rădulescu, Cătălin Silviu Săraru, Dreptul
administrativ în Uniunea Europeană, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007;
4. Emanuel Albu, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Partea a II-a,
Editura Fundaţiei România deMâine, Bucureşti, 2006.