Formarea conștiinței istorice

Începând cu secolul al XVII-lea, în Țările Române, destinul culturii nu mai ține exclusiv de
viața religioasă și de activitățile mitropoliților, preoților și călugărilor. Atât în Moldova, cât și în Țara
Românească, actul de cultură încetează a mai fi concentrat efectiv în jurul bisericii și al mănăstirilor.

Apare, pentru prima dată, un nou tip de cărturar, educat în străinătate, cunoscător al mai
multor limbi, instruit, preocupat de cultură și care a călătorit prin mai multe țări străine. În această
categorie se înscriu cronicarii moldoveni și cei munteni. Aceștia se numără printre primii oameni de
cultură importanți, care provin din sfera laică, având, de asemenea, atribuții importante în plan
social, cultural și politic. Operele lor au, în principal, o valoare etică și educativă. Ei au încercat să
scoată la lumină adevăruri neexplorate până atunci, care țineau de: originea latină comună a tuturor
românilor, continuitatea de limbă și de viață a urmașilor daco-românilor, istoria ca model de
existență colectivă sau individuală, relațiile cu țările vecine, instituția domniei, relație inter-umane
din perioada feudală și luptele pentru putere.

Printre primii cronicare relevanți din cultura română se numără Grigore Ureche, descedentul
unei vechi familii boierești din Moldova, fiul lui Nestor Ureche, unul dintre cei mai bogați și
influenți boieri ai vremii sale. Ureche și-a făcut studiile în Polonia, la Liov, unde a studiat gramatica
și literatura limbii latine, politica și filosofia, atât pe textele autorilor latini, cât și pe cele ale
clasicilor greci. Singura sa operă cunoscută este Letopisețul țării Moldovei, redactată între anii 1642
și 1647. Această lucrare, considerată a fi începutul istoriografiei românești, cuprinde evenimentele
istorice petrecute în Moldova, în perioada cuprinsă între anii 1359 și 1594. Lucrarea originală s-a
pierdut, dar textul ni s-a transmis prin diferite copii ale acestuia, conținând și adaosurile celor care l-
au copiat. Cei mai cunoscuți dintre acești copiiști sunt: Simion Dascălul, Axinte Uricariul și Misail
Călugărul. Aceștia au interveit în text atât prin adăugarea unor paragrafe consistente, cât și prin
modificarea unor date și evenimente.

În ceea ce privește geneza lucrării sale, Grigore Ureche a consultat două tipuri de surse: surse
scrise (Letopisețul țării Moldovei, al lui Eustache Logofătul; Cronica polonă, a lui Ioachim Bielski;
Cosmografia, a lui Gerardus Mercatori) și surse orale (povestirile tatălui său, Nestor Ureche).
Intențiile cronicarului sunt expuse în prima parte a letopisețului: dorința de a modela moralitatea
urmașilor și de a le oferi pilde („...să rămâie feciorilor și nepoților, să le fie de învățătură...”) sau
afirmarea identității naționale a românilor printre celălalte țări europene.

Grigore Ureche este cel dintâi dintre cronicarii moldoveni care afirmă ideea latinității limbii
și poporului român, încercând să dovedească asemănările de ordine lexical dintre limba latină și cea
română. În opera sa, apare de asemenea conștiința originii comune a românilor din Transilvania și
Maramureș, care sunt de același neam cu moldovenii: „Rumânii, câți se află lăcuitori în țara
ungurească și la Ardeal și la Maramoroșu, de la loc suntu cu moldovenii și toți de la Râm se trag”.

Dificultatea principală cu care s-a confruntat Grigore Ureche era scrierea cronicii sale în
limba română. El trebuia să creeze o sintaxă și o topică specifică limbajului scris, diferită de cea
orală. Pe de altă parte, era necesar ca acesta să utilizeze un vocabular care conținea termeni din
numeroase domenii, precum cel administrativ, juridic, militar etc. Prin urmare, meritul lui principal
este acela de a fi forțat limba vorbită să capete un contur literar.

Continuatorul lui Grigore Ureche este Miron Costin, una dintre cele mai importante
personalități ale secolului al XVII-lea, fiind atât un important om politic al vremii, cât și un cărturar
care s-a remarcat în peisajul literar și științific. Provenit dintr-o familie boierească exilată în Polonia,
Miron Costin a nutrit toată viața sa sentimente patriotice față de Moldova, unde s-a și întors la vârsta
de 20 de ani. Opera sa este mai bogată decât aceea a lui Grigore Ureche, incluzând atât lucrări
istorice, cât și lucrări beletristice. De asemenea, Costin a fost și un cunoscător traducător al unor
texte latinești. Printre lucrările lui Miron Costin se numără: poemul filosofic Viața lumii, Cronica
polonă, Poema polonă, Letopisețul țării moldovei și De neamul moldovenilor. În Letopisețul țării
moldovei, Miron Costin surprinde istoria Moldovei din punctul în care a fost părăsită de Ureche,
până în anul 1661. Ambiția sa a fost aceea de a reface în scris istoria țării „de la descălecatul ei cel
dintâi, carele au fost de Traian împăratul”. Costin nu va reuși să-și îndeplinească acest proiect în
letopiseț, dar o va face în lucrarea De neamul moldovenilor.

Cel de-al treilea cronicare moldovean important este Ion Neculce. Acsta a contribuit la
formarea conștiinței istorice a poporului român nu doar prin faptul că a continuat letopisețul început
de predecesorii săi, ci și pentru că a fost primul care a abordat istoria și dintr-o altă perspectivă, cea
mitico-legendară. Principala sa operă este Letopisețul țării moldovei de la Dabija-vodă până la a
doua donie a lui Constantin Mavrocordat. Această lucrare cuprinde istoria Moldovei din 1661
(unde a fost părăsită de Miron Costin) până în anul 1743. Letopisețul este precedat de 42 de legende,
întrunite sub denumirea de O samă de cuvinte. Spre deosebire de Grigore Ureche și Miron Costin,
Ion Neculce scrie, în principal, despre o perioadă istorică la care a fost martor. Sursele la care
apelează sunt, astfel, istoria orală și propria sa experiență. În opera sa, Ion Neculce se distanțează de
predecesorii soi atât prin conținut, cât și prin scriitură. El are „plăcerea faptului divers”, fiind
preocupat de bârfele și intrigile timpului, dar și de luptele de culise. Astfel, înainte de a fi istoric,
Neculce este un scriitor, fiind considerat cel mai mare povestitor român de până la Creangă și
Sadoveanu. Limbajul cronicii sale este mai clar decât cel al înaintașilor săui, putându-se, astfel,
observa progresele pe care limba română le-a realizat între timp.

În concluzie, cronicarii moldoveni au contribuit într-o mare măsură la ceea ce reprezintă în

ziua de astăzi cultura și literatura noastră.