NEOMODERNISMUL

După o perioadă în care poezia a reflectat politica socialistă, generaţia ’60 revine la valoarea
poeziei interbelice, când accentul nu mai cade pe politic, pe social ci pe estetic, pe procesul de înnoire a
limbajului. Neomodernismul este un curent ideologic, literar definit de spiritul creator postbelic,
caracterizat prin respingerea formelor grave și prin redarea temelor grave într-o manieră ludică, de
joc, ce ascunde însă tragicul. Literatura neomodernistă este definită printr-un imaginar poetic inedit,
limbaj ambiguu, metafore subtile și expresie ermetică.
Trăsături:
 revigorare a poeziei ( poeţii sunt lăsaţi să scrie şi altceva decât poezie patriotică, comunistă ), o
revenire a poeziei la exprimarea metaforică, la imagini artistice, la reflecţii filosofice;
 se reia atitudinea estetică din curentele poetice interbelice (modernism, expresionism,
simbolism ), fără să excludă nici influenţe clasice sau romantice;
 intelectualizarea poeziei: accent pe viaţa interioară mai mult decât pe existenţa imediată;
 marile teme sunt reflectate filozofic ( cunoaşterea, existenţa, absolutul , timpul, creaţia, tainele
Universului, condiţia artistului,viaţa,moartea );
 se repoetizează temele ce fuseseră, o vreme, interzise, precum iubirea, credinţa, arta poetică, viaţa
şi moartea → concepţia neomoderniştilor despre menirea poetului şi misiunea artei sale;
 ironia și spiritul ludic;
 limbaj ambiguu , ermetic , nou ( original );
 mituri reinterpretate;
 imagini artistice neobişnuite;
 poezia contrariază permanent aşteptările cititorului;
 lupta sinelui cu sinele;
 cunoaşterea deplină numai prin poezie;
 ambiguitatea limbajului;
 ermetismul expresiei;
 subtilitatea metaforei;
 lupta cu verbul (redefinirea poeticului).
Opera lui Nichita Stănescu
poezie:Sensul iubirii-1960; O viziune a sentimentelor-1964; Dreptul la timp-1969; 11 Elegii-1966; Roşu
vertical-1967; Alfa-1967; Oul şi sfera-1967; Laus Ptolemaei-1968; Necuvintele-1969; În dulcele stil clasic-
1970; Măreţia frigului-1972; Clar de inimă-1973; Starea poeziei-1975; Epica magna-1978;
Opere imperfecte-1979; Carte de citire, carte de iubire-1980; Noduri şi semne-1982; volume de eseuri-
Cartea de recitire-1973; Respirări-1982.

Concepţia despre poezie în viziunea lui Nichita Stănescu

Se poate vorbi, aşadar de o poezie a autoreflecţiei şi autocunoaşterii, o poezie care îşi caută identitatea
prin raportare în primul rând la sine.”( opera lui începe şi se sfârşeşte cu sine).
Poezia devine lirism şi sensibilitate, ajungându-se astfel la instaurarea unui nou statut al poeziei, aceasta
devenind o cale de comunicare cu inefabilul, cu acel tulburător „ nu-ştiu- Prototipul unei asemenea poezii îl
reprezintă poezia metalingvistică şi necuvântul: „ Poezia e o tensiune semantică spre un cuvânt care nu
există, pe care nu l-a găsit. Poetul creează semantica unui cuvânt care nu există. Semantica precede
cuvântul. Poezia nu rezidă din propriile cuvinte. Poezia foloseşte cuvintele din disperare.(...) În poezie
putem vorbi despre necuvinte; cuvântul are funcţia unei roţi, simplu vehicul care nu transportă
deasupra semantica sa proprie, ci, sintactic vorbind, provoacă o semantică identificabilă numai la
modul sintactic”( Cuvintele şi necuvintele- N. Stănescu). Poezia nu mai este „ artă a cuvântului”, ci o
„stare” ce ţine de „necuvinte”, de semantica stărilor interioare. Etaloane superioare de lirism sunt versuri
precum:” Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” ( M.Eminescu), „ Eu cred că veşnicia s-a născut la
sat”(L.Blaga) sau „ E timpul, toţi nervii mă dor” ( G.Bacovia), care nu izvorăsc dintr-o metaforă, nu
ţin de o tehnică poetică, ci de starea interioară pe care o induc. Astfel poezia devine trăire, existenţă, după
cum mărturiseşte într-o parafrază critică:” A venit îngerul şi mi-a zis: de atâta amar de vreme te veghez
ca să ajungi om de ştiinţă şi tu până acum n-ai învăţat nimic! Cum să nu; am învăţat; numai că
ştiinţa pe care am creat-o este atât de subtilă, încât uneori se confundă cu firescul! Ea se numeşte
hemografia, adică scrierea cu sine însuşi”.
Principiul poetic de bază al lui N.Stănescu este crearea unui discurs poetic total, în care eul poetic să
devină „ însuşi cuvântul”.

„ Poezia nu e lacrimă/ ea e însuşi plânsul./

Plânsul unui ochi neinventat/ Lacrima
ochiului/ Celui care trebuie să fie frumos/
Lacrima celui care trebuie să fie fericit.”

Încercând să definească pulsul unei stări de spirit între tulburare şi patimă, poezia lui N.Stănescu
devine spaţiul unui joc superior, al unei aventuri unice de cunoaştere, al unei fantezii supuse doar
sentimentului şi emoţiei.
Reper fundamental în devenirea poeziei naţionale, N.Stănescu se înrudeşte cu M. Eminescu şi L.
Blaga prin esenţa lirică a scrisului;( Însuşi poetul conştientizează această asemănare într-o poezie dedicată „
poetului nepereche”:” Tu n-ai murit/ Pentru că eu sunt trupul tău/ Care vorbeşte cu vorbele tale”); cu
T.Arghezi prin forţa cu care inovează la nivelul limbajului artistic; şi, nu în cele din urmă, cu I. Barbu, prin
abstractizarea sensurilor.
” Sensul iubirii” este prima carte pe coperta căreia apare numele lui N.Stănescu şi marchează
momentul în care eul începe să-şi câştige dreptul la existenţă în spaţiul poeziei. Aici, evocarea copilăriei
repetă aceeaşi demitizare întâlnită şi la N.Labiş. Căprioara ucisă devine pădurea arsă, mai mult, N.
Stănescu transformă copilăria din vârstă de aur în apocalipsă de foc ce dereglează până şi fenomenele
cosmice:” Pentru el, afirmă Corin Braga, copilăria este infernul. Întrevăzut printre lentilele de umbră
ale morţii, ceea ce ar fi trebuit să constituie un paradis infantil, este de fapt o apocalipsă.
Traumatismul războiului este asimilat unui traumatism al naşterii, astfel încât venirea pe lume
echivalează cu o declanşare a durerii şi a morţii” Totuşi unei copilării sinistre, unui dureros
început absolut, îi succede o adolescenţă paradisiacă. De aceea primul volum mizează pe o poetică a
translucidului, pe un univers diafan, în care simţurile sunt prin excelenţă adolescentine. Într-adevăr vârsta
de aur este adolescenţa, pentru că este vârsta iubirii dintâi, a existenţei aurorale, a luminii în expansiune, a
luminii care nu mai sfâşie, ci mângâie:” Lumina surâdea pe ierburi şi pe ramuri/ cu-ntregul ei alai de
foşnete şi lanuri/ în care îţi afunzi uitarea şi te pierzi./ La ce-au mai nălucit, în calea mea, mlădie,/ şi
fruntea ta-n zulufi de umbră vie, / şi ochii tăi ca doi păienjeni verzi?!( Joc de unu).
Următorul volum situează în prim-plan starea erotică a poeziei, eul liric vede lumea prin eros şi
totodată vede lumea limbajului prin eros. Sunt perspective care nu se pot disocia, sunt întocmai imaginilor
captate de cei doi ochi. În primul rând erosul determină narcisismul mărturisirii. În ciuda raportării
insistente la cel iubit, la tu, se produce o supradimensionare a acelui eu care iubeşte. Eu e creaţia lui tu şi
devine mai proieminent decât tu. A-ţi mărturisi dragostea, a vorbi despre persoana adorată înseamnă a te
autodefini într-o ipostază privilegiată, a trăi un moment al iluminării, al iniţierii:” Şi viaţa mea se
iluminează/ sub ochiul tău verde la amiază,/ cenuşiu ca pământul la amurg/ Oho, alerg şi salt şi
curg.”. Starea erotică e mai ales jubilaţie, foarte rar dorinţă şi nostalgie, căci iubirea e o posibilitate de
trăire plenară, o concentrare pură a eului uman care reuşeşte să cunoască dimensiunile unui farmec intens:”
E o întâmplare a fiinţei mele:/ şi-atunci fericirea din lăuntrul meu/ E mai puternică decât mine,/
decât oasele mele”. Încă de aici esenţa filosofică gravă îşi impune pecetea dincolo de sensul iniţial
transmis:” Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se/ două culori ce nu s-au văzut niciodată/
una foarte de jos, întoarsă spre pământ/ Una foarte de sus, aproape ruptă/ în înfrigurata ,
neasemuita luptă,/ a minunii că eşti/ a întâmplării că sunt”. Dacă iubirea conectează simţurile la real
spre a lua în posesie realul, poezia face acelaşi lucru prin cuvinte. Dorinţa îndrăgostiţilor de a fi aproape, de
a se atinge e totuna cu dorinţa de rosti, de a transforma cuvintele în obiecte şi rostirea lor în act
întemeietor:” Cuvintele se roteau între noi,/ înainte şi înapoi,/ şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât/
repetau, într-un vârtej aproape văzut,/ structura materiei, de la început.”
Dincolo de perspectiva asupra erosului, O Viziune a sentimentelor începe să contureze o viziune
asupra logosului, volumul fiind important prin această „ falsificare” a „ sensului iubirii”.
Schimbarea de tonalitate şi totodată schimbarea temei(erotice) este vizibilă în „ Dreptul la timp”.
Lirismul depăşeşte exuberanţa ludică, el se interiorizează, devenind creator de concepte. Timpul este simţit
dureros în trecerea lui inexorabilă, iar N.Stănescu este un expert în definirea acestei noţiuni:” ... caii
aleargă până când sparg cu boturile/ secunda,/ aleargă-n afară şi nu se mai văd...”(„ Quadriga”).
Îndepărtându-se de vârsta de aur a dragostei, poetul intră în timp, într-o stare nouă, care nu mai percepe
doar începutul absolut şi veşnic, ci existenţa însăşi, care are atât început, cât şi sfârşit.:” Eu mor cu fiecare
lucru pe care îl ating”. Astfel, bucuria , beatitudinea revelaţiei suportă şocul trezirii. Cunoaştere nu mai e
percepută ca iniţiere superbă, ci ca experienţă din ce în ce mai dureroasă. Exclamaţiilor ce însoţesc
revelaţia, le iau locul interogaţiile. Sunt întrebări care nu-şi află răspuns. Cunoaşterea totală fiind
imposibilă, poezia trebuie să-şi oprească la jumătate silabele, deşi existenţa ei e determinată de dorinţa de a
spune totul. „ 11 elegii” s-a născut dintr-o întâmplare a biografiei poetului, ceea ce el însuşi
recunoaşte într-o confesiune publicistică din 1969:” 11 elegii este singura mea carte trăită. Dacă ar fi să
mai scriu o dată, aş refuza categoric să o mai scriu. A costat prea scump. Elegiile, însă, l-au făcut pe
N.Stănescu să înţeleagă că poetul trăieşte simultan în două lumi: în viaţă şi în cuvânt. Ele nu reprezintă o
confesiune care reface o experienţă încheiată, ci devin trăirea unei experienţe pe măsură ce era pusă în
cuvânt. Aşa încât, poetul a aflat de existenţa omului-fantă(Elegia a-X-a) abia după ce l-a numit şi i-a zărit
prin cuvinte venirea „ de dincolo/ şi încă de mai departe de dincolo”. A aflat cine suntem pe măsură ce a
spus, spre finalul vorbirii sale,” noi suntem seminţele şi ne pregătim/ din noi înşine să ne azvârlim în
altceva”, fiind ” înlăuntrul fenomenelor, mereu/ înlăuntrul fenomenelor”. Poezia nu reproduce ceva ce
există, ci pur şi simplu produce, face să existe ceva, transformă prin cuvânt, inexistentul în existent.
Elegiile sunt definiţii filosofico-lirice ale unor noţiuni poetice:” Sunt bolnav/ de ceva între auz şi vedere/
de un fel de ochi, de un fel de ureche/ neinventată de ere”.
„Necuvintele” ne oferă una dintre definiţiile poeziei specifice poetului: ” Poezia este ochiul care
plânge./ Ea este umărul care plânge,/ ochiul umărului care plânge./ Ea este mâna care pânge/ ochiul
mâinii care plânge,/ ochiul călcâiului care plânge.”
N.Stănescu îşi încheie complexa sa operă cu volumul „ Opere imperfecte” unde surprinde ideea
că frumosul poate fi atins nu prin realizarea perfecţiunii, ci prin acea aspiratie continuă spre ea.
Poezia lui N.Stănescu apare mereu sub o altă formă, dar totuşi, dincolo de proteismul său,
a existat mereu o marcă „ Nichita Stănescu”. Cu toate că e modernă, nu e lipsită de latura sentimentală, şi
din aceste considerente ea poate fi descoperită şi de cei care nu o înţeleg cu mintea. Toate jocurile de
abstracţii, toate aforismele, toate enunţurile aparent impersonale au acest acompaniament sentimental. Cel
mai frecvent duioşia este exprimată printr-un fel de argouri alintătoare; şi nu este primul care introduce în
poezie această manieră şocantă de a fi delicat prin brutalitate (v. T. Arghezi): „ A venit îngerul ţi mi-a zis:/
- Eşti un porc de câine/ o jigodie şi un rât/ Pute iarba sub umbra ta!”( Al meu suflet, Psyhee ).Şi totuşi
acest estetism rece este mult atenuat în poezie, lăsând locul unui fior existenţial.
Intimitatea constituie una dintre obsesiile poetului. Dorinţa de simplă apropiere, specifică
sentimentalismului tradiţional, capătă radicalitate. Iubitul şi iubita se amestecă pur şi simplu ca două
substanţe într-o soluţie: ” Mă vor bea cândva, zeii/ şi vor simţi în mine gustul tău”( „ Sete”).
O altă componentă a poeziei lui N.Stănescu este cea vizionară. Adeseori îngerul este prezent.
Iubitor de transparenţe şi de difanităţi, el a preluat acest simbol din mitologia creştină şi l-a reconsiderat,
a.î. poezia lui e plină de ! angeli radioşi” care ne fac să ne simţim asemenea unor copii în noaptea de
Crăciun. Prin evocarea îngerilor, poetul insuflă cititorului o nostalgie na miracolului purităţii:” Apoi
îngerul, ah îngerul, ah, îngerul, ah, îngerul/ A plecat cu aripi de aur zburând,/ într-un aer de aur”.
Toate aceste componente ale liricii nichitastănesciene se găsesc arareori în stare pură. Ele
se succed, se interferează, suprapunându-se chiar şi în acelaşi poem. Caracteristica principală a poeziei lui
constă în faptul că autorul încearcă să atingă punctul maxim de indrăzneală artistică, căci el nu e răvăşit de
actul creaţiei, el e stăpân pe sine şi e apt să controleze mereu procesul de intensificare a emoţiei.
Dar nu se poate vorbi de această lirică fără a aminti de acea limbă poezească, care nu e altceva
decât o ipostază sărbătorească a limbii romăne. Cu neobişnuita sa frenezie lingvistică, poetul a grăbit
relevarea unor frumuseţi virtuale ale limbii; astfel din dorinţa de exprima cât mai repede ceva complicat,
lărgeşte aria semantică a cuvintelor:” Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul/ Şi de-aş putea
să-mi rup din ochii tăi privirea,/ Văzduhul serii mi-ar părea căprui”( Lună în câmp”). Alăturarea
văzduhului de căprui pare improprie, dar el face un salt peste un labirint de explicaţii cu o ingeniozitate
desăvârşită, călăuzind cititorul mai repede spre mesaj. (v. paginile xeroxate)
A încerca să cunoşti poezia lui Nichita Stănescu este ca şi cum ai dori să oprşti o clipă o întrbare
imprevizibilă al cărei răspuns ar putea fi:” Fără mine nu se poate, dovadă că sunt”(„ Cine sunt eu”).