RomaniaSmart http://romaniasmart.

ro/2017/10/11/lumea-araba-si-lumea-islamului/
Lumea arabă şi lumea Islamului
Dr. Ana-Maria Gajdo

Lumea arabă şi lumea Islamului sunt două realităţi: în unele ţări din Orientul Mijlociu,
cele două concepte se suprapun, în sensul că populaţia majoritară este arabă şi Islamul este
religia dominantă (aşa cum se întâmplă în Arabia Saudită, de exemplu), în timp ce în alte ţări,
deşi Islamul s-a răspândit încă din primele secole de la apariţia sa, nu a apărut şi fenomenul de
arabizare (actualul Iran, de exemplu).
Islamul este religia dominantă a regiunii, dar adesea se face confuzia spaţiu arab - spaţiu
musulman. Coranul este cuvântul lui Dumnezeu (Allah) revelat în limba arabă Profetului
Mohammed, fapt care poate aduce falsa percepţie că toţi musulmanii din MENA ar fi şi arabi.
„Lumea arabă este centrul lumii islamice, dar nu este decât o mică parte a ei”, menţionează
Fareed Zakaria (Viitorul Libertăţii- Democraţia neliberală în SUA şi în lume). În perioada de
maximă expansiune a Imperiului Arab, Islamul a ajuns în teritoriile de astăzi ale Indiei,
Indoneziei, Europei etc., unde şi astăzi găsim comunităţi musulmane importante.

MENA, o lume cu indentităţi multiple

Popoarele se definesc în funcţie de rasă, naţiune, limbă sau alte criterii. În ţările cu
populaţie preponderent musulmană, identitatea înseamnă în primul rând apartenenţă religioasă:
„religia face distincţia dintre străin şi frate şi uneori chiar dintre duşman şi prieten”, subliniază
Bernard Lewis.
După cum explică Nadia Anghelescu (Identitatea arabă - istorie, limbă, cultură), în
MENA identităţile sunt „multiple, flexibile şi complementare”: un individ poate fi arab şi
musulman; arab şi creştin (copt, maronit); nearab şi musulman (iranian, kurd); arab şi în acelaşi
timp egiptean sau saudit etc; nearab dar marocan (amazighe) etc. Lor li se adaugă evreii şi alte
grupări religioase considerate păgâne.
În MENA identităţile se combină, mai arată N. Anghelescu, dar cea teritorială nu
presupune neapărat şi o identitate etnică sau religioasă. De exemplu, egiptenii sunt foarte mândri
de identitatea lor, ca naţiune. Ei se definesc ca fiind în primul rând egipteni, apoi arabi şi abia
apoi contează religia, musulmană sau coptă, în principiu. Biserica Coptă este una din cele mai
vechi biserici creştine din Orient, iar creştinii şi musulmanii egipteni trăiesc împreună într-o
relativă armonie, atacurile asupra bisericilor fiind puse mai ales pe seama extremismului. Şi un
contraexemplu: Muammar Ghaddafi, liderul Libiei din 1969 şi până în 2011, susţinea că toţi
arabii ar trebui să fie şi musulmani. Pentru cei mai mulţi arabi, ataşamentul faţă de patrie şi faţă
de naţiunea arabă sunt compatibile, chiar dacă naţiunea arabă transcende graniţele naţionale.

Umma arabiya şi umma islamiya

Albert Hourani arată că în secolul VII d.Ch., în ceea ce numim azi MENA, a fost creată o
nouă ordine politică, datorată apariţia unei noi religii: Islamul. În Noaptea Destinului,
Arhanghelul Gabriel i-a relevat cuvântul lui Dumnezeu (Allah) lui Mohammed, consemnat mai
târziu în Coran: „Dumnezeu este Allah, cei care se supun lui Allah sunt musulmani iar numele
religiei lor este Islam”. Mohammed a început să propovăduiască public în Mecca în 613, noua
religie devenind tot mai puternică, ceea ce a determinat persecutarea sa şi ulterior emigarea către
Yathrib (Medina). Şi tot din secolul al VII-lea musulmanii datează evenimentele, este anul zero
musulman. Mai precis, vorbim de anul 622 când Mohamed a plecat de la Mecca la Medina,
hejira (emigare). Şi astăzi, în paralel cu calendarul convenţional gregorian, este utilizat şi cel
musulman. Pentru că vorbim de un calendar lunar şi nu solar în care lunile au 28 de zile, există
formule de calcul pentru determinarea datei. De exemplu, ziua de 1 octombrie 2017 corespunde
datei de 10 din luna Mouharram, anul 1439.
Pentru analiza noastră mai este important de amintit că această comunitate a
credincioşilor, umma islamiya, reprezintă forma împlinită a societăţii. Islamul a produs o
revoluţie în organizarea socială a vechii Arabii înlocuind relaţiile tribale cu ideea de grup unit
prin credinţă, consemnează Alberto Ventura în celebra lucrare Istoria religiilor, coordonată de G.
Filoramo. În anul 632 Mohammed vizitează pentru ultimă oară Mecca şi cuvântarea sa în acest
oraş a fost consemnată ca mesaj final: „să ştiţi că orice musulman îi este frate oricărui
musulman şi că muslmanii sunt cu toţii fraţi”. Astfel, Islamul a accentuat egalitatea în faţa lui
Dumnezeu şi nu diferenţele dintre oameni. „Nu numai că orice credincios este, în plan ideal,
frate cu ceilaţi, dar solidaritatea şi asistenţa reciprocă între membrii umma sunt obligaţii
juridice, expresia unei îndatoriri căreia nimeni nu i se poate sustrage” (Alberto Ventura).
Profesorul american Bernard Lewis (Islam in History- Ideas, People and Events in the
Middle East) împarte activitatea Profetului Mohammed în două etape: anii 570-622, când
Mohammed s-a opus unui regim oligarhic păgân; şi cea de-a doua, după migrarea sa de la Mecca
la Medina până la sfârşitul vieţii (622-632), perioadă când a fost conducătorul statului. În
concepţia lui Bernard Lewis, legile musulmane prevăd un singur stat universal numit şi Casa
Islamului şi un singur suveran musulman, califul. Califatul, care a cunoscut şi o perioadă „de
Aur” în timpul primilor patru califi „ortodocşi”, a fost abolit abia în 1924 de către Republica
Turcă. Ideea unui Califat a fost preluată de gruparea teroristă ISIS, în 2014.
Araba este limba Coranului, deci oriunde a ajuns Islamul a ajuns şi limba arabă. Un arab
este o persoană care vorbeşte limba arabă, ca limbă maternă. Cei care au fost arabizaţi după
cuceririle făcute de Mohammed sunt de asemenea arabi. În timpul Profetului, arabii considerau
că aparţin aceleiaşi umma (arabiya), explică Nadia Anghelescu.

Cuceririle, islamizarea şi arabizarea

 După moartea lui Mohammed în 632, au început cuceririle arabe, în numele Islamului.
Teritorii ale Imperiului Bizantin şi ale celui Persan au fost rapid cucerite. Imperiul se întindea din
India, Nordul Africii, până Peninsula Iberică şi Sicilia de astăzi.
Albert Hourani explică expansiunea arabilor şi prin faptul că noua religie şi noua ordine
socială impusă de cuceritori erau chiar mai tolerante decât cele anterioare. „absenţa unei Biserici
musulmane sau a unui ritual complicat de convertire (...) înlesneau acceptarea”. Acceptarea
arabei ca limbă de cult şi necesitatea de a stabili relaţii cu noii conducători au făcut ca limba
arabă să devină limbă de comunicare cotidiană. În ceea ce numim azi Iran a fost utilizată în
continuare persana, deşi Coranul era citit în arabă. În bisericile creştine orientale se foloseau ca
limbă de cult copta şi siriaca
Cu toate acestea trebuie menţionat că unitatea politică a imperiului a fost sfărâmată
treptat, apărând dinastii locale şi disensiuni în rândul musulmanilor, legate de legitimitatea
reprezentării ummei, cea mai cunoscută ruptură (fitna) ducând la apariţia şiismului şi
sunnismului. Albert Hourani mai explică şi că la sfârşitul perioadei ummayade (secolul VIII)
doar 10 procente din populaţia teritoriilor care acum formează Iranul, Irakul, Siria, Egiptul erau
musulmane. Spre sfârşitul secolului X, cea mai mare parte a acestor populaţii era însă
musulmană: era bine definit un sistem social şi juridic, în care celelalte religii erau tolerate.
Actualul teritoriu al Spaniei se găsea într-o situaţie specială: unitatea Califatulului de la Cordoba
a fost distrusă la sfârşitul secolului al XI-lea. În plus, aici au venit două dinastii din Maroc:
almoravizii şi almohazii. Fără a face o istorie a liderilor şi dinastiilor care au condus Imperiul
Arab, a pierderilor şi a recuceririlor de teritorii, menţionăm doar că în secolul X, capitala se
mutase la Baghdad şi a fost cucerită de turcii selciugizi. Venirea mongolilor, în secolul XIII, a
însemnat sfârşitul Imperiului Arab.
În secolele XV-XVI cea mai mare parte a lumii musulmane a fost integrată în trei mari
imperii: Otoman, Safavid şi Mogul. Toate ţările arabofone au fost incluse în Imperiul Otoman cu
excepţia unor zone din Arabia, a Sudanului şi Marocului. Turca era limba familiei domnitoare, a
armatei şi a elitei administrative, dar elita juridică şi religioasă folosea limba arabă. Perioada de
maximă expansiune a Imperiului Otoman a fost cea a domniei lui Suleiman (1520-1566) care
ajunsese până la porţile Vienei. Convertirile şi deci islamizarea au cunoscut o nouă etapă în
timpul otomanilor, fără a mai fi legat de fenomenul de arabizare. Noii reprezentanţi ai Califatului
erau apărătorii frontierelor Islamului. Califul era custodele locurilor sfinte Mecca, Medina,
Iersualim şi Hebron. Covertirea aducea şi scutirea de plata anumitor taxe impuse
nemusulmanilor din imperiu şi în plus, deschidea accesul noilor convertiţi la funcţii
administrative importante.
Imperiul Otoman era un imperiu multicultural: George Corm (Europa şi Orientul- de la
balcanizare la libanizare. Istoria unei modernităţi neîmplinite) arată că că identitatea din secolul
XIX diferă mult de cea de astăzi: puteai fi slav şi musulman (bosniaci, albanezi) sau slav şi
catolic (croaţi) „şi nu obligatoriu slav şi ortodox” (sârbi, bulgari). Puteai fi musulman, catolic
sau ortodox care vorbeşte zi de zi o limbă proprie, ca albaneza, româna, în timp ce la nivelul
elitelor puteai folosi franceza, germana, rusa, turca, italiana. Mai mult, şi în Orient existau
comunităţi creştine (nestorieni, maroniţi). Apoi mai existau comunităţile evreieşti spaniole şi
arabe (sefarzi).
Declinul Imperiului Otoman, în secolul al XIX-lea, a deschis calea revendicării de către
puterile europene a provinciilor balcanice şi a celor arabe. La sfârşitul secolul al XIX-lea şi
începutul secolului XX, apare şi ideea de naţionalism islamic, o reunificare a ummei islamiya,
adică „afirmarea credinţei şi loialităţii faţă de Imperiul Otoman. Susţinătorii acestei idei, parte a
elitei de la Istanbul, considerau că o cădere a Califatului ar însemna triumful Europei şi
aservirea definitivă a popoarelor musulmane colonialismului european” (Laura Sitaru). Primul
Război Mondial a însemnat sfârşitul Imperiului Otoman şi al Califatului.
Abia în secolul al XIX apare naţionalismul arab care constituia mai degrabă o reacţie la
politica de turcificare, iar în secolul XX ideea de naţiune arabă era o reacţie la colonialismul
european. De exemplu, desprinderea de Imperiul Otoman şi obţinerea independenţei celor care
vorbesc limba arabă a fost susţinută de un sirian creştin Nejib Azoury care a scris cartea Le
Reveil de la nation arabe, în 1905 (Laura Sitaru). Acesta spune că turcii i-au ruinat pe arabi şi că
fără turci arabii ar fi fost una din cele mai civilizate naţiuni ale lumii. Tocmai de aceea, arabii au
acceptat să se implice în revoltele împotriva administraţiei otomane, în preajma Primului Război
Mondial, revolte de care se leagă şi numele celebrului Lawrence al Arabiei.
Expresia contemporană a ummei arabiya a fost panarabismul, promovat în special de
Gamal Abdel Nasser, preşedinte al Egiptului, după anii ’50 ai secolului XX. Crearea statului
Israel după al Doilea Război Mondial, numeroasele conflicte arabo-israeliene care au urmat şi
mai ales, încheierea unui acord de pace între Egipt şi Israel la sfârşitul anilor ’70, au constituit
lovituri la adresa ideii de panarabism.
Astăzi, ideile panarabismului se regăsesec şi în obiectivele Ligii Arabe, după cum
interesele ummei Islamiya sunt reprezentate de Conferinţa Islamică. Legitimitatea reprezentării
comunităţii musulmane este disputată de Arabia Saudită şi Iran, veşnice rivale. În plus,
preşedintele turc Erdogan se vrea a fi „noul sultan” şi îşi asumă protejarea musulmanilor din mai
multe regiuni ale lumii.

Musulmani şi arabi, azi

Conform unui studiu realizat de Pew Research Center, în 2010 existau 49 de state în care
populaţia musulmană reprezintă mai mult de jumătate din cea totală. În aceste state există 1,2
miliarde de musulmani din totalul de 1,6 miliarde din întreaga lume, Indonezia fiind ţara cu cel
mai mare număr de musulmani. Pe de altă parte, lumea arabă cuprinde 22 de state cu o populaţie
de aproximativ 400 de milioane de locuitori. Limba arabă este a şasea limbă vorbită în lume.
Cele două noţiuni, arab şi musulman se suprapun în mai multe ţări din Orientul Mijlociu, însă
MENA constituie o lume cu identităţi multiple.

Referinţe bibliografice:

1. ***, „The Future of the Global Muslim Population”, 27.01.2017, Pew Research Center.
2. Albert Hourani, Istoria Popoarelor Arabe, Editura Polirom, 2010, Iaşi
3. Bernard Lewis, Faith and Power-Religion and Politics in the Middle East, Oxford
University Press, New York, 2010.
4. Bernard Lewis, Islam in History- Ideas, People and Events in the Middle East, New
Edition, Revised and Explained, Open Court Publishing Company, Ilinois, 2002 p. 318
5. Fareed Zakaria, Viitorul libertăţii- Democraţia neliberală în SUA şi în lume, Editura
Polirom, Iaşi, Bucureşti, 2009.
6. Georges Corm Europa şi Orientul- de la balcanizare la libanizare. Istoria unei
modernităţi neîmplinite. Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999.
7. Giovanni Filoramo (coord.), Istoria Religiilor III/ Religiile dualiste. Islamul, Iaşi,
Bucureşti, Editura Polirom, 2009.
8. Laura Sitaru, Gândirea politică arabă. Concepte cheie între tradiţie şi inovaţie, Editura
Polirom, Iaşi, Bucureşti, 2009.
9. Nadia Anghelescu, Identitatea arabă- istorie, limbă, cultură, Editura Polirom, Iaşi,
Bucureşti, 2009.