Despre vieţile lui Mircea I al Ţării Româneşti

Înainte de toate, Mircea I al Ţării Româneşti este poezie (Mihai Eminescu) şi film (Sergiu
Nicolaescu). Între romantism şi naţional-comunism, se aşează perioada României Mari. La
sfârşitul acesteia, Mircea I şi-a regăsit liniştea la Cozia.
Pe 15 mai 1938, Miron Cristea, patriarhul şi prim-ministrul României, a reîngropat cu mare pompă
osemintele lui Mircea I cel Bătrân/cel Mare în vechiul său sarcofag de la Mănăstirea Cozia. Pe 29 august
1916, trupele Regatului României trecuseră munţi. Au fost respinse. Armata germană şi cea austro-
ungară au venit la sud de Carpaţi. Pe 14 iunie 1917, cu o lună înainte de bătălia de la Mărăşti,
administraţia românească de sub ocupaţia Puterilor Centrale a constat oficial profanarea mormântului
lui Mircea. Se făceau nouă luni de când ierarhii Bisericii Ortodoxe Române din Regatul Ungariei
(mitropolitul Vasile Mangra şi episcopii Miron Cristea şi Ioan Papp) blestemaseră trupele române intrate
în Transilvania.
A fost nevoie de 22 de ani ca Mircea I să fie reaşezat în mormântul său. În mai puţin de un an de la
reînhumare, Miron Cristea, doctor la Budapesta în viaţa şi opera lui Mihai Eminescu (1891-1895), pe
când autorului Scrisorii a III-a nu-i se făcea nici măcar pomenirea de şapte ani, a fost chemat la Judecata
Domnului (6 martie 1939).
Acum, la 70 de ani de la reînhumarea lui Mircea, România intră în anul Centenarului, în care la sfârşitul
primei luni se împlinesc 600 de ani de la moartea lui Mircea. Când de la întronare voievodului s-au făcut
600 de ani, în 1986, regimul Ceauşescu se îndrepta spre sfârşit. În același timp, la Budapesta, apărea
Istoria Transilvaniei în trei volume, iar Mircea era preschimbat din cel Bătrân în cel Mare. Vechiul domn
pare să se lipească de istoria acestor locuri, legându-se de momente cheie peste timp şi trăind mai multe
destine. Viaţa sa lumească pare să fi meritat această soartă. Din multele care s-au scris şi din puţinele
(dar totuşi relevante) care s-au păstrat, câteva date par să se desprindă, justificând deopotrivă excesele
şi prudenţa care au fost îndreptate asupra bătrânului domn.

Un rezumat medieval al domniei lui Mircea I

În toiul iernii anului 1417-1418 (majoritatea cronicilor sârbeşti susţin că pe 31 ianuarie 1418), Mircea I
al Ţării Româneşti, adică Mihăiţă (Mircea fiind hipocoristicul nominal, în limba sârbă, Mirča, de la
Mihai), s-a stins după o domnie de aproape 32 de ani. Nimeni nu a stat pe un tron românesc mai mult
decât el, până la Alexandru I cel Bun al Moldovei (1400-1432), pe care tot Mircea îl întronase, şi nepotul
lui Alexandru I, Ştefan al III-lea cel Mare (1457-1504). Vremea lui Mircea I cel Bătrân a fost cea a trei
mari monarhi: Sigismund de Luxemburg (1387-1437), rege al Ungariei şi apoi împărat romano-german,
Vladislav al II-lea Jagiello (1386-1434), „unificatorul” Poloniei şi Lituaniei, şi împăratul bizantin
Manuel al II-lea Paleologul (1391-1424). Să dăm astfel cuvântul cronicarului oficial al celui dintâi,
Ebehard Windecke.
[...] Între timp [ad annum 1430 (la 1431 de fapt)], i-a sosit regelui Sigismund solie din Ţara Românească
dincolo de munţii ungari, sau Serbia, ori din Turcia, că Dan Voievod [Dan al II-lea] murise. După
obiceiul şi dreptul ţării, aceasta [Ţara Românească] i-a trimis un toiag [cu sens de sceptru] şi a rugat-o
pe Maiestatea Sa să-i dea alt stăpân, şi regele s-a gândit. Totuşi, de multă vreme, un fiu de al lui Pancraţiu
cel Înţelept [Radu I], care fusese multă vreme stăpân al acelor ţări [!], numit Mircea Voievod. Pe acest
fiu de al lui Pancraţiu [era vorba de Vlad al II-lea Dracul, fiul lui Mircea I însă, Radu I fiind tatăl lui
Mircea (cum de altfel apare într-o altă variantă a cronicii, mai puţin „literară” însă] l-a făcut domn în
ţara Micii şi Marii Valahii (adică, în acest caz, Oltenia şi Muntenia, Valahia Mică fiind întrebuinţată şi
pentru a desemna Moldova] şi i-a dat steagul Sfântului Ladislau cu două cruci [cele două cruci par să fi
fost de fapt crucea patriarhală] şi ordinul regal al Dragonului cu crucea şi a poruncit ca din cetatea până
în hanuri să-i sune trâmbiţele în cale şi i-a făcut mare cinste şi onoare, şi, cu toate acestea, el [Vlad] s-a
purtat mai apoi precum o fac cu plăcere copiii de curva şi chiar mai rău [o dată ajuns pe tron la 1436 (la
1431 el a fost împiedicat de impunerea boierului Aldea, pretins fiu al lui Mircea I cel Bătrân, de către
Alexandru I cel Bun al Moldovei) Vlad al II-lea, a trecut de partea lui Murad al II-lea.][...].
La moartea lui Mircea, Ţara Românească se prăbuşise. Cu prea mare satisfacţie, cronicarii bizantini au
notat că „falimentul statului” s-a datorat numeroşilor bastarzi lăsaţi în urmă de către însuşi Mircea şi de
fiul său, asociat la domnie şi moştenitor desemnat, Mihail (1418-1420), care – după Ducas – trăia în
desfrâu şi avea mulţi copii din flori. Mamă lui Mihail îi fusese o mare doamnă din Ungaria, căreia însuşi
Sigismund nu a îndrăznit să-i spună pe nume când a certat-o pentru abuzurile slujbaşilor ei (1400).

Prima reevaluare a domniei lui Mircea I și moștenirea acesteia

La cinci decenii după moarte, Mircea a devenit însă un model. Trecând asupra sa numele şi faptele
nepotului său, Vlad al III-lea Ţepeş, mai exact un proiect cruciat dedicat moştenitorului împăratului
Frederic al III-lea de Habsburg, Maximilian I, vorbea de victoria lui Dracola de Molda et Walachia
asupra sultanului Baiazid I Fulgerul.
În Moldova, Ştefan al III-lea cel Mare (căruia cronicile muntene îi dădeau o domnie de 16-17 ani în Ţara
Românească, adică de la marea sa campanie din 1473 şi până la moartea lui Matia Corvin în 1490)
trebuia să admită – în cronica sa oficială – că Mircea îl întronase pe Alexandru (acesta era fiul lui Roman
I şi al surorii – bune – a lui Mircea).
Mai mult, pe la 1502, când fiul nelegitim al lui Matia Corvin, Ioan trăgea din nou nădejde la tronul
Ungariei (regele Vladislav, nepotul lui Vladislav al II-lea din vremea lui Mircea, tot nu avea copii),
anturajul lui Ioan, duce al Croaţiei, a lansat – prin gura duşmanilor de moarte ai Huniazilor (familia
Cilly) – „vestea” că Iancu de Hunedoara se trăsese din Mircea (fiul lui Radu I, unicul băiat probabil al
lui Alexandru Basarab şi al Clarei de Ungaria, sora regelui Ludovic I de Anjou).
În mod normal, huniazii nu aveau motive să-i fie recunoscători lui Mircea, stăpânitor – prin dania lui
Sigismund – în Transilvania al domeniului Hunyad (1399-1409), identificat în general cu Bologa.
Imediat ce Voicu, pe numele său latin Ladislau, părintele lui Iancu a primit Hunedoara (Hunyad în toate
documentele) de la regele Sigismund, Mircea a atacat Transilvania (1409).

Mai prepus de orice voievodul Mircea I avea interese de stat

Mircea, de la şi despre care s-au păstrat mai multe documente decât despre oricare alt domn român (până
la Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare), a devenit o personalite „demoniacă” cu mult înainte de elegiile
moderne. Iar Mircea nu trebuia să domnească. Înaintea sa erau Alexandru, pe care Radu I (tatăl lui
Mircea) îl alinta drept ţar „de Rucăr şi de Bran”, şi Dan – băieţii din prima căsătorie a lui Radu. La 1382
probabil, Alexandru a murit la sud de Dunăre în timpul expediţiei ungaro-valahe împotriva bulgarilor şi
turcilor. Tot la sud de Dunăre şi-a pierdut viaţa la 1386 şi Dan, cel socotit – precum tatăl său – domn al
Ţării Româneşti, al Moldovei şi al Bulgariei, în folclorul sud-slav. De această ultima moarte s-a spus că
Mircea nu a fost străin. O altă cronică, tot germană şi oficială, merită amintită ca urmare:
[Ad annum 1386 [...] În ziua Sfântului Iacob [25 iulie <1386> (datare corectă)] a venit Basarab Vodă al
Ungariei [Dan I/ Mircea I, dacă Dan I murise deja în martie 1386, cum a presupus recent Andrei Pippidi]
la marele conte al Ungariei [palatinul Nicolae (I) Garai (Gorjanski)] şi l-a bătut în câmp până la moarte
şi l-a decapitat pe un cavaler care-l omorâse pe regele Carol de Puglia [Carol de Anjou/ de Durazzo], şi
a dus-o pe regina Ungariei, care uneltise crima [Elisabeta (Kotromanić), văduva lui Ludovic, însoţită de
fata lor, Maria, soţia lui Sigismund], în temniţă; astfel, Sigismund a devenit regele Ungariei, iar mai apoi
împărat [romano-german]. [...].
Fie Dan, fie mai probabil Mircea I, se amestecase în luptele pentru coroanele lui Ludovic I († 1382),
spre deosebire de Radu († c. 1383). Pentru acest fapt, Sigismund, soţul Mariei – fiica lui Ludovic – îi
era profund recunoscător tatălui lui Dan I şi Mircea I, considerat pe drept cel Înţelept şi reîntregitor al
ţării, deopotrivă pentru ortodocşi şi catolici. Implicarea în conflictul angevin avea să ducă peste nici
zece ani la detronarea lui Mircea. Cu sprijinul lui Vladislav Jagiello, căsătorit cu Jadwiga, cealaltă fată
a lui Ludovic, şi al lui Ştefan I Mușat, fratele vitreg al lui Alexandru I cel Bun, pe tronul Ţării Româneşti
a urcat Vlad I Uzurpatorul (1395). Era fiul nelegitim al lui Vladislav I Vlaicu (fratele vitreg al lui Radu
I), sub care ţara fusese divizată la 1370, în pofida opoziţiei lui Iachint de Vicina, primul mitropolit al
Țării Românești şi a doamnei Clara, soția catolică a lui Alexandru. Mircea a scăpat de Vlad chiar după
catastrofa cruciată de la Nicopole (1396), pe care încercase să o preîntâmpine. Vlad a fost „retras” cu
forţa în Transilvania, la porunca lui Sigismund. Erau lupte de familie care schimbau state, precum cea
care a cuprins Imperiul otoman după victoria de la Ankara a lui Timur Lenk asupra lui Baiazid (1402).
Fără reţineri, Mircea s-a implicat în bătăliile dintre fiii lui Baiazid. Avea toate argumentele. Ţinea
Dunărea de la Valea Timocului şi până la vărsare. Profitase de luptele cu turci ale lui Lazăr „de la
Kossovopolje” (1388-1389), cel mai probabil tatăl mamei lui Mircea, şi de tulburările din despotatul lui
Dobrotici († c. 1387). Moldova îi era vasală şi îi luase o bună parte din ţinuturile ei de sud. Se folosise
de întronările lui Roman I (1391/1392), care-i alungase pe fiii fratelui său bun Petru I, şi Alexandru
(1400), Iuga, predecesorul şi fratele vitreg al lui Alexandru, fiind „dus” de Mircea în Ţara Românească.
Peste munţi avea Ducatele Amlaşului şi Făgăraşului, precum şi Hunyadul, obţinut de la Sigismund pe
când autoritatea acestuia era din nou contestată.
Împreună cu probabil vărul său, Ştefan Lazarevic, cu care îl împăcase Nicodim de la Tismana, după
reîntoarcerea viitorului sfânt de la Prislop din Ţara Haţegului, Mircea şi-a împărţit sprijinul între urmaşii
lui Baiazid şi şi-a împins stăpânirea adânc în Bulgaria. A trecut poate dincolo de „linia” trasă de
papalitate la mijlocul anilor 1300 între Vidinul lui Ioan Straţimir, soţul fiicei marelui voievod al Ţării
Româneşti, şi Preslavul lui Ioan Asan, soţul nepoatei – de frate sau de soră – a marelui voievod al Ţării
Româneşti. Sigur este că acolo la 1499 încă exista Ţara Vlahilor chemați rumâni, adică romani.
Spre marea nemulţumire a Bizanţului, care îşi vedea din nou periclitată tot mai şovăielnica hegemonie
de către v(a)lahi, Mircea nu a ezitat să-şi căsătorească o fiică cu Musa – unul dintre băieţii lui Baiazid,
cel pe care îl învinsese şi în faţa căruia pierduse, înainte şi după Rovine (1395). Alt băiat de al lui Baiazid,
Mehmed, s-a dovedit însă mai abil decât Mircea. După ce a rămas singur pe câmpul de luptă din imperiu,
s-a întors împotriva lui Mircea, care-l susţinuse (1417). Şocul a fost brutal, însă înţelegerea care i-a
urmat a fost pe măsura ciocnirii, de vreme ce în vara lui 1417 Sigismund a trebuit să lanseze o campanie
împotriva Ţării Româneşti şi nu pentru eliberarea sa.
Care a fost soarta expediţiei ungare nu se ştie şi nici nu se cunoaşte ce i-a adus moartea lui Mircea peste
mai puţin de şase luni. Sigur este că în termen de un deceniu, un castelan ungar a fost instalat la Argeş,
cavalerii teutoni s-au întors pe Carpaţi, de această dată la Severin, şi cavalerii portughezi (foştii
templieri) au ajuns la Gurile Dunării. În înfruntarea dintre creştinătate şi Imperiul otoman, Ţara
Românească părea să devină o nouă Ţară Sfântă. Lucrurile „au revenit la normal” sub Vlad al II-lea
Dracul, fiul nelegitim al lui Mircea, membru al Ordinului Dragonului, crescut la curtea lui Sigismund.

Mormântul de la Cozia
Soarta a fost blândă până la urmă cu Mircea. Nu a mai apucat să vadă prăpădul care a cuprins
pământurile sale. Soarta a fost blândă şi cu mormântul său de la Mănăstirea Cozia, până la 1821. După
uciderea lui Tudor Vladimirescu de către eteriştii greci, aceştia şi turcii s-au luptat la şi pentru Cozia,
devastând-o. Interesant este că – aparent – eteriştii, nu turcii, au profanat mormântul lui Mircea.
Mănăstirea s-a degradat apoi, fiind folosită inclusiv drept închisoare (1879-1893).
Războiul a venit din nou asupra ei în 1916. Trupele germane au călcat în picioare osemintele – rămase
– ale lui Mircea, precum au făcut şi la Mănăstirea Dealu cu capul lui Radu al IV-lea cel Mare, pe care l-
au confundat cu cel al lui Mihai Viteazul. A venit Marea Unire (1918). A fost nevoie de peste 12 ani ca
mormântul lui Mircea să fie cercetat arheologic şi restaurat. Osemintele au fost reînhumate abia în 1938.
Cui îi aparţin acum oasele din mormântul lui Mircea de la Cozia este imposibil de spus în absenţa –
prima dată – a unei analize 14C (carbon-14) care să ateste vechimea lor. Sigur este că destinul
mormântului lui Mircea a fost pe măsura sorţii date de Mircea locului de veci al lui Vladislav I de la
Curtea de Argeş. După alungarea lui Vlad I Uzurpatorul , Mircea l-a aruncat pe tatăl acestuia din
biserică, în urmă rămânând doar o uriaşă groapă, „ca de excavator”.
După Mircea, a rămas un sarcofag „pe corp”, unic în Ţara Românească. El ne arată un om îndesat, de
nici 1,70 m, un războinic care avea propriul său ordin de cavaleri în care l-a primit în anii 1390 pe unul
dintre supuşii lui Jobst al Moraviei, vărul lui Sigismund. A fost un om pe măsura vremurilor, iar
vremurile au fost pe potriva sa, cel în egală măsură cel Mare şi cel Bătrân, un trunchi violent din care
„s-au desprins” apoi Iancu, Vlad, Ştefan şi Matia.